Objective typicity of influence trading and instigation to use false documents for EU funds under Law 78/2000

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2021

Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 25 din 15 ianuarie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 257 alin. (1) C. pen. (1969), raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II a, b C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 25 C. pen. (1969) raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data săvârşirii faptei), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II a, b C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. (1969), s-a constatat că infracţiunile pentru care inculpatul A. a fost condamnat au fost săvârşite în concurs real şi, în baza art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. (1969), au fost contopite pedepsele de 2 ani şi 6 luni închisoare şi 3 ani închisoare şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II a, b C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 861 din C. pen. (1969), s-a dispus suspendarea executării pedepsei rezultante de 3 ani închisoare sub supravegherea Serviciului de Probaţiune Bucureşti, pe un termen de încercare de 5 ani, stabilit în condiţiile art. 862 C. pen. (1969).

În temeiul art. 863 alin. (1) C. pen. (1969), pe durata termenului de încercare s-a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciului de Probaţiune Bucureşti; b) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile precum şi întoarcerea; c) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă; d) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 şi art. 83 C. pen. (1969), privind cazurile de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepsei accesorii aplicată inculpatului pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

În baza art. 181 din Legea nr. 78/2000 (în forma în vigoare la data săvârşirii faptei), raportat la art. 74 lit. c) şi art. 76 lit. c) C. pen. (1969), cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul B. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a II a, b C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 81 alin. (2) C. pen. (1969), a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, calculat potrivit dispoziţiilor art. 82 C. pen. (1969).

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. (1969), a fost suspendată executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării executării pedepsei principale.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. (1969), privind revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen. a fost achitată inculpata C. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de complicitate la folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998-999 C. civ. 1864, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Fondurilor Europene şi au fost obligaţi, în solidar, inculpaţii A. şi B. să plătească acesteia suma de 63.855 RON, daune materiale.

În baza art. 257 alin. (2) C. pen. (1969), s-a confiscat de la inculpatul A. suma de 20.000 euro.

În baza art. 330 C. proc. pen., a fost menţinut sechestrul asigurător, aşa cum a fost dispus prin ordonanţele nr. 163/P/2013 din datele de 24 august 2017 şi 29 septembrie 2017 asupra cotei de 1/2 a imobilului constând în teren intravilan în suprafaţă de 278 mp şi construcţii în suprafaţă de 247,04 mp, situat în oraş Voluntari, sat Pipera, judeţul Ilfov, dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 8.06.2006 la BNP D., înscris în CF nr. x a OCPI Ilfov - BCPI Buftea, autoturismului marca x, an de fabricaţie 2010, culoare negru, serie motor x, serie şasiu x, cu numărul de înmatriculare x, cotei de 1/1 a imobilului constând în apartament cu două camere cu suprafaţa utilă de 55,89 mp situat în Bucureşti, str. x, dobândit în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x din 26.06.2003 la BNP E., înscris în CF nr. x-C1-U12 a OCPI Bucureşti - BCPI Sectorul 5, până la concurenţa sumelor de 20.000 euro şi 63.855 RON şi sechestrul asigurător dispus prin ordonanţa nr. 163/P/2013 din 24 august 2017 asupra tractorului rutier U.T.B. U 650 M, an de fabricaţie 1985, culoare roşie, serie motor: x, serie şasiu: x, până la concurenţa sumei de 63.855 RON.

În baza art. 249 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 397 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus luarea măsurii sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, inclusiv a conturilor bancare, ale inculpaţilor A. şi B., până la concurenţa sumelor (63.855 RON) la care au fost obligaţi inculpaţii, în vederea reparării pagubei produse prin săvârşirea infracţiunilor, respectiv până la concurenţa sumei (20.000 euro) cu privire la care s-a dispus confiscarea.

A fost ridicat sechestrul asigurător dispus prin ordonanţa nr. 163/P/2013 din data de 24 august 2017 asupra autoturismului marca x, cu numărul de înmatriculare x, an de fabricaţie 2004, serie motor x, serie şasiu x.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A. la plata sumei de 16.500 RON şi B., la plata sumei de 5.500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Prin decizia penală nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, cu privire la sentinţa penală nr. 25 din 15 ianuarie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, care a fost desfiinţată, în parte, şi, rejudecând, în fond:

În baza art. 25 alin. (3) C. proc. pen., au fost desfiinţate următoarele înscrisuri:

- contractul de închiriere auto nr. x din data de 01 iunie 2010 încheiat între inculpata C. şi F. - Federaţia Naţională a Sindicatelor din Agricultură, Alimentaţie, Tutun, Domenii şi Servicii Conexe, precum şi actul adiţional nr. x/15.04.2011;

- procesul-verbal de recepţie nr. x AIFPS/01.06.2010;

- menţiunile referitoare la decontarea sumei de 3.870 RON aferente contractului de închiriere nr. x AIFS din data de 01 iunie 2010 cuprinse în cererile de rambursare de la nr. 6/21.07.2020 la nr. 14/30.11.2011 formulate de F. - Federaţia Naţională a Sindicatelor din Agricultură, Alimentaţie, Tutun, Domenii şi Servicii Conexe şi înregistrate la D.G. - A.M.P.O.S.D.R.U.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei penale apelate.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe penale.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., au fost obligaţi inculpaţii A. şi B. la plata sumei de 1.000 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Hotărârea din apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, la 14 aprilie 2021, inculpatului A. la 15 aprilie 2021, precum şi celorlalţi doi inculpaţi.

Termenul de declarare a recursului în casaţie s-a împlinit la data de 17 mai 2021 pentru inculpatul A. şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie la 17 mai 2021.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la 17 mai 2021 (dată fax şi poştă), a declarat recurs în casaţie inculpatul A. (prin avocaţi G. şi H., care au ataşat împuternicirea avocaţială seria x/2021 din 17 mai 2021, dosar I.C.C.J., şi prin avocat I., care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x/2021 din 17 mai 2021, dosar I.C.C.J.).

Prin cererea formulată prin avocaţi G. şi H., inculpatul A. a invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., cu argumentarea că a fost condamnat pentru o faptă care nu întruneşte condiţiile de tipicitate obiectivă impuse de lege pentru infracţiunea de trafic de influenţă şi pentru cea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000.

Astfel, s-a arătat că pentru a fi în prezenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar ca actul cu privire la care autorul se presupune că şi-ar fi traficat influenţa pe lângă ofiţerii din cadrul S.R.I. să intre în atribuţiile de serviciu ale acestora, ceea ce implică obligatoriu stabilirea identităţii sau cel puţin a funcţiei/gradului ofiţerilor în discuţie, a atribuţiilor concrete ale acestora, a destinatarului sumei traficate şi a persoanei pentru care s-a pretins suma. Or, niciunul din aceste elemente nu a fost clarificat, deşi era necesar în condiţiile în care Legea nr. 14/1992 nu prevede printre atribuţiile S.R.I. activităţi de monitorizare a beneficiarilor cu privire la legalitatea implementării de proiecte finanţate din fonduri europene. S-a mai arătat că trebuia analizat în ce măsură cei doi ofiţeri indicaţi în decizia penală recurată, J. şi K., au avut atribuţii pentru îndeplinirea actului solicitat, întrucât "în cazul în care se pretinde influenţa pe lângă un funcţionar public necompetent, se poate reţine săvârşirea infracţiunii de înşelăciune".

O altă critică vizând această infracţiune se referă la inexistenţa descrierii promisiunii inculpatului A. ca, în schimbul sumei de 20.000 euro, să intervină pe lângă funcţionarul public competent să efectueze actul dorit de cumpărătorul de influenţă, B., respectiv oprirea unei pretinse monitorizări a Federaţiei F. de către S.R.I., cerinţă care este ataşată elementului material la laturii obiective a infracţiunii, dar care nu a fost analizată în decizia recurată.

S-a mai menţionat că nu a fost analizată nici diferenţierea dintre pretinderea unui folos pentru altul ca preţ al traficării influenţei şi pretinderea unui folos chiar pentru funcţionarul care are în atribuţiile de serviciu efectuarea actului, în acest din urmă caz folosul constituind mijlocul de corupere a funcţionarului, iar nu preţul traficării influenţei.

Totodată, făcându-se trimitere la statuările în fapt de la pagina 31 din decizia recurată (referitoare la presupusa traficare a influenţei pentru numitul J.) şi de la pagina 17 din sentinţă (vizând exercitarea unor acţiuni de convingere a inculpatului B.), s-a arătat că acestea diferă de situaţia factuală pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A., care are în vedere pretinderea şi primirea de la B., secretar general al F., prin doi intermediari, a sumei de 20.000 euro, lăsând să se creadă că ar avea influenţă asupra unor ofiţeri din cadrul S.R.I. şi promiţând că îi va determina pe aceştia să îndeplinească un act contrar îndatoririlor lor de serviciu, respectiv să oprească o pretinsă activitate de monitorizare a Federaţiei F.. În opinia apărării, aspectele reţinute în sentinţă şi decizie tind către o eventuală acţiune similară inducerii în eroare a numitului B., iar nu către o activitate specifică participaţiei la infracţiunile de cumpărare şi trafic de influenţă ori dare sau luare de mită.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, s-a susţinut că atât contractul de închiriere auto nr. x din 01 iunie 2010, încheiat între Federaţia F. şi C., cât şi cererile de rambursare nr. x - 14 nu pot constitui documente false ori inexacte în sensul legii penale.

În acest sens, s-a arătat că aşa cum rezultă din clauzele menţionate la pct. 4.1 şi 4.2 din contractul de închiriere auto, părţile semnatare nu au atestat nicio împrejurare necorespunzătoare adevărului prin perfectarea respectivei convenţii, ci doar şi-au asumat două obligaţii reciproce şi interdependente, de a furniza autoturismul şi de a se plăti preţul pentru serviciile prestate. Or, dacă autoturismul nu ar fi fost pus la dispoziţia Federaţiei F., factorii de decizie din cadrul proiectului DRES aveau posibilitatea de a solicita inculpatei C. restituirea întregului preţ al contractului plătit fără a se fi primit contraprestaţia contractuală, demers care nu a avut loc, situaţie în care se poate aprecia că plăţile efectuate au fost legale, fiind realizate în conformitate cu realitatea.

S-a mai menţionat că nici cererile de rambursare nu pot fi false, întrucât acestea atestă doar împrejurarea că sumele a căror rambursare s-a solicitat au fost în prealabil achitate de către Federaţia F. inculpatei C., fapt care nu a fost contestat de acuzare.

De altfel, în decizia recurată nu s-a explicat raţionamentul care a stat la baza reţinerii caracterului fals al contractului menţionat, dar s-a făcut confuzie între ceea ce înseamnă cheltuieli fictive şi cheltuieli lipsite de contraprestaţie/cheltuieli neeligibile. Or, pentru a fi în prezenţa infracţiunii prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000, este necesar să se fi utilizat documente false sau inexacte pentru obţinerea fondurilor, iar nu să se fi obţinut şi cheltuit fonduri fără a se primi o contraprestaţie (cheltuiala există însă este efectuată în mod nejustificat, fiind supusă restituirii) ori în alt scop decât cel declarat pentru proiect (cheltuială neeligibilă).

Prin cererea de recurs în casaţie formulată prin avocat I., inculpatul A. a invocat motivele de casare reglementate de art. 438 alin. (1) pct. 1 şi pct. 7 C. proc. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., recurentul a învederat că instanţa de fond nu a fost compusă într-un complet specializat conform art. 29 din Legea nr. 78/2000, Tribunalul Bucureşti neconstituind astfel de completuri după modificarea Legii nr. 304/2004, a intrării în vigoare a Noului C. proc. pen. şi a adoptării Hotărârii C.S.M. nr. 1375/28.12.2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti. Or, în această situaţie completul care a judecat cauza în fond este unul inferior şi nu răspunde exigenţelor legiuitorului referitoare la modalitatea de constituire, fiind incidente cazurile de nulitate absolută prevăzute de art. 281 lit. a) şi b) C. proc. pen.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., s-a susţinut că inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. În acest sens, s-a arătat că nici în actul de sesizare şi nici în hotărârile de condamnare organele judiciare nu au descris în ce anume a constat activitatea de instigare la infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, limitându-se a menţiona doar că l-a instigat pe inculpatul B. să prezinte documente false la Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, cu consecinţa obţinerii pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, activitate care a fost plasată vag în timp, în prima jumătate a anului 2010, fără a se preciza locul, împrejurările ori modalitatea concretă în care s-au exercitat acţiunile de determinare. S-a mai susţinut că, în realitate, nici fapta autorului infracţiunii nu este prevăzută de norma de incriminare, în condiţiile în care fondurile europene au fost obţinute pe baza contractului de finanţare nr. x din data de 16 aprilie 2008, iar nu a contractului de închiriere auto indicat în descrierea faptei, care a fost perfectat abia 2 ani mai târziu.

Prin prisma aceluiaşi caz de casare s-a învederat că nici activitatea prezentată de organul de urmărire penală ca fiind circumscrisă infracţiunii de trafic de influenţă nu corespunde normei de incriminare, de vreme ce nu s-a precizat dacă acţiunea de pretindere a fost săvârşită pentru sine sau pentru altul, lipsind astfel unele elemente esenţiale pentru întrunirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii. De asemenea, nu s-a arătat în ce constă "promisiunea" şi în ce condiţii aceasta a avut loc.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, la data de 04 iunie 2021, inculpatei C. la 03 iunie 2021 şi inculpatului B. la 09 iunie 2021.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021, Înalta Curte, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

A trimis cauza, în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 7.

A fixat termen de judecată în şedinţă publică la data de 26 octombrie 2021, pentru când s-a citat recurentul inculpat A., la adresele din dosar. S-au încunoştinţat telefonic apărătorii aleşi ai recurentului inculpat A. (avocaţi G., H. şi I.) despre termenul acordat în cauză.

Verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul A., conform dispoziţiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac.

Totodată, s-a constatat că recursul în casaţie a fost promovat, în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen., de către A. (prin avocaţi G. şi H., care au ataşat împuternicirea avocaţială seria x/2021 din 17 mai 2021, dosar I.C.C.J. şi prin avocat I., care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x/2021 din 17 mai 2021, dosar I.C.C.J.), persoană care, faţă de calitatea sa de inculpat în cursul procesului în fond şi apel, se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumeraţi în cuprinsul art. 436 alin. (1) C. proc. pen.. Deopotrivă, este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 436 alin. (6) C. proc. pen., având în vedere că inculpatul A. a declarat apel în cauză, calea de atac fiind respinsă de către Curtea de Apel Bucureşti.

S-a apreciat că cererea de recurs în casaţie întruneşte cerinţele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., întrucât cuprinde numele, prenumele şi domiciliul (inclusiv cele procesual alese) recurentului, este indicată hotărârea atacată şi are aplicată semnătura persoanei care a întocmit-o.

În ceea ce priveşte condiţia prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că recurentul inculpat A. a invocat motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., respectiv "a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Referitor la această condiţie de admisibilitate, Înalta Curte a subliniat că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deşi necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casaţie. În etapa admisibilităţii în principiu se verifică şi aparenta corespondenţă între motivele susţinute şi cazurile de casare în care acestea au fost încadrate. Din modalitatea de reglementare a recursului în casaţie, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, aşadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. doar criticile referitoare la lipsa incriminării, precum şi cele referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii din perspectiva laturii obiective, aspectele vizând latura subiectivă neputând fi cenzurate pe această cale.

Astfel, acest caz de casare are în vedere acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv). Prin urmare, prin intermediul motivului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. Înalta Curte verifică doar corespondenţa formală între elementele faptice reţinute în hotărârile recurate şi conţinutul constitutiv al infracţiunii, fără a proceda la analiza materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În acest sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că "dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. exclud în totalitate din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificarea situaţiei de fapt, în acest stadiu putându-se analiza doar dacă faptele, astfel cum au fost reţinute de către instanţa de apel sunt prevăzute ca infracţiuni, dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc - din punct de vedere obiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului " (decizia nr. 350/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, www.x.ro).

Ca urmare, motivul de casare invocat nu permite o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanţei a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în nici un fel.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., numai în ceea ce priveşte soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 291 C. pen. şi art. 47 C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000, sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea condiţiilor de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare (neîndeplinirea condiţiei ca influenţa să privească funcţionari publici care exercită atribuţiile de care depinde efectuarea actului solicitat de cel care a dat banii, în cazul primei infracţiuni şi lipsa situaţiei premisă - caracterul fals sau inexact al documentelor prezentate, în privinţa celei de-a doua), urmând ca analiza argumentelor aduse în susţinerea acestor critici să fie realizată strict în raport cu situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv în hotărârea atacată, fără a se putea proceda la reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă ori la reaprecierea materialului probator.

În acest context, Înalta Curte a constatat că celelalte critici formulate de recurentul inculpat A., prin care nu se invocă nelegalitatea hotărârii atacate, ci se contestă starea de fapt stabilită de instanţa de apel, solicitându-se, practic, o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel, nu se circumscriu cazului de casare invocat sau vreunui alt caz expres prevăzut de art. 438 C. proc. pen.

Această concluzie se impune şi în ceea ce priveşte aspectele referitoare la insuficienta descriere a faptelor imputate şi la motivarea necorespunzătoare a hotărârilor de condamnare, asemenea chestiuni nefiind incluse de legiuitor în sfera de cenzură a instanţei supreme în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Cu toate că prin motivele scrise, recurentul a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., prin prisma căruia s-a arătat că instanţa care a judecat cauza în fond nu a fost constituită în complet specializat, aşa cum impun dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 78/2000, aceste critici nu se circumscriu, însă, cazului indicat. Astfel, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării atunci când, în cursul judecăţii, nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente. Prin urmare, acest motiv corespunde cazului de nulitate absolută prevăzut de art. 281 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) C. proc. pen., ce poate fi invocat pe tot parcursul soluţionării unei cauze.

Pe de altă parte, compunerea completului de judecată, în accepţiunea prevederilor art. 354 C. proc. pen. raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., presupune alcătuirea completului de judecată conform dispoziţiilor legale, cu numărul de judecători prevăzut de lege care au capacitatea funcţională de a îndeplini anumite acte de jurisdicţie penală în cazurile şi condiţiile cerute de lege şi are în vedere etapa procesuală a judecăţii, până la pronunţarea hotărârii.

Din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 03 iulie 2019, prin care a fost admisă sesizarea formulată de preşedintele Camerei Deputaţilor şi s-a constatat existenţa un conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de neconstituirea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a completurilor de judecată specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, contrar celor prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003, reiese că nespecializarea completurilor de judecată în materia infracţiunilor de corupţie este o chestiune ce priveşte compunerea instanţei şi nu competenţa materială a instanţei.

Se observă, astfel, că, în realitate, criticile recurentului vizează nelegala compunere a instanţei, situaţie în care ar putea constitui motive de exercitare a unei alte căi extraordinare de atac, respectiv contestaţia în anulare (art. 426 alin. (1) pct. d teza I C. proc. pen. - "Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri […] d. când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii […]"), motiv pentru care nu se circumscriu cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. care, aşa cum s-a arătat, priveşte competenţa materială sau după calitatea persoanei a instanţei.

În dezbateri, la termenul de judecată din 26 octombrie 2021, apărătorul ales al recurentului inculpat a solicitat admiterea recursului în casaţie şi, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea recurentului, apreciind că faptele pentru care acesta a fost trimis în judecată nu sunt prevăzute de legea penală. Susţinerile apărării au fost consemnate, pe larg, în practicaua prezentei decizii penale.

Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. potrivit art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., în limitele stabilite prin încheierea din data de 28 septembrie 2021, Înalta Curte apreciază că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicţie, în care părţile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurile de casare prevăzute expres şi limitativ de legiuitor la art. 438 din C. proc. pen.. Recursul în casaţie reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a caracterului nelegal al hotărârilor judecătoreşti tinzând la desfiinţarea sentinţelor şi deciziilor care sunt contrare legii.

Înalta Curte constată că cererea de recurs în casaţie formulat de inculpatul A. a fost admisă în principiu, în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen., sub aspectul neîndeplinirii condiţiei ca influenţa să privească funcţionari publici care exercită atribuţiile de care depinde efectuarea actului solicitat de cel care a dat banii, iar referitor la infracţiunea de instigare la folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000, întrucât ar lipsi situaţia premisă, respectiv caracterul fals sau inexact al documentelor prezentate.

În drept, s-a apreciat că este incident cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunilor în sensul că faptele nu corespund modelului abstract de incriminare.

Astfel, cum în mod corect a reţinut şi judecătorul de filtru, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. nu se poate realiza o analiză a conţinutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator sau stabilirea unei alte situaţii de fapt, pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală, verificarea hotărârii făcându-se doar în drept, statuările în fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în niciun fel (în acest sens şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: Decizia nr. 267/RC din 26 iunie 2017; Decizia nr. 414/RC din 20 octombrie 2017, Decizia nr. 7/RC din 15 ianuarie 2019, Decizia nr. 478/RC din 11 decembrie 2019). Deoarece legea nu prevede competenţa de a administra probe cu privire la situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie îşi fundamentează soluţia pe baza faptelor anterior constatate.

De asemenea, s-a mai statuat în jurisprudenţă şi că verificările pe care instanţa de recurs în casaţie le face din perspectiva noţiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală, vizează atât incriminarea abstractă, respectiv concordanţa conduite subiectului cu o norma de incriminare, cât şi condiţiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă şi elementele de conţinut ale incriminării sub aspectul laturii obiective [nu însă şi în ceea ce priveşte latura subiectivă, lipsa de tipicitate subiectivă constituind o teză distinctă prevăzută în art. 16 lit. b) şi care nu a fost preluată de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..]" (Decizia nr. 78/RC/2015 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Totodată, s-a reţinut că acest caz de casare vizează "acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie a dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv)" (Decizia nr. 442/RC/2017 - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În cauza de faţă, recurentul A. a susţinut că a fost condamnat pentru infracţiunea de trafic de influenţă deşi, funcţionarii pe lângă care se pretinde că s-ar fi exercitat această influenţă nu aveau în atribuţiile de serviciu monitorizarea legalităţii implementării fondurilor europene.

Se constată că atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond au reţinut aceeaşi situaţie de fapt, pornind de la materialul probator administrat în cauză.

Referitor la infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 alin. (1) C. pen., Înalta Curte, pornind de la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanţele ordinare, în urma propriei analize efectuată în limitele stabilite de lege, constată că în sarcina recurentului A. s-a reţinut faptul că în luna martie 2013 a pretins şi primit suma de 20.000 EUR de la B., sumă ce prezenta un avans din suma de 150.000 EUR cerută acestuia, pentru a interveni pe lângă un ofiţer S.R.I., respectiv pentru a-i preda acestuia suma, cu scopul opririi unor posibile controale la federaţia F., respectiv a intervenţiei pe lângă autorităţi ale statului, D.N.A., în vederea opririi unor astfel de controale.

De asemenea, cu privire la acuzaţia de trafic de influenţă, s-a reţinut că A., în perioada 11-13 martie 2013, a pretins şi primit de la B., prin intermediarii L. şi M., suma de 20.000 EUR, promiţând că va determina un ofiţer din cadrul Serviciului Român de Informaţii să îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, respectiv să oprească o pretinsă activitate de monitorizare a Federaţiei F. cu privire la legalitatea implementării unor proiecte finanţate cu fonduri europene. A. a pretins că are influenţă directă asupra unui ofiţer S.R.I. care ar fi finul de cununie al său ("J.") şi că, prin intermediul acestuia, suma de 20.000 EUR va fi folosită pentru a influenţa decizia persoanei responsabile din cadrul Serviciului Român de Informaţii (individualizând în concret pe angajatul S.R.I. K.), în sensul opririi activităţii de monitorizare la care Federaţia ar fi fost supusă din partea serviciului de informaţii.

Potrivit art. 291 alin. (1) C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.

Se observă că şi cu ocazia judecării cauzei în apel, inculpatul a susţinut că nu au existat probe certe care să ateste existenţa faptelor de pretindere şi primire a sumei de 20.000 euro de inculpatul A. de la denunţătorul inculpat B., în schimbul unei promisiuni de a influenţa funcţionarii din cadrul SRI să îndeplinească un act contrar îndatoririlor lor de serviciu, respectiv să oprească o pretinsă activitate de monitorizare a Federaţiei F. cu privire la legalitatea implementării unor proiecte finanţate cu fonduri europene.

Aşadar, Înalta Curte reţine că aceleaşi critici au fost analizate de instanţa de apel, contestându-se caracterul nefondat al acestora (potrivit considerentelor deciziei penale nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală). Instanţa de apel a reţinut că acuzaţia adusă inculpatului A. a constat, de la început, în pretinderea unei sume de bani pe care urma să o remită unei persoane din cadrul Serviciului Român de Informaţii în vederea opririi unei activităţi de control/monitorizare a Federaţiei F.. Se observă că instanţa de apel, pe baza materialului probator (înregistrările efectuate de inculpatul B., declaraţiile inculpatului B., coroborate cu declaraţiile martorilor N., M., O. şi, parţial, declaraţiile martorului L. şi ale inculpatul A.) a analizat amplu latura obiectivă a infracţiunii de trafic de influenţă şi a constatat că a existat o acţiune de pretindere, urmată de primirea sumei de 20.000 EUR pentru altul - numitul J., finul inculpatului A., angajat în cadrul Serviciului Român de Informaţii; inculpatul a lăsat să se creadă că are influenţă asupra numitului J.; inculpatul a pretins că, prin intermediul finului său, J., poate influenţa decizia persoanei responsabile din cadrul Serviciului Român de Informaţii, pentru ca aceasta să îndeplinească un act contrar atribuţiilor de serviciu, respectiv să oprească monitorizarea Federaţiei F..

Aşadar, Înalta Curte, reţinând situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv de instanţa de apel, constată că faptele anterior descrise întrunesc condiţiile de tipicitate obiectivă a infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 291 C. pen.

Contrar susţinerilor recurentului inculpatul A., referitoare la faptul că se făcut o confuzie între elementul material constând în pretinderea pentru altul şi pretinderea de către funcţionarii înşişi, fiind posibil să se reţină doar o eventuală complicitate, fie la infracţiunea de trafic de influenţă, dacă J. ar fi mijlocit traficarea influenţei către K., fie o complicitate la infracţiunile de dare şi luare de mită, dacă suma de bani ar fi fost solicitată de către funcţionarul care avea în atribuţiile de serviciu îndeplinirea actului, s-a constatat, cu titlu definitiv de instanţa de apel faptul că nu s-a dovedit că suma de 20.000 EUR a fost în mod real solicitată de un funcţionar din cadrul Serviciului Român de Informaţii. Tot astfel, nici ipoteza apărării, potrivit căreia dacă inculpatul A. l-ar fi indus în eroare pe numitul B. şi ar fi pretins 20.000 de euro pentru funcţionari din cadrul Serviciului Român de Informaţii, deşi aceştia nu au cerut suma respectivă, fiind incidente dispoziţiile legale privind infracţiunea de înşelăciune, nu este susţinută de probatoriul administrat în cauză, criticile recurentului fiind nefondate.

În legătură cu atribuţiile de serviciu ale ofiţerilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii, inculpatul a susţinut că Legea nr. 14/1992 nu prevede printre atribuţiile acestora activităţi de monitorizare a beneficiarilor cu privire la legalitatea implementării de proiecte finanţate cu fonduri europene.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţele ordinare, care au analizat această problemă de drept ridicată de inculpat, au constatat, în mod just, în raport de dispoziţiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, faptul că intra în sfera de activitate a ofiţerilor din cadrul Serviciului Român de Informaţii monitorizarea Federaţiei F. (respectiv, dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, care prevede că Serviciul Român de Informaţii organizează şi execută activităţi pentru culegerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi contracarării oricăror acţiuni care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României" raportate la dispoziţiile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională în interpretarea anterioară Deciziei nr. 91/2018 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 348 din 20 aprilie 2018 prin care s-a constatat că sintagma "aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români" cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României este neconstituţională). În acest sens, în plus faţă de dispoziţiile legii speciale, Curtea de apel a indicat şi raportul de activitate al Serviciului Român de Informaţii pentru anul 2013, care oferă suficiente detalii cu privire la activităţile monitorizate de această instituţie şi la domeniile ce erau considerate cu impact asupra siguranţei naţionale.

În continuare, Înalta Curte analizând criticile recurentului privind lipsa tipicităţii infracţiunii prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 (instigare la folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei) în raport de lipsa elementului material al laturii obiective raportat la situaţia premisă (caracterul fals sau inexact al documentelor prezentate), apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În fapt, s-a reţinut că în perioada 21 iulie 2010 - 30 noiembrie 2011, inculpatul B., cu intenţie, în calitate de secretar general al Federaţiei F. şi de manager în cadrul proiectului finanţat cu fonduri europene "Dinamizare rurală prin angajare sustenabilă numărul POSDRU 13/5.2/S/3" (DRES) - Beneficiar Federaţia F., la instigarea inculpatului A., a prezentat la Autoritatea de Management pentru Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (AMPOSDRU), din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale documente false, respectiv: - contractul de închiriere nr. x AIFS din 01.06.2010, încheiat între Federaţia F. ca beneficiar şi C. ca prestator), iar în cuprinsul cererilor de rambursare nr. x - 14 depuse la Autoritatea de Management a evidenţiat cheltuieli eligibile fictive, generate de încheierea contractului de închiriere nr. x AIFS din 01 iunie 2010, între Federaţia F. ca beneficiar şi C. ca prestator.

Contractul de închiriere nr. x din 01 iunie 2010, încheiat între Federaţia F. ca beneficiar şi C. ca prestator, a avut ca obiect furnizarea de către prestator către beneficiar a unui autoturism P., cu serie de şasiu x, număr de înmatriculare x, contra unei chirii lunare de 3870 RON. În baza materialului probator (respectiv declaraţiile martorilor Q., R. şi S.), s-a constatat că inculpatul A. a folosit într-adevăr autoturismul indicat în perioada 21 iulie 2010 - 30 noiembrie 2011, iar potrivit denunţului lui B. suma primită în baza contractului de închiriere era folosită de către inculpatul A. pentru a plăti rata de leasing pentru autoturismul cu nr. x.

În cauză, se reţine ca situaţie de fapt că folosirea autoturismului de către inculpatul A. nu are legătură cu încheierea contractului de închiriere, acesta neavând vreo calitate în cadrul proiectului finanţat cu fonduri europene. Astfel, cererile de rambursare nr. x - 14 depuse la Autoritatea de Management atestau realizarea unor cheltuieli fictive, întrucât autoturismul nu a fost folosit de Federaţia F. în cadrul proiectului finanţat cu fonduri europene "Dinamizare rurală prin angajare sustenabilă numărul POSDRU 13/5.2/S/3" (DRES). În consecinţă, în mod corect, Curtea de apel a constatat că încheierea contractului de închiriere pentru autoturismul marca x a avut ca singur scop obţinerea de către inculpatul A. a contravalorii chiriei în cuantum de 3.870 RON/lunar pentru un autoturism pe care acesta l-a folosit şi anterior încheierii contractului. Mai rezultă faptul că acest autoturism nu a fost folosit de niciuna din persoanele angajate în cadrul proiectului DRES pentru nevoile proiectului, iar participarea inculpatului A., în calitate de preşedinte al F., la o serie de evenimente legate de proiectele desfăşurate de Federaţie, inclusiv DRES, nu este de natură să îi conferă acestuia calitatea de persoană angajată în cadrul proiectului.

Aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de casaţie nu are competenţa de a schimba situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, constatările acesteia nefiind supuse cenzurii în recurs în casaţie. În reglementarea C. proc. pen. recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate. Recursul în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. C. proc. pen. nu permite în cadrul acestei căi extraordinare de atac, în examinarea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., reţinerea unei situaţii de fapt diferite de cea descrisă în decizia Curţii de apel.

Astfel, în raport cu criticile formulate, se constată că nu este incident cazul de recurs în casaţie menţionat [respectiv, cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen..], întrucât fapta recurentului inculpat A. corespunde tiparului de incriminare al infracţiunii prevăzute de art. 47 C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 (instigare la folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, conform art. 275 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 328/A din 12 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2021.