Disproportionality of Preventive Seizure After Decade-Lapse: No Automatic Cessation for Missed Annual Review

Şedinţa publică din data de 04 octombrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală nr. 165 din data de 23 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală în temeiul art. 2502 din C. proc. pen. s-a ridicat sechestrul asigurator dispus prin ordonanţele organului de urmărire penală din 07.08.2012 şi 13.08.2012 .

S-a menţinut sechestrul asigurator instituit prin sentinţa penală nr. 66/16 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Cluj, respectiv măsura asigurătorie a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor A., B., C., D., E., F., G., H. şi I..

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Cluj a reţinut că prin sentinţa penală nr. 66/16 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Cluj, printre altele s-a dispus menţinerea sechestrului asigurator dispus prin ordonanţele organului de urmărire penală din 07.08.2012 şi 13.08.2012, instituit asupra bunurilor imobile şi mobile ale inculpaţilor, aşa cum s-a menţionat în respectivele ordonanţe, iar în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 249 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 33 din Legea nr. 656/2002 s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor A., B., C., D., E., F., G., H. şi I..

Curtea a constatat că prin sentinţa apelată a fost admisă acţiunea civilă şi au fost obligaţi inculpaţii A. şi B., alături de alţi inculpaţi, în forma solidarităţii pasive, la plata unor sume de bani, de aproximativ 2.100.000 RON, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi, iar prin sentinţă s-a constatat că a fost recuperat o parte din prejudiciu, respectiv 661.481,65 RON. Ulterior, în cursul soluţionării apelului incupaţii menţionaţi au mai achitat 67.952 RON şi 13.591 RON. Partea civilă apelantă a precizat că prejudiciul principal total este de 2.505.505 RON şi prejudiciul principal nerecuperat este de 1.694.157 RON, ceea ce înseamnă că în evidenţele ANAF inculpaţii figurează cu plăţi de 821.348 RON.

În ceea ce priveşte critica privind nerezonabilitatea termenului scurs de la data luării măsurilor asigurătorii, Curtea a arătat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu impune decât existenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino), astfel că trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură să pună în discuţie principiul rezonabilităţii, în accepţiunea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, care se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părţilor, complexitatea cauzei şi durata procedurilor în faţa instanţei.

Admiţând acţiunea civilă şi confirmând întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, Curtea a constatat că soluţia primei instanţe de menţinere a măsurilor asiguratorii are în vedere realizarea scopului urmărit, respectiv asigurarea recuperării eventualului prejudiciu, la rămânerea definitivă a hotărârii şi are caracter necesar, din perspectiva atingerii scopului prevăzut de lege. Totuşi, Curtea a apreciat că ingerinţa a încetat să mai fie actuală având în vedere că au trecut aproape zece ani de la indisponibilizarea bunurilor, şi aproape jumătate din debitul principal stabilit de instanţa de fond a fost achitat. Curtea a reţinut că simpla trecere a timpului nu justifică nici menţinerea, nici ridicarea vreunei măsuri restrictive de drepturi sau libertăţi, însă trecerea mai multor ani fără conţinut procesual şi fără vreo culpă procesuală a subiecţilor pasivi ai procesului penal, alături de eforturile subiecţilor pasivi de a acoperi prejudiciul, în condiţiile indisponibilizării bunurilor celor care fac eforturile de plată, înlătură, după zece ani, caracterul actual al măsurilor asiguratorii, prin lipsa proporţionalităţii dintre măsură şi scopul urmărit. În acelaşi context, s-a observat că majoritatea bunurilor indisponibilizate sunt autovehicule ale căror valori au scăzut considerabil în zece ani, prin urmare se impune ridicarea măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanţele organului de urmărire penală din 7.08.2012 şi 13.08.2012.

În ceea ce priveşte solicitarea de a se constata că măsurile au încetat de drept prin lipsa verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii la 1 an de la menţinerea lor şi de la intrarea în vigoare a Legii nr. 6/2021, Curtea a constatat că a fost depăşit termenul de 1 an de zile în care instanţei îi revenea obligaţia de a se pronunţa cu privire la măsurile asiguratorii menţinute sau luate prin sentinţa apelată. Curtea a constatat, de asemenea, că legislaţia procesual penală nu prevede o sancţiune în cazul nerespectării termenului de 1 an, similară celei reglementate în materia de măsuri preventive reglementată de art. 241 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., aceea a încetării de drept a măsurii în cauză. Deşi, aparent, instituţia încetării de drept nu ar fi specifică măsurilor asiguratorii, a observat că este reglementată ca atare încetarea de drept a măsurilor asiguratorii la împlinirea termenului de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă, iar persoana vătămată nu a sesizat instanţa civilă (art. 397 alin. (5) din C. proc. pen.), aşadar leguitorul avea la îndemână instituirea unei sancţiuni specifice în această materie. Cu privire la natura juridică a termenului de 1 an, Curtea a reţinut că acesta este unul substanţial, întrucât priveşte o măsură restrictivă de drepturi.

Referitor la solicitarea inculpaţilor de a face aplicarea dispoziţiilor art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., Curtea a constatat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 268 alin. (3) din C. proc. pen., care prevăd că pentru celelalte termene procesuale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulităţi. Având în vedere că legea prevede un remediu procesual, Curtea a considerat că nu este întemeiată solicitarea apărării de a se face o analogie în favoarea inculpatului în privinţa încetării de drept a măsurii, de vreme ce analogia presupune, ca şi primă condiţie, lipsa unei reglementări. Or, atâta vreme cât legiuitorul nu a prevăzut o sancţiune specifică pentru nerespectarea termenului pentru verificarea măsurilor asiguratorii, nici instanţa nu se poate îndepărta de textul general prevăzut de art. 268 alin. (3) din C. proc. pen. în raport de art. 282 din C. proc. pen.

Curtea a apreciat că soluţia primei instanţe de luare a măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor este întemeiată din perspectiva caracterului necesar al măsurilor asigurătorii în vederea atingerii scopului prevăzut de lege. În acord cu jurisprudenţa CEDO, a constatat că au fost respectate şi exigenţele de proporţionalitate a măsurilor asigurătorii în raport cu scopul urmărit, în conformitate cu garanţiile procedurale prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 din Convenţie (cauza Silickiene contra Lituaniei). Curtea a reţinut că toate aceste exigenţe au fost respectate, mai puţin depăşirea termenului legal de 1 an pentru verificarea măsurii, cu patru luni. A apreciat că încălcarea dispoziţiei legale nu este esenţială prin durata depăşirii şi nici nu conduce la reţinerea unei vătămări a dreptului de proprietate (singura vătămare ce se poate prefigura) care să nu poată fi înlăturată altfel. Curtea a opinat că raţiunea juridică ce a stat la baza luării măsurii este neschimbată la acest moment, astfel încât numai depăşirea cu 4 luni a termenului legal pentru verificarea măsurii asiguratorie nu poate justifica ridicarea măsurilor.

Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţie Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpaţii A. şi B. şi partea civilă ANAF prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.

În esenţă, inculpaţii A. şi B. au solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi, în consecinţă, în principal să se constate încetate de drept măsurile asigurătorii, iar, în subsidiar, să se dispună ridicarea măsurilor asigurătorii instituite în cauză sau restrângerea lor.

Având în vedere că instanţa nu a verificat măsurile asigurătorii în termenul de 1 an prevăzut de lege, inculpaţii au arătat că sancţiunea incidentă este cea prevăzută în mod expres de art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., respectiv că atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii. Au arătat că mecanismul de funcţionare a termenelor legale sau judiciare constă în existenţa unui termen stabilit expres de către legiuitor sau de către instanţă şi a unei sancţiuni în cazul nerespectării termenului, condiţii pe care le apreciază ca fiind îndeplinite în speţă, respectiv termenul de 1 an prevăzut de lege este un termen substanţial; faptul că legiuitorul a interpretat el însuşi legea penală, menţionând expres în anumite situaţii, de exemplu în art. 397 alin. (5) din C. proc. pen., că depăşirea acestui termen atrage sancţiunea încetării de drept, comfirmă acelaşi mecanismul de funcţionare a termenelor.

În opinia inculpaţilor nici invocarea art. 241 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. nu infirmă raţionamentul expus, în realitate legiuitorul în acest articol reluând în mod explicit sancţiunea prevăzută în art. 268 alin. (2) din C. proc. pen., nefiind creată o sancţiune mai specifică decât cea prevăzută ca regulă generală în art. 268 alin. (2) din C. proc. pen.

Faptul că legiuitorul a procedat la interpretarea legii penale în anumite texte de lege, nu împiedică instanţa, ca în toate celelalte cazuri, să verifice ea însăşi existenţa celor două condiţii arătate şi să constate încetarea de drept a unei măsuri procesuale.

Au mai arătat inculpaţii că sancţiunea nulităţii relative la care a făcut referire prima instanţă nu ar putea fi incidentă în cazul depăşirii termenului prevăzut de art. 2502 din C. proc. pen., întrucât, fiind vorba despre nerespectarea unor măsuri care aduc atingere drepturilor extraprocesuale ale unor persoane, nu ar avea sens să fie verificată existenţa unei vătămări, aceasta existând întotdeauna. Fiind vorba despre un sechestru asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor, au apreciat că în mod cert există o vătămare a dreptului de proprietate al acestora.

Inculpaţii au menţionat că lipsa culpei procesuale, efortul de a acoperi prejudiciul şi faptul că aproape jumătate din debitul principal stabilit de instanţă a fost achitat, indică necesitatea ridicării sau, cel puţin, a restrîngerii măsurilor asigurătorii, astfel încât să fie respectată cerinţa cu privire la necesitatea şi proporţionalitatea acestora. Au arătat că prejudiciul reţinut de către Tribunalul Cluj, aproximativ 2.100.000 RON, pentru care a fost luată măsura asigurătorie nu mai este actual, având în vedere lipsa proporţionalităţii acestei măsuri cu valoarea actuală şi nerecuperată a prejudiciului. Au considerat inculpaţii că în încheierea atacată ar fi trebuit indicată o sumă de bani până la valoarea căreia se iau măsurile asiguratorii asupra bunurilor ce le deţin. Mai mult, au criticat faptul că în faza de urmărire penală nu s-au luat măsuri asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor raportat la prejudiciul mult mai mare reţinut de organele de urmărire penală, astfel că luarea măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpaţilor raportat la un prejudiciu mai mic reţinut de instanţă este disproporţionată.

De asemenea, inculpaţii au învederat că ANAF a formulat cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă împotriva debitorului S.C. J. S.R.L. în anul 2013, înscriindu-se în tabelul definitiv al creanţelor cu suma de 4.419.544 RON, iar în cadrul dosarului de insolvenţă s-a procedat la vânzarea de către lichidatorul judiciar a imobilului pus sub sechestru, obţinându-se suma de 136.908 RON. În acest context, inculpaţii au menţionat că partea civilă a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă, înscriindu-se în tabelul de creanţe cu pretenţii care fac obiectul şi al speţei de faţă.

Partea civilă ANAF a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea încheierii atacate şi menţinerea sechestrului asigurător dispus prin ordonanţele din 07.08.2012 şi 13.08.2012, arătând că prejudiciul nerecuperat este în cuamtum mare, de 5.838.350 RON, constituit din debit şi accesorii nestinse la data de 18.04.2022, iar menţinerea în tot a măsurilor asigurătorii se impune pentru atingerea scopului urmărit la instituirea lor.

Prin răspunsul la motivele de contestaţie ale ANAF, inculpaţii A. şi B. au solicitat respingerea contestaţiei formulate de partea civilă, arătând că prejudiciul mare la care aceasta se raportează se referă la valoarea reţinută în actul de sesizare şi nu la valoarea reţinută în sarcina inculpaţilor prin hotărârea Tribunalului Cluj.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a solicitat admiterea contestaţiei, desfiinţarea în parte a încheierii penale atacate, menţinerea sechestrului asigurător aşa cum a fost dispus prin sentinţa penală nr. 66/26.02.2021 a Tribunalului Cluj. A arătat că inculpaţii E. şi F., precum şi partea responsabilă civilmente S.C. J. S.R.L. nu au declarat apel în cauză cu privire la latura civilă, iar partea civilă ANAF a declarat apel, solicitând acordarea unor despăgubiri suplimentare faţă de cele dispuse de Tribunalul Cluj, astfel că nu există justificare pentru ridicarea măsurilor asigurătorii instituite asupra bunurilor acestora prin ordonanţele organului de urmărire penală în anul 2012.

Parchetul a precizat că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în speţă, cele instituite cu privire la bucurile inculpaţilor E. şi F., precum şi părţii responsabile civilmente S.C. J. S.R.L. fiind necesare în vederea atingerii scopului prevăzut de lege, respectiv împiedicarea înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot servi la repararea pagubei produse prin infracţiune. A apreciat că măsurile asigurătorii sunt proporţionale cu scopul urmărit, această proporţionalitate existând şi în prezent raportat la notele scrise depuse de ANAF la data de 18.04.2022, care cuprind şi dobânzi şi penalităţi de întârziere. A considerat că plata parţială nu poate conduce la ridicarea totală a măsurilor asigurătorii, fiind grav afectată posibilitatea părţii civile de a obţine repararea prejudiciului nerecuperat.

De asemenea, a arătat că admiţând acţiunea civilă şi confirmând întrunirea elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale, soluţia Tribunalului Cluj de menţinere a măsurilor asigurătorii luate de procuror atestă că măsurile au fost dispuse în vederea realizării scopului urmărit, respectiv asigurarea recuperării prejudiciului, având caracter actual, necesar şi fiind proporţionale cu scopul urmărit.

Examinând contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpaţii A. şi B. şi partea civilă ANAF prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, în temeiul art. 2502 raportat la art. 250 din C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Prin ordonanţa din data de 07.08.2012 emisă în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile aparţinând S.C. J. S.R.L., în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune:

- autoutilitara K. marca x, an de fabricaţie 1998, cu seria motor x, cu seria şasiu x şi nr. de înmatriculare x;

- autoutilitara L. deschisă marca x, an de fabricaţie 1993, cu seria motor x, cu seria şasiu x şi nr. de înmatriculare x;

- autoutilitara L. deschisă marca x, an de fabricaţie 2004, cu seria motor x, cu seria şasiu x şi nr. de înmatriculare x;

- autoutilitara marca x, an de fabricaţie 1998, cu seria şasiu x şi nr. de înmatriculare provizoriu CJ x.

Prin ordonanţa din data de 13.08.2012 emisă în dosarul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj s-a dispus instituirea sechestrului asupra bunurilor imobile şi mobile aparţinând inculpaţilor, învinuiţilor şi părţilor responsabile civilmente, în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune, astfel:

Bunurile aflate în proprietatea învinuitului E.:

- cota parte ideală de 1/2 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1000 mp, înscris în C.F. nr. x Cluj Napoca, nr. cadastral x (teren deţinut în coproprietate cu soţia învinuitului, numita M.);

- cota parte ideală de 1/2 din dreptul de proprietate asupra cotei de 39/337 din dreptul de proprietate asupra terenului de 337 mp, înscris în C.F. nr. x Cluj Napoca, nr. cadastral x (teren deţinut în coproprietate cu soţia învinuitului, numita M.);

- imobilul apartament situat în Cluj Napoca, str. x (str. x în cartea funciară) nr. x, înscris în C.F. nr. x-C1-U60, nr. topografic x/XCVI;

- autovehiculul N. serie motor x, serie şasiu x;

- autovehiculul VW Passat, serie motor x, serie şasiu x;

Bunurile aflate în proprietatea învinuitei B.:

- teren în suprafaţă de 3093 mp, situat în Turda, judeţul Cluj, înscris în C.F. nr. x Turda, nr. cadastral x;

- imobilul casă familială şi teren în suprafaţă de 652 mp, situate în Câmpia Turzii, înscrise în C.F. nr. x Câmpia Turzii, numere cadastrale 60, 61/1;

- teren în suprafaţă de 4.000 mp, înscris în C.F. nr. x Câmpia Turzii, nr. cadastral x;

Bunurile aflate în proprietatea părţii responsabile civilmente S.C. J. S.R.L Câmpia Turzii:

- imobilul situat în Câmpia Turzii, ap. nr. 7, înscris în C.F. nr. x-C1-U7 Câmpia Turzii, nr. cadastral x;

Bunurilor aflate în proprietatea învinuitului H.:

- autovehicul N. 1310, serie motor x, capacitate cilindrică 1289 cmc, dobandit la 05.04.2005;

Bunurilor aflate în proprietatea părţii responsabile civilmente S.C. La O. S.R.L

- autovehiculul P., cu nr. de identificare x, serie motor x, dobandit la 29.03.2011;

Bunurilor aflate în proprietatea învinuitului F.:

- cota parte de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Cluj Napoca, str. x, înscris în C.F. nr. x Cluj, nr. topografic x (imobil deţinut în coproprietate cu numiţii Q. şi R., care deţin împreună 1/2 din dreptul de proprietate);

Bunurilor aflate în proprietatea inculpatului C..:

- cota parte ideală de 1/2 din dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Cluj Napoca, str. x, înscris în C.F. nr. x Cluj Napoca, nr. topografic x (imobil deţinut în coproprietate cu numita S., care deţine 1/2 din dreptul de proprietate).

Prin sentinţa penală nr. 66 din data de 16 februarie 2022 pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. x/2012 s-a dispus cu privire la măsurile asigurătorii următoarele:

- menţinerea sechestrului asigurător dispus prin ordonanţele organului de urmărire penală din 07.08.2012 şi 13.08.2012, instituit asupra bunurilor imobile şi mobile ale inculpaţilor, aşa cum s-a menţionat în respectivele ordonanţe.

- în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 249 alin. (1) şi (5) din C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 33 din Legea nr. 656/2002, s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor A., B., C., D., E., F., G., H. şi I..

Procedând la analizarea cererilor de constatare a încetării de drept a măsurilor asigurătorii, formulate de inculpaţii A. şi B., prin apărător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt neîntemeiate pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 18 februarie 2021, intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare) a fost modificată şi completată, printre altele, fiind introdus în materia măsurilor asigurătorii art. 2502 din C. proc. pen.

Potrivit acestui text de lege, "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător."

Înalta Curte constată că prin încheierea penală nr. 165 din data de 23 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj au fost verificate pentru prima dată în apel măsurile asigurătorii, fiind depăşit termenul de 1 an de la ultima verificare.

Susţinerea inculpaţilor A. şi B. că, din această cauză, măsura asigurătorie a încetat de drept este lipsită de temei legal, din moment ce legiuitorul nu a prevăzut odată cu introducerea obligaţiei legale de verificare a măsurii asigurătorii sancţiunea nerespectării sale.

Afirmaţia că sancţiunea neverificării măsurii asigurătorii ar rezulta din prevederile art. 268 alin. (2) din C. proc. pen. nu poate fi primită, nefiind îndeplinite condiţiile din textul invocat.

Textul dispune că doar atunci când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit termen, expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii.

Or, cum măsura asigurătorie nu a fost dispusă pe un anumit termen, atunci aceasta nu încetează de drept, dacă nu a fost verificată, fiindcă nu a expirat termenul pentru care a fost dispusă.

Totodată, este de remarcat faptul că, spre deosebire de măsurile preventive, în cazul cărora art. 241 din C. proc. pen. stabileşte, în mod expres, situaţiile în care acestea încetează de drept, o asemenea reglementare nu se regăseşte în codificarea procesual penală şi în privinţa măsurilor asigurătorii, dar şi că soluţia juridică a aplicării prin analogie a textului de lege menţionat şi în ipoteza celor din urmă măsuri, avansată de apărare, nu poate fi acceptată, din moment ce, pe de o parte, pentru cele două categorii de măsuri legiuitorul a instituit condiţii diferite de luare şi menţinere, cu consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte posibilitatea încetării lor (printre altele, în cazul măsurilor asigurătorii nu a fost prevăzut un termen pe perioada căruia puteau fi luate şi menţinute şi nici nu este reglementată o durată maximă a acestora pe parcursul procesului penal), iar, pe de altă parte, textul în discuţie (art. 241 din C. proc. pen.) nu conţine o regulă de principiu, o normă cu caracter general, ci una specială, a cărei sferă de incidenţă este definită cu claritate în chiar cuprinsul ei, fiind, astfel, de strictă interpretare şi aplicare. Mai mult, se observă că, deşi enumeră soluţiile pe care organul judiciar le poate pronunţa cu ocazia examinării subzistenţei temeiurilor care au justificat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, art. 2502 din C. proc. pen. nu face referire şi la cea a constatării încetării de drept a acestora, indicând expres doar posibilitatea menţinerii, restrângerii, extinderii sau ridicării lor.

Ca atare, noile dispoziţii introduse prin Legea nr. 6/2021 nu reglementează consecinţele pe care le-ar antrena o conduită contrară conţinutului lor, eventuala depăşire a termenului de 1 an de verificare a măsurii asigurătorii în cursul judecăţii cauzei nefiind de natură să atragă încetarea de drept a respectivelor măsuri atâta timp cât, aşa cum s-a arătat anterior, o asemenea sancţiune nu a fost consacrată legislativ decât în materia măsurilor preventive şi nu poate fi aplicată prin analogie şi în cazul măsurilor asigurătorii.

Înalta Curte, trecând la analiza pe fond a măsurii asigurătorii, cu titlu preliminar observă că în paragraful 30 al Deciziei CCR nr. 24/2016, referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 12 aprilie 2016 - decizie ce a stat la baza introducerii de către legiuitor a verificării măsurii asigurătorii în cursul procesului penal, instanţa de contencios constituţional a subliniat că doar în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice.

Evident, Înalta Curte constată că un controlul judiciar efectiv vizează nu doar etapa luării măsurii asigurătorii, ci şi etapa verificării periodice a acesteia nu mai târziu de şase luni în cursul urmăririi penale, şi nu mai târziu de un an în cursul judecăţii.

Controlul judecătoresc este unul efectiv doar în măsura în care verificarea periodică este una efectivă în sensul statuat de legiuitor în art. 2502 teza finală din C. proc. pen., şi anume, dacă se verifică concret că subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii, dispunându-se după caz menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

Indiferent de caracterul obligatoriu sau facultativ, legiuitorul a stabilit că măsurile asigurătorii sunt eminamente temporare, provizorii, motiv pentru care, prin noile dispoziţii procesual penale, a reglementat verificarea periodică a subzistenţei temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menţinerea acestora. În cadrul acestui examen, instanţa trebuie să se raporteze atât la prevederile legale care vizează condiţiile în care poate fi dispusă măsura, cât şi la jurisprudenţa cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, dar şi la principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecţia proprietăţii.

Sub acest din urmă aspect, în jurisprudenţa europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerinţă în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim şi, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele privind protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei.

Referitor la proporţionalitatea dintre ingerinţa statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcţie de circumstanţele cauzei şi natura ingerinţei în discuţie, prin raportare la mai mulţi factori relevanţi, precum durata măsurii şi valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menţinerii măsurii, având în vedere desfăşurarea procedurii penale şi consecinţele acesteia asupra părţii interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului şi al autorităţilor statului care intervin, prin raportare şi la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanţe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 şi 87).

Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 2502 din C. proc. pen. îl reprezintă proporţionalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii şi restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile şi imobile care aparţin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziţiei juridice şi materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În acest sens este şi Decizia RIL nr. 19/2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a reţinut că "instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. S-a considerat că proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Mai mult, condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)."

Analizându-se în concret măsurile asigurătorii instituite în cauză se constată că intervalul de timp scurs de la momentul instituirii acestor măsuri, de peste 10 ani, este unul îndelungat, de natură să conducă la concluzia unei sarcini excesive în sarcina inculpaţilor A. şi B., ceea ce nu mai satisface exigenţele desprinse din jurisprudenţa CEDO şi nici cele ale art. 53 alin. (2) din Constituţia României.

În speţa de faţă, Înalta Curte constată că nici complexitatea cauzei, nici numărul de martori şi nici documentaţia de evaluat nu justifică restrângerea adusă dreptului de proprietate a inculpaţilor A. şi B. pe o durată de peste 10 ani pentru recuperarea prejudiciului de către partea civilă.

Pe de altă parte, nici măcar pentru partea civilă măsura asigurătorie nu mai este strict necesară, din moment ce aceasta a declaşat procedura insolvenţei a părţii responsabile civilmente S.C. J. S.R.L., înscriindu-se în tabelul definitiv al creanţelor cu aceleaşi pretenţii care fac obiectul prezentului dosar.

În concluzie, Înalta Curte reţine că la acest moment, după 10 ani, măsura asigurătorie a devenit excesivă pentru inculpaţii A. şi B., sechestrul asigurător nu mai respectă exigenţa de proporţionalitate cu scopul urmărit în momentul luării sale, din cauză că nu mai este imperativ necesar pentru recuperarea prejudiciului, partea civilă instituind măsuri alternative de recuperare a plăţii obligaţiei fiscale ce se constituie prejudiciu în cauză.

Pentru motivele arătate anterior, criticile formulate de către partea civilă ANAF şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj sunt neîntemeiate, astfel că Înalta Curte apreciază contestaţiile formulate de aceştia ca fiind nefondate şi prin urmare le va respinge.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va admite contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii penale nr. 165 din data de 23 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, pe care o va desfiinţa în parte numai în ceea ce priveşte dispoziţia de menţinere a sechestrului asigurător, şi în rejudecare:

Va dispune ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit prin sentinţa penală nr. 66 din data de 16 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Cluj asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, aparţinând inculpaţilor A. şi B..

Va menţine restul dispoziţiilor încheierii atacate.

Va respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi de partea civilă ANAF - prin DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Cluj împotriva aceleiaşi încheieri penale.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate de contestaţia formulată de parchet vor rămâne în sarcina statului.

Totodată, faţă de culpa procesuală a părţii civile, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatoarea parte civilă ANAF - prin DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Cluj la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi E., F. şi H., în cuantum de câte 340 RON pentru fiecare, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În temeiul art. 2501 din C. proc. pen. admite contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva încheierii penale nr. 165 din data de 23 iunie 2022 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2012, pe care o desfiinţează în parte numai în ceea ce priveşte dispoziţia de menţinere a sechestrului asigurător, şi în rejudecare:

Dispune ridicarea măsurii sechestrului asigurător instituit prin sentinţa penală nr. 66 din data de 16 februarie 2021 pronunţată de Tribunalul Cluj asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, aparţinând inculpaţilor A. şi B..

Menţine restul dispoziţiilor încheierii atacate.

Respinge, ca nefondate, contestaţiile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi de partea civilă ANAF - prin DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Cluj împotriva aceleiaşi încheieri penale.

Cheltuielile judiciare ocazionate de contestaţia formulată de parchet rămân în sarcina statului.

Obligă contestatorul parte civilă ANAF - prin DGRFP Cluj-Napoca - AJFP Cluj la plata sumei de 200 RON reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimaţii inculpaţi E., F. şi H., în cuantum de câte 340 RON pentru fiecare, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 octombrie 2022.