Admissibility of constitutional review for legislative extension of automatic termination of preventive measures

Şedinţa publică din data de 04 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului formulat de recurentul A., reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 331/CP din data de 05.07.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, printre altele, în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de apărătorul ales al inculpatului A..

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea a reţinut că potrivit legii naţionale, în soluţionarea unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată este competentă să verifice doar îndeplinirea condiţiilor prevăzute expres şi limitativ în art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 republicată, respectiv dacă excepţia de neconstituţionalitate vizează o lege sau o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, dacă este ridicată de persoanele în drept şi dacă prevederile legale vizate de excepţie nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale pentru o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Condiţia ca prevederile legale să aibă legătură cu cauza trebuie interpretată nu doar formal, întrucât toate dispoziţiile care privesc desfăşurarea procesului penal şi cele de drept material privind măsurile preventive au legătură cu cauza, ci în sensul teleologic, al finalităţii ce se urmăreşte, al pertinenţei acesteia, fiind necesar ca, în cazul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale alegate, soluţia în cauză ar fi diferită decât cea care ar putea fi dată cu aplicarea dispoziţiilor respective.

Această interpretare, care a început a fi uzitată de către instanţele investite cu cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, îmbrăţişată şi de tribunal, în speţă, în opinia Curţii, a fost apreciată ca fiind în acord cu interpretarea dată de CJCE în procedura de solicitare a hotărârilor preliminare referitor a criteriile jurisprudenţei CILFIT.

Potrivit acestor criterii, Curtea a constatat că instanţele având libertatea de a evalua relevanţa unei cereri (art. 234 alin. (3) TCE) se pot abţine de a trimite o cerere şi să îşi asume responsabilitatea soluţionării litigiului în cazul în care actul este clar şi aplicarea dreptului se impune cu evidenţă încât nu mai lasă loc la nicio îndoială (doctrina actului clar).

Curtea a constatat astfel, că în prezenta cauză nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., evaluând relevanţa cererii de sesizare conform interpretării arătate şi dând condiţiei privind legătura cu cauza, semnificaţia cuvenită, a aptitudinii de a influenţa, în cazul admiterii excepţiei, pe viitor, în mod diferit soluţionarea cauzei, ţinând seama şi de practica constantă de a Curţii Constituţionale de a respinge astfel de sesizări.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cuprinsă în încheierea penală nr. 331/CP din data de 05 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a declarat recurs inculpatul A..

În motivarea cererii de recurs, inculpatul a solicitat admiterea recursului sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale a României, în sensul că excepţia a fost ridicată de către o parte din dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti - în speţă inculpatul A., în faţa Curţii de Apel în dosarul nr. x/2022 18; este invocată o dispoziţie legală în vigoare şi de care depinde soluţionarea cauzei, inculpatul invocând motivul de contestaţie privind încetarea de drept a măsurii preventive în baza art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. prevederile legale nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; există legătură între dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate este invocată cu soluţionarea, întrucât inculpatul A. a formulat contestaţie împotriva încheierii din 29.06.2022 prin care s-a verificat şi menţinut măsura arestării preventive, solicitându-se încetarea de drept a măsurii arestării preventive ţinând cont că este condamnat definitiv aflându-se în executarea pedepsei.

Textul de lege al art. 241 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen. este în opinia autorului excepţiei neconstituţional în interpretarea că încetarea de drept a măsurii arestului preventiv intervine numai în condiţiile în care arestul şi condamnarea definitivă ale inculpatului sunt dispuse în aceiaşi cauză, nu şi în cazul în care persoana arestată preventiv într-o cauză este condamnată definitiv la o pedeapsă privativă de libertate în altă cauză.

Recurentul a arătat că sunt încălcate prevederile art. 16, 21, 22 şi 53 din Constituţia României, deoarece nu poate beneficia de drepturile de care beneficiază o persoană condamnată definitiv, respectiv nu poate fi folosit la muncă, are mai puţine drepturi decât ceilalţi condamnaţi definitiv; nu execută pedeapsa la cel mai apropiat penitenciar de domiciliul său; fiind arestat preventiv execută pedeapsa într-un regim mai strict decât cel al celorlalte persoane condamnate definitiv.

Analizând recursul declarat de inculpatul A., în temeiul art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din cuprinsul unor asemenea acte normative în vigoare la momentul invocării; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

De asemenea, sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care prin excepţia invocată se tinde la constatarea neconformităţii unei prevederi dintr-o lege cu Constituţia României, iar nu şi atunci când se urmăreşte modificarea sau completarea acesteia, situaţie în care competenţa îi revine în exclusivitate, conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, în timp ce instanţa de contencios constituţional este chemată să se pronunţe numai asupra constituţionalităţii actelor, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Excepţia de neconstituţionalitate reprezintă singurul mijloc procedural prin care se asigură o analiză a conformităţii dispoziţiilor legale la care aceasta face referire cu Constituţia, control care însă poate fi realizat doar de instanţa de contencios constituţional, atribuţiile instanţei în faţa căreia s-a ridicat respectiva excepţie fiind limitate la a efectua un examen asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, în funcţie de care sesizează sau nu Curtea.

Din această perspectivă, efectuând o analiză a dispoziţiilor legale prin raportare la prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite trei din cele patru condiţii, întrucât excepţia a fost invocată de inculpatul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în faza camerei preliminare, în stadiul procesual al contestaţiei ce vizează încheierea prin care s-au respins, ca neîntemeiate, cererile şi excepţiile formulate de inculpat şi are în vedere neconstituţionalitatea prevederilor art. 241 alin. (1) din C. proc. pen., text care nu a fost declarat neconstituţional printr-o decizie anterioară a instanţei de contencios constituţional.

Referitor la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă, respectiv art. 241 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive.

În opinia autorului excepţiei, norma legală criticată încalcă prevederile art. 16, 21, 22 şi 53 din Constituţia României, deoarece inculpatul, deşi condamnat definitiv în altă cauză, nu poate beneficia de drepturile de care beneficiază o persoană condamnată definitiv, respectiv nu poate fi folosit la muncă, are mai puţine drepturi decât ceilalţi condamnaţi definitiv; nu execută pedeapsa la cel mai apropiat penitenciar de domiciliul său; fiind arestat preventiv execută pedeapsa într-un regim mai strict decât cel al celorlalte persoane condamnate definitiv.

Înalta Curte reţine că, în speţă, susţinerile inculpatului A. nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, în realitate, acesta este nemulţumit de faptul că printre cazurile de încetare de drept a măsurilor preventive nu este prevăzut şi cazul încetării acestora în situaţia în care inculpatul este condamnat definitiv în altă cauză, iar prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziţii favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.

Pe acelaşi palier al analizării legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate în scris în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se constată că obiecţiunile formulate de acesta cu privire la dispoziţiile legale criticate nu reprezintă, în realitate, aspecte de neconstituţionalitate, apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Înalta Curte reţine că, deşi pare actual şi legitim, demersul autorului excepţiei la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obţinerea unei modificări legislative, respectiv adăugarea unui caz nou de încetare de drept a măsurilor preventive şi nu urmăreşte armonizarea normelor de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale.

Or, analizând termenii în care excepţia a fost formulată, Înalta Curte apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită una dintre condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare, respectiv aceea ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în încheierea nr. 331/CP din data de 05 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2022.18.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cuprinsă în încheierea nr. 331/CP din data de 05 iulie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală în dosarul nr. x/2022.18.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 octombrie 2022.