Inadmissibility of execution complaint challenging substantive recognition conditions and penalty adaptation of foreign criminal judgments

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 138/F din data de 20.09.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în temeiul art. 597 alin. (4) din C. proc. pen., a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de contestatorul- condamnat A..

Pentru a dispune astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că, la data de 02.08.2022, pe rolul acestei instanţe, sub nr. x/2022, a fost înregistrată contestaţia la executare formulată de persoana condamnată A., în temeiul art. 595 din C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) şi art. 6 din C. proc. pen.

În motivarea cererii, contestatorul-condamnat a arătat că autorităţile judiciare din Italia l-au condamnat la o pedeapsă rezultantă de 4 ani şi 4 luni închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de furt şi pentru racket şi extorcare de fonduri (care, deşi a fost recunoscută în plan internaţional, descrierea faptei nu pare să îndeplinească toate condiţiile legale privind normele de incriminare care să se identifice în legile ordinare sau speciale de pe teritoriul României).

Contestatorul-condamnat a mai arătat că instanţa superioară nu şi-a îndeplinit obligaţiile din Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului Europei din 27.10.2008, privind principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti în materie penală. A criticat faptul că, după recunoaşterea prezentei hotărâri, nu a fost aplicată şi legea penală mai favorabilă, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din C. pen., în cazul pedepselor definitive.

Cu privire la infracţiunea de extorcare, contestatorul a arătat că autorităţile străine nu au specificat cu claritate elementele constitutive ale acesteia, neexistând nicio concordanţă între conţinutul legal şi cel concret al infracţiunii. A arătat că nu există nicio dovadă că elementele materiale ale acestei infracţiuni, cu privire la care persoana vătămată a reclamat pierderea acestora, au fost obţinute prin şantaj, ameninţări sau violenţe. El a fost acuzat de primirea acestora, aspect care pentru statul străin ar echivala cu infracţiunea de "extorcare". A arătat că, dacă situaţia descrisă ar fi una reală, în România această infracţiune are corespondent într-o infracţiune al cărei maxim special prevăzut de lege este de 3 luni închisoare.

Astfel, contestatorul a învederat că solicită aplicarea legii penale mai favorabile după condamnarea definitivă.

Cererea a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 595 din C. proc. pen. raportat la art. 598 alin. (1) lit. d) din C. proc. pen.

S-au depus la dosarul cauzei înscrisuri- solicitare pusă în discuţie şi încuviinţată de Curte, în limba italiană, ce cuprind acte medicale ale numitei B., înscrisuri privind cei trei copii minori, extras legislaţie.

Au fost ataşate din oficiu extrase din aplicaţia ECRIS privind dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II- a Penală.

S-a constatat că temeiul de drept - ce atrage competenţa Curţii - este, prin raportare la motivele invocate, reprezentat de art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul Ministerului Public a invocat inadmisibilitatea contestaţiei la executare formulate în cauza de faţă.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat şi reţinut următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 40/F din 23 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, în dosarul nr. x/2020, s-a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti de recunoaştere şi punere în executare în România a hotărârii nr. 508/2012, pronunţată de Tribunalul Gup din La Spezia, Italia, la data de 4.12.2012, rămasă definitivă la data 1.12.2013, a hotărârii nr. 139/2012, pronunţată de Tribunalul din Chiavari, Italia, la data de 31.01.2012, rămasă definitivă la data 20.06.2015 şi a hotărârii nr. 2504/2016, pronunţată de Tribunalul din Genova, Italia, la data de 19.04.2016, definitivă la data de 26.10.2017, privind persoana condamnată A..

În temeiul art. 172 raportat la art. 166 din Legea nr. 302/2004, s-au recunoscut hotărârile penale mai sus menţionate, iar în temeiul art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea nr. 302/2004 s-a dispus executarea în România a pedepsei de 7 ani şi 2 luni închisoare (2615 zile) aplicată condamnatului A. prin hotărârile penale anterioare, fiind dedusă reţinerea şi arestarea preventivă a persoanei condamnate de la data de 25.09.2020 la data de 22.11.2020, inclusiv.

Nemulţumit fiind de soluţie, împotriva acestei sentinţe penale a formulat apel condamnatul A..

Prin decizia penală nr. 92/A din data de 18 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2020, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 40/F din 23 februarie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II- a Penală, în dosarul nr. x/2020.

Împotriva deciziei penale nr. 92/A din data de 18 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2020, condamnatul A. a formulat contestaţie în anulare, susţinând că a fost judecat în lipsă de către autorităţile italiene, solicitând să fie extrădat, întrucât nu are cunoştinţă de fapta pentru care a fost condamnat în Italia. De asemenea, acesta a mai invocat faptul că, deşi a formulat apel împotriva hotărârii de recunoaştere, el nu a fost legal citat pentru a participa la judecarea cauzei.

În drept, condamnatul A. a invocat dispoziţiile art. 426 lit. a), b), e) şi f) din C. proc. pen.

Prin sentinţa penală nr. 29/F/15.02.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 40 alin. (5) din C. proc. pen., art. 50 alin. (1) şi (4) din C. proc. pen., raportat la art. 426 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis excepţia de necompetenţă formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a declinat soluţionarea contestaţiei în anulare formulată de contestatorul-condamnat A. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

Astfel, cauza a fost înaintată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 10.08.2022, sub nr. x/2021, în care, prin decizia penală 37/A/22.02.2022, s-a respins, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 92/A din data de 18 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2020.

Prin contestaţia la executare formulată în cauza de faţă, condamnatul A. critică, în esenţă, modul în care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II- a Penală, prin sentinţa penală nr. 40/F din 23 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 166 alin. (4) şi (8) din Legea nr. 302/2004, susţinând, în esenţă, faptul, că instanţa nu a verificat îndeplinirea condiţiilor legale pentru toate infracţiunile cu privire la care fusese condamnat în Italia şi că nu a realizat adaptarea corectă a pedepselor.

Conform acestor dispoziţii legale, "În cazul în care persoana a fost condamnată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiilor se face pentru fiecare infracţiune în parte. Atunci când condiţiile sunt îndeplinite doar pentru o parte din infracţiuni, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a hotărârii judecătoreşti. În acest caz, anterior pronunţării sentinţei prevăzute la alin. (6), instanţa solicită statului emitent, direct sau prin intermediul direcţiei de specialitate din Ministerul Justiţiei, să precizeze dacă şi în ce condiţii este de acord cu recunoaşterea parţială, precum şi dacă îşi retrage certificatul."- art. 166 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, iar "În cazul prevăzut la alin. (6) lit. b), instanţa de judecată adaptează pedeapsa aplicată prin hotărârea transmisă de statul emitent, atunci când: a) natura acesteia nu corespunde, sub aspectul denumirii sau al regimului, cu pedepsele reglementate de legea penală română; b) durata acesteia depăşeşte, după caz, limita maximă specială a pedepsei prevăzute de legea penală română pentru aceeaşi infracţiune sau limita maximă generală a pedepsei închisorii prevăzute de legea penală română ori atunci când durata pedepsei rezultante aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni depăşeşte totalul pedepselor stabilite pentru infracţiuni concurente sau limita maximă generală a pedepsei închisorii admisă de legea penală română. Adaptarea de către instanţa de judecată a pedepsei aplicate de instanţa statului emitent constă în reducerea pedepsei până la limita maximă admisă de legea penală română pentru infracţiuni similare."- art. 166 alin. (8) din Legea nr. 302/2004.

Prin urmare, din analiza acestor dispoziţii legale s-a apreciat că aspectele criticate vizează judecarea în fond a cauzei, având ca obiect procedura recunoaşterii hotărârilor pronunţate în străinătate - verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru toate infracţiunile cu privire la care petentul a fost condamnat în Italia; adaptarea pedepselor (instituţie care vizează şi aplicarea art. 6 din C. pen.) -, iar nu aspecte ulterioare ce ţin de executarea hotărârii.

În mod evident condamnatul putea contesta aceste aspecte pe calea atacului.

Din actele dosarului rezultă că petentul a formulat apel împotriva sentinţei penale nr. 40/F din 23 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II- a Penală, în dosarul nr. x/2020.

Mai mult, în faţa instanţei de apel - contrar susţinerilor formulate de condamnat în prezenta cauză - acesta a fost prezent şi asistat de apărător ales, apelul său fiind respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 92/A din data de 18 martie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2020.

Cu privire la criticile formulate cu ocazia dezbaterilor în cauza de faţă - contestatorul invocând un alibi, deci contestându-şi practic vinovăţia - se constată faptul că acesta a formulat critici similare şi în faţa instanţei supreme, la termenul din 18.03.2021, în dosarul nr. x/2020, prin decizia penală nr. 92/A din data de 18 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2020, reţinându-se că asemenea susţineri nu pot face obiectul cenzurii în procedura recunoaşterii hotărârilor pronunţate în străinătate.

Prin urmare, a constatat Curtea, în cauza de faţă se invocă aspecte ce nu intră sub incidenţa instituţiei contestaţiei la executare, întrucât nu vizează executarea în sine a hotărârii, ci însăşi judecata pe fond.

Contestaţia la executare este mijlocul procesual prin care se asigură punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârilor penale definitive, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi procesual penal care se referă la executarea unei hotărâri penale.

Criticând modalitatea în care a fost soluţionată definitiv cauza, contestatorul tinde, în mod nepermis, la crearea unei căi atac neprevăzute de lege.

Pentru aceste considerente, Curtea a constatat faptul că nu sunt îndeplinite în cauză exigenţele art. 598 din C. proc. pen., demersul iniţiat de contestator fiind inadmisibil.

Împotriva acestei sentinţe penale, contestatorul A. a formulat contestaţie, fără a arăta care sunt motivele acesteia.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind repartizată aleatoriu şi stabilit termen pentru soluţionare la data de 24.11.2022.

Examinând contestaţia formulată, în raport, cu dispoziţiile legale aplicabile, constată că aceasta este nefondată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestaţia la executare este un mijloc procesual ce poate fi exercitat pentru soluţionarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală, ivite înainte ori în timpul executării hotărârii penale definitive sau după executarea hotărârii penale definitive, dar în legătură cu aceasta. Totodată, determinarea competenţei instanţei se realizează, în raport, cu cazul de contestaţie incident în cauză.

Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia postcondamnatorie, prescripţia executării pedepsei, graţierea postcondamnatorie sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Contestaţia contra executării hotărârii penale poate fi formulată în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, fiind o modalitate de înlăturare sau modificare a pedepsei, fără a putea fi, însă, analizate sau reanalizate aspecte ce ţin de judecata pe fond a cauzei, ci doar aspecte care privesc executarea hotărârilor.

Având în vedere aceste consideraţii, se constată că, în mod corect, instanţa de fond a apreciat că aspectele criticate vizează judecarea în fond a cauzei, având ca obiect procedura recunoaşterii hotărârilor pronunţate în străinătate (verificarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru toate infracţiunile cu privire la care petentul a fost condamnat în Italia; adaptarea pedepselor), iar nu aspecte ulterioare ce ţin de executarea hotărârii.

Aşadar, se constată că au fost invocate aspecte ce nu intră sub incidenţa instituţiei contestaţiei la executare, întrucât nu vizează executarea în sine a hotărârii, ci însăşi judecata pe fond.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 138/F din data de 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în raport cu alin. (6) al aceluiaşi articol, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, în cuantum de 340 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 138/F din data de 20 septembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului şi se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2022.