Standard of proof for criminal conviction: sufficiency of evidence to exclude reasonable doubt and *in dubio pro reo* acquittal for assault, versus sufficiency of context and impact to establish threat

Şedinţa publică din data de 16 decembrie 2021

Deliberând asupra apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă A. împotriva sentinţei penale nr. 234/F din data de 07 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 234/F din data de 07 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului B. sub aspectul infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen., întrucât fapta nu există.

În baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus achitarea aceluiaşi inculpat sub aspectul infracţiunii de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen., întrucât fapta nu există.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de partea civilă A..

Potrivit art. 398 din C. proc. pen. rap. la art. 275 alin. (1) pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a fost obligată partea civilă la plata sumei de 400 de RON către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate în timpul urmăririi penale, al camerei preliminare şi al cercetării judecătoreşti în primă instanţă.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că, prin rechizitoriul întocmit în data de 10.04.2020, în dosarul de urmărire penală nr. 744/P/2019, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a dispus, în temeiul art. 327 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului B., avocat în cadrul Baroului Vâlcea, pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen. şi ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

În actul de sesizare a instanţei s-a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În data de 13.07.2019, în jurul orelor 12:30, în timp ce se afla în incinta agenţiei C. S.A. din Şos. x, inculpatul a agresat-o pe partea civilă, călcând-o cu piciorul pe mâna dreaptă, faptă care i-a cauzat leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 2-3 zile de îngrijiri medicale, iar după consumarea acestei infracţiuni, înainte de părăsi definitiv agenţia, inculpatul a ameninţat-o pe partea civilă în sensul că "o va aştepta după program să o calce în picioare".

În faza de urmărire penală au fost administrate următoarele mijloace de probă: plângerea penală prealabilă şi declaraţiile părţii civile, declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorei D., declaraţiile martorei E., certificatul medico-legal nr. x/13.07.2019 emis de I.N.M.L. "Mina Minovici" Bucureşti, raportul de expertiză medico-legală nr. x/07.02.2020 emis de I.N.M.L. "Mina Minovici" Bucureşti, înscrisuri medicale privind partea civilă, procesul-verbal de vizionare, împreună cu partea civilă, a înregistrărilor video surprinse de camerele de supraveghere .

În cursul urmăririi penale a fost ascultat, în calitate de martor şi F., reţinându-se însă, că acesta nu este martor ocular, fiind audiat exclusiv cu privire la împrejurările care au condus la luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat.

În drept, prin rechizitoriu s-a reţinut că fapta inculpatului, care, în data de 13.07.2019, în jurul orelor 12:30, în timp ce se afla în incinta agenţiei C. din Şos. x, a agresat-o pe partea civilă, călcând-o cu piciorul pe mâna dreaptă, cauzându-i acesteia leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 2-3 zile de îngrijiri medicale - ar constitui infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen.

Fapta inculpatului care, în data de 13.07.2019, în jurul orelor 12:30, după consumarea infracţiunii expuse mai sus, înainte de a părăsi definitiv agenţia C. din Şos. x, a ameninţat-o pe partea civilă în sensul că "o va aştepta după program să o calce în picioare" - ar constitui infracţiunea de ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen.

La încadrarea juridică a faptelor, în rechizitoriu s-a reţinut şi aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. privind concursul real de infracţiuni.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală în data de 14.04.2020, sub număr unic de dosar x/2020 (nr. în format vechi 933/2020).

În procedura de cameră preliminară, prin încheierea pronunţată în camera de consiliu în data de 16.06.2020 în dosarul asociat nr. x/2020 (încheiere definitivă prin necontestare), judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 346 alin. (1) din C. proc. pen., a luat act că nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu cereri şi excepţii.

În baza art. 346 alin. (1) din C. proc. pen., s-a constatat competenţa şi legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. x/2019 din data de 10.04.2020 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi, potrivit art. 346 alin. (1) din C. proc. pen., s-a dispus începerea judecăţii cauzei.

În etapa cercetării judecătoreşti în primă instanţă, la primul termen de judecată, din data de 21.07.2020, Curtea a admis cererea inculpatului, formulată în scris (depusă la dosar) şi susţinută în şedinţă, şi, în consecinţă, în temeiul art. 352 alin. (3) şi (5) din C. proc. pen., a declarat şedinţă nepublică pe tot parcursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă.

La acelaşi termen, în temeiul art. 20 alin. (1) din C. proc. pen., Curtea a luat act că persoana vătămată s-a constituit parte civilă, depunând în scris cererea (aflată la dosar), prin care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 20.000 de RON, reprezentând daune morale. De asemenea, la interpelarea Curţii, partea civilă a precizat că îşi menţine plângerea penală prealabilă formulată în cauză şi nu doreşte să îşi retragă plângerea.

S-a arătat în cuprinsul sentinţei apelate că, înainte de începerea cercetării judecătoreşti, instanţa a adus la cunoştinţa inculpatului art. 374 alin. (4) din C. proc. pen. referitoare la judecarea cauzei în cazul recunoaşterii în totalitate a faptelor reţinute în sarcina acestuia.

Potrivit art. 374 alin. (2) din C. proc. pen., întrebat fiind, inculpatul a învederat faptul că doreşte să dea declaraţie în cauză, prin urmare, Curtea, în temeiul art. 376 alin. (3) teza I şi art. 378 din C. proc. pen., a procedat la audierea inculpatului (declaraţia acestuia fiind ataşată la dosar).

Deopotrivă, la interpelarea Curţii, partea civilă a învederat faptul că doreşte să dea declaraţie în cauză, astfel că, în baza art. 376 alin. (3) teza I şi art. 380 din C. proc. pen., a procedat la audierea părţii civile (declaraţia acesteia fiind ataşată la dosar).

La acelaşi termen, în ceea ce priveşte probatoriul cauzei, în raport de art. 374 alin. (5) şi (9) din C. proc. pen., Curtea a dispus următoarele: a încuviinţat pentru Ministerul Public, inculpat şi partea civilă proba testimonială cu reaudierea celor doi martori din rechizitoriu, D. şi E.; a încuviinţat proba cu înscrisuri în circumstanţiere pentru inculpat care a depus la dosar o caracterizare din partea decanului Baroului Vâlcea (aflată la dosar); a prorogat administrarea probei cu vizionarea CD-ului conţinând imaginile surprinse de camerele de supraveghere, după administrarea probei testimoniale cu depoziţiile celor două martore din rechizitoriu; în raport de art. 100 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca neutilă soluţionării cauzei, solicitarea inculpatului de emitere a unei adrese către Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" Bucureşti, în vederea depunerii la dosar a înscrisurilor care au stat la baza emiterii certificatului medico-legal şi a raportului de expertiză medico-legală, apreciind că, în raport de teza probatorie invocată, în cauză au fost administrate alte mijloace de probă în dovedirea acestui aspect solicitat de inculpat; de asemenea, în raport de art. 100 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen., a respins solicitarea formulată de partea civilă de administrare a probei testimoniale cu depoziţia unui martor pe latură civilă, întrucât, în raport de teza probatorie invocată, a apreciat că poate pronunţa o soluţie şi fără administrarea acestui mijloc de probă, deoarece teza probatorie invocată, respectiv, dovedirea stării de temere care pretinde că i-a fost provocată şi susţinută de către inculpat în timpul incidentului şi după incident, nu poate fi dovedită cu asemenea mijloace de probă extrinseci personalităţii părţii civile, urmând ca instanţa să aprecieze cu privire la temeinicia daunelor morale atât sub aspectul naturii acestora, cât şi al cuantumului daunelor solicitate în raport de întreg ansamblul probatoriu administrat în faza de urmărire penală şi care va fi readministrat în faza de cercetare judecătorească în primă instanţă.

La termenul de judecată din data de 24.11.2020, referitor la solicitarea de suplimentare a probatoriului, Curtea a dispus următoarele: a procedat la verificarea şi vizionarea CD-urilor conţinând imaginile surprinse de camerele de supraveghere video din incinta agenţiei C. S.A., locaţie unde se pretinde a fi fost săvârşite faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată; în raport de art. 100 alin. (4) lit. b) din C. proc. pen., a respins cererea părţii civile privind suplimentarea probatoriului în sensul de a depune la dosar 5 fotografii extrajudiciare, efectuate cu telefonul propriu, în dovedirea pretinselor leziuni suferite la mâna dreaptă, cerere apreciată de către reprezentantul Ministerului Public ca fiind o solicitare de percheziţie informatică, raportată la art. 168 alin. (6) din C. proc. pen.

Curtea, analizând şi coroborând ansamblul probatoriu administrat în cauză atât în faza de urmărire penală, cât şi în etapa cercetării judecătoreşti în primă instanţă, a reţinut următoarele:

În data de 15.07.2019, partea civilă a formulat plângere penală prealabilă, în condiţiile art. 295 din C. proc. pen. cu referire la art. 288 din C. proc. pen. şi cu respectarea termenului legal prevăzut în art. 296 din C. proc. pen. împotriva inculpatului, pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi ameninţare.

În motivarea în fapt a plângerii, partea civilă a arătat că, în data de 13.07.2019, în jurul orei 12:30, în timp ce se afla la punctul de lucru C. din Şos. x, a fost lovită cu piciorul în mâna dreaptă de către un client, respectiv, de către inculpat.

Motivul agresiunii a fost faptul că, în opinia inculpatului, partea civilă nu a vrut să îi rezilieze contractul de tv şi internet, partea civilă neputând face acest lucru deoarece există centre de reziliere.

Partea civilă a mai arătat că inculpatul a ameninţat-o cu acte de violenţă şi anume, că "o va aştepta la sfârşitul programului să o calce în picioare".

Fiind audiată atât în faza de urmărire penală, cât şi în etapa cercetării judecătoreşti în primă instanţă, partea civilă a reiterat, întocmai, aceleaşi aspecte pe care le-a expus în cuprinsul plângerii penale prealabile.

În raport de principiul liberei aprecieri a probelor reglementat în art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., coroborând şi evaluând ansamblul probatoriu al cauzei, Curtea a constatat că ambele fapte, care fac obiectul plângerii penale prealabile, nu există.

În consecinţă, în cauză, Curtea a dispus, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., achitarea inculpatului sub aspectul ambelor infracţiuni pentru care acesta a fost trimis în judecată, temeiul legal al achitării fiind art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În acest sens, Curtea a avut în vedere exigenţele de ordin probatoriu impuse prin art. 396 alin. (2) din C. proc. pen. cu referire la art. 103 alin. (2) teza a II-a din C. proc. pen., dispoziţii legale potrivit cărora instanţa dispune o soluţie de condamnare doar atunci când constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă că "fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat".

Raportând şi coroborând, în prezenta cauză, prevederile legale sus-enunţate, Curtea a remarcat faptul că niciuna dintre probele administrate (constând în declaraţiile martorelor D. şi E., imaginile surprinse de camerele de supraveghere video din incinta agenţiei C., precum şi actele medicale, certificatul medio-legal şi raportul de expertiză medico-legală) nu confirmă aspectele de fapt expuse de partea civilă în cuprinsul plângerii penale prealabile şi al declaraţiilor date în cauză, în ceea ce priveşte ambele fapte.

Analizând şi evaluând coroborat mijloacele de probă, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Fiind audiată în faza de urmărire penală, martora D. a relatat că a fost de faţă la incidentul din incinta agenţiei C. situate pe Şos. Mihai Bravu. La rând, înaintea martorei se afla un alt client (inculpatul - nota instanţei) care era însoţit de o doamnă (martora E. - nota instanţei). Martora a asistat la discuţia purtată de inculpat cu angajata C. (partea civilă - nota instanţei), inculpatul solicitând închiderea unui contract, angajata explicându-i acestuia că nu poate închide contractul la acel punct de lucru, îndrumându-l la o altă agenţie. În aceste condiţii, inculpatul a început să înjure şi să îi vorbească urât părţii civile.

Martora a mai precizat că partea civilă i-a oferit inculpatului o hârtie, explicându-i la ce punct de lucru al C. să se prezinte pentru soluţionarea cererii sale. Inculpatul a şifonat hârtia respectivă şi a înjurat-o şi i-a vorbit urât părţii civile, ameninţând-o "Lasă, că vezi tu, că te aştept după program". Inculpatul a ieşit din agenţie, împreună cu persoana care îl însoţea, fiind foarte nervos şi gesticulând, ţinând în mână hârtia şifonată.

Martora a mai arătat că, după câteva secunde, inculpatul s-a întors şi a aruncat acea hârtie în partea civilă, hârtia căzând pe jos. În acest timp, partea civilă se afla aşezată pe scaun, la biroul său. Fiind în continuare aşezată pe scaun, partea civilă s-a aplecat pentru a lua hârtia de jos, întinzând mâna spre hârtie. Concomitent, văzând că partea civilă se apleacă să ia hârtia, inculpatul s-a dus spre aceasta şi a călcat-o pe mână, martora presupunând că inculpatul a călcat-o pe partea civilă pe mâna dreaptă.

În continuare, Curtea a reţinut că martora a revenit asupra celor mai sus relatate, prezentând o situaţie de fapt opusă celei tocmai prezentate. Astfel, martora a precizat, în mod expres, că nu a surprins exact momentul contactului dintre piciorul inculpatului şi mâna părţii civile, din cauza poziţiei în care se afla şi pentru că totul s-a petrecut foarte repede; martora nu a văzut direct contactul corporal dintre inculpat şi partea civilă, partea civilă spunându-i martorei că inculpatul a călcat-o pe mână. Martora a mai arătat că a stat aproape nemişcată pe toată durata incidentului, la aproximativ 1,5 - 2 metri în faţa biroului părţii civile.

Având în vedere realitatea obiectivă, vizând locul şi distanţa la care martora se afla faţă de inculpat şi partea civilă, Curtea a constatat că nuanţarea declaraţiei martorei - în sensul că aceasta nu a văzut momentul contactului dintre piciorul inculpatului şi mâna părţii civile - este pe deplin explicabilă şi reflectă adevărul obiectiv, care, astfel, conferă justeţe adevărului judiciar.

Martora nu a putut preciza dacă, înainte de a pleca, inculpatul a mai ameninţat-o sau nu pe partea civilă şi nici dacă, în acest interval, i-a mai adresat vreo injurie.

Martora a mai declarat că, după ce inculpatul a plecat, partea civilă se plângea că o doare mâna pentru că inculpatul a călcat-o pe mână.

Fiind reaudiată în faza de cercetare judecătorească în primă instanţă, martora D. a precizat că îşi menţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale, acestea corespunzând adevărului.

În acest sens, Curtea a reţinut că martora a relatat aceleaşi aspecte precum cele anterioare.

Astfel, martora a reiterat, întocmai, împrejurarea că inculpatul a ameninţat-o pe partea civilă, întrucât era nervos, spunându-i, pe un ton ridicat, că o aşteaptă după program. Martora nu şi-a mai adus aminte dacă inculpatul i-a adresat injurii părţii civile.

Totodată, martora a reiterat şi faptul că nu a văzut efectiv contactul direct dintre mâna părţii civile şi piciorul inculpatului, fiind în spate, la aproximativ 2 - 3 metri; martora nu a văzut din cauza biroului la care lucra partea civilă, iar totul s-a derulat foarte repede, instantaneu.

Prin urmare, Curtea a remarcat faptul că toate cele trei declaraţii ale martorei sunt concordante şi relevă aceleaşi împrejurări de fapt, neevidenţiind aspecte contradictorii.

Fiind audiată în faza de urmărire penală, martora E. a relatat, în esenţă, că pe durata în care a stat cu inculpatul în incinta agenţiei C., acesta nu a proferat ameninţări, nu i-a adresat injurii şi nu a agresat-o fizic pe partea civilă. Martora a mai precizat că nu cunoaşte ce s-a întâmplat după ce a ieşit din agenţie.

Fiind reaudiată în faza de cercetare judecătorească în primă instanţă, martora E. a precizat că îşi menţine declaraţia dată în cursul urmăririi penale, aceasta corespunzând adevărului.

În acest sens, Curtea a reţinut că martora a relatat aceleaşi aspecte precum cele anterioare.

Astfel, martora a reiterat, întocmai, împrejurarea că, de faţă cu ea, inculpatul nu i-a adresat părţii civile cuvinte jignitoare sau ameninţări.

Prin urmare, Curtea a remarcat faptul că ambele declaraţii ale martorei sunt concordante şi relevă aceleaşi împrejurări de fapt, neevidenţiind aspecte contradictorii.

În şedinţa de la termenul de judecată din data de 24.11.2020, Curtea a procedat la vizionarea CD-urilor conţinând imaginile surprinse de camerele de supraveghere video din incinta agenţiei C. S.A., locaţie unde se pretinde a fi fost săvârşite faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

În continuare, Curtea a evidenţiat aspectele relevante - cuprinse în intervalul orar 12:43.32 - 12.44.03 - surprinse de camerele de supraveghere video.

Astfel, Curtea a reţinut că, la minutul 12.43.32, se observă cum inculpatul aruncă o hârtie mototolită înspre biroul părţii civile; hârtia cade la o distanţă foarte mică de biroul la care se află partea civilă. În intervalul 12.43.33 - 12.43.42, s-a observat cum inculpatul se află în dreptul uşii aflate la ieşirea din agenţia C.. În intervalul 12.43.43 - 12.43.47, s-a observat cum inculpatul se îndreaptă către biroul părţii civile. La minutul 12.43.47, s-a observat cum partea civilă se apleacă să ia hârtia mototolită. La minutul 12.43.48, se observă cum, în momentul în care inculpatul intenţionează să pună piciorul pe acea hârtie, partea civilă îşi retrage imediat mâna, fără a fi atinsă, în vreun fel, nici cu mâna, nici cu piciorul, de către inculpat.

Curtea a arătat că inexistenţa unui contact fizic între piciorul inculpatului şi mâna părţii civile este evidenţiată, întocmai, în procesul-verbal de vizionare, împreună cu partea civilă, a înregistrărilor video surprinse de camerele de supraveghere (întocmit, în data de 14.11.2019, de către procurorul de caz), în care s-a consemnat că partea civilă a declarat că, la minutul 12.43.48, se petrece propriu-zis agresiunea, fiind călcată pe mâna dreaptă de către inculpat, cu piciorul. La minutul 12.43.49, s-a observat cum inculpatul ia hârtia de jos, se ridică şi, imediat, pleacă din locul respectiv. În intervalul 12.43.50 - 12.44.02, s-a observat cum inculpatul se îndreaptă către ieşirea din agenţie, având hârtia în mână. La minutul 12.44.03, s-a observat cum inculpatul iese din interiorul agenţiei, fără a mai reveni ulterior.

Curtea a constatat că atât aspectele rezultate în urma vizionării CD-urilor conţinând imaginile surprinse de camerele de supraveghere video, cât şi depoziţiile martorelor constituie, din punctul de vedere al legăturii lor cu obiectul probaţiunii, probe directe care dovedesc inexistenţa atât a pretinsei fapte de lovire sau alte violenţe, cât şi a pretinsei fapte de ameninţare, fiind, aşadar, apte să fundamenteze soluţia de achitare - întemeiată pe cazul prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Curtea a constatat veridicitatea declaraţiilor ambelor martore audiate în cauză referitoare atât la inexistenţa unui contact fizic între piciorul inculpatului şi mâna părţii civile, cât şi la inexistenţa vreunei acţiuni de ameninţare a părţii civile de către inculpat.

Pe de altă parte, Curtea a evidenţiat şi veridicitatea declaraţiilor date de inculpat, întrucât, fiind audiat în faza de urmărire penală, inculpatul a relatat, în esenţă, că nu crede că a atins-o cu piciorul pe partea civilă, pentru că, dacă se întâmpla acest lucru, crede că îi rupea mâna, aceasta fiind foarte pirpirie.

Inculpatul a mai declarat că, fiind sub imperiul stării de nervozitate şi al tergiversării soluţionării cererii de reziliere a contractului cu C., a ieşit nervos din acea agenţie şi i-a vorbit urât părţii civile. În acest sens, inculpatul a precizat că starea de nervozitate i-a fost creată de angajaţii C. care au avut ca ţintă tergiversarea rezilierii contractului, întrucât, în acea zi, a fost "plimbat" între 3 agenţii. Astfel, inculpatul a menţionat că vorbele pe care i le-a adresat părţii civile au fost spuse la nervi, fără nicio valoare reală.

Fiind reaudiat în faza de cercetare judecătorească în primă instanţă, inculpatul a precizat că îşi menţine şi susţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale.

În acest sens, Curtea a reţinut că inculpatul a relatat aceleaşi aspecte precum cele anterioare.

Astfel, inculpatul a reiterat, întocmai, împrejurarea că nu a avut niciun moment intenţia să o lovească sau să o calce cu piciorul pe partea civilă şi nici nu a simţit că a călcat-o cu piciorul. În acel moment, inculpatul nu a văzut ca partea civilă să fi avut un gest instinctiv de a se ţine cu mâna de deget, aceasta nu i-a spus că ar fi lovit-o şi nici inculpatul nu a auzit-o văitându-se. Inculpatul a mai arătat că a luat hârtia şi a plecat din agenţie.

Inculpatul a mai precizat că, din cauza stării de irascibilitate, datorată tergiversării soluţionării, de către angajaţii C., a cererii sale de reziliere a contractului, a vorbit cu partea civilă pe un ton ridicat, ireverenţios, dar nu i-a adresat acesteia niciun cuvânt de ameninţare care să îi creeze o stare de temere.

Referitor la înscrisurile medicale eliberate de Spitalul Clinic de Urgenţă "Bagdasar-Arseni", precum şi la certificatul medico-legal nr. x/13.07.2019 şi raportul de expertiză medico-legală nr. x/07.02.2020, emise de I.N.M.L. "Mina Minovici" Bucureşti, Curtea a constatat faptul că acestea reprezintă, din punctul de vedere al legăturii lor cu obiectul probaţiunii, probe indirecte care, spre deosebire de probele directe, nu au aptitudinea de a dovedi, prin ele însele, existenţa pretinsei fapte de lovire sau alte violenţe. În acest context, Curtea a remarcat faptul că simpla evidenţiere, prin actele medicale şi medico-legale indicate, a unei leziuni traumatice constând într-o echimoză cu tumefacţie discretă subiacentă, localizată la mâna dreaptă, la nivel metacarpian lateral, a cărei gravitate a fost evaluată prin 2-3 zile de îngrijiri medicale, nu este aptă a dovedi, prin ea însăşi, existenţa pretinsei fapte de lovire sau alte violenţe, din moment ce nu este dovedită şi legătura de cauzalitate dintre o faptă de lovire, pretins a fi fost săvârşită de către inculpat, şi producerea respectivei leziuni, în sensul că pretinsa faptă imputată inculpatului ar fi cauzat acea leziune.

Referitor la pretinsa faptă de lovire sau alte violenţe, în raport de ansamblul probatoriu evaluat în mod coroborat în considerentele ce preced, Curtea a reţinut că pretinsa faptă de lovire sau alte violenţe, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, nu există, întrucât acesta nu a realizat niciun fel de acţiune concretă - din moment ce nu a existat vreun contact fizic între piciorul inculpatului şi mâna părţii civile.

În acest context, Curtea a observat că sintagma "fapta nu există" are în vedere inexistenţa faptei din punct de vedere material, în sensul că, în cauză, nu s-a dovedit că inculpatul ar fi realizat vreun act material, vreo acţiune privită în materialitatea sa, prin care să o fi lovit pe partea civilă.

Prin urmare, Curtea a constatat incidenţa, în privinţa acestei pretinse fapte, a cazului de achitare prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Referitor la pretinsa faptă de ameninţare, în raport de ansamblul probatoriu evaluat în mod coroborat în considerentele ce preced, Curtea a reţinut că pretinsa faptă de ameninţare, pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, nu există, întrucât acesta nu a realizat niciun fel de acţiune concretă, din moment ce nu i-a adresat părţii civile vreun cuvânt de natură să îi producă acesteia o stare de temere.

În acest context, Curtea a observat că sintagma "fapta nu există" are în vedere inexistenţa faptei din punct de vedere material, în sensul că în cauză nu s-a demonstrat că, urmare a discuţiilor purtate cu partea civilă, inculpatul ar fi realizat vreun act material, vreo acţiune privită în materialitatea sa, prin care să îi fi produs acesteia o stare de temere.

Aşadar, Curtea a evidenţiat faptul că rostirea de către inculpat a frazei "Lasă că vezi tu, te aştept după program" nu se poate circumscrie elementului material al faptei de ameninţare, întrucât, pe de o parte, aceste cuvinte nu au aptitudinea, prin conţinutul şi semnificaţia lor, să provoace o stare de temere, deoarece nu sunt particularizate în vreun fel, nu au o finalitate şi nici nu sunt de natură a evidenţia o stare de fapt sau de drept potenţial generatoare de prejudicii morale sau materiale pentru partea civilă. Pe de altă parte, este de remarcat şi contextul în care inculpatul i-a adresat părţii civile acele cuvinte, şi anume, o stare de irascibilitate şi nervozitate cauzate de refuzul angajaţilor C. de a-i soluţiona cererea de reziliere a unui contract încheiat cu această societate.

Totodată, având în vedere că, prin probatoriul cauzei, nu s-a putut dovedi că inculpatul i s-ar fi adresat părţii civile în sensul că "o aşteaptă după program, să o calce în picioare" - aşa cum a pretins partea civilă în plângerea penală prealabilă şi în declaraţiile date - Curtea a apreciat că nu poate valorifica în vreun fel această aserţiune a părţii civile, în scopul stabilirii unei potenţiale fapte de ameninţare.

Prin urmare, Curtea a constatat incidenţa, şi în privinţa celei de-a doua pretinse fapte, a cazului de achitare prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În consecinţă, Curtea a constatat că pretinsele fapte invocate de către partea civilă atât în plângerea penală prealabilă, cât şi în depoziţiile sale date în cauză nu există.

Aşadar, în lipsa oricăror probe privind dovedirea pretinsei situaţii de fapt expuse de către partea civilă, plângerea prealabilă formulată şi declaraţiile acesteia nu pot constitui, prin ele însele, probe în acest sens.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a reţinut că, prin cererea formulată în scris şi prin declaraţia dată la termenul de judecată din data de 21.07.2020, persoana vătămată A. a precizat că se constituie parte civilă în cauză, sens în care a solicitat obligarea inculpatului la plata sumei de 20.000 de RON, reprezentând daune morale.

În vederea soluţionării acţiunii civile formulate de partea civilă în procesul penal, Curtea a constatat că, potrivit art. 1357 alin. (1) C. civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

Or, având în vedere că, aşa cum s-a demonstrat pe parcursul considerentelor ce preced, pretinsele fapte de lovire şi alte violenţe şi de ameninţare nu există (în materialitatea lor), Curtea a apreciat că, în cauză, lipseşte fundamentul angajării răspunderii civile delictuale a inculpatului în vederea reparării pretinsului prejudiciu invocat de partea civilă, concluzie ce determină inutilitatea analizării celorlalte condiţii prevăzute în acest scop, în art. 1357 alin. (1) C. civ., motiv pentru care Curtea, în temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. rap. la art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, acţiunea civilă formulată de partea civilă.

Împotriva sentinţei penale nr. 234/F din data de 07 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă A..

Prezentarea sintetică a motivelor de apel

Prin motivele de apel formulate în scris, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a susţinut că probatoriul care a fost administrat atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească relevă o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de către instanţa de judecată.

Astfel, fiind audiată atât în faza de urmărire penală, cât şi de către judecător, persoana vătămată a declarat în mod constant că în data de 13.07.2019, în timp ce se afla la serviciu la punctul de lucru G. aparţinând C. din B-dul x nr. 305, sect. 3, în jurul orelor 12:30, în incinta agenţiei şi-a făcut apariţia inculpatul B., acesta fiind însoţit de o persoană de sex feminin, identificată ulterior drept martora E., prietena acestuia. Inculpatul s-a aşezat în faţa biroului persoanei vătămate împreună cu martora E. şi a solicitat primei realizarea formalităţilor necesare încetării unui contract de servicii, însă A. i-a adus la cunoştinţă că procedura dorită de inculpat nu poate fi realizată la acel punct de lucru G. pe fondul unor reglementări interne ale societăţii. În acest sens, A. i-a înmânat inculpatului o foaie de hârtie conţinând centrele G. unde se putea realiza procedura dorită de inculpat.

În aceste condiţii, situaţia a escaladat, inculpatul a devenit recalcitrant, a adresat o serie de injurii persoanei vătămate, manifestându-se agresiv verbal la adresa ei, fiind nemulţumit de atitudinea de refuz a persoanei vătămate A. cu privire la înregistrarea cererii de încetare a contractului de servicii.

La un moment dat, persoana vătămată s-a ridicat de la biroul ei şi s-a deplasat într-o încăpere alăturată pentru a o întreba pe o colegă dacă a acţionat butonul de panică faţă de atitudinea agresivă a inculpatului, în acest timp fiind urmărită de inculpat fără a exista vreun contact fizic între cei doi. Imediat după aceea, persoana vătămată s-a întors la biroul ei, moment în care inculpatul s-a îndreptat spre ieşirea din agenţie, iar martora E. a ieşit afară. Inculpatul a continuat să adreseze jigniri persoanei vătămate şi a aruncat înspre aceasta cu un ghemotoc de hârtie (foaia primită mai devreme de la persoana vătămată pe care a mototolit-o) fără a o nimeri. Ulterior, A. stând aşezată la biroul ei, s-a aplecat să ridice ghemotocul, moment în care B. s-a îndreptat spre victimă ameninţător, sens în care a făcut şi un gest elocvent din umeri, şi a lovit-o pe persoana vătămată cu piciorul pe mâna dreaptă. Ulterior, inculpatul s-a aplecat şi a luat hârtia care a rămas în posesia sa.

După consumarea acestei infracţiuni, înainte să părăsească definitiv punctul comercial, inculpatul a adresat ameninţări persoanei vătămate în sensul că "o va aştepta după program să o calce în picioare".

La rândul său, martora D. a declarat că a auzit când inculpatul a început să o înjure pe persoana vătămată şi să îi vorbească urât, aruncând înspre aceasta o hârtie pe care o mototolise mai devreme. Totodată, martora a văzut când persoana vătămată s-a aplecat să ia hârtia de pe jos, moment în care inculpatul s-a dus înspre aceasta şi, deşi din locul în care se afla martora nu a putut vedea dacă inculpatul a călcat-o sau nu pe mână pe persoana vătămată, persoana vătămată i-a spus acest lucru imediat după ce inculpatul a ieşit din agenţie, începând totodată să plângă.

De asemenea, martora a mai declarat că, înainte de a ieşi, inculpatul i-a spus persoanei vătămate că o aşteaptă după program, pe un ton ameninţător şi nervos.

Ministerul Public a susţinut că, din vizionarea înregistrărilor video transmise la dosar de C. S.A., capturate în data de 13.07.2019, în jurul orelor 12:30, de camerele de supraveghere amplasate în incinta agenţiei societăţii din Şos. x, se observă următoarele aspecte: inculpatul a intrat în incinta magazinului împreună cu martora E.. Cei doi s-au aşezat în faţa biroului persoanei vătămate, iar inculpatul a prezentat actul de identitate şi a aşezat pe birou echipamentele necesare a fi predate pentru încetarea contractului. Ulterior, la un interval de câteva secunde şi-a făcut apariţia în cadru şi martora D. care a aşteptat în picioare la o distanţă de aproximativ 1,5 - 2 m în spatele inculpatului şi a martorei E., cu faţa spre cei doi.

La scurt timp după acest moment, persoana vătămată a început să discute cu inculpatul şi i-a indicat să ia o hârtie de pe colţul biroului ei, B. luând coala pe care a aşezat-o în faţa sa. În momentele următoare s-a observat cum inculpatul a început să gesticuleze cu nervozitate, ridicând mâinile în aer în repetate rânduri, fiind în continuare aşezat pe scaun.

Persoana vătămată a operat pe calculator, având în faţă cartea de identitate a autorului, iar la scurt timp s-a ridicat şi s-a dus într-o încăpere alăturată, dispărând din cadru pentru aproximativ 10 secunde. Inculpatul a rămas aşezat şi a urmărit-o cu privirea pe angajata C., continuând să discute cu partenera sa.

În momentele următoare, victima s-a întors şi s-a aşezat din nou pe scaunul ei, iar inculpatul a gesticulat în continuare în mod repetat, părând a fi sub imperiul unei stări de nervozitate evidente, ţinând în mână hârtia luată mai devreme de pe biroul persoanei vătămate şi uitându-se din când în când pe ea, iar în discuţie a mai intervenit ocazional şi martora E..

După aceea, la câteva minute, A. s-a ridicat din nou de la birou şi s-a deplasat în aceeaşi încăpere alăturată ca mai devreme, dar de această dată inculpatul s-a ridicat, la rândul său, şi a urmărit-o pe persoana vătămată, continuând să gesticuleze şi să îi adreseze cuvinte. La acest moment, în timp ce o urmărea pe victimă spre biroul alăturat, inculpatul a ţinut coala de hârtie în mână şi a mototolit-o. În acest interval nu a existat niciun contact fizic între cei doi, iar între timp martora E. s-a ridicat, a luat de pe biroul cutiile aduse de inculpat pentru a le preda şi s-a îndreptat şi aceasta spre ieşirea din magazin împreună cu inculpatul, timp în care persoana vătămată a revenit la biroul ei şi s-a aşezat.

Inculpatul a ţinut uşa martorei E. care a părăsit magazinul, iar B., în continuare, s-a adresat persoanei vătămate, gesticulând spre aceasta insistent, aflat în continuare în dreptul ieşirii. La un moment dat, autorul a aruncat cu ghemotocul de hârtie spre persoana vătămată, aceasta s-a ferit cu un gest reflex spre partea stângă, iar hârtia a căzut pe podea lângă scaunul ei, la o distanţă foarte scurtă.

Între timp, inculpatul a continuat să ţină cu mâna stângă uşa de acces, vociferând şi gesticulând spre victimă. În momentele imediat următoare, inculpatul B. a intenţionat să părăsească agenţia G., dar s-a răzgândit şi s-a îndreptat ameninţător spre persoana vătămată care era aşezată pe scaunul său. În timp ce s-a apropiat de A., inculpatul B. a făcut un gest ameninţător cu mâinile spre persoana vătămată fără a-şi întrerupe deplasarea. Atunci când inculpatul a ajuns în dreptul scaunului pe care fusese aşezat mai devreme, A. s-a aplecat de pe scaunul ei în partea dreaptă cu mâna dreaptă întinsă spre hârtia mototolită ce rămăsese pe podea. În acest timp, inculpatul a ajuns lângă persoana vătămată şi a întins piciorul drept spre hârtia aflată pe jos, observând-o pe victimă că şi-a întins la rândul ei mâna dreapta înspre hârtie. Inculpatul a lovit-o cu piciorul pe mână pe persoana vătămată, care imediat după aceea şi-a retras mâna, iar B. s-a aplecat şi a ridicat de jos cu mâna dreaptă hârtia mototolită pe care a păstrat-o, i-a mai adresat câteva cuvinte victimei de lângă biroul acesteia şi, ulterior, s-a îndreptat spre ieşirea din magazin unde s-a oprit pentru scurt timp, s-a întors spre dreapta pentru un moment şi i-a mai adresat nişte cuvinte "peste umăr" victimei, după care în momentele imediat următoare a părăsit magazinul însoţit de martora E. care între timp intrase din nou în magazin în acest interval, probabil sesizând că partenerul său nu mai iese din agenţia G..

În continuare, persoana vătămată a revenit la birou şi a discutat cu martora D. care s-a aşezat în faţa ei.

Parchetul a menţionat că în tot acest timp, partea civilă A. părea afectată de agresiune, îşi ţinea capul între mâini, se uita spre mâna dreaptă şi părea că la un moment dat izbucneşte în plâns.

S-a arătat că, din certificatul medico-legal nr. x/13.07.2019 şi raportul de expertiză medico-legală nr. Al/958/07.02.2020 emise de I.N.M.L. "Mina Minovici" Bucureşti, rezultă că persoana vătămată a suferit leziuni traumatice-tumefacţie discretă, difuză, discret violacee de 3,5/2,5 cm mână dreapta raza 1 nivel metacarpian lateral, necesitând pentru vindecare 2-3 zile de îngrijiri medicale, ce s-a putut produce prin lovire cu corp dur. Leziunea nu i-a pus în pericol viaţa victimei şi nici nu i-a cauzat un prejudiciu estetic grav şi permanent şi nici nu a determinat o infirmitate posttraumatică.

Prin urmare, în opinia parchetului, având în vedere declaraţiile persoanei vătămate, a martorei D., înregistrările video efectuate în cauză, actele medico-legale, din coroborarea tuturor acestor probe, s-a menţionat că nu se poate susţine că infracţiunea de loviri şi alte violente prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen. nu ar exista. Pentru a exista infracţiunea prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen. nu era necesar ca inculpatul să se urce cu piciorul pe mâna persoanei vătămate şi să îi rupă mâna, astfel încât aceasta să nu o mai poată folosi ulterior.

S-a apreciat că infracţiunea există şi dacă în urma acţiunii intenţionate a inculpatului de lovire cu piciorul, persoana vătămată a suferit la nivelul mâinii o tumefacţie, cunoscută în limbaj uzual sub denumirea de vânătaie, leziune care i-a permis acesteia să îşi desfăşoare activitatea până la finalizarea programului.

De asemenea, parchetul a susţinut că acelaşi probatoriu demonstrează şi comiterea infracţiunii de ameninţare, prevăzute de art. 206 alin. (1) din C. pen.

În raport de atitudinea constant agresivă la nivel gestual manifestată de inculpat la adresa persoanei vătămate pe durata întregii perioade în care s-a aflat în magazinul G., întrucât imediat anterior exercitării agresiunii fizice B. s-a îndreptat ameninţător spre victimă care se afla într-o poziţie evidentă de inferioritate în condiţiile diferenţei de statură dintre cei doi, în contextul lovirii acesteia cu vârful piciorului, ar fi trebuit să fie evident că spunându-i persoanei vătămate înainte de a pleca din agenţie că "o va aştepta după program să o calce în picioare" inculpatul i-a produs o stare de temere persoanei vătămate A., stare de temere care se subsumează conţinutului constitutiv al infracţiunii de ameninţare prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen.. Inclusiv în contextul în care s-ar reţine de către instanţă că inculpatul i-ar fi spus persoanei vătămate doar că "o va aştepta după program", tot ar fi sub incidenţa infracţiunii prevăzute de art. 206 alin. (1) din C. pen., având în vedere comportamentul agresiv manifestat de inculpatul pe perioada cât s-a aflat în agenţie, o eventuală aşteptare a persoanei vătămate de către inculpat după program neputând fi percepută de aceasta decât având ca scop o vătămare a sa, cuvintele inculpatului fiind prin urmare apte de a produce temere.

Având în vedere motivele de apel invocate, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., s-a solicitat instanţei de control judiciar admiterea apelului şi pronunţarea unei noi hotărâri în sensul de a dispune stabilirea unor pedepse cu închisoarea orientată înspre minimul prevăzut de lege pentru săvârşirea de către inculpat a infracţiunilor prevăzute de art. 193 alin. (2) din C. pen. şi de art. 206 alin. (1) din C. pen., ambele cu aplic. art. 38 alin. (1) din C. pen.

În urma realizării concursului, având în vedere prevederile art. 83 din C. pen., s-a solicitat amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere de 2 ani în conformitate cu dispoziţiile art. 84 din C. pen.

Totodată, s-a solicitat să se dispună ca inculpatul să respecte măsurile de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1) din C. pen. şi stabilirea în sarcina acestuia a obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. c) şi e) din C. pen.

S-a mai solicitat admiterea acţiunii civile cel puţin în parte, având în vedere constituirea de parte civilă a persoanei vătămate.

Prin motivele de apel formulate în scris, apelanta parte civilă A. a solicitat admiterea apelului, precum şi admiterea apelului declarat de către Ministerul Public şi, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., desfiinţarea hotărârii atacate şi, prin pronunţarea noii hotărâri să se reţină existenţa infracţiunii şi vinovăţia inculpatului B..

A apreciat că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică întrucât Curtea de Apel nu a stabilit, în mod corect, situaţia de fapt.

În opinia acesteia, deşi imaginile au fost vizionate chiar în sala de judecată pe un ecran de video-proiecţie, iar la momentul 12.43.48 s-a observat clar că a existat un contact fizic între piciorul drept al inculpatului şi mâna dreaptă a persoanei vătămate, Curtea de Apel, la pagina 7 a hotărârii atacate a reţinut că, din procesul-verbal de vizionare întocmit de către procuror la data de 14.11.2019 rezultă inexistenţa unui contact fizic.

Astfel cum a arătat, această concluzie este contrazisă de imaginile video, pe de-o parte, iar dacă se va reţine că imaginile video nu pot confirma cu certitudine existenţa impactului fizic, agresiunea, a solicitat să se aprecieze ca fiind dovedită prin interpretarea următoarelor momente esenţiale ale episodului iscat de inculpatul B., respectiv ora 12:39 - inculpatul intra in agenţia C.; 12:41 se observă că inculpatul începe să gesticuleze agresiv, comportament total nepotrivit; 12:42 - persona vătămată se ridică de la birou prima oară şi se deplasează în cealaltă încăpere pentru a solicita colegei acţionarea butonului de panică; 12:43:40 - gesturile inculpatului şi comportamentul acestuia denotă agresivitate, persoana vătămată arătând în mod expres că acesta este momentul de la care inculpatul începe să vorbească vulgar; 12:43:32 - din uşa agenţiei se observă că inculpatul aruncă cu hârtia mototolită într-o formă sferică; 12:43:46 - inculpatul începe să se deplaseze dinspre uşă spre biroul persoanei vătămate, observându-se că face un gest prin care acesta se înfoaie spre persoana vătămată. Persoana vătămată începe (în timp ce inculpatul se afla la o distanţă de aproximativ l,5m de biroul său) să se aplece pentru a ridica hârtia. Persoana vătămată fiind aplecată, cu mâna dreaptă la hârtie, inculpatul o loveşte în această mână cu vârful piciorului şi ridică hârtia, ieşind ulterior din agenţie, adresând ameninţarea; 12:44:13 - persoana vătămată îl fotografiază pe inculpat prin geamul agenţiei; 12:44 - se observă că, în prezenţa martorei D., aceasta aşezându-se la birou, începe să plângă în hohote; 12:45 - persoana vătămată îşi ia şerveţele din ghiozdan şi îşi şterge ochii de lacrimi; 12:45 - persoana vătămată resimte durerea la nivelul mâinii şi se uită la mână ridicând-o de pe birou şi răsucind-o pentru a observa traumatismul suferit; între 12:46- 12:49, din cauza tulburărilor şi temerii, persoana vătămată nu se poate concentra pentru a rezolva problema (emiterea unui sim) martorei D.; 12:51 - s-a ridicat de pe scaun şi s-a dus la baie, iar la 12:54 a revenit la birou.

A menţionat că relevantă în cauză este declaraţia martorei D., dată la 26.11.2019, în cadrul căreia a descris amănunţit incidentul, precizând, în mod expres, că au fost proferate ameninţările, sub forma "te aştept după program", precum şi dinamica ce a cauzat vătămarea părţii civile, în sensul că inculpatul a întins piciorul drept după ce persoana vătămată se aplecase şi întinsese mâna cu scopul de a ridica hârtia.

A susţinut faptul că, aspect neindicat până acum, că intenţia persoanei vătămate de a ridica respectiva hârtie mototolită a fost aceea de a o lua pentru a îl împiedica pe inculpat să o ia el şi să o mai arunce o dată în persoana vătămată.

În schimb, inculpatul, în declaraţiile sale, a arătat, în mod foarte vag şi total invaziv, conţinutul faptic al episodului infracţional, neamintindu-şi cuvintele folosite şi neamintindu-şi dacă a lovit-o cu piciorul .

De asemenea, partea civilă A., prin apărător ales, a precizat că este de observat, pe aceeaşi filă, că inculpatul nu îşi aduce aminte nici cum a ajuns pe jos hârtia mototolită.

În concluzie, s-a susţinut că inculpatul, văzând că persoana vătămată se apleacă şi întinde mâna să ridice hârtia, acesta cu scopul de a pune piciorul pe hârtie, a lovit-o pe persoana vătămată cu vârful adidasului, intensitatea loviturii fiind însemnată, astfel încât a fost cauzată tumefacţia mâinii drepte.

Desfăşurarea cercetării judecătoreşti în apel

La termenul din 29 ianuarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încuviinţat cererea de amânare formulată de apelanta parte vătămată A., în vederea pregătirii apărării şi a motivelor de apel, precum şi cererea de copiere CD-uri aflate la dosar formulată de aceeaşi parte vătămată.

La termenul din 12 martie 2021, Înalta Curte, în baza art. 100 alin. (3) din C. proc. pen., a admis cererea de probatorii formulată de reprezentantul Ministerului Public, astfel cum a fost solicitată şi susţinută oral, respectiv proba testimonială constând în reaudierea părţii civile A., reaudierea martorelor D. şi E. şi vizionarea în şedinţă publică a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere video din incinta Agenţiei C..

În ceea ce priveşte cererea de probatorii formulată de apelanta parte civilă A., prin apărător ales, constând în proba cu înscrisuri şi audierea martorului H., în baza art. 100 alin. (3) din C. proc. pen., instanţa de apel a admis probele solicitate, cu excepţia înscrisului constând în articolul publicat în presa electronică după pronunţarea soluţiei de achitare a inculpatului, apreciind că acesta din urmă nu este relevant pentru soluţionarea cauzei în raport cu obiectul probaţiunii, articolul de presă neavând valoarea unui înscris probatoriu.

În acest context, s-a procedat la restituirea înscrisului a cărui încuviinţare a fost respinsă apărătorului ales al apelantei părţi civilă A..

Înalta Curte a luat act că intimatul inculpat B. şi-a exprimat poziţia în sensul de a nu fi audiat în faţa instanţei de apel.

Ulterior, Înalta Curte a procedat la vizionarea, în şedinţă publică, fără participarea martorilor prezenţi, a imaginilor aflate pe CD-ul marca x inscripţionat "x, 13.07.2019, Cam. 1, 2, 3" (a căror vizualizare a fost încuviinţată prin încheierea de şedinţă din data de 12 martie 2021), întreaga procedură fiind consemnată în mod detaliat în cuprinsul procesului-verbal întocmit în cursul şedinţei, care este ataşat la dosarul cauzei.

De asemenea, au fost audiaţi martorii D. şi H., precum şi partea civilă A.. În cauză nu s-a mai procedat la audierea martorei E. întrucât aceasta a arătat că doreşte să beneficieze de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în conformitate cu art. 117 lit. a) şi b) C. proc. pen., astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 562/2017 de Curtea Constituţională.

La termenul din 15 iunie 2021, Înalta Curte a comunicat audienţei că, deşi termenul de judecată a fost acordat în vederea dezbaterilor în apel, în raport cu modificările aduse art. 391 C. proc. pen. prin Legea nr. 130/2021 şi având în vedere că urmează perioada vacanţei judecătoreşti, instanţa de apel se află în imposibilitate de a pronunţa hotărârea în cauză, care presupune redactarea sa la aceeaşi dată.

În consecinţă, întrucât nu pot fi respectate termenele prevăzute de dispoziţiile legale, pentru motivele anterior referite, Înalta Curte a acordat un nou termen de judecată, după perioada vacanţei judecătoreşti, respectiv la 28 septembrie 2021, în vederea dezbaterii cauzei în apel.

Cu prilejul dezbaterilor în cauză, motivele de apel au fost susţinute oral de către reprezentantul Ministerului Public şi partea civilă A., prin apărător ales, fiind pe larg redate în cuprinsul încheierii de dezbateri ce face parte integrantă din prezenta.

Analizând hotărârea apelată din perspectiva criticilor formulate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă A., dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept ale cauzei, conform art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, căile de atac ordinare promovate în speţă au caracter integral devolutiv, potrivit art. 417 C. proc. pen., ceea ce înseamnă că instanţa supremă este abilitată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, să dea o nouă apreciere probelor şi să cenzureze toate statuările în fapt şi în drept ale primei instanţe.

Totodată, în soluţionarea prezentei cauze, instanţa de apel va avea în vedere probele administrate pe parcursul întregului proces penal, respectiv în cadrul urmăririi penale, al cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond şi probele administrate nemijlocit în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Preliminar, Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit în mod corect contextul factual în care s-a derulat activitatea infracţională ce face obiectul cauzei, împrejurări care nu sunt contestate de părţi, motiv pentru care aceste aspecte ale situaţiei de fapt nu vor mai fi reluate în prezenta decizie, instanţa de apel urmând a analiza exclusiv pretinsa acţiune de lovire exercitată de inculpatul B. asupra părţii civile A. şi acţiunea de ameninţare a părţii civile de către acelaşi inculpat.

În cauza de faţă, motivele de apel formulate de către parchet şi partea civilă ridică, în mod explicit, problema greşitei achitări a inculpatului B. pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen. şi ameninţare, prevăzută de art. 206 alin. (1) din C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., respectiv fapta nu există.

În ceea ce priveşte infracţiunea de lovire sau alte violenţe reţinută în sarcina inculpatului B., Înalta Curte constată - în raport de ansamblul probator administrat în cauză, ce va fi relevat în continuare - că, în mod eronat, s-a reţinut de către instanţa de fond inexistenţa faptei din punct de vedere material, apreciindu-se că fapta nu există întrucât inculpatul nu a realizat în niciun fel o acţiune concretă prin care să fi lovit partea civilă, respectiv nu a existat vreun contact fizic între piciorul inculpatului şi mâna părţii civile.

Astfel, partea civilă A. a arătat, în mod constant, că a fost lovită cu piciorul de inculpat în degetul mare de la mână dreaptă, în declaraţiile date la urmărire penală, în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel . În dosarul de urmărire penală au fost ataşate certificatul medico-legal nr. x/13.07.2017 care atestă că A. prezintă o leziune traumatică ce s-a putut produce la data de 13.07.2019, prin lovire cu corp dur şi care necesită 2-3 zile de îngrijiri medicale şi, în acelaşi sens, raportul de expertiză medico-legală nr. A1/958/2020 .

Fiind audiat, inculpatul B. a negat că ar fi lovit-o pe partea civilă A., atât la urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond .

Martora D., prezentă la momentul critic în incinta agenţiei C. din Şos. Mihai Bravu, a aflat de la partea civilă că inculpatul ar fi lovit-o, însă nu a surprins personal momentul presupusului contact dintre piciorul inculpatului şi mâna părţii civile, din cauza poziţiei în care se afla şi a intervalului extrem de scurt în care s-a petrecut incidentul, aspecte pe care martora le-a arătat în declaraţia dată la urmărire penală, dar şi ulterior, cu ocazia audierii sale la curtea de apel şi la instanţa supremă .

Declaraţiile martorei E. nu sunt relevante pe acest aspect întrucât aceasta părăsise incinta agenţiei şi nu a fost de faţă la presupusul incident.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că imaginile din înregistrările video ale camerelor de supraveghere aflate în incinta agenţiei C. din Şos. Mihai Bravu nu confirmă în mod cert nici acţiunea de lovire clamată de partea civilă, dar nici lipsa acesteia invocată de inculpat, amplasarea camerelor de supraveghere în raport de locul producerii pretinsei acţiuni de lovire neputând oferi o imagine clară a celor întâmplate. De asemenea, din expunerea de imagini nu se poate decela în mod clar dacă a existat un contact fizic între piciorul inculpatului şi mâna dreaptă a părţii vătămate, redarea secvenţelor video nefiind de natură a expune în mod concret acţiunea inculpatului de lovire a părţii vătămate cu piciorul peste mâna dreaptă, aspect relevat şi în concluziile orale ale reprezentantului Ministerului Public expuse la termenul de dezbateri din 28 septembrie 2021.

Faţă de cele arătate, se constată că singura care a afirmat acţiunea de lovire a fost partea civilă A., însă alegaţiile acesteia, în sensul că inculpatul ar fi lovit-o cu piciorul peste mâna dreaptă, nu au susţinere în ansamblul celorlalte probe administrate în cauză.

Or, fără a pune la îndoială sinceritatea declaraţiilor părţii civile, în condiţiile în care, în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi vinovăţiei inculpatului, instanţa de judecată este obligată să evalueze toate mijloacele de probă administrate, fără a stabili o ordine de preferinţă a acestora, condamnarea fiind rezultatul coroborării tuturor mijloacelor de probă, hotărârea de condamnare nu poate fi întemeiată, în mod singular, numai pe declaraţiile date de persoana vătămată.

Pe de altă parte, niciunul dintre martorii audiaţi în cauză nu declară că ar fi văzut pretinsa agresiune, iar inculpatul neagă că ar fi lovit-o pe partea civilă.

În acest context, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (1) din C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Conform alin. (2), în luarea deciziei asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

În concluzie, deşi rezultă din certificatul medico-legal nr. x/13.07.2019 şi raportul de expertiză medico-legală nr. x/07.02.2020 emise de I.N.M.L. "Mina Minovici" Bucureşti că partea civilă a suferit o leziune traumatică, constând într-o echimoză cu tumefacţie discretă subiacentă, localizată la mâna dreaptă, la nivel metacarpian lateral, a cărei gravitate a fost evaluată prin 2-3 zile de îngrijiri medicale, nu rezultă cu claritate modalitatea în care s-a produs vătămarea respectivă şi nu rezultă cu certitudine că inculpatul a agresat-o fizic pe partea civilă, prin acţiunea de a o călca/lovi cu piciorul pe mâna dreaptă, nefiind răsturnată prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază inculpatul conform art. 4 alin. (1) din C. proc. pen.

În aceste condiţii, conform probelor administrate, instanţa supremă apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 103 alin. (2) din C. proc. pen., pentru a se putea dispune condamnarea inculpatului cu privire la infracţiunea de loviri sau alte violenţe pentru care acesta a fost trimis în judecată, având în vedere şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din C. proc. pen.

Totodată, contrar susţinerilor apelanţilor, se constată că probele administrate în speţă nu converg, fără dubiu, la concluzia că leziunile prezentate de către partea civilă au fost provocate de inculpat, şi nu într-o altă împrejurare sau de către o altă persoană.

Drept urmare, instanţa de control judiciar apreciază că probele administrate în cauză nu conduc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, la concluzia că fapta de loviri sau alte violenţe a fost săvârşită de inculpat, context în care consideră aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., "acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate continua dacă nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea".

Prin urmare, principiul in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în cadrul art. 5 din C. proc. pen., se regăseşte în materia probaţiunii, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (2) din C. proc. pen., "după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului".

Acesta se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.

Aşadar, chiar dacă în fapt s-au administrat probe în sprijinul acuzaţiei, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă, atunci îndoiala este "echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie".

Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea vinovăţiei inculpatului pe bază de probe sigure, certe şi întrucât în cauză probele în acuzare nu au un caracter cert, nu sunt decisive sau, lăsând loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului B., se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia "orice îndoială este în favoarea inculpatului".

În atare condiţii, Înalta Curte nu poate valorifica, în sensul solicitat, criticile formulate prin motivele de apel atât de parchet, cât şi de partea civilă A., soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă cu privire la infracţiunea de loviri sau alte violenţe reţinută în sarcina inculpatului B. urmând a fi menţinută de instanţa de control judiciar, însă în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen.

Prin urmare, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., instanţa de apel urmează a dispune achitarea inculpatului B. sub aspectul infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen.

Referitor la infracţiunea de ameninţare, apelantul parchet şi apelanta parte civilă A. au criticat sentinţa penală arătând că instanţa de fond, în mod nejustificat, a apreciat că prin afirmaţiile inculpatului adresate părţii civile nu s-a produs o stare de temere acesteia, având în vedere contextul în care au fost realizate, diferenţa de statură între cele două persoane şi atitudinea constant agresivă şi intimidantă a inculpatului B. de natură să-i creeze în concret părţii civile o stare de temere, fiind astfel îndeplinite condiţiile pentru a se reţine comiterea infracţiunii de ameninţare.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 206 alin. (1) din C. pen., fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.

Ameninţarea se consideră a fi susceptibilă de a alarma când este de natură a inspira persoanei ameninţate o temere reală şi serioasă că va suferi vătămarea sau prejudiciul cu care a fost ameninţată. Pentru aceasta este necesar ca ameninţarea să fie aptă de a fi realizată, adică să se producă în împrejurări care să fie de natură să impresioneze, să îngrijoreze, să creeze în conştiinţa celui ameninţat temerea că răul cu care se ameninţă s-ar putea realiza.

Dacă ameninţarea este serioasă şi susceptibilă de alarmare, atunci conţinutul infracţiunii este realizat, indiferent dacă a avut ecou în conştiinţa persoanei vătămate sau nu. Caracterul ameninţării de a fi fost susceptibilă de a produce o stare de temere se apreciază în concret, în funcţie de împrejurările cauzei, de natura răului cu care s-a ameninţat, de natura alarmantă a expresiilor întrebuinţate, de personalitatea celui ameninţat, de reacţia acestuia în faţa ameninţării etc.

Existenţa infracţiunii de ameninţare este condiţionată de aptitudinea concretă a cuvintelor sau expresiilor folosite de inculpat de a produce o stare de temere persoanei vătămate, de caracterul injust al obiectului ameninţării şi de faptul ca răul la care se referă ameninţarea să fie realizabil într-un viitor nu prea îndepărtat. Acţiunea de ameninţare poate fi directă sau indirectă şi poate fi realizată prin orice mijloace: cuvinte, gesturi, fapte, semne simbolice, etc.

Aplicând aceste considerente teoretice la situaţia din prezenta cauză, în dezacord cu judecătorul fondului, instanţa de apel apreciază că, din probele administrate pe parcursul procesului penal, rezultă că fapta există, constituie infracţiunea de ameninţare şi a fost săvârşită de către inculpatul B..

Astfel, partea civilă A. a declarat, în mod constant, că inculpatul B. a ameninţat-o cu acte de violenţă şi anume "că mă va aştepta la sfârşitul programului să mă calce în picioare" .

Proferarea de ameninţări de către inculpat la adresa părţii civile a fost confirmată şi de martorul ocular D., prezentă la acel moment în incinta agenţiei C. din Şos. Mihai Bravu. Martora a arătat că inculpatul, în repetate rânduri, a înjurat-o pe partea civilă şi a vorbit urât la adresa acesteia, ameninţând-o că "lasă că vezi tu, că te aştept după program" . Aceste cuvinte au fost adresate pe "un ton ameninţător şi ridicat" (declaraţie martoră aflată la dosar fond).

Elocvente în acest sens sunt şi afirmaţiile martorei D. din declaraţia dată în faţa instanţei de apel din data de 23 aprilie 2021, când a arătat că "inculpatul era foarte nervos, a ameninţat-o că o aşteaptă după program, (...) avea un ton ameninţător, (...) ridicat", martora subliniind faptul că "ameninţarea că o va aştepta după program adresată de inculpat părţii civile, a fost adresată în mai multe rânduri, atât înainte ca inculpatul să arunce hârtia înspre partea vătămată, cât şi ulterior acestui moment".

Însuşi inculpatul B. a declarat că "am devenit nervos, iritat, am vorbit pe un ton răstit, (...) sub imperiul stării de nervozitate şi tergiversării cererii de reziliere, i-am vorbit urât". Fiind întrebat dacă a ameninţat-o pe partea civilă, inculpatul nu a negat, menţionând că "au fost vorbe spuse la nervi fără nicio valoare reală", precizând, totodată, că nu-şi mai aduce aminte, dat fiind că a trecut ceva timp de atunci . Şi în cursul cercetării judecătoreşti de la instanţa de fond, inculpatul a confirmat că se afla într-o stare de irascibilitate crescută, că i-a vorbit pe un ton ridicat şi ireverenţios părţii civile şi nu-şi mai aduce aminte exact ce i-a spus acesteia .

În raport de conţinutul declaraţiilor prezentate, se constată că afirmaţiile martorei E. care a negat adresarea de către inculpat chiar şi a unor cuvinte injurioase părţii civile nu pot fi primite de instanţă, fiind în contradicţie cu celelalte probe administrate şi chiar cu declaraţiile inculpatului. De altfel, declaraţiile martorei E. au un grad mare de subiectivism ca urmare a relaţiei apropiate cu inculpatul, acesta fiind şi motivul pentru care în faţa instanţei supreme martora a uzat de dreptul de a nu da declaraţii.

Ceea ce prezintă relevanţă în cauză şi a fost ignorat complet de către instanţa de fond este şi contextul în care au fost adresate cuvintele ameninţătoare la adresa părţii civile. Astfel, ameninţarea "lasă că vezi tu, că te aştept după program" a fost proferată de inculpat în contextul în care acesta adresase în mod repetat o serie de injurii părţii civile, pe un ton ridicat şi ameninţător, a folosit în mai multe rânduri o serie de gesturi ameninţătoare la adresa părţii civile şi chiar a urmărit-o pe aceasta în interiorul agenţiei când s-a ridicat de la birou.

Din înregistrările video ale camerelor de supraveghere aflate în incinta agenţiei C. din Şos. Mihai Bravu se observă că inculpatul se afla într-o stare de agitaţie şi nervozitate evidentă, că adresează o serie de cuvinte părţii civile şi face o serie de gesturi bruşte, de intimidare la adresa acesteia, o urmăreşte pe partea civilă când aceasta se deplasează într-o altă încăpere a agenţiei continuând să-i adreseze cuvinte şi să gesticuleze într-o manieră ameninţătoare la adresa ei.

Analizând latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 206 alin. (1) din C. pen., instanţa reţine că elementul material constă în fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva sa ori a altei persoane, dacă este de natură să îi producă o stare de temere.

Actele de ameninţare săvârşite de către inculpat prin afirmaţia cert probată şi necontestată "lasă că vezi tu, că te aştept după program" au fost apte de a-i produce părţii civile o stare de temere, având în vedere natura expresiilor folosite şi contextul în care au fost adresate, de către o persoană necunoscută părţii civile la locul de muncă al acesteia, o persoană faţă de care se afla în inferioritate în raport de statura inculpatului şi forţa fizică net superioară a acestuia şi care a avut o atitudine constant agresivă şi intimidantă, verbal şi gestual la adresa părţii civile, comportamentul inculpatului fiind vădit disproporţionat în raport cu împrejurarea care a generat starea sa nervozitate, şi anume faptul că a fost îndrumat la un alt centru pentru rezilierea unui contract de servicii.

Or, modul concret în care inculpatul B. a reacţionat, în contextul nemulţumirii acestuia faţă de modalităţile ce i-au fost prezentate de partea civilă pentru rezilierea contractului de servicii cu compania C. S.A., prin adresarea repetată a unor cuvinte injurioase părţii civile însoţite de gesturi sugestiv agresive la adresa sa şi finalizate prin ameninţarea "lasă că vezi tu, că te aştept după program" au fost de natură să-i producă o stare de temere părţii civile A. care se putea aştepta, în contextul celor întâmplate deja, la orice manifestare agresivă a inculpatului după programul de lucru, când restricţiile inerente unei activităţi în incinta unei societăţi comerciale dispar, temere creată care a persistat şi ulterior momentului în care persoana vătămată a sesizat organele de urmărire penală, după cum se va arăta în continuare.

Înalta Curte reţine că afirmaţiile inculpatului B., chiar dacă au fost făcute pe fondul tensiunii de moment şi nu au fost urmate de acţiuni susceptibile să pună în practică efectiv ameninţările, au fost de natură a aduce atingere libertăţii psihice a părţii civile A. şi să îi producă acesteia o stare de intimidare, de temere pentru integritatea sa fizică.

Norma de incriminare nu cere ca pericolul cu care inculpatul ameninţă persoana vătămată să se concretizeze, să fie actual sau cel puţin iminent, ci, ca, din punct de vedere subiectiv, victima infracţiunii să perceapă că această posibilitate este reală. Faptul că starea de temere generată este una accentuată sau nu, ori posibilitatea ca inculpatul să treacă în mod efectiv la punerea în practică a ameninţărilor nu are relevanţă sub aspectul încadrării juridice a faptei, ci eventual în procesul de individualizare a sancţiunii (în analiza datelor obiective referitoare la modul şi mijloacele de comitere a infracţiunii conform art. 74 din C. pen.), urmând a fi examinată de instanţa supremă cu prilejul individualizării pedepsei.

De asemenea, acţiunile inculpatului B. au produs, în concret, o stare de temere părţii civile A., existenţa acestei stări fiind confirmată nu numai de declaraţiile părţii civile, ci şi de celelalte probe administrate în cauză.

Astfel, martora D. a arătat că partea civilă "a început să plângă şi să tremure" şi i-a spus că "doreşte să îl cheme pe prietenul ei să o ia de la serviciu deoarece îi era frică", afirmaţii care au fost reiterate şi în faţa instanţei de apel, martora afirmând că "şi eu la rândul meu la acel moment eram speriată" .

Instanţa de apel are în vedere şi declaraţia martorului H., care, audiat de instanţa de apel, a arătat că "am fost sunat de partea civilă (...), am ajuns în jurul orei 13:30 şi am constatat că era plânsă, tremura (...) începând cu ziua următoare lucrătoare, care a fost într-o zi de luni, am condus-o de fiecare dată pe partea civilă la locul de muncă, iar când aceasta termina programul tot eu mă duceam şi o luam pe aceasta, plecând împreună.

Ulterior acestui incident, după aproximativ două-trei luni, partea civilă a primit mesaje din partea inculpatului pe telefon, care îi cerea să se vadă cu ea să discute şi să se înţeleagă, dar partea civilă nu i-a răspuns la mesaje. Partea civilă a contactat procurorul, iar acesta i-a dat o interdicţie inculpatului de a mai lua legătura cu partea civilă. Aceste mesaje la care am făcut referire, i-au creat părţii civile o stare de agitaţie, eu nu mă puteam înţelege cu ea în acele momente. (…) având în vedere şi statura părţii civile, pot să afirm că s-a temut de inculpat."

Prin urmare, faţă de cele arătate anterior, se constată că fapta inculpatului întruneşte condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prevăzute de art. 206 din C. pen., prin conţinutul lor concret şi contextul în care au fost făcute, afirmaţiile inculpatului având aptitudinea de a insufla victimei o stare de temere, creând astfel o stare de pericol pentru libertatea psihică a persoanei vătămate A..

Analizând în continuare latura subiectivă a infracţiunii care presupune existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei, Înalta Curte reţine că inculpatul B. a săvârşit fapta cu vinovăţie în modalitatea intenţiei directe, conform dispoziţiilor art. 16 alin. (3) lit. a) din C. pen., întrucât a prevăzut rezultatul faptei şi a urmărit producerea acestuia, respectiv producerea unei stări de temere persoanei vătămate, aspecte ce rezultă fără dubiu din comportamentul inculpatului manifestat pe tot parcursul derulării evenimentelor din incinta agenţiei C. din Sos. x, Bucureşti.

Aşadar, contrar argumentelor instanţei de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că fapta inculpatului B. există şi constituie infracţiunea de ameninţare, urmând a fi antrenată răspunderea penală a acestuia, criticile formulate de apelantul parchet şi apelanta parte civilă fiind întemeiate sub acest aspect.

În ce priveşte procesul de individualizare judiciară a pedepsei, Înalta Curte reţine că acesta reprezintă una dintre cele mai importante şi sensibile operaţiuni juridice de a cărei acurateţe depinde în mod direct reuşita procesului de îndreptare şi recuperare a condamnatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravităţii infracţiunii comise şi a periculozităţii infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a inculpatului în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa şi modul de executare a acesteia.

Infracţiunea, ca faptă socialmente periculoasă, creează o tulburare socială, aduce o atingere valorilor sociale ocrotite de legea penală şi ordinii juridice instituite într-un sistem de drept. Pentru înlăturarea acestor consecinţe negative ale infracţiunii este necesar să se reacţioneze din partea societăţii, să se aplice anumite măsuri de constrângere juridică celor ce săvârşesc asemenea fapte. Mai mult, pentru înlăturarea neliniştii şi tulburării sociale, pentru restabilirea ordinii juridice trebuie ca persoanele care au săvârşit infracţiuni să fie trase la răspundere penală.

Pedeapsa constituie criteriul principal prin care legea penală evaluează, determină şi diferenţiază gradul de pericol social abstract, generic al fiecărei infracţiuni în parte.

Aplicarea şi executarea pedepsei se realizează în vederea atingerii unor scopuri bine definite: pe de o parte, în scopul prevenirii săvârşirii de noi fapte penale din partea infractorilor, prin reeducarea acestora şi din partea altor persoane, prin exemplaritatea pedepselor, iar pe de altă parte, în scopul restabilirii liniştii sociale şi al reintegrării ordinii juridice.

De asemenea, exemplaritatea, care decurge din supunerea celui condamnat la executarea pedepsei, devine cu atât mai puternică cu cât punerea în executare se produce neîntârziat după condamnare. În aceste condiţii, conştiinţa socială are încă vie şi exactă imaginea pericolului pe care îl prezintă fapta şi făptuitorul, a urmărilor dăunătoare sau primejdioase ale faptei săvârşite şi va reacţiona mai adecvat.

În contextul acestor argumente teoretice, referitor la individualizarea regimului sancţionator aplicabil inculpatului B., Înalta Curte reţine, sub un prim aspect, că, potrivit dispoziţiilor art. 74 alin. (1) din C. pen., stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei, se face în raport de gravitatea faptei săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii: împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, starea de pericol creată pentru valoarea socială ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, nivelul de educaţie, starea de sănătate, situaţia familială şi socială a inculpatului.

În ceea ce priveşte criteriile referitoare la fapta comisă de inculpat, Înalta Curte reţine circumstanţele factuale în care aceasta a fost săvârşită, respectiv prin adresarea de ameninţări verbale la locul de muncă al părţii civile, în contextul solicitării inculpatului de reziliere a unui contract de servicii.

Referitor la criteriile privind persoana inculpatului B., Înalta Curte reţine că acesta este o persoană integrată în societate, aflată la primul conflict cu legea penală, este necăsătorit, are un copil minor şi are un nivel de instrucţie superior, fiind de profesie avocat.

Aşadar, Înalta Curte apreciază că, raportat la situaţia concretă existentă în cauză, se impune aplicarea unei pedepse cu amenda penală, care este de natură a permite atingerea scopului pedepsei în procesul penal, nefiind necesară dispunerea unei pedepse cu închisoarea astfel cum a solicitat apelantul parchet.

La stabilirea pedepsei amenzii, instanţa va avea în vedere dispoziţiile art. 61 alin. (2) şi (4) lit. b) din C. pen. şi se va orienta spre o pedeapsă uşor superioară minimului special legal, respectiv 150 zile-amendă, suma corespunzătoare zilei-amendă fiind stabilită de instanţă la 100 RON, rezultând astfel un cuantum al amenzii de 15.000 RON.

În acord cu dispoziţiile art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. care se aplică în mod corespunzător şi la judecata în apel, instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din C. proc. pen., acţiunea civilă exercitată în procesul penal are ca obiect tragerea la răspunderea civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

În prezenta cauză, se constată că persoana vătămată s-a constituit parte civilă, în termen legal, cu suma de 20.000 RON daune morale.

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, este necesar, conform dispoziţiilor art. 1349 şi 1357 din C. civ., să fie întrunite următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie, a unui prejudiciu, iar între fapta ilicită şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate.

În cauza de faţă, se constată că fapta ilicită este reprezentată de infracţiunea săvârşită de către inculpatul B., respectiv ameninţarea părţii civile A., cu vinovăţia prevăzută de dispoziţiile art. 16 alin. (3) lit. a) din C. pen., respectiv intenţie directă.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, în genere, acestea reprezintă prejudicii care, strict teoretic, nu pot fi evaluate din punct de vedere economic, pecuniar, astfel încât despăgubirile acordate pentru repararea lor au semnificaţia unei compensaţii, a unei satisfacţii acordate victimei, cuantumul acestei compensaţii fiind determinat, între altele, prin raportare la gravitatea faptei cauzatoare de prejudiciu.

La evaluarea daunelor morale, nu se are în vedere repunerea victimei în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii, lucru care nu se poate realiza obiectiv, ci procurarea unor satisfacţii de ordin moral, susceptibile să înlocuiască valoarea de care a fost privată, cu evitarea deturnării scopului răspunderii civile în sensul stabilirii acordării unei satisfacţii pur teoretice.

Faţă de acestea, rezultă că trebuie acordată o deosebită atenţie prezervării unui just echilibru între necesitatea asigurării unei compensări de ordin patrimonial pentru suferinţele produse victimei prin producerea infracţiunii şi netransformarea acestora într-un mijloc de îmbogăţire fără justă cauză pentru victimă.

Este evident că, prin ameninţarea persoanei vătămate A., acesteia i-au fost produse suferinţe de ordin moral, motiv pentru care instanţa de apel apreciază că se justifică acordarea unei compensări de ordin patrimonial.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că suma solicitată este una excesivă.

Astfel, la stabilirea cuantumului daunelor morale, Înalta Curte are în vedere starea de temere produsă de inculpat la momentul comiterii infracţiunii de ameninţare, stare de temere care a fost prelungită şi ulterior acestui moment, tot de către inculpat care a trimis mai multe mesaje părţii civile şi a căutat-o pe aceasta la locul de muncă (în acest sens, declaraţia martorului F. - d.u.p.).

Însă, instanţa de apel apreciază că intensitatea stării de temere resimţite de partea civilă a fost una moderată, în raport cu modul în care a fost comisă infracţiunea de ameninţare, şi care, deşi s-a prelungit ulterior consumării incidentului, aşa cum s-a arătat anterior, efectele negative generate de aceasta s-au redus odată cu trecerea timpului (partea civilă nedepunând în calea de atac probe din care să rezulte persistenţa şi în prezent a stării de temere) drept pentru care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a acorda părţii civile A. suma de 5.000 de RON cu titlu de daune morale, sumă de bani ce va fi achitată acesteia de către inculpatul B..

Cu privire la cheltuielile efectuate în cursul procesului penal, instanţa de apel reţine că, potrivit art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., în caz de […] condamnare […] inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.

Pe cale de consecinţă, instaţa de control judiciar urmează a înlătura dispoziţia din sentinţa penală atacată de obligare a părţii civile la plata sumei de 400 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Cheltuielile judiciare la care va fi obligat inculpatul, în baza textului legal enunţat, sunt de 300 RON, cuantum aferent urmăririi penale, camerei preliminare şi cercetării judecătoreşti în fond, corespunzător culpei sale procesuale concrete.

În ceea ce priveşte, celelalte cheltuieli judiciare ocazionate de soluţionarea cauzei în fond şi cheltuielile judiciare din apel, în raport de soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, acestea urmează să rămână în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.

În contextul argumentelor anterior reţinute, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă A. împotriva sentinţei penale nr. 234/F din data de 07 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, va desfiinţa sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în fond:

În baza art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., va dispune achitarea inculpatului B. sub aspectul infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) din din C. pen.

În baza art. 206 alin. (1) din C. pen., va condamna pe inculpatul B. la pedeapsa amenzii penale de 15.000 RON, stabilită conform art. 61 alin. (2) şi (4) lit. b) din C. pen. (150 zile-amendă x 100 RON).

Va atrage atenţia inculpatului B. asupra dispoziţiilor art. 63 din C. pen., privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii şi asupra dispoziţiilor art. 559 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., privind punerea în executare a amenzii penale.

În temeiul art. 25 raportat la art. 397 din C. proc. pen., va admite, în parte, acţiunea civilă şi va obliga pe inculpatul B. la plata către partea civilă A. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

Va înlătura obligarea părţii civile la plata sumei de 400 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., va obliga inculpatul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în judecarea cauzei în fond şi cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi partea civilă A. împotriva sentinţei penale nr. 234/F din data de 07 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, desfiinţează sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în fond:

În baza art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., dispune achitarea inculpatului B. sub aspectul infracţiunii de loviri sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) din C. pen.

În baza art. 206 alin. (1) din C. pen., condamnă pe inculpatul B. la pedeapsa amenzii penale de 15.000 RON, stabilită conform art. 61 alin. (2) şi (4) lit. b) din C. pen. (150 zile-amendă x 100 RON).

Atrage atenţia inculpatului B. asupra dispoziţiilor art. 63 din C. pen., privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii şi asupra dispoziţiilor art. 559 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., privind punerea în executare a amenzii penale.

În temeiul art. 25 raportat la art. 397 din C. proc. pen., admite, în parte, acţiunea civilă şi obligă pe inculpatul B. la plata către partea civilă A. a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

Înlătură obligarea părţii civile la plata sumei de 400 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., obligă inculpatul la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în judecarea cauzei în fond şi cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelurilor rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 16 decembrie 2021.