Legality of detention following European Arrest Warrant transfer versus national extradition procedures

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 39/F din 25 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021, în temeiul art. 597 şi art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de contestatorul A., cetăţean grec, având atribuit CNP provizoriu, aflat în Penitenciarul Rahova - Bucureşti în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 4628 din 30 decembrie 2021 emis de Tribunalul Bucureşti, cu privire la executarea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 12 din 17 mai 2013 şi nr. 115 din 23 septembrie 2015 emise de Tribunalul Hunedoara.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că A. a formulat contestaţie la executare cu privire la mandatele de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 din 17 mai 2013 emis în baza sentinţei penale nr. 11/2013 pronunţată la 10 mai 2013 de Tribunalul Hunedoara, definitivă la data de 10 mai 2013, şi nr. 115/2015 din 23 septembrie 2015 emis în baza sentintei penale nr. 85/2015 din 22 iunie 2015 a Tribunalului Hunedoara, definitivă la data de 16 septembrie 2015, solicitând eliberarea sa din detenţia ilegală, în conformitate cu art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, şi aplicarea art. 77 sau art. 74 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, după caz, în sensul de a putea părăsi în mod real şi efectiv teritoriul României în termen de 45 de zile de la data punerii în libertate. În subsidiar, a solicitat să fie repus în situaţia anterioară, cu consecinţa transferării sale pe teritoriul Greciei, dat fiind faptul că este cetăţean grec, urmând a se parcurge, din nou, procedura de extrădare prevăzută de Capitolul II - Extrădarea activă din Titlul II - Extrădarea al Legii nr. 302/2004.

De asemenea, contestatorul a solicitat că instanţa să procedeze la o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de lege, respectiv de art. 555 alin. (1) teza I C. proc. pen., coroborat cu dispoziţiile cuprinse în Capitolul II - Extrădarea activă din Titlul II - Extrădarea din Legea nr. 302/2004.

În acest sens, a învederat că, prin rechizitoriul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969), fiind judecat în lipsă şi fără a fi citat pentru a participa la proces, ulterior fiind condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., prin sentinţa penală nr. 11/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 3553/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A mai arătat că, prin rechizitoriul nr. x/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 şi art. 9 alin. (1) lit. b) din acelaşi act normativ, fiind şi de această dată judecat în lipsă, fără a fi citat pentru a participa la proces, ulterior fiind condamnat la pedeapsa de 6 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., prin sentinţa penală nr. 85/2015 dată de Tribunalul Hunedoara în dosarul penal nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 792/A/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia.

A precizat că, în baza sentinţei penale nr. 11/2013 din 10 mai 2013 a Tribunalului Hunedoara, definitivă la data de 10 mai 2013, a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 din 17 mai 2013 de către Tribunalul Hunedoara, iar în baza sentinţei penale nr. 85/2015 din 22 iunie 2015 a aceleiaşi instanţe, definitivă la data de 16 septembrie 2015 a fost emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 din 23 septembrie 2015.

A mai arătat că, la data de 26 ianuarie 2021, în timp ce se afla pe teritoriul Statului German, a fost arestat provizoriu de către autorităţile judiciare din Köln, iar în perioada cât a fost arestat, nu i s-a prezentat niciun document oficial în temeiul căruia a fost privat de libertate. Ulterior, în luna iunie 2021, a fost adus în Romania şi încarcerat în Penitenciarul Rahova fără nicio formalitate, fără să fie prezentat în faţa vreunei instanţe în vederea extrădării, fără a se avea în vedere că este cetăţean grec ori că nu deţine carte de identitate sau paşaport, fiind arestat fără să fie identificat.

Invocând dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Constituţia României, art. 5 paragraful 1 lit. a) şi paragraful 4 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care stabilesc că nu este suficient ca detenţia să fie dispusă pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent, ci este necesar ca aceasta să fie legală, a apreciat incident motivul de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., vizând existenţa unei împiedicări la executare.

Făcând trimitere la dreptul garantat de art. 23 alin. (12) din Constituţia României, a învederat că ceea ce solicită instanţei este să constate existenţa viciilor de nelegalitate care au afectat procedura extrădării, care se reflectă şi asupra executării pedepsei.

Astfel, a arătat că în privinţa sa nu a operat procedura extrădării pentru punerea în executare a mandatelor de executare a pedepselor emise pe numele său în conformitate cu dispoziţiile art. 548 C. proc. pen. cu referire la cele ale art. 61 - art. 75 din Legea nr. 302/2004. A apreciat că, întrucât au fost încălcate prevederile art. 73 din Legea nr. 302/2004, dat fiind că nu a fost prezentat în faţa niciunui tribunal în vederea extrădării, devine incident art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., sens în care a invocat, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 87/C din 11 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi decizia nr. 15/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.

A subliniat că, în situaţia sa, nu există niciun document din care să reiasă că statul român a solicitat extrădarea în România pentru a executa pedepsele din cele două mandate. În plus, până la acest moment nu s-a procedat la identificarea sa, iar penitenciarul nu cunoaşte dacă mandatele de executare a pedepselor în baza cărora a fost transferat din Germania îl vizează personal.

A mai arătat că autorităţile din Germania aveau obligaţia de a-l transfera în ţara de origine, iar, apoi, autorităţile din România trebuiau să demareze procedura extrădării adresându-se în acest sens organelor judiciare elene. A precizat că nici autorităţile din Germania nu au depus diligenţe pentru a-l identifica, cu atât mai mult cu cât nu are acte de stare civilă - carte de identitate sau paşaport - valabile.

Invocând dispoziţiile art. 4 alin. (1), art. 14, art. 44 alin. (8), art. 56 alin. (1) şi art. 71 din Legea nr. 302/2004, a reiterat că procedura de transfer în România a fost nelegală, întrucât autorităţile române nu au înaintat nicio cerere de extrădare, aşa încât toate actele care au stat la baza predării sale de către autorităţile statului german sunt nule, ceea ce atrage şi nulitatea actelor întocmite după primirea sa în penitenciar şi, în consecinţă, nelegalitatea pedepsei aplicate.

Totodată, dat fiind că au fost încălcate normele ce reglementează procedura de extrădare, a considerat că sunt incidente prevederile art. 77 din Legea nr. 302/2004, privind frauda la extrădare, apreciind că şi din această perspectivă detenţia sa este nelegală.

Deopotrivă, întrucât autorităţile germane l-au extrădat fără a-i verifica situaţia juridică şi, prin urmare, nu şi-au dat consimţământul la extrădare, a apreciat că sunt incidente prevederile art. 74 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, astfel că nu poate fi urmărit ori judecat şi nu poate executa pedepsa pentru faptele ce ar fi trebuit indicate în cererea de extrădare.

Cum procedura extrădării a fost, în mod manifest, de la început, nelegală, a apreciat că instanţa română este obligată să aplice prevederile art. 147 din Legea nr. 302/2004.

Curtea a mai reţinut că au fost depuse în probaţiune, sentinţa penală nr. 11/2013 a Tribunalului Hunedoara dată în dosarul penal nr. x/2012, cu menţiunea rămânerii sale definitive, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 din 17 mai 2013 emis de aceeaşi instanţă; sentinţa penală nr. 85/2015 a Tribunalului Hunedoara dată în dosarul penal nr. x/2014, cu menţiunea rămânerii sale definitive, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 din 23 septembrie 2015, precum şi decizia de aprobare din data de 23 iunie 2021 a Procuraturii Generale din Köln în procedura de extrădare a condamnatului în cauzele reunite nr. 6 Aus/A 16/21 şi nr. 6 Aus/A 17/21 (în limba germană şi traducere în limba română).

Cu titlu preliminar, raportat la motivele dezvoltate în contestaţia la executare formulată, Curtea a constatat că persoana condamnată a făcut referire la instituţia juridică a extrădării şi normele aplicabile acesteia, cuprinse în Titlul II al Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, intitulat "Extrădarea", deşi situaţia sa juridică derivă din aplicarea procedurilor specifice mandatului european de arestare, cuprinse în Titlul III al aceluiaşi act normativ, intitulat "Dispoziţii privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre". Curtea a constatat însă, chiar în condiţiile indicării greşite (în mod deliberat sau nu) a temeiurilor şi instituţiilor juridice incidente, că este ţinută de principiul legalităţii pedepselor să se pronunţe asupra oricăror împrejurări sau situaţii care pot conduce în mod obiectiv la modificări în executarea acestora.

De asemenea, având în vedere că motivele contestaţiei la executare formulate privesc, în esenţă, legalitatea procedurii de executare a mandatului european de arestare emis pe numele contestatorului, Curtea a constatat că îi revine competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cererii, în temeiul art. 86 alin. (2) din Legea nr. 302/2004.

Totodată, a apreciat că susţinerile contestatorului pot fi analizate, de principiu, prin prisma motivului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., ce a fost invocat în cererea scrisă.

În acest sens, a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 11/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 3553/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa principală de 7 ani închisoare şi la pedeapsa complementară de 3 ani a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969), pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 la data de 17 mai 2013.

Prin sentinţa penală nr. 85/2015 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul penal nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 792/A/2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa principală de 6 ani închisoare şi la pedeapsa complementară de 3 ani a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen. (1969), fiind emis mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 la data de 23 septembrie 2015.

S-a mai reţinut că persoana condamnată A. se află deţinută în Penitenciarul Rahova - Bucureşti în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 4628 din 30 decembrie 2021 emis, în baza sentinţei penale nr. 1449 din 22 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021, prin care i-a fost aplicată pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare (ca urmare contopirii pedepselor aplicate prin hotărârile sus-menţionate pronunţate de Tribunalul Hunedoara), fiind anulate mandatele de executare a pedepsei închisorii referite.

Analizând contestaţia la executare formulată, Curtea nu a identificat vreo împiedicare la executare, în sensul celor alegate de persoana condamnată, reţinând că aceasta a fost predată autorităţilor române în baza mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Hunedoara la data de 14 octombrie 2013 în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 din 17 mai 2013, şi la data de 10 martie 2016 în baza mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 din data de 23.09.2015.

Astfel, a constatat că pedepsele menţionate au fost legal aplicate contestatorului (prezumţie de legalitate rezultată principiul legalităţii pedepselor) şi că acestea, în aplicarea Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul european de arestare şi procedurile penale între statele membre, sunt executabile potrivit legii penale din România sau a oricărui alt stat membru al Uniunii Europene în care este îndeplinită condiţia dublei incriminări raportat la infracţiunile pentru care ele au fost aplicate.

Contrar susţinerilor contestatorului, Curtea a reţinut că plasarea sa în detenţie şi predarea către autorităţile române a avut loc în baza unui instrument juridic (mandatul european de arestare) în mod legal emis, ca o primă concretizare, în domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce, calificat de Consiliul Europei drept "piatra de temelie" a cooperării judiciare (paragraful 6 al preambulului Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene).

Din relaţiile transmise de Procuratura din Köln, a rezultat că în faţa sa a avut loc o procedură judiciară, desfăşurată în conformitate cu reglementările naţionale în materie, critica persoanei condamnate fiind apreciată, astfel, ca fiind neîntemeiată. S-a precizat, în acest context, că pentru plasarea contestatorului în detenţie şi predarea către autorităţile române nu a fost urmată o procedură de extrădare (care să fie încheiată cu o hotărâre de extrădare, aşa cum a susţinut acesta), ci una specială, instituită de Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene. În aceste condiţii referirile contestatorului la prevederi din Titlul II al Legii nr. 302/2004 (în particular la art. 56, art. 71, art. 72 şi art. 76) au fost considerate ca fiind lipsite de orice relevanţă, întrucât vizează o procedură judiciară care nu i-a fost aplicată.

S-a apreciat că, cel mai probabil, confuzia contestatorului provine din aceea că termenul "Auslieferung" din decizia Procuraturii din Köln a fost tradus cu "extrădare" în limba română, deşi acesta este apropiat semantic şi de termenul "predare", specific procedurii punerii în executare a mandatelor europene de arestare. În orice caz, din moment ce în decizia referită se menţionează expres că "extrădarea" are loc în baza mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Hunedoara, dubiile contestatorului ar fi trebuit să fie risipite de la bun început.

În egală măsură, Curtea a constatat că persoana condamnată a invocat în susţinerea contestaţiei la executare aspecte cu privire la nelegalitatea procedurii desfăşurate în faţa Procuraturii din Köln (autoritate de executare), în mod particular în ceea ce priveşte lipsa unei operaţiuni de identificare (legitimare) a sa.

Curtea a reţinut, însă, că orice critică asupra acestei proceduri poate fi adusă doar în căile de atac permise de legislaţia naţională a statului de executare, principiul suveranităţii naţionale opunându-se ca o autoritate judiciară dintr-un stat să cenzureze o hotărâre sau decizie a unei autorităţi judiciare dintr-un alt stat ori să îşi asume competenţele unei instanţe de control al unei asemenea hotărâri sau decizii. Singura posibilitate prevăzută de legea procesual penală română în care o instanţă română poate proceda la o verificare a actelor emise de o autoritate judiciară dintr-un alt stat este cea a recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti, în cazurile şi condiţiile strict arătate în legea procesuală.

Pe de altă parte, însuşi principiul încrederii şi recunoaşterii reciproce a hotărârilor judecătoreşti la care Curtea a făcut referire a impus acesteia să privească Decizia de aprobare din data de 23 iunie 2021 a Procuraturii Generale din Köln în procedura de extrădare a condamnatului în cauzele reunite nr. 6 Aus/A 16/21 şi nr. 6 Aus/A 17/21 ca fiind în mod legal emisă.

În ceea ce priveşte solicitarea subsidiară a condamnatului, în sensul predării sale către autorităţile judiciare elene întrucât are doar cetăţenia elenă şi doreşte acest lucru, Curtea a reţinut că aceasta ar fi posibilă doar în condiţiile art. 28 alin. (2) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene, respectiv în temeiul unui mandat european de arestare emis pe numele său, document care, însă, nu există.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a formulat contestaţie condamnatul A., reluând argumentele din cererea iniţială şi arătând, în esenţă, că modalitatea în care s-a realizat extrădarea sa de către autorităţile din Germania, respectiv cu ignorarea cetăţeniei sale (greacă), a faptului că nu a fost identificat corespunzător (pe baza unor acte de stare civilă valabile) şi că a fost judecat în lipsă în România, atrage nelegalitatea procedurii de predare şi, în consecinţă, nelegalitatea plasării sale în detenţie în vederea executării pedepselor stabilite de autorităţile judiciare române.

Examinând calea de atac promovată de contestatorul A., prin prisma motivelor invocate, dar şi din oficiu, prin raportare la dispoziţiile art. 4251 C. proc. pen. şi art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, în mod corect prima instanţă respingând contestaţia formulată de condamnat împotriva executării mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 12 din 17 mai 2013 şi nr. 115 din 23 septembrie 2015 emise de Tribunalul Hunedoara.

Premergător, Înalta Curte reţine că, aşa cum este în prezent reglementată contestaţia la executare (art. 598 C. proc. pen.), aceasta se înfăţişează ca un mijloc procesual prin care se asigură punerea în executare şi executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziţii de drept penal şi drept procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Datorită acestei naturi juridice, sunt prevăzute mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării, dar este exclusă posibilitatea ca, pe această cale, să fie afectată autoritatea de lucru judecat a hotărârii. Prin limitarea cazurilor în care poate fi folosită contestaţia la executare, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-un instrument prin care să fie împiedicată procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Unul dintre cazurile ce pot fi invocate ca temei al contestaţiei la executare este şi cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., respectiv atunci "când se iveşte vreo împiedicare la executare". Prin împiedicare la executare se înţelege un incident în executarea pedepsei rezultând din existenţa unei cauze legale care stopează punerea în executare sau continuarea executării hotărârii definitive.

În speţă, se constată că, invocând dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., contestatorul A. a susţinut, în esenţă, că există un impediment la executarea mandatelor de executare a pedepsei închisorii nr. 12 din 17 mai 2013 şi nr. 115 din 23 septembrie 2015 emise de Tribunalul Hunedoara, având în vedere viciile de nelegalitate care afectează procedura extrădării sale din Germania.

Analizând susţinerile apărării sub acest aspect, Înalta Curte constată că mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 din 17 mai 2013 a fost emis de Tribunalul Hunedoara, în baza sentinţei penale nr. 11 din 10 ianuarie 2013 pronunţată de această instanţă în dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 3553 din 14 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa principală de 7 ani închisoare.

De asemenea, mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 din 23 septembrie 2015 a fost emis de Tribunalul Hunedoara în baza sentinţei penale nr. 85 din 22 iunie 2015 a aceleiaşi instanţe, dată în dosarul penal nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 792/A din 16 septembrie 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus condamnarea contestatorului la pedeapsa principală de 6 ani închisoare.

Ulterior predării sale în România în luna iunie 2021, în urma solicitării persoanei condamnate A. pedepsele aplicate prin cele două sentinţe au fost contopite prin sentinţa penală nr. 1449 din 22 decembrie 2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021, fiind stabilită pedeapsa rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare, pentru executarea căreia a fost emis de către această instanţă mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 4628 din 30 decembrie 2021, ce se execută la acest moment.

Având în vedere că pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare în a cărei executare se află, în urma contopirii, contestatorul A. este consecinţa, prevăzută de lege, a condamnării sale pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prin sentinţele penale nr. 11 din 10 ianuarie 2013 pronunţată de această instanţă în dosarul penal nr. x/2012, definitivă prin decizia nr. 3553 din 14 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi nr. 85 din 22 iunie 2015 a aceleiaşi instanţe, dată în dosarul penal nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 792/A din 16 septembrie 2015 a Curţii de Apel Alba Iulia, instanţe care întrunesc cerinţa unor jurisdicţii independente şi imparţiale care îşi exercită competenţa în conformitate cu norme de procedură prestabilite, se constată că, în speţă, detenţia la care este supus contestatorul nu poate fi considerată ca fiind nelegală, fiind respectate toate garanţiile instituite de art. 5 paragraful 1 lit. a) şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Totodată, Înalta Curte constată, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, că dispoziţiile art. 61 - art. 75 şi art. 77 din Legea nr. 302/2004, invocate de contestator, vizează procedura extrădării, care, însă, nu a fost urmată în cauză, cetăţeanul grec A. fiind predat autorităţilor române în baza mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Hunedoara la datele de 14 octombrie 2013 (în ceea ce priveşte mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 12/2013 17 mai 2013) şi de 10 martie 2016 (în privinţa mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 115/2015 din 23 septembrie 2015).

În acest sens, sunt şi relaţiile înaintate de Procuratura din Köln (decizia de aprobare din 23 iunie 2021), din care rezultă că, pe teritoriul Germaniei, contestatorul a fost implicat într-o procedură de punere în executare a mandatelor europene de arestare emise de Tribunalul Hunedoara, dar şi susţinerile condamnatului în faţa Curţii de Apel Bucureşti, când, la termenul din 21 februarie 2022, la interpelarea instanţei, a precizat că avocatul său din statul solicitat i-a spus că are dată stabilită pentru un anumit proces.

În mod similar, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 147 din Legea nr. 302/2004, căci acestea se referă la recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de alte efecte decât cel al executării în regim de detenţie a pedepsei, precum şi a altor acte judiciare emise de autorităţile străine, şi constată că prevederile art. 548 C. proc. pen. fac doar trimitere la legea specială.

Pe de altă parte, Înalta Curte subliniază, în acord cu judecătorul fondului că, eventualele nelegalităţi intervenite în procedura de executare a mandatului european de arestare realizată în faţa autorităţilor germane nu pot fi sancţionate de instanţele române, principiul suveranităţii naţionale împiedicând realizarea unei asemenea cenzuri, contestatorul având, însă, posibilitatea să le invoce în faţa organelor judiciare din statul solicitat, în condiţiile permise de legislaţia sa naţională.

În plus, orice nelegalitate intervenită în respectiva procedură din perspectiva obligaţiilor ce ar fi revenit statului german nici nu poate fi imputată autorităţilor române, căci intervenţia acestora s-a limitat la preluarea condamnatului şi plasarea sa în penitenciarul din România în baza mandatelor de executare a pedepsei închisorii. De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, respectivele mandate de executare a pedepsei închisorii au fost emise, în temeiul unor hotărâri de condamnare definitive pronunţate de instanţele din România, la datele de 17 mai 2013 şi, respectiv 16 septembrie 2015, prilej cu care au fost întocmite şi celelalte forme prevăzute de art. 555 şi urm. C. proc. pen., aşadar cu câţiva ani înainte ca cetăţeanul grec A. să fi făcut obiectul procedurii de executare a mandatelor europene de arestare emise pe numele său, astfel încât atât mandatele naţionale de executare, cât şi actele procedurale întocmite pentru punerea lor în executare sunt anterioare, iar nu subsecvente predării/preluării contestatorului din statul german, susţinerile sale sub acest aspect fiind, astfel, eronate.

Prin urmare, atâta timp cât pedepsele stabilite în privinţa contestatorului A. au fost aplicate în mod legal, iar acesta a fost predat autorităţilor române în baza unor mandate europene de arestare fundamentate pe mandatele de executare a pedepselor închisorii emise de autorităţile judiciare române competente, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen. privind existenţa unei împiedicări la executarea hotărârii de condamnare.

Faţă de considerentele mai sus expuse, constatând legală şi temeinică hotărârea atacată, în baza art. 4251 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 597 alin. (8) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 39/F din 25 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul condamnat va fi obligat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul interpretului de limba greacă asigurat contestatorului condamnat se va suporta din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia formulată de condamnatul A. împotriva sentinţei penale nr. 39/F din 25 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în dosarul nr. x/2021.

Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limba greacă asigurat contestatorului condamnat se suportă din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 mai 2022.