Decizia nr. 309/A/2021 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia Penală

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2021

Asupra cauzei de faţă,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosar nr. x/2017, au fost condamnaţi inculpaţii:

- A. , pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii de 4 ani.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen., au fost interzise inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o perioadă de 4 ani, socotită conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen., au fost interzise inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

- B. , pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii de 4 ani.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen., au fost interzise inculpatei, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 4 ani, socotită conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen., au fost interzise inculpatei, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

- C. , pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii de 4 ani.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani, socotită conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

- D. , pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., la pedeapsa închisorii de 4 ani.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 4 ani, socotită conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, pe o perioadă de 3 ani, socotită conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) rap. la art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., au fost interzise inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la rămânerea definitivă a prezentei sentinţe şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., au fost contopite pedepsele de mai sus, şi s-a aplicat inculpatului D. pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare, la care s-a adaugat 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare, rezultând pedeapsa de 5 ani închisoare şi 4 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., după terminarea executării pedepsei principale.

Conform art. 65 şi art. 45 alin. (5) C. pen., au fost interzise inculpatului D. exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) pe durata executării pedepsei principale rezultante.

În temeiul art. 19 şi art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1357 şi urm. C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice -ANAF- DGRFP Iaşi - AJFP Iaşi şi au fost obligaţi în solidar inculpaţii A., B., C. şi D., la plata către Statul Român a sumei de 884.970,25 RON, la care s-a hotărît să fie adaugată dobânda legală, până la data plăţii efective a debitului.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - DGRFP Iaşi - AJFP Iaşi, ca nefondate.

În temeiul art. 19 şi art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1357 şi urm. C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă exercitată de partea civilă E. şi au fost obligaţi în solidar inculpaţii A., B., C. şi D., la plata sumei de 100.000 de RON, către partea civilă E., cu titlu de daune morale.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de partea civilă E., ca nefondate.

A fost respinsă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Consiliul Judeţean Iaşi, ca nefondată.

În baza art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., au fost menţinute măsurile asigurătorii (sechestru, poprire) instituite prin ordonanţele din datele de 30.10.2015, 20.11.2015 şi 21.11.2016 emise de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, în dosarul nr. x/2014 şi aplicate prin procesul-verbal din data de 30.10.2015 de aplicare a sechestrului asupra bunurilor imobile deţinute în proprietate de către inculpatul D. (teren în suprafaţă de 478 mp având numărul cadastral x şi construcţii - bloc de locuinţe D+P+E+M construit în anul 2011, din cărămidă, acoperit cu tablă - având numărul cadastral x, situate în Iaşi, judeţul Iaşi, înscrise în cartea funciară electronică cu numărul x; construcţie în suprafaţă de 258 mp situată în Iaşi, strada x nr. 6, având numărul cadastral x, înscrisă în cartea funciară electronică cu numărul x; construcţie în suprafaţă de 342 mp situată în Iaşi, strada x nr. 6, având numărul cadastral x, înscrisă în cartea funciară electronică cu numărul x; construcţie în suprafaţă de 38,29 mp, situată în Iaşi, strada x nr. 6, având numărul cadastral x, înscrisă în cartea funciară electronică cu numărul x; construcţie în suprafaţă de 94 mp, situată în Iaşi, strada x nr. 6, având numărul cadastral x, înscrisă în cartea funciară electronică cu numărul x; construcţie în suprafaţă de 147 mp situată în Iaşi, strada x nr. 6, având numărul cadastral x, înscrisă în cartea funciară electronică cu numărul x; construcţie în suprafaţă de 840 mp situată în Iaşi, strada x nr. 6, având numărul cadastral x înscrisă în cartea funciară electronică cu numărul x) şi procesul-verbal din data de 25.11.2015 de aplicare a sechestrului asupra bunurilor imobile deţinute în proprietate de către inculpatul C. (apartament în suprafaţă de 44,4 mp situat în Iaşi, Aleea x, tronson 2, judeţul Iaşi şi cota de teren în suprafaţă de 15,06 mp - având numărul cadastral x înscris în cartea funciară nr. x UAT Iaşi), până la concurenţa sumei de 984.970,25 RON.

În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus desfiinţarea Deciziei nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F.

În temeiul art. 273 C. proc. pen., s-a dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Biroul de Expertize Tehnice de pe lângă Tribunalul Iaşi a sumei de 2.700 RON, cu titlul de onorariu pentru activitatea desfăşurată de expert judiciar G..

În baza art. 274 alin. (1), alin. (2) C. proc. pen., fiecare inculpat a fost obligat la plata sumei de 5.000 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a se hotărî astfel s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

În anul 1924, H. a înfiinţat fabrica de spirt, drojdie comprimată şi acid carbonic. În acelaşi an, 1924, fabrica a fost vândută societăţii I..

În anul 1940, societatea s-a dizolvat, proprietar al fabricii devenind J..

La data de 13.09.1944, numitul J. a solicitat Oficiului Registrului Comerţului revizuirea firmelor deţinute de el, fiind reînmatriculat ca firmă individuală "J." cu numărul x, având ca emblemă K. şi L. şi obiect de comerţ Fabrica de bere şi malţ şi Fabrica de spirt, drojdie comprimată şi acid carbonic.

Conform Statisticii Industriale Anuale - din data de 31.12.1945, Fabrica de spirt, drojdie comprimată şi acid carbonic - L. - a avut o producţie în cursul anului 1945 de 463.750 litri spirt.

Prin Legea nr. 119/11.06.1946 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, au fost naţionalizate toate întreprinderile producătoare de spirt, cu o capacitate de producţie de cel puţin 100 tone/an.

Prin delegaţia nr. 100/12.06.1948, Ministrul Industriei l-a numit, începând cu data intrării în vigoare a legii, pe M. în funcţia de director al Întreprinderii L. din Iaşi - N., urmând să preia conducerea întreprinderii, îndeplinind toate atribuţiile ce reveneau, conform normelor comerciale sau statutelor, vechii conduceri.

Ulterior, prin cererea x/27.09.1948, s-a solicitat la Camera de Comerţ şi F. efectuarea menţiunilor cu privire la naţionalizarea fabricii şi delegarea numitului M. la conducerea acesteia, precum şi schimbarea denumirii fabricii în "O.".

Prin Ordonanţa nr. 6421/30.10.1948 emisă de Oficiul Registrului Comerţului Iaşi a fost radiată din registrul firmelor individuale de la nr. 6118/1944 firma J. sub denumirea de K. şi L., având ca fond de comerţ Fabrica de bere şi malţ şi Fabrica de spirt şi acid carbonic şi a fost reînmatriculată în registrul special întocmit pentru întreprinderile naţionalizate cu nr. x/1948 sub denumirea O. - Fabrica de spirt.

Prin Decizia nr. 179/06.03.1991 a Prefecturii Judeţului Iaşi, începând cu data de 01.03.1991 a fost desfiinţată Întreprinderea Judeţeană de Producţie Industrială şi Prestări Servicii Iaşi, patrimoniul acesteia urmând a fi preluat, fără plată, de un număr de cinci societăţi comerciale, printre care şi S.C. F. IAŞI.

Predarea patrimoniului urma a se face pe baza bilanţului contabil încheiat la data de 31.12.1990 cu activul şi pasivul respectiv, prin protocoale încheiate cu societăţile comerciale care îl preiau.

Prin Decizia 180/06.03.1991 a Prefecturii Judeţului Iaşi, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a Hotărârii de Guvern nr. 1330/1990, începând cu data de 01.03.1991, a fost înfiinţată S.C. F., cu sediul în Iaşi, unitate cu personalitate juridică subordonată prefecturii. Patrimoniul societăţii a fost determinat conform bilanţului contabil încheiat la 31.12.1990.

S.C. F. S.A, a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului Iaşi sub nr. x/1991, având ca unic acţionar statul român.

La data de 14.05.1991 a fost încheiat Protocolul de predare primire între I.J.P.I.P.S. IAŞI şi S.C. F. IAŞI, prin care s-a procedat la predarea către aceasta din urmă a activului şi pasivului existent la data de 28.02.1991. Prin acest protocol de predare primire au fost predate numai clădirile, nu şi terenurile.

Prin Hotărârea de Guvern nr. 597 din 28 septembrie 1992, s-a hotărât ca societăţile comerciale cu capital integral de stat care prestează servicii publice de interes local sau judeţean şi care au fost organizate în temeiul Legii nr. 15/1990 prin decizii ale organelor administraţiei locale de stat trec sub autoritatea consiliilor locale sau, după caz, judeţene, în anexa 2, fiind menţionată şi S.C. F. IAŞI.

Din procesul-verbal din 16.11.1998 al Adunării generale constitutive a Asociaţiei S.C. F., rezultă că salariaţii S.C. F. Iaşi au convenit să constituie asociaţia salariaţilor, membrilor CA şi CD F., în scopul cumpărării acţiunilor scoase la vânzare, conform O.U. nr. 88/1997 şi H.G. nr. 55/1998.

Prin sentinţa civilă nr. 89/16.12.1998, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x, s-a admis cererea formulată de F., s-a acordat personalitate juridică asociaţiei şi s-a dispus înscrierea acesteia în Registrul de Persoane Juridice al Tribunalului Iaşi.

Prin Contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr. x/10.12.1999 Fondul Proprietăţii de Stat a vândut către F. un număr de 129.637 acţiuni, reprezentând 76,7987% din valoarea capitalului social subscris.

La punctul 7.6 din contract cu denumirea Terenul, este menţionat:

Vânzătorul atestă că societatea nu deţine Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

S.C. F. Iaşi nu a avut drept de proprietate asupra terenului ce a aparţinut Întreprinderii Judeţene de Producţie Industrială şi Prestări Servicii Iaşi.

Aceasta rezultă şi din încheierea nr. 5600/26.04.2001 pronunţată de Judecătoria Iaşi - Biroul de Carte Funciară, în care s-a arătat că terenul în suprafaţă de 6.708,64 m.p. din municipiul Iaşi, str. x, pe care erau amplasate construcţiile, este proprietate de stat, fiind înscris în Cartea Funciară Specială nr. x, în proprietatea statului român, cu drept de folosinţă în favoarea S.C. F. Iaşi, intabulându-se doar dreptul de proprietate al acestei societăţi asupra clădirilor înscrise în CF x a municipiului Iaşi, cu număr cadastral x, situate în municipiul Iaşi, str. x.

Moştenitorii numitului J. sunt P. (Fiică) Şi E. (Nepot).

La data de 09.05.2006 numita P., moştenitoarea numitului J. a încheiat cu inculpatul D. contractul de cesiune de drepturi succesorale, contract care a fost autentificat de către B.N.P. Q. sub nr. x/09.05.2006.

În acest act s-a prevăzută că P. cedează drepturile succesorale ce urmau a fi dobândite prin reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la imobilele situate în municipiul Iaşi, Şos. x, respectiv str. x (S.C. F.; Fabrica de Spirt şi Acid Carbonic), constând în construcţii şi terenul aferent, imobile care au fost proprietatea părinţilor cedentei - J. şi R. - iar inculpatul D. preia aceste drepturi succesorale.

La data de 29.01.2008 inculpata B., preşedinte al Consiliului de Administraţie al S.C. F. Iaşi, a emis Decizia nr. 2/2008, prin care a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. clădiri şi construcţii, având o suprafaţă construită de 1459,77 m.p., toate situate în Iaşi, str. x, jud. Iaşi, către inculpatul D., în calitate de cesionar al drepturilor succesorale ale numitei P.. Prin aceeaşi decizie s-a respins notificarea numitului E., ca fiind tardiv formulată.

S-a mai menţionat că decizia face dovada proprietăţii asupra bunurilor imobile restituite în natură, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară de către beneficiarul restituirii.

Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C. F. Iaşi a fost semnată de inculpata B. şi de inculpatul C., în calitate de consilier juridic.

Prin cererea de înscriere înregistrată la O.C.P.I. Iaşi sub nr. x din 07.10.2008, în baza Deciziei nr. 2/2008, inculpatul D., a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 6.708,64 m.p. şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 m.p.

Prin Incheierea nr. 94534/20.10.2008, Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Iasi a respins cererea petentului D., reţinand că, pe de o parte, lipseste actul de proprietate încheiat în forma autentică cu privire la constructii, iar cu privire la teren tabular este statul roman, lipsind în consecinţa decizia de restituire emisa de catre institutia competenta, conform Legii 10/2001, iar, pe de alta parte, imobilul ce se instraineaza, conform procesului-verbal de sechestru nr. x/2007 din dosarul de execuatre fiscala nr. 1674/1998 înscris în favoarea Agentiei Nationale de Administrare Fiscala nu poate fi înstrainat până la radierea sechestrului inregistrat sub nr. x/2007 deoarece conform art. 129 alin. (9) din Codul de procedură fiscala" actele de dispozitie ce ar interveni ulterior înscrierii sechestrului în cartea funciara sunt lovite de nulitate absoluta" .

Împotriva încheierii nr. 94534/20.10.2008, emise de Oficiul de Cadastru si Publicitate Imobiliara Iasi, la data de 03.11.2008 petentul D. a formulat plângere, care a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. x/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1666 din data de 04 februarie 2009, pronunţată de Judecătoria Iaşi, a fost respinsă cererea formulată de petentul D..

Pentru a hotărî astfel, instanţa a arătat ca petentul nu a prezentat actul de proprietate cu privire la teren, astfel cum este prevazut de Legea nr. 10/2001, simpla decizie de restituire a S.C. F. Iasi, nefiind suficienta în acest sens, avand în vedere şi calitatea petentului de cesionar al drepturilor succesorale.

Împotriva sentinţei civile nr. 1666 din data de 04 februarie 2009, pronunţată de Judecătoria Iaşi, petentul D. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 544 din data de 10 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia Civilă, în dosar nr. x/2008, a fost respins apelul formulat de către apelantul D. împotriva sentinţei civile nr. 1666 din 04.02.2009 pronunţată de Judecătoria Iaşi.

Împotriva deciziei civile nr. 544 din data de 10 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia Civilă, în dosar nr. x/2008, petentul D. a formulat recurs.

Prin decizia civilă nr. 468 din data de 28.10.2009, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă şi pentru cauze cu Minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2008, a fost admis recursul declarat de petentul D., împotriva deciziei civile nr. 544 din data de 10 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia Civilă, în dosar nr. x/2008.

A fost admis apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 1666 din data de 04 februarie 2009, pronunţată de Judecătoria Iaşi, care a fost schimbată în tot şi a fost admisă cererea formulată de petentul D. şi s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra clădirilor şi construcţiilor în suprafaţă de 1459,77 m.p. situate în Iaşi, str. x, nu şi asupra terenului.

Ulterior, inculpatul D., prin mandatarul S. (avocat), a depus la O.C.P.I. Iaşi cererea de înscriere înregistrată sub nr. x/08.03.2010, prin care a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. din str. x. S-a menţionat că actul juridic care justifică cererea este Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C. F.

Martorul S. a depus şi documentele necesare intabulării dreptului de proprietate pretinse de O.C.P.I Iaşi.

Inculpata A., registrator, prin încheierea nr. 32814 din 30.04.2010, emisă în dosarul nr. x/26.04.2010 al O.C.P.I. Iaşi - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, a dispus intabularea, în favoarea inculpatului D., a dreptului de proprietate asupra construcţiilor.

Referitor la teren, în încheierea nr. 32814 din 30.04.2010, inculpata A. a menţionat următoarele: se respinge capătul de cerere cu privire la intabularea dreptului de proprietate asupra terenului de sub A1 înscris în CFE 126627 Iaşi în temeiul art. 22 şi 49 din lg 7/1996 cf cărora "înscrierea unui drept se poate efectua numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii sale, era înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută", în speţă proprietar tabular asupra terenului fiind Statul Român şi nu F., emitenta deciziei de restituire sub B/2 din cartea funciară x (provenită din cartea funciară de pe hârtie cu numărul Speciala) UAT Iaşi.

Inculpata A., prin încheierea nr. 32814 din 05.05.2010 emisă în dosarul nr. x/26.04.2010 al O.C.P.I. Iaşi - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, a revenit asupra soluţiei adoptate anterior cu privire la teren şi a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea inculpatului D..

Conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, în forma pe care pe care acest text o avea la data de 05.05.2010, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil.

Potrivit art. 49 din Legea nr. 7/1996, pentru a admite, prin încheiere, cererea, registratorul este obligat să verifice dacă înscrisul a cărui intabulare se cere îndeplineşte condiţiile impuse de lege pentru efectuarea acestei operaţiuni.

Dacă se constată că cererea de înscriere în cartea funciară nu întruneşte condiţiile legale, se va respinge printr-o încheiere motivată. Despre respingerea cererii se va face menţiune în registrul de intrare, în dreptul înregistrării acesteia, precum şi în cartea funciară.

Instanţa de fond a arătat că activitatea registratorului nu este o simplă operaţie de înregistrare a unor cereri depuse de cei interesaţi, ci o adevărată activitate jurisdicţională care se concretizează într-o încheiere motivată de admitere sau de respingere a cererii de intabulare. Prin urmare, instanţa a arătat că inculpata A. se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ al infracţiunii prev. de art. 297 alin. (1) C. pen.

S-a reţinut că, din fişa postului inculpatei A., reiese că aceasta, la data emiterii încheierii sus-menţionate, era registrator de carte funciară gradul 1 în cadrul Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi - Serviciul de Publicitate Imobiliară - B.C.P.I. Iaşi, cu studii superioare juridice, post situat la un nivel decizional superior, subordonat administrativ faţă de directorul O.C.P.I., ce necesită cunoaşterea cadrului legal specific activităţii de publicitate imobiliară.

Aşadar, Curtea de Apel a reţinut că inculpata A. era funcţionar public, astfel cum acesta este definit de art. 175 alin. (1) C. pen. şi avea ca atribuţii de serviciu efectuarea de menţiuni în cartea funciară.

Verificând respectarea acestor cerinţe de către inculpata A., care a admis cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea inculpatului D., instanţa a constatat că aceasta trebuia, în conformitate cu art. 49 din Legea nr. 7/1996, să constate existenţa unor piedici pentru realizarea înscrierii, determinate de nerespectarea dispoziţiilor art. 22 lit. a) din acelaşi act normativ, potrivit cu care înscrierea unui drept se poate efectua numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii, era înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează să fie făcută.

În cauză, după cum reiese din încheierea nr. 5600/26.04.2001 pronunţată de Judecătoria Iaşi - Biroul de Carte Funciară, anexată cererii de intabulare, S.C. F. Iaşi nu era titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. din municipiul Iaşi, str. x, cu privire la care s-a efectuat înscrierea în cartea funciară, ci acest drept aparţinea statului român.

Inculpata A., în calitate de registrator, a cunoscut că proprietatea asupra terenului aparţinea statului român şi nu S.C. F. Iaşi, întrucât acest drept era înscris în Cartea Funciară Specială nr. x.

În aceste condiţii, instanţa a reţinut că S.C. F. Iaşi nu avea calitatea de proprietar al terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p., ceea ce rezultă că inculpata A. a dispus intabularea, prin încheierea nr. 32814 din 05.05.2010 emisă în dosarul nr. x/26.04.2010 al O.C.P.I. Iaşi - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, împotriva unei entităţi care nu era titulara dreptului de proprietate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1), (2), art. 22 lit. a) şi art. 49 din Legea nr. 7/1996, în forma pe care acest act o avea la data de 05.05.2010.

Aşadar, s-a reţinut că probatoriul administrat în cauză confirmă că fapta inculpatei A. întruneşte elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de abuz în serviciu, aceasta având atribuţii de serviciu prevăzute de legislaţia primară în legătură cu intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. din Iaşi, strada x. Inculpata a efectuat această operaţiune cu încălcarea legii şi conduita sa a avut drept consecinţă directă prejudicierea statului român, care deţinea în proprietate imobilul respectiv.

Astfel, din art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, reiese că doar după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară decizia de restituire face dovada proprietăţii asupra bunurilor imobile restituite în natură, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie.

După intabularea de către inculpata A. a dreptului de proprietate asupra terenului, inculpatul D. a putut să vândă acest teren, care aparţinea statului, însuşindu-şi sumele de bani rezultate.

Instanţa a reţinut că, sub aspectul laturii subiective, abuzul în serviciu se comite cu intenţie directă sau indirectă. Este necesară cunoaşterea de către făptuitor a caracterului necorespunzător al exercitării atribuţiilor de serviciu şi urmărirea sau acceptarea ca prin aceasta să se ajungă la producerea unei pagube ori a unei vătămări determinate a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane.

Totodată, ea rezultă din descrierea activităţilor corespunzătoare postului, astfel cum acestea sunt detaliate în fişa postului, în care se arată că registratorul cercetează îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale actului a cărui înscriere se solicită; stabileşte termenul pentru completarea cererii cu înscrisuri suplimentare; dispune respingerea, prin încheiere motivată, a cererilor de înscriere în cartea funciară, în cazul în care acestea nu întrunesc condiţiile legale; răspunde în condiţiile legii de activitatea profesională desfăşurată, având obligaţia de a respecta normele legale şi regulamentele din domeniul publicităţii imobiliare; are obligaţia de a cunoaşte şi de a aplica prevederile legale în vigoare în activitatea pe care o desfăşoară; se preocupă de autoperfecţionarea profesională, având obligaţia de a se informa permanent cu privire la modificările legislative în domeniul său de activitate.

La cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp, pe lângă Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C. F. IAŞI, au fost anexate şi decizia civilă nr. 468/28.10.2009 a Curţii de Apel Iaşi, precum şi încheierea nr. 5600 pronunţată în dosarul nr. x/2001 al Judecătoriei Iaşi - Biroul de Carte Funciară.

Or, a reţinutt instanţa, în încheierea nr. 5600/26.04.2001 pronunţată de Judecătoria Iaşi - Biroul de Carte Funciară s-a arătat că terenul în suprafaţă de 6.708,64 m.p. din municipiul Iaşi, str. x, este proprietate de stat, fiind înscris în Cartea Funciară Specială nr. x, în proprietatea statului român, iar prin decizia civilă nr. 468/28.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra clădirilor şi construcţiilor în suprafaţă de 1459,77 m.p. situate în Iaşi, str. x, nu şi asupra terenului.

Ca atare, soluţia corectă era aceea a constatării existenţei unei piedici la înscriere, cu consecinţa respingerii de către registrator a cererii de intabulare formulate.

Curtea de Apel Iaşi a mai arătat că inculpata A. avea la momentul admiterii cererii inculpatului D., potrivit fişei postului, o vechime de peste 7 ani, iar nivelul de pregătire reclamat de funcţia pe care o ocupa, experienţa sa, raportate la complexitatea redusă a problemei în faţa căreia s-a aflat şi pe care a trebuit să o rezolve, exclud culpa ca formă de vinovăţie în admiterea cererii de intabulare a terenului.

Inculpata A. şi-a dat seama de caracterul nelegal al intabulării dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. din Iaşi, strada x, în baza Deciziei nr. 2/2008, întrucât prin încheierea nr. 32814 din 30.04.2010 a respins cererea inculpatului D. şi a şi indicat prevederile legale care se opuneau admiterii cererii (art. 22 şi art. 49 din Legea nr. 7/1996).

Curtea a reţinut că motivarea acestei prime încheieri de respingere demonstrează cunoaşterea precisă de către inculpata A. a condiţiilor în care ar fi putut dispune intabularea dreptului de proprietate asupra terenului şi implicit caracterul abuziv al dispoziţiei ulterioare de intabulare din încheierea nr. 32814 din 05.05.2010, iar împrejurarea că această încheiere era supusă căilor de atac nu poate reprezenta o piedică în calea angajării răspunderii inculpatei A..

Astfel, inculpata A. a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. cu intenţia directă de a produce un prejudiciu, fiind conştientă că acţionează împotriva propriei sale convingeri, că manipulează legea, iar conduita sa este cauza ce a determinat producerea prejudiciului suferit de statul român şi vătămarea intereselor legitime ale părţii civile E..

S-a mai arătat că la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpata A. au contribuit şi activităţile indirecte ale inculpaţilor B., C. şi D..

Inculpaţii B. şi C. au emis Decizia nr. 2/2008 a S.C. F. Iaşi, iar inculpatul D., în baza Deciziei nr. 2/2008, a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului.

Emiterea Deciziei nr. 2/2008 şi ataşarea ei cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp, fac parte din antecedenţa cauzală a infracţiunii de abuz în serviciu comise de inculpata A., fiind vorba de o cauzalitate favorizantă.

Curtea de Apel a arătat că, prin acţiunile lor, inculpaţii B., C. şi D. au creat o stare de pericol în sfera relaţiilor sociale referitoare la desfăşurarea în condiţii optime a activităţii persoanelor juridice şi la protecţia intereselor legitime ale persoanelor împotriva abuzurilor funcţionarilor publici.

Emiterea Deciziei nr. 2/2008 de către inculpaţii B. şi C. şi folosirea ei de către inculpatul D. la O.C.P.I. Iaşi prezintă aptitudinea de a înlesni inculpatei A. intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. din Iaşi, strada x, cu încălcarea legii.

Totodată, aceste acţiuni ale inculpaţilor B., C. şi D., apte a facilita săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpata A., s-au concretizat în lezarea valorilor sociale amintite, îmbrăcând forma unui sprijin efectiv, de natură materială, la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpata A..

Aceasta a dispus, prin încheierea nr. 32814 din 05.05.2010 emisă în dosarul nr. x/26.04.2010 al O.C.P.I. Iaşi - Biroul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi, intabularea, în favoarea inculpatului D., a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. din Iaşi, strada x, tocmai în baza Deciziei de restituire nr. 2/2008, emise de S.C. F.

În consecinţă, lezarea valorilor sociale protejate de norma de incriminare a fost în concret facilitată prin actele inculpaţilor B., C. şi D., acte care se găsesc într-o relaţie directă cu rezultatul produs.

Inculpata B. cunoştea că S.C. F. a primit în proprietate exclusiv construcţiile situate pe terenul din Iaşi strada x nr. 3 şi că, în cadrul procesului de privatizare, nu i s-a atribuit teren, ci exclusiv clădiri. Aceasta rezultă din demersurile pe care S.C. F. le-a făcut la Judecătoria Iaşi, în contradictoriu cu Consiliul Local Iaşi şi Primarul Municipiului Iaşi, privind constatarea dreptul ei de administrare şi folosinţă asupra construcţiei şi terenului aferent şi obligarea pârâţilor la semnarea vecinătăţilor.

Totodată, instanţa a arătat că inculpata B. ştia şi că nu S.C. F. are, prin lege, calitatea de entitate învestită cu soluţionarea cererilor de retrocedare în natură a terenului şi construcţiilor ce au aparţinut numitului J., ci instituţia care a efectuat privatizarea are această calitate, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostul Fond al Proprietăţii de Stat), după cum reiese din Deciziile nr. 8 şi 9 din data de 20.05.2006 ale S.C. F., prin care au fost respinse cererile celor doi moştenitori, precum şi din întâmpinările şi concluziile scrise depuse în cadrul litigiilor de pe rolul instanţelor din Iaşi în legătură cu aceste imobile.

S-a reţinut că inculpata B., director general al S.C. F., a beneficiat de consiliere juridică din partea inculpatului C., iar acesta, după ce O.C.P.I. Iaşi a respins cererea înregistrată sub numărul x/07.10.2008, prin care inculpatul D. a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp, în baza Deciziei nr. 2/29.01.2008, a avut calitatea de apărător al inculpatului D. în plângerea formulată de acesta la Judecătoria Iaşi, împotriva încheierii O.C.P.I. Iaşi de respingere a cererii. La termenul din data de 26.11.2008 inculpatul C., a depus împuternicirea avocaţială nr. 201, iar la termenul din data de 21.01.2009, inculpatul C. a solicitat admiterea acţiunii şi desfiinţarea deciziei de respingere a cererii de intabulare a terenului, întrucât acesta a fost retrocedat în natură de către S.C. F. în baza Legii 10/2001.

În cuprinsul Deciziei nr. 2/29.01.2008 s-a menţionat că decizia face dovada proprietăţii asupra bunurilor imobile restituite în natură, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară de către beneficiarul restituirii.

Prin urmare, instanaţa a reţinut că, în raport de acestea şi având în vedere că inculpatul C. l-a reprezentat în instanţă pe inculpatul D. într-un proces legat de intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp, în baza Deciziei nr. 2/29.01.2008, la momentul emiterii acestui act, atât el, cât şi inculpata B. au prevăzut şi au acceptat posibilitatea ca ulterior, un funcţionar public, folosindu-se de Decizia nr. 2/29.01.2008, să efectueze această operaţiune cu încălcarea legii, prejudiciind statul român, care deţinea în proprietate imobilul respectiv.

Inculpaţii au prevăzut şi au acceptat să faciliteze prin actul lor comiterea infracţiunii de către funcţionarul public, la fel ca şi inculpatul D., care a depus la OCPI Iaşi solicitarea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp în baza Deciziei nr. 2/2008 emise de S.C. F. IAŞI. Inculpatul D. cunoştea faptul că nu avea niciun drept asupra acestui teren.

Deşi nu se poate reţine că prin cererea formulată inculpatul D. a determinat-o pe inculpata A. să săvârşească infracţiunea de abuz în serviciu, în mod cert prin depunerea Deciziei nr. 2/2008 la OCPI Iaşi a facilitat săvârşirea acestei infracţiuni de către inculpată.

Împrejurarea că cererea de intabulare şi documentele anexate acesteia nu au fost depuse la OCPI Iaşi personal de către inculpatul D., ci de avocatul S., nu este de natură a-l exonera pe inculpat de răspundere penală.

Împuternicirea avocaţială nr. 68/05.02.2010, aflată la dosar, confirmă că avocatul S. a fost împuternicit de către clientul D., în baza contractului de asistenţă juridică nr. x din 05.02.2010, să exercite următoarele activităţi: "depunere/ridicare înscriere drept de proprietate - 6.708,64 mp - Iaşi, N. nr. 3 şi să asiste/să reprezinte clientul în faţa OCPI Iaşi".

Prin urmare, activitatea avocatului S. nu poate fi disociată de inculpatul D., avocatul acţionând în numele şi în interesul clientului său.

Având în vedere că actele de complicitate materială îşi produc efectele în planul laturii obiective, facilitând realizarea acţiunii tipice, existenţa lor se analizează în mod obiectiv, independent de cunoaşterea sau necunoaşterea lor de către autor. Cu alte cuvinte, se poate reţine complicitatea materială chiar dacă autorul nu ştie că este ajutat de către complice. În aceste situaţii, legătura subiectivă apare ca unilaterală, stabilită doar dinspre complice spre autor.

În cauză însă inculpata A. a ştiut cine a emis Decizia nr. 2/2008, aceasta purtând semnăturile inculpaţilor B. şi C., iar cererea de intabulare a fost depusă la O.C.P.I. Iaşi de inculpatul D..

Curtea de Apel a arătat că inculpaţii B. şi C. l-au sprijinit pe inculpatul D. ca să-şi poată aduce contribuţia la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu de către inculpata A., cunoscând rolul şi scopul acestei contribuţii şi că nu prezintă importanţă că registratorul nu-i cunoştea pe cei trei inculpaţi şi nu a stabilit vreun contact direct sau indirect cu ei.

Actele materiale ale inculpaţilor B., C. şi D. au facilitat în plan obiectiv comiterea acţiunii tipice de către inculpata A., complicitatea materială, putându-se realiza şi în absenţa unei relaţionări între autor şi participanţi.

În raportul de expertiză întocmit de G., expert tehnic judiciar în specialitatea construcţii civile industriale şi agricole şi evaluarea proprietăţii imobiliare, s-a arătat că la data de 21.06.2018, s-a procedat la efectuarea inspecţiei imobilului care face obiectul dosarului, făcându-se constatările preliminare în vederea efectuării expertizei.

Materialul documentar care a stat la baza întocmirii expertizei a fost reprezentat de dosarul cauzei, măsurătorile şi constatările de la faţa locului, ofertele vânzări terenuri similare (contracte de vânzare-cumpărare), H.G. nr. 834/14.03.1991, publicaţii locale cu publicitate imobiliară, baza de date T., colecţia Evaluarea rapidă a construcţiilor U., ghidul P135/99, colecţia de reviste EXPERTIZA TEHNICĂ a corpului experţilor tehnici din România, Coeficienţi şi indici de individualizare pentru stabilirea valorii de circulaţie, editată de Societatea Generală a Experţilor Tehnici S.A.

Expertul a identificat bunurile imobile, a prezentat caracteristicile constructive generale ale clădirilor, a precizat că zona dispune de energie electrică, gaze naturale, apă curentă, telefonie, internet.

Având în vedere specificul zonei, precum şi caracteristicile imobilelor din zona studiată - spaţii industriale - expertul a stabilit valoarea terenului prin metoda comparaţiilor de piaţă.

Expertul a concluzionat că valoarea totală de piaţă a terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. este de 234.802,40 euro, respectiv 884.970,25 RON.

Instanţa, având în vedere întregul material probatoriu administrat, a constatat că raportul de expertiză întocmit de G. este fundamentat ştiinţific, concordant cu probele din dosar.

Astfel, conform contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub numerele:6170/27.10.2010,6667/24.11.2010,6668/24.11.2010, 6859/30.11.2010 şi 7058/15.11.2013, porţiuni din terenul în suprafaţă de 6.708,64 mp, situat în Iaşi, strada x, nr. 3, au fost vândute cu sumele de 57.000 de euro, 35.000 de euro, 10.000 de euro, 170.000 de euro, 10.000 de RON.

De asemenea, din Raportul de evaluare pentru stabilirea valorilor minime de piaţă a apartamentelor situate în blocuri de locuinţe, a locuinţelor individuale din mediul urban şi rural, a spaţiilor comerciale şi a terenurilor din mediul urban şi rural, întocmit de Compania Experţilor Evaluatori pentru anul 2008, pe baza căruia procurorul a instituit iniţial măsurile asigurătorii, reiese că valoarea terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. era de 268.345,6 euro.

Instanţa a reţinut că, din declaraţiile martorului V., administrator al S.C. W. S.R.L. Iaşi în perioada 2008-2013, rezultă că în anul 2010 a achitat inculpatului D. pentru o parte din terenul şi construcţiile situate în Iaşi, strada x, nr. 3, 35.000 de euro.

Martorul X., administrator al S.C. Y. S.R.L. IAŞI, a arătat cu ocazia audierii că în iulie- august 2010 a cumpărat de la inculpatul D. suprafaţa de 4.265 m.p. şi un număr de şapte clădiri, situate pe terenul din Iaşi, strada x, nr. 3, cu suma de 170.000 de euro.

Fiind audiat martorul Z., director al S.C. AA. S.R.L. Iaşi a declarat că a cumpărat cu 57.000 de euro un teren de 1.097 m.p. şi clădiri situate în strada x, nr. 3, prin contractul autentificat sub nr. x/27.10.2010.

În cursul judecăţii s-a mai efectuat o expertiză, fiind depus la dosar raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar în specialitatea construcţii civile BB., care a folosit metoda comparaţiilor, iar acesta a concluzionat că valoarea terenului la data de 29.01.2008 era de 627.393 RON fără TVA (167.716 euro), respectiv 746.836 RON cu TVA (199.582 euro).Acest raport a fost înlăturat de instanţă, întrucât s-a constatat că expertul nu s-a deplasat la imobil.

Faţă de acestea, examinând neconcordanţele între opiniile experţilor din faza urmăririi penale şi din cursul judecăţii, prin prisma principiului liberei aprecieri a probelor, instanţa a acordat relevanţă raportului întocmit de expertul G. în cursul judecăţii, ale cărui concluzii sunt confirmate de ansamblul probelor administrate în cauză.

În cauză, după dobândirea terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp, situat în Iaşi, strada x, nr. 3, în urma săvârşirii de către inculpata A. a infracţiunii de abuz în serviciu, la care a participat în calitate de complice, inculpatul D. a efectuat o complexitate de operaţiuni pentru ascunderea originii ilicite a bunului şi integrarea acestuia în circuitul economic legal.

Astfel, la data de 20.05.2010, inculpatul D., reprezentat de soţia sa, CC., în calitate de mandatar, conform procurii speciale autentificate sub nr. x, a transferat cota parte de 5/100 din imobilul compus din teren în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp numitei DD., sora numitei CC., pentru suma de 65.000 RON. Această operaţiune s-a concretizat în contractul de vânzare- cumpărare autentificat sub numărul x/20.05.2010, de către notarul public EE. din cadrul B.N.P. Q..

La data de 04.06.2010, inculpatul D. i-a cedat numitei DD., cota de 95/100 din dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Iaşi, strada x, nr. 3, compuse din teren în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp, contra sultei de 20.000 euro, întocmindu-se, în acest sens, de către notarul public EE., contractul de partaj voluntar autentificat sub numărul x/04.06.2010.

Suprafaţa de teren de 6.708,64 mp din Iaşi, strada x, nr. 3, având numărul cadastral x, a fost dezmembrată în două loturi, respectiv lotul x în suprafaţă de 5641 mp (cu numărul cadastral x) şi lotul x în suprafaţă de 1.097 mp (cu numărul cadastral x). Operaţiunea a avut loc la B.N.P. Q., unde notarul public EE., la cererea numitei CC., în calitate de mandatară a numitei DD., conform procurii speciale autentificate sub nr. x/04.06.2010, a întocmit actul de dezmembrare autentificat sub numărul x/15.07.2010.

Terenul în suprafaţă de 5.612 mp, situat în Iaşi, strada x, nr. 3, cu numărul cadastral x, a fost dezmembrat în două loturi, respectiv lotul x în suprafaţă de 5.132 mp (cu numărul cadastral x) şi lotul x în suprafaţă de 480 mp (cu numărul cadastral x), prin actul de dezmembrare autentificat sub numărul x/05.08.2010, de către notarul public EE., la solicitarea numitei CC., în calitate de mandatară a numitei DD., conform procurii speciale autentificate sub nr. x/04.06.2010.

Conform actului de dezmembrare autentificat sub nr. x/22.10.2010 de către B.N.P. Q., numita DD., prin mandatar CC., a hotărât următoarele:

- Dezmembrarea imobilului constând din suprafaţa de teren C. civ. de 5.132 m.p. situat în intravilan mun. Iaşi, jud. Iaşi, str. x, având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a localităţii Iaşi şi constituirea a 3 noi corpuri de proprietate distincte, rezultând:

1. Lotul x având număr cadastral x, constând din suprafaţa de teren C. civ. de 149 m.p. situat în intravilan mun. Iaşi, jud. Iaşi, str. x;

2. Lotul x având număr cadastral x, constând din suprafaţa de teren C. civ. de 718 m.p. situat în intravilan mun. Iaşi, jud. Iaşi, str. x;

3. Lotul x având număr cadastral x, constând din suprafaţa de teren C. civ. de 4265 m.p. situat în intravilan mun. Iaşi, jud. Iaşi, str. x

S-a menţionat că dreptul de proprietate asupra imobilului specificat a fost dobândit în baza contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/04.06.2010 la Biroul Notarial Q., iar ulterior a fost dezmembrat în baza actelor de dezmembrare autentificate sub nr. x/15.07.2010 şi sub nr. x/05.08.2010 la Biroul Notarial Q..

De asemenea, s-a menţionat că valoarea imobilului ce se dezmembrează este de 663.968 RON.

S-a mai arătat că suprafaţa de teren de 1.097 mp, având numărul cadastral x, rezultată din dezmembrarea iniţială a suprafeţei totale de 6.708,64 mp în cele două loturi, respectiv lotul x în suprafaţă de 5641 mp (cu numărul cadastral x) şi lotul x în suprafaţă de 1.097 mp (cu numărul cadastral x) a fost vândută de numita DD., împreună cu construcţiile, pentru suma de 57.000 euro, către S.C. AA. S.R.L. Iaşi, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/27.10.2010 la B.N.P. Q. şi Asociaţii, de notarul public EE..

La data de 24.11.2010, notarul public Q. a autentificat sub numărul x/24.11.2010 contractul de vânzare-cumpărare prin care numita DD. a vândut, cu suma de 35.000 euro, către S.C. W. S.R.L. Iaşi, imobilul compus din:

- suprafaţa de teren de 149 mp cu numărul cadastral x;

- spaţiul de producţie situat la parter cu suprafaţa utilă de 245,15 mp cu numărul cadastral x, împreună cu cota indiviză de 87,13 mp aferentă spaţiilor comune şi cota indiviză de teren de 80,51 mp aferentă spaţiului din suprafaţa totală de teren de 718,00 mp având numărul cadastral x;

- cota indiviză de teren de 151,34 mp aferentă spaţiului comercial cu numărul cadastral x din suprafaţa totală de teren de 718 mp având numărul cadastral x.

De asemenea, la aceiaşi dată, sub numărul 6668/24.11.2010, notarul public Q. a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, prin care numita DD. a vândut, cu suma de 10.000 euro, către S.C. W. S.R.L. IAŞI imobilul compus din suprafaţa de teren de 480 mp cu numărul cadastral x, rezultat din dezmembrarea suprafeţei de 5.612 mp, în două loturi, respectiv lotul x în suprafaţă de 5.132 mp (cu numărul cadastral x) şi lotul x în suprafaţă de 480 mp (cu numărul cadastral x).

Suprafaţa de teren de 4.265 mp, cu numărul cadastral x, rezultată din dezmembrarea imobilului, constând din suprafaţa de teren C. civ. de 5.132 m.p. în trei loturi, şi construcţiile edificate pe aceasta, au fost vândute de numita DD., pentru suma de 170.000 de euro, către S.C. Y. S.R.L. Iaşi, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/30.11.2010, de către notarul public FF. din cadrul B.N.P. Q. şi Asociaţii.

În fine, numita DD. a vândut numiţilor GG. şi HH., cota indiviză de 50 mp, din cota de 479,53 mp, din suprafaţa totală de 718 mp., rezultată din dezmembrarea imobilului, constând din suprafaţa de teren C. civ. de 5.132 m.p., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/15.11.2013, de către notarul public FF. din cadrul B.N.P. Q. şi Asociaţii, pentru un preţ de 10.000 de RON.

DD. a declarat că a retras din cont toate sumele de bani încasate din vânzarea imobilelor şi le-a înmânat surorii sale CC. şi inculpatului D..

Aşa fiind, instanţa a constatat că prin încheierea unei multitudini de acte juridice, inculpatul D. a schimbat imobilul provenit din săvârşirea infracţiunii în mai multe terenuri, pe care le-a transferat unor cumpărători de bună-credinţă şi, procedând în această manieră, a separat veniturile ilicite de sursa lor de provenienţă, creând o aparenţă de legalitate a patrimoniului dobândit în mod ilegal.

Operaţiile de schimb şi transfer analizate conţin suficiente elemente de fapt obiective din care rezultă scopul ascunderii originii ilicite a terenului, pentru a face imposibilă identificarea adevăratei surse a acestuia şi a-l introduce în circuitul economico-financiar legal, astfel încât inculpatul să deţină controlul asupra beneficiilor ilicite, fără riscul de a fi descoperit.

În ceea ce priveşte legea mai favorabilă, instanţa a reţinut că, potrivit art. 2481 C. pen./1969, dacă faptele prevăzute în art. 246, 247 şi 248 au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 146 C. pen./1969 prevede că prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 de RON sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice.

În conformitate cu art. 309 C. pen., dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

Prin consecinţe deosebit de grave, potrivit noului C. pen., se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 de RON (art. 183).

Faţă de acestea, întrucât prejudiciul produs de inculpaţi a fost stabilit la valoarea de 884.970,25 RON, instanţa a apreciat că legea nouă le este mai favorabilă.

Prin încheierea din 23.12.2019 s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor, în sensul înlăturării dispoziţiilor referitoare la consecinţele deosebit de grave.

Curtea de Apel Iaşi a reţinut că, în drept:

- fapta inculpatei A., care, în calitate de registrator la O.C.P.I. Iaşi, urmare a cererii de înscriere înregistrate la O.C.P.I Iaşi sub numărul 2892/08.03.2010, prin care s-a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp în baza Deciziei nr. 2/2008 emise de S.C. F. IAŞI, formulate de către inculpatul D., prin avocat S., în baza împuternicirii avocaţiale nr. 68 din data de 05.02.2010, a dispus, cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2), art. 22 lit. a) şi art. 49 din Legea nr. 7/1996 (forma în vigoare la data de 05.05.2010), la data de 05.05.2010, prin încheierea nr. 32814, intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea inculpatului D., cauzând, astfel, un prejudiciu în valoare de 884.970,25 RON (echivalent a 234.802,40 euro) în dauna statului român, respectiv vătămarea drepturilor legitime ale persoanei vătămate E., care, prin emiterea, cu încălcarea dispoziţiilor legale, a încheierii de intabulare nr. x/26.04.2010 din data de 05.05.2010, a fost împiedicată în valorificarea legală a dreptului său de a obţine, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii, constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent şi un folos necuvenit de aceeaşi valoare cu prejudiciul creat, în favoarea inculpatului D., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. .

- fapta inculpatei B., care, în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie şi director general al S.C. F. S.A, împreună cu inculpatul C., la solicitarea inculpatului D., a emis Decizia nr. 2/29.01.2008, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp situat în Iaşi, str. x către inculpatul D. şi s-a respins notificarea numitului E., ca fiind tardiv formulată, decizie care a fost pusă la dispoziţia inculpatului D., care, prin avocat S., în baza împuternicirii avocaţiale nr. 68 din data de 05.02.2010, a formulat la OCPI IAŞI cererea înregistrată sub numărul x/08.03.2010, prin care a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp, solicitare admisă de inculpata A., care a dispus, cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2), art. 22 lit. a) şi art. 49 din Legea nr. 7/1996 (forma în vigoare la data de 05.05.2010), la data de 05.05.2010, prin încheierea nr. 32814/05.05.2010, intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea inculpatului D., cauzând un prejudiciu în valoare de 884.970,25 RON (echivalent a 234.802,40 euro) în dauna statului român, respectiv vătămarea drepturilor legitime ale persoanei vătămate E., care, prin emiterea, cu încălcarea dispoziţiilor legale, a încheierii de intabulare nr. x/26.04.2010 din data de 05.05.2010, a fost împiedicată în valorificarea legală a dreptului său de a obţine, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii, constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent şi un folos de aceeaşi valoare cu prejudiciul creat, în favoarea inculpatului D., întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu, având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

- fapta inculpatului C., care, la data de 29.01.2008, în calitate de consilier juridic al S.C. F., împreună cu inculpata B. - preşedinte al Consiliului de Administraţie şi director general al societăţii - la solicitarea inculpatului D., a emis Decizia nr. 2/29.01.2008, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp situat în Iaşi, str. x către inculpatul D. şi s-a respins notificarea numitului E., ca fiind tardiv formulată, decizie care a fost pusă la dispoziţia inculpatului D., care, prin avocat S., în baza împuternicirii avocaţiale nr. 68 din data de 05.02.2010, a formulat la OCPI IASI cererea înregistrată sub numărul x/08.03.2010, prin care a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp, solicitare admisă de inculpata A., care a dispus, cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2), art. 22 lit. a) şi art. 49 din Legea nr. 7/1996 (forma în vigoare la data de 05.05.2010), la data de 05.05.2010, prin încheierea nr. 32814/05.05.2010, intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea inculpatului D., cauzând un prejudiciu în valoare de 884.970,25 RON (echivalent a 234.802,40 euro) în dauna statului român, respectiv vătămarea drepturilor legitime ale persoanei vătămate E., care, prin emiterea, cu încălcarea dispoziţiilor legale, a încheierii de intabulare nr. x/26.04.2010 din data de 05.05.2010, a fost împiedicată în valorificarea legală a dreptului său de a obţine, în baza Legii nr. 10/2001, măsurii reparatorii, constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent şi un folos de aceeaşi valoare cu prejudiciul creat, în favoarea inculpatuluilui D., întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

- fapta inculpatului D., care, prin cererea de înscriere înregistrată la O.C.P.I. Iaşi sub numărul 2892/08.03.2010, formulată, la data de 08.03.2010, prin avocat S., a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp, în baza Deciziei nr. 2/2008 emise de S.C. F. IAŞI, solicitare admisă, în mod nelegal, de inculpata A., care, în calitate de registrator la O.C.P.I. IAŞI, cu încălcarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2), art. 22 lit. a) şi art. 49 din Legea nr. 7/1996 (forma în vigoare la data de 05.05.2010), a dispus la data de 05.05.2010, prin încheierea nr. 32814, intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului (teren şi construcţii) situat în Iaşi, str. x în favoarea inculpatului D., cauzând un prejudiciu de 884.970,25 RON (echivalent a 234.802,40 euro) în dauna statului român, respectiv vătămarea drepturilor legitime ale persoanei vătămate E., care, prin emiterea, cu încălcarea dispoziţiilor legale, a încheierii de intabulare nr. x/26.04.2010 din data de 05.05.2010, a fost împiedicată în valorificarea legală a dreptului său de a obţine, în baza Legii nr. 10/2001, măsuri reparatorii, constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent şi un folos necuvenit de aceeaşi valoare cu prejudiciul creat, în favoarea sa, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

-fapta aceluiaşi inculpat, constând în aceea că, în perioada 20.05.2010-04.06.2010, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în scopul ascunderii originii ilicite a bunurilor imobile provenite din săvârşirea de infracţiuni, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub numărul x/20.05.2010 de notarul public EE. (reprezentat în operaţiune de soţia sa, CC., în calitate de mandatar), a transferat cota parte de 5/100 din imobilul compus din teren în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp numitei DD. (sora numitei CC.) pentru suma de 65.000 RON, iar prin contractul de partaj voluntar autentificat sub numărul x/04.06.2010 încheiat personal cu numita DD., acesteia din urmă i-au fost transferate în totalitate terenul şi construcţiile contra sultei de 20.000 euro, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de spălare a banilor, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen.

Referitor la individualizarea pedepselor instanţa a reţinut că, lipsa antecedentelor penale, faptul că inculpaţii au un grad de instruire sau pregătire profesională superior şi se bucură de respectul comunităţii şi de o bună reputaţie, justifică aplicarea unor pedepse orientate spre minimul special.

Însă având în vedere că în cazul infracţiunilor de natura celor care fac obiectul dosarului, tocmai criteriile menţionate au făcut posibilă ocuparea de către inculpaţi a funcţiilor care să permită comiterea faptelor de care sunt acuzaţi, instanţa apreciază că este necesară executarea pedepselor în regim de detenţie.

Sub aspectul laturii civile, instanţa a constatat că, prin adresa nr. x/08.03.2018, Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, s-a constituit parte civilă pentru suma de 5.974.437 RON (echivalent a 1.596.589 euro), reprezentând prejudiciul aşa cum rezultă din rechizitoriul emis la data de 15.06.2017 în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- D.N.A.- Serviciul Teritorial Iaşi, în baza expertizei efectuate în cauză.

A precizat că cererea iniţială de constituire parte civilă formulată sub nr. x/27.11.2015 urmare a solicitării P.Î.C.C.J. a avut în vedere doar creanţele înscrise şi nerecuperate în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei S.C. F. Totodată, a menţionat că se constituie parte civilă şi cu dobânda legală calculată conform disp. art. 174 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, până la data plăţii efective a debitului.

Prin adresa x/29.02.2016, Consiliul Judeţean Iaşi s-a constituit parte civilă cu valoarea imobilului ce va rezulta din expertizele efectuate în cauză.

E. s-a constituit, iniţial, parte civilă cu contravaloarea a 1/2 din imobilele fostei Fabrici de acid II..

Ulterior, la data de 28.03.2017, a precizat că se constituie parte civilă în cauză cu "suma totală provizorie de 2.564.546,93 Euro, plătibili în RON la cursul BNR din data plăţii", din care 1.864.564,93 Euro reprezentând despăgubiri materiale şi 700.000 Euro reprezentând daune morale.

Instanţa a constatat că, în cauză sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită - infracţiunea săvârşită, prejudiciul cert (cuantumul a fost stabilit cu respectarea principiului disponibilităţii care guvernează acţiunea civilă chiar şi atunci când este alăturată acţiunii penale) şi nereparat încă, legătura de cauzalitate directă dintre fapta ilicită şi prejudiciul produs, vinovăţia inculpaţilor sub forma intenţiei.

Expertiza efectuată în cursul judecăţii a concluzionat că valoarea terenului din Iaşi, strada x, nr. 3, este de 884.970,25 RON.

Din încheierea nr. 5600/26.04.2001 pronunţată de Judecătoria Iaşi - Biroul de Carte Funciară rezultă că terenul în suprafaţă de 6.708,64 m.p. din municipiul Iaşi, str. x, este proprietate de stat, fiind înscris în Cartea Funciară Specială nr. x, în proprietatea statului român. Actele dosarului nu confirmă vreun drept al Consiliului Judeţean Iaşi asupra acestui imobil.

În consecinţă, în temeiul art. 19 şi art. 397 C. proc. pen. rap. la art. 1357 şi urm. C. civ., a admis, în parte, acţiunea civilă exercitată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - DGRFP Iaşi - AJFP Iaşi şi a hotărât obligarea, în solidar, pe inculpaţii A., B., C. şi D., la plata către Statul Român a sumei de 884.970,25 RON, la care se va adăuga dobânda legală, până la data plăţii efective a debitului.

Instanţa a apreciat că se impune respingerea, ca nefondată a acţiunii civile exercitate de partea civilă Consiliul Judeţean Iaşi.

S-a mai arătat că inculpaţii nu pot fi obligaţi la plata creanţelor înscrise şi nerecuperate în cadrul procedurii insolvenţei debitoarei S.C. F., întrucât prejudiciul trebuie raportat la obiectul judecăţii. Creanţele menţionate nu au legătură cu faptele care formează obiectul acuzaţiei, nu sunt consecinţa directă a acestora.

Ca atare, s-a apreciat că se impune a fi respinse celelalte pretenţii formulate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - DGRFP Iaşi - AJFP Iaşi, ca nefondate.

De asemenea, s-a apreciat că se impune a fi respinse daunele materiale solicitate de partea civilă E., întrucât terenul în suprafaţă de 6.708,64 m.p. din municipiul Iaşi, str. x, nu era proprietatea sa.

Dar, având în vedere că, în calitate de moştenitor al defuncţilor J. şi R., în baza Legii 10/2001, ar fi avut vocaţie la restituirea acestui imobil, faptele inculpaţilor i-au produs un prejudiciu moral, constând în suferinţa psihică determinată de însuşirea ilicită a terenului de către inculpatul D., cu ajutorul celorlalţi trei inculpaţi, s-a apreciat că se impune acordarea de daune morale.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale, stabilirea acestora se realizează în echitate, ţinându-se seama de circumstanţele concrete ale cauzei, dar şi de o serie de criterii jurisprudenţiale, precum consecinţele negative suferite de partea civilă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, având în vedere că, prin aceste despăgubiri se urmăreşte o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Din cauza incompatibilităţii existente între caracterul moral, nepatrimonial al daunelor şi caracterul pecuniar, patrimonial al despăgubirii, stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale este deosebit de dificilă, incluzând - în mod firesc - o doză mai mică sau mai mare de arbitrar. În orice caz, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere ca sumele de bani pe care le acordă cu acest titlu să nu aibă caracter derizoriu pentru partea civilă, dimpotrivă, să compenseze efectiv traumele psihice suferite de aceasta.

În egală măsură însă despăgubirile acordate cu titlu de daune morale nu trebuie să constituie nici sancţiuni excesive pentru autorii daunelor, dar nici o sursă de îmbogăţire fără justă cauză pentru persoana care reclamă producerea unei vătămări.

Prin urmare, instanţa a apreciat că suma de 100.000 de RON este suficientă pentru a acoperi prejudiciul de natură morală suferit de partea civilă E. şi aptă să asigure acoperirea prejudiciului suferit, nefiind derizorie.

Împotriva sentinţei penale nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi (privind pe inculpaţii C., A., B. şi D.), părţile civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi E. şi inculpaţii C., A., B. şi D..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, sub nr. x/2017, la data de 13 august 2020 şi a fost repartizată aleatoriu Completului nr. 8.

I. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, în apelul formulat a criticat sentinţa sub aspectul:

- greşitei individualizări a pedepselor principale, apreciindu-se că pedepsele stabilite, de câte 4 ani închisoare pentru inculpaţii A., B., C., respectiv, de 5 ani închisoare, pentru inculpatul D., nu sunt în măsură să asigure, sub aspectul cuantumului, reeducarea acestora şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, instanţa fondului orientându-se în mod greşit către durate orientate spre minim. Prin urmare, s-a solicitat majorarea pedepselor principale pentru toţi inculpaţi şi stabilirea unor pedepse orientate spre mediu;

- greşita individualizare a duratei pedepselor complementare constând în interzicerea unor drepturi aplicate inculpaţilor A., B., C. şi D.. S-a apreciat că în raport cu faptele săvârşite şi circumstanţele personale ale inculpaţilor se impune mărirea duratei de aplicarea a pedepselor complementare;

- omisiunea aplicării pedepsei complementare şi accesorii prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., alături de pedeapsa principală a închisorii, faţă de inculpatul C..

Întrucât inculpatul C. a săvârşit complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, folosindu-se efectiv de poziţia sa, aceea de consilier juridic, s-a solicitat aplicarea pedepsei complementare prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. - dreptul de a exercita funcţia de consilier juridic.

II. Partea civilă - Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice- Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Pubice Iaşi- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, în apelul formulat;

În motivele scrise de apel, depuse la dosarul cauzei, partea civilă, Statul Român, a apreciat că soluţia pronunţată de instanţa de fond este netemeinică şi nelegală. S-a arătat că:

Instanţa de fond nu a comunicat încheierea prin a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare în cauza, obiectivele expertizei, scopul efectuării acesteia, numele expertului desemnat şi termenul de depunere a raportului de expertiza. Totodată expertiza tehnica judiciara întocmita în cauza nu le-a fost comunicata şi nici nu au fost înştiinţaţi că a fost depusa la dosarul cauzei şi că poate fi studiată pentru a lua la cunoştinţa de concluziile expertului.

Nu s-a dispus citarea părţii civile pentru termenele de judecata ulterioare, fiind astfel îngrădit dreptul de a lua la cunoştinţa de stadiul procesului şi probele administrate ulterior în cauza.

Totodată, S.C. F. a fost supusa procedurii insolventei conform Legii nr. 85/2006, iar partea civilă s-a înscris la masa credală cu suma de 3.945.985,69 RON, creanţa fiind garantată conform sechestrelor asigurătorii instituite asupra bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul debitoarei conform art. 121 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei.

Prin urmare, în mod nelegal instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă formulată de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală Regională a Finanţelor Pubice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, doar pentru suma de 884.970,25 RON reprezentând valoarea terenului aşa cum a fost reevaluat în anul 2019 prin raportului de expertiza tehnica judiciara întocmit în cauza, în condiţiile în care, la data înstrăinării terenului din patrimoniul Statului Roman, valoarea acestuia era în suma de 5.974.437 RON aşa cum a fost stabilita prin raportul de expertiza reţinut în rechizitoriul organelor de cercetare penala.

În concluzie s-a apreciat că prejudiciul cauzat şi nerecuperat de Statul Roman este în sumă de 5.974.437 RON, sumă stabilită prin raportul de expertiza judiciara întocmit în cauza, solicitându-se obligarea inculpaţilor la plata întregului prejudiciu.

Totodată s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

III. Partea civilă E., în apelul formulat, a criticat sentinţa instanţei de fond atât sub aspectul laturii penale cât şi sub aspectul laturii civile;

Referitor la latura penală a cauzei;

1) Partea civilă a apreciat că pedepsele aplicate inculpaţilor sunt prea blânde, în raport cu valoarea extraordinar de mare a prejudiciului cauzat, cu pregătirea juridica a doi dintre inculpaţi A. şi C., specialişti ai dreptului în domeniul în care lucrau, aceştia fiind chemaţi la vegherea la respectarea legii, nu la încălcarea acesteia.

În esenţă, s-a solicitat majorarea cuantumului pedepselor tuturor inculpaţilor, respectiv, C., A., B. şi D. şi orientarea acestuia către maximul special prevăzut de lege.

2) O altă critică adusă sentinţei atacate se referă la împrejurarea că instanţa de fond, prin încheierea din 23.12.2019, a admis cererea inculpaţilor de schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina acestora, înainte de analizarea, cenzurarea, coroborarea, interpretarea tuturor probelor, înainte de finalizarea cercetării judecătoreşti şi înainte de luarea concluziilor părţilor prin avocaţi, ceea ce denotă o lipsă de imparţialitate, grabă şi superficialitate a analizei cauzei sub toate aspectele de fapt şi de drept. Practic, partea civilă afirmă că, hotărârea instanţei de fond a fost pronunţata la data de 23.12.2019 şi nu la 02.03.2020. În esenţă, prin admiterea cererii de schimbare a încadrării juridice şi prin înlăturarea din încadrare a consecinţelor deosebit de grave, partea civilă apreciază că în cauză a avut loc o antepronunţare a judecătorului fondului.

3) Nelegalitatea şi netemeinicia raportului de expertiză efectuat de expert G., fapt ce a condus la stabilirea unui prejudiciu de aproape 7 (şapte) ori mai mic decât cel real, stabilit prin raportul de expertiza întocmit de către expertul JJ., iar instanţa de fond nu a analizat şi nu a motivat de ce a înlăturat concluziile raportului de expertiză întocmit de către expertul JJ..

Referitor la latura civilă a cauzei s-au arătat următoarele:

1)Instanţa de fond a soluţionat incorect şi incomplet latura civila a cauzei;

S-a arătat că desfiinţarea deciziei nr. 2/29.01.2008 nu este o modalitate de reparare a prejudiciului şi, ca atare, nu este o modalitate de soluţionare a acţiunii civile. Desfiinţarea înscrisului nu ţine de latura civilă, ci de latura penală a procesului penal.

Partea civilă E. susţine că, instanţa de fond trebuia să dispună nulitatea absoluta a Deciziei 2/2008 emisa de S.C.F. precum şi a actelor subsecvente acesteia şi/sau care au ca baza de referinţa Decizia nr. 2/2008, respectiv:

- încheierea de intabulare 32814/05.05.2010 a terenului de 6.708,64 m.p. din str. x (fost nr. 3),emisa de OCPI Iaşi.

- toate actele de vânzare cumpărare încheiate de inculpatul D. personal si/sau prin succesorii/interpuşii acestuia precum si

- toate încheierile de intabulare ce s-au făcut de către OCPI Iaşi în baza actelor de vânzare cumpărare a căror nulitate se va pronunţa, întrucât toate sunt rezultatul infracţiunilor şi/sau, după caz, au la baza săvârşirea unei infracţiuni

2) Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre prin care statul roman realizează o îmbogăţire fără justa cauza, ceea ce este inadmisibil.

Prin admiterea pretenţiilor civile formulate de Statul Roman, respectiv prin desfiinţarea Deciziei 2/2008, şi repunerea în situaţia anterioara, partea civilă susţine că se ajunge în situaţia absurdă ca Statul Roman să beneficieze de suma stabilită de raportul de expertiza, de 884.970,25 RON plus calitatea de proprietar al terenului de 6.708,64 mp ceea ce evident este nelegal, dat fiind că în acest fel statul realizează o îmbogăţire fără justa cauza/fără just temei.

Prin urmare, s-a solicitat respingerea pretenţiilor civile formulate de Statul roman deoarece nu poate să cumuleze atât de calitatea de proprietar, urmare a repunerii în situaţia anterioara desfiinţării deciziei nr. 2/29.01.2008 emisa de S.C. F. cu despăgubiri în echivalent a valoarii aceluiaşi teren în cuantum de 884.970,25 RON.

Totodată, în motivele scrise, partea civilă E. a solicitat respingerea, ca nefondate, a pretenţiilor civile formulate de către celelalte părţi civile, unităţile administrative teritoriale şi/sau celelalte autorităţi publice locale, pe considerentul că nu au fost niciodată proprietarii ai "Fabricii" şi nici ai terenului, construcţiilor, utilajelor, întreprinderea fiind naţionalizată fără titlu în baza Legii nr. 119/1948, şi fără nicio despăgubire care să îi fi fost acordata.

3) Greşita respingere a despăgubirilor materiale solicitate;

S-a arătat că în mod vădit nelegal şi netemeinic instanţa de fond a respins cererea de obligare a inculpaţilor la plata pretenţiilor cu titlu de despăgubiri materiale ca urmare a săvârşirii infracţiunilor pentru care aceştia au fost condamnaţi, respectiv pentru prejudiciul produs.

Având în vedere că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la valoarea prejudiciului, în sensul ca nu s-au produs consecinţe deosebit de grave, practic fiind însuşit raportul de expertiza întocmit de expert G., partea civilă a arătat că valoarea prejudiciului material produs în dauna sa consta în:

- valoarea terenului la data de 29.01.2008, respectiv suma de 884.970,25 RON (234.802,4 euro; adică 35 euro/m.p.)

- valoarea imobile construcţii la data de 29.01.2008 era de 439.762,88 RON (117.530,78 euro); sume care sunt solicitate a fi actualizate cu dobânda legală în RON pentru perioada 29.01.2008 pana la data plaţii efective

4)Greşita cuantificare a daunelor morale;

Partea civilă E. a arătat că în mod greşit instanţa de fond a limitat obligarea inculpaţilor la plata sumei de doar 100.000 RON cu titlu de daune morale, având în vedere traumele psihice, suferinţele fizice suferite, timpul pierdut, stresul zilnic de mai bine de 12 ani.

Prin urmare, s-a solicitat obligarea inculpaţilor în solidar, la plata sumei de 700.000 euro, cu titlu de daune morale, plătibili în RON la cursul BNR din data plaţii.

Totodată, partea civilă E., prin cererea (însoţită de acte doveditoare) depusă la dosarul cauzei, la data de 13 octombrie 2021, a solicitat şi obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare, în cuantum de 28.106 RON (2.706 RON cheltuieli de transport şi 25.400 onorariu avocat pentru toate fazele procesuale).

IV. Inculpata B., în apel formulat, a criticat sentinţa instanţei de fond pentru;

1)Nelegalitatea hotărârii raportat la nerespectarea dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019 cu privire la instituţia schimbării încadrării juridice în cursul judecăţii;

S-a arătat că prin impunerea de către preşedintele completului de judecată ca apărătorii inculpaţilor să pună concluzii în acelaşi timp atât pe cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, cât şi pe fondul cauzei, a fost încălcat dreptul inculpatei B. la un proces echitabil.

Sub acest aspect, în motivele scrise, inculpata B. a apreciat că se impune, în temeiul dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., cu trimitere la Decizia nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale şi la art. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi având în vedere că suplinirea şi acoperirea nulităţii nu este posibilă direct în apel fără încălcarea dispoziţiilor art. 2 al Protocolului nr. 7 al Convenţiei, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei cauza spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi.

2) Un alt motiv de nelegalitate, arătă inculpata, îl constituie încălcarea obligaţiei de audiere a inculpaţilor de către judecătorul fondului înainte de a declara terminată cercetarea judecătorească, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 387 C. proc. pen., art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul ta un proces echitabil.

Inculpata arătă că la primul termen de judecată, data de 09.03.2018, a arătat în mod expres instanţei de fond că nu doreşte să facă declaraţie în cauza penală, în acel stadiu procesual, urmând să dea declaraţie după administrarea probelor ce vor fi admise de către instanţă.

La termenul de judecată din dala de 13.01.2020, instanţa de fond a considerat încheiată cercetarea judecătorească şi a dispus să fie puse concluzii atât pe cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei cât şi pe fondul cauzei raportat la faptele reţinute prin Rechizitoriu, fără a-i mai da posibilitatea inculpatei, dar şi celorlalţi inculpaţi, de a mai da explicaţii, declaraţii ori de a mai formula cereri noi în cauza penală.

Prin urmare, inculpata consideră că s-a adus o vătămare prin încălcarea flagrantă a dreptului la apărare, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei atacate în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

3) Inculpata a critica sentinţa pentru netemeinicie atât sub aspectul laturii penale dar şi sub aspectul laturii civile.

a) Referitor la latura penală;

S-a arătat că infracţiunea prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. nu subzista sub aspectul existentei şi dovedirii elementului material al laturii obiective şi nici sub aspectul intenţional al laturii subiective.

Sub aspectul elementului material al laturii obiective, inculpata, prin apărător arată că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut în sentinţa de condamnare apelată, faptul că Decizia nr. 2/2008 nu a fost emisă în condiţii de legalitate şi nu constituie titlu de proprietate în accepţiunea Legii nr. 10/2003, atâta timp cât, prin situaţia de fapt reţinută, în mod legal, în considerentele deciziei civile nr. 468/2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2008, hotărâre irevocabilă şi intrată în puterea lucrului judecat, care a fost avuta în vedere la atât la momentul emiterii încheierii de intabulare 32814/2010, cât şi la perfectarea ulterioara a tuturor actelor translative de proprietate, se arată în mod expres faptul că:

"Instanţa examinând Decizia nr. 2/2008 emisa în baza Legii nr. 10/2001 de unitatea deţinătoare F. Iaşi prin care s-a dispus restituirea către D. a unor construcţii având o suprafaţa construita de 1459,77 mp situate in Iaşi, str. x, constata ca aceasta decizie nefiind anulata, desfiinţată până în prezent, constituie titlu de proprietate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001".

Totodată Decizia 2/29.01.2008 a fost adusă la cunoştinţa părţii civile E. cât şi inculpatului D. prin intermediul avocatului care îi reprezenta, respectiv dl. KK. şi nici una dintre părţi nu a înţeles să uzeze de acest dreptul de contestare a acesteia, în vederea desfiinţării ori constatării nelegalităţii. Se mai arătă că sus- zisa decizie nu a fost contestată nici de ANAF -DGRFP-AFP MUN IAŞI.

Inculpata susţine că Decizia nr. 2/2008 a fost emisă în acord cu dispoziţiile legale şi cele constituţionale, în condiţii de legalitate, judecătorul fondului interpretând în mod eronat dispoziţiile legale care îndrituiau S.C. F. S.A, prin reprezentanţi legali, la emiterea deciziei de restituire în calitate de unitate deţinătoare, atâta timp cât erau în prezenta unei preluări fără act, fără titlu valabil.

Prin urmare nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii abuz în serviciu atât sub aspectul existentei laturii obiective cât şi al laturii subiective, prin raportare la forma de participaţie prevăzută de art. 48, aceea a complicităţii, prin înlesnirea, direct şi imediat la săvârşirea infracţiunii de către inculpata A..

Sub aspectul elementului material al laturii subiective, inculpata susţine că raportat la materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza de judecată, se poate reţine că nu există probe certe în sensul în care ar fi comis infracţiunea reţinută în sarcina sa cu forma de vinovăţie cerută de lege, respectiv intenţie directă sau indirectă. Atât avocatul KK. cât şi inculpatul C., persoane care au pregătire juridică, i-au creat deplina convingere că emiterea Deciziei nr. 2/2008 s-a făcut cu respectarea condiţiilor de legalitate, astfel că infracţiunea nu subzista sub aspectul intenţional.

În concluzie, inculpata B. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei, şi, în rejudecare, în principal, achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II -a C. proc. pen. în subsidiar, dacă se va aprecia că infracţiunea există şi că aceasta a fost săvârşită cu vinovăţie, apărătorul inculpatei B. a solicitat reducerea cuantumului pedepsei spre minimul special, iar ca modalitate de executare s-a solicitat suspendarea sub supraveghere.

b) Referitor la latura civilă;

Inculpata B. a arătat că admiterea acţiunii civile exercitate de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice -ANAF - DGRFP Iaşi - AJFP Iaşi este neîntemeiată având în vedere faptul că legalitatea emiterii Deciziei nr. 2/2001 nu a făcut obiectul cercetării judecătoreşti în prezenta cauză întrucât prin Rechizitoriul din data de 15.06.2017 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, s-a dispus "Clasarea cauzei cu privire la săvârşirea de către inculpata B. a infracţiunii de folosire, cu rea-credinţa, a bunurilor sau creditului de care se bucura societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia prin emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008 întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale"

Referitor la E., inculpata a apreciat că acesta nu era persoana îndreptăţită la restituire şi pierduse dreptul subiectiv de a-si mai valorifica prerogativa de recunoaştere a calităţii de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât în cauza civila care a format obiectul dosarului nr. x/2006 al Tribunalului laşi contestaţia acestuia a fost respinsa pe excepţia tardivităţii.

Prin urmare, inculpata a susţinut că în mod netemeinic instanţa de fond a admis acţiune civilă exercitată de E., apreciind că se impune respingerea acesteia.

V. Inculpatul C., în apel formulat, a criticat sentinţa pronunţată de instanţa de fond pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

1) Primul motiv de apel se referă la nelegalitate sentinţei sub aspectul încălcării dispoziţiilor Deciziei nr. 250/2019 a Curţii Constituţionale, ce stabilesc modalitatea de soluţionare a cererilor privind schimbarea încadrării juridice a faptei. Sub acest prim motiv de apel, s-a apreciat că se impune admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi.

2) Nemotivarea sentinţei penale nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori. Sub acest motiv, inculpatul, prin apărător, a arătat că hotărârea instanţei se rezumă la a confirma rechizitoriul, situaţie inadmisibilă, motiv pentru care s-a apreciat că se impune şi pentru acest motiv, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi.

3) Prin al treilea motiv de apel inculpatul C. susţine că nu sunt întrunite condiţiile existenţei infracţiunii pentru care a fost condamnat, respectiv - complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. - nici din punct de vedere al laturii obiective şi nici din punct de vedere al laturii subiective.

În motivele scrise de apel, inculpatul arătă că la momentul emiterii deciziei nr. 2/29.012008, S.C. F. nu era o societate privatizată integral, Statul Roman prin Fondul Proprietăţii de Stat rămânând cu o cota de participaţie de 23,2013% din valoarea capitalului social al societăţii, cota de participaţie care echivalează cu contravaloarea terenului care era inclus in capitalul social al S.C. F. S.A, în favoarea FPS.

Prin urmare, dispoziţiile art. 21.1. lit. e) din H.G. nr. 250/2007 nu sunt aplicabile în cazul de faţa, competenţa de soluţionare a notificărilor formulate de P. şi E. aparţând numai S.C. F.

Emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008 este perfect legală atâta timp cât s-a făcut dovada că preluarea imobilelor situate în str. x nu a fost o preluare cu titlu valabil, indiferent daca unitatea deţinătoare era privatizata integral sau nu. Aspectul cel mai relevant, susţine inculpatul, este decizia civilă nr. 468 din 28.10.2009, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.

Este evident, faptul că, de la momentul la care Curtea de Apel a dispus- urmare a pronunţării acestei hotărâri - exclusiv cu privire la obligativitatea intabulării dreptului de proprietate cu privire la construcţii, orice altă menţiune a Deciziei 2/2008 nu mai era aptă a produce nici o consecinţă juridică.

Neglijenţa ori eroarea în care s-a aflat funcţionarul O.C.P.I., căruia i-au fost depuse toate actele, inclusiv hotărârea civilă a Curţii de Apel laşi, nu poate servi în a dovedi o pretinsă intenţie frauduloasă a inculpatului, ori, mai mult, asumarea de către acesta a intenţiei de a ajuta persoana inculpatului D. ori a inculpatei A.. Din această perspectivă, soluţia instanţei de fond este vădit nelegală, motiv pentru care s-a solicitat achitarea.

4) Referitor la latura civilă a cauzei;

Inculpatul a arătat că demersul judiciar pentru restituirea proprietăţii formulat de E. a fost tardiv. Prin urmare, nu se poate reţine că această persoană ar fi fost în vreun fel prejudiciată prin activitatea infracţională, situaţie în mod greşit a fost admisă acţiunea civilă.

VI. Inculpatul D., în apelul formulat, prin apărători aleşi a criticat sentinţa instanţei de fond sub următoarele aspecte;

1)Primul motiv de apel vizează nemotivarea sentinţei, aspect ce atrage, în opinia apărăii, imposibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţa de apel, fiind astfel încălcat şi dreptul inculpatului la apărare, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil.

S-a susţinut că instanţa de apel are sarcina de a verifica dacă faptele şi împrejurările reţinute prin hotărârea atacată reprezintă adevărul material, complet şi cert întemeiat. Prin urmare, este necesar a se cunoaşte care a fost starea de fapt reţinută de instanţa a cărei hotărâre este atacată şi pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire. Or, în prezenta cauză acest lucru nu poate fi verificat în condiţiile în care nu există o soluţie cu privire la toate apărările, nefiind analizate toate probele administrate, pentru a se putea verifica dacă acestea au stat sau nu la baza soluţiei de condamnare.

Inculpatul, prin apărători, a arătat că nu a avut reprezentarea nici un moment a faptului că prin simpla formulare, prin intermediul unui apărător a unei cereri prin care a solicitat intabularea unei suprafeţe de teren, ataşând la această cerere Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C.F., prin care se dispusese restituirea acestuia, ar fi "înlesnit" sau "favorizat" în vreun mod comiterea de către funcţionarul însărcinat cu soluţionarea acesteia a vreunei fapte penale. Instanţa de fond a reţinut complicitate la infracţiunea de "abuz în serviciu" sub forma intenţiei indirecte, cu motivarea că "aş fi cunoscut faptul că nu aveam nici un drept asupra acestui teren" (pag. 37 din sentinţa penală).

Instanţa de fond, susţine apărarea, nu motivează în nici un mod şi nu face trimitere la vreo probă administrată în cauză din care să rezulte faptul cunoaşterii de către inculpatul D. a caracterului pretins nelegal al Deciziei nr. 2/2008 emisă de S.C. F., neaducând, în cuprinsul hotărârii, niciun fel de argumente contrare care să justifice existenţa laturii subiective a infracţiunii, aceasta fiind reţinută doar la modul declarativ.

S-a arătat că instanţa a omis să examineze situaţia de fapt prin prisma probatoriului administrat nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti, făcând abstracţie de declaraţiile date în faţa instanţei de către martorul S., din care rezultă tocmai împrejurarea că cererea sa de intabulare s-a făcut în baza consilierii avocatului angajat care a apreciat că Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C. F. valorează drept de proprietate conform Legii nr. 10/2010, ceea ce exclude în speţă comiterea de către inculpat a vreunei fapte penale, nici măcar în forma intenţiei indirecte.

Hotărârea instanţei de fond, susţine inculpatul, nu motivează nici existenţa infracţiunii de "spălarea banilor", prin examinarea întrunirii elementelor de tipicitate cuprinse în norma de incriminare şi în acelaşi timp a laturii subiective a acesteia. Instanţa de fond reţine această infracţiune având în vedere simplul fapt al transferului ulterior intabulării a diverselor suprafeţe de teren, fără a examina în concret, prin trimitere la împrejurări de fapt care să rezulte din probe, că aceste transferuri au avut loc în scopul "ascunderii originii ilicite a bunurilor", prezumând că au fost efectuate de cu această intenţie, având în vedere simplul fapt al "multitudinii" actelor juridice încheiate.

În examinarea laturii subiective a infracţiunii de "spălarea banilor" instanţa de fond a omis să analizeze probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti, din care rezultă cu prisosinţă că transferul terenurilor în discuţie nu s-a făcut în scopul disimulării provenienţei acestora precum şi împrejurarea că inculpatul a fost permanent convins de legalitatea lor.

Hotărârea instanţei de fond nu este motivată nici în privinţa modului de soluţionare a laturii civile a cauzei, arătând că instanţa de fond nu a motivat în nici un mod care sunt considerentele ce au condus deopotrivă atât la obligarea inculpatului la despăgubiri cât şi la restabilirea situaţiei anterioare prin desfiinţarea în totalitate a Deciziei nr. 2/2008.

Pentru acest motiv de apel, inculpatul a apreciat că se impune în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României prin raportare la art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

2)Nelegalitatea hotărârii raportat la nerespectarea dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019 cu privire la instituţia schimbării încadrării juridice în cursul judecăţii;

Chiar dacă instanţa a respectat dispozitivul deciziei Curţii Constituţionale pronunţându-se asupra cererii de schimbare a încadrării juridice printr-o încheiere separată de hotărârea prin care s-a pronunţat asupra fondului cauzei, susţine inculpatul, această modalitate de a proceda a avut un caracter pur formal, departe de spiritul şi motivarea deciziei Curţii Constituţionale, în intervalul dintre pronunţarea acestei încheieri şi hotărârea ce viza fondul cauzei, dezbaterile fiind închise, părţile nemaiavând posibilitatea de a face apărări concrete privind latura subiectivă a infracţiunii de "abuz în serviciu" şi respectiv "complicitate" la această infracţiune.

3) Al treilea motiv de apel a vizat existenţa unui caz de nulitate absolută, solicitându-se admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei nr. 5 din martie 2020 şi a încheierii din 09.10.2017 (pronunţate de judecătorul de cameră preliminară) şi trimiterea cauzei spre rejudecare în etapa camerei preliminare, apreciindu-se că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. raportat la Decizia Curţii Constituţionale nr. 302/4 mai 2017 şi la dispoziţiile art. 58 C. proc. pen., încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială a organului de urmărire penală.

S-a arătat că procurorul a instituit iniţial măsurile asigurătorii" pe baza raportului de evaluare întocmit de Compania Experţilor Evaluatori pentru anul 2008 din care "reiese că valoarea terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. era de 268.345,6 euro". Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 şi cele ale art. 58 C. proc. pen., procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie avea obligaţia să-şi "verifice competenţa imediat după sesizare" şi, constatând că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trebuia să dispună"de îndată", prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimiterea cauzei procurorului competent, respectiv Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.

Încălcând dispoziţiile legii în materia competenţei materiale, toate actele procedurale îndeplinite ulterior sesizării sunt sancţionate cu nulitatea absolută şi nu pot atribui procurorului D.N.A. o competenţă artificială.

În acest context s-a apreciat că şi actul procedural de dispunere a expertizei precum şi raportul de expertiză evaluatorie întocmit în cursul urmăririi penale de expertul JJ. sunt sancţionate cu nulitate absolută, constatările acestuia fiind de altfel şi infirmate de expertizele judiciare administrate în cursul judecăţii şi care au confirmat că în realitate pretinsul prejudiciu este cu mult sub echivalentul în RON a 1.000.000 euro.

S-a solicitat să fie avute în vedere dispoziţiile art. 280 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora "actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul".

4) Pe fondul cauzei în latura penală:

a)Referitor la complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., s-a arătat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni de abuz în serviciu.

Inculpatul susţine că fapta concretă reţinută de instanţa de fond ca întrunind elementele constitutive complicităţii la săvârşirea infracţiunii de abuz sub aspect al laturii obiective, nu include ca element al laturii obiective nelegalitatea emiterii Deciziei nr. 2/2008 ci doar admiterea nelegală a cererii de intabulare prin emiterea încheierii de intabulare cu pretinsa încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 .

Ceea ce excede atribuţiilor prevăzute de lege nu poate constitui obiect material al infracţiunii de abuz în serviciu şi nici al complicităţii. Prin urmare, cum registratorul nu are ca atribuţie analiza şi verificarea legalităţii şi valabilităţii înscrisului prezentat, sub aspectul fondului dreptului, nu se poate susţine în mod logic şi firesc faptul că emiterea şi prezentarea Deciziei nr. 2/2008 în vederea intabulării dreptului de proprietate ar înlesni ori ar ajuta la încălcarea atribuţiilor prevăzute de lege de către registrator.

Depunerea unei cereri la o autoritate a Statului (inclusiv la instanţa de judecată) sau instituţie publică nu poate constitui un act de complicitate la modalitatea de rezolvare ori la răspunsul dat unei asemenea cereri.

Depunerea la O.C.P.I. Iaşi a cererii de înscriere a drepturilor reale restituite în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin Decizia nr. 2/2008 nu poate fi tratată ca un act de înlesnire ori de ajutor dat la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către titularul deciziei ori de funcţionarii acestei autorităţi din moment ce decizia nu a fost "procurată", "confecţionată", "adaptată" sau "modificată" în scopul săvârşirii unei infracţiuni, ci emiterea s-a făcut în conformitate cu procedura prevăzută de legea specială (Legea nr. 10/2001, conform jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Cadaţie şi Justiţie şi deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/8 iulie 2008), iar prin emiterea în temeiul legii nu se creează condiţii favorizante comiterii unei fapte penale.

S-a arătat că inculpatul D. a cunoscut că emiterea Deciziei de restituire este legală, că are dreptul de proprietate asupra terenului respectiv. Intabularea fiind solicitată la peste doi ani de la data emiterii deciziei de restituire, este total nerezonabilă concluzia instanţei că decizia respectivă ar fi "înlesnit intabularea cu încălcarea legii! (art. 20, 22 şi 49 din Legea nr. 7/1996).

Aşadar, nu se poate susţine cu temei că înregistrarea dreptului de proprietate asupra terenului retrocedat prin Decizia 2/2008 s-a efectuat contrar legii, în temeiul unui titlu nevalabil.

Intabularea era condiţie prealabilă nu pentru recunoaşterea dreptului de proprietate, ci pentru punerea în posesie, dacă aceasta nu s-ar fi realizat amiabil. Totodată încheierea emisă de A. la data de 5.05.2010 a fost comunicată, iar Statul Român (prin Ministerul Finanţelor sau prin altă autoritate competentă) nu a contestat-o.

În esenţă, s-a solicitat: în principal, la art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., achitarea sub aspectul complicităţii la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., fapta, astfel cum a fost descrisă în hotărârea atacată şi cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, neîntrunind elementele de tipicitate cuprinse în norma de incriminare, ceea ce echivalează cu o neprevedere în legea penală; în subsidiar, achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., fapta nefiind săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege.

b) Referitor la infracţiunea de spălare a banilor s-a arătat că actele de transfer al proprietăţii nu aveau drept scop ascunderea originii dreptului de proprietate. D. cunoştea că tot ceea ce este înscris în cartea funciară este accesibil publicului, adică nu este ascuns. Mai mult, în actele de transfer al dreptului de proprietate s-a precizat originea dreptului, făcându-se referire explicită atât la Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C. F., cât şi la decizia civilă nr. 468/2009 pronunţată de Curtea de Apel laşi în dosarul nr. x/2008, de unde rezultă lipsa oricărei intenţii de a ascunde originea dreptului de proprietate asupra terenului dobândit prin retrocedare.

Prin urmare s-a solicitat, pentru infracţiunea de spălare a banilor, achitarea în temeiul art. 16 lit. a) C. proc. pen.

Cu ocazia dezbaterilor, în subsidiar, dacă se va reţine vinovăţia inculpatului pentru complicitate la abuz în serviciu ori pentru cea de spălarea de bani s-a solicitat să se aplice vechiul C. pen./1969, ca fiind favorabil inculpatului şi, prin acordarea de circumstanţe atenuante să se procedeze la reducerea pedepsei a cărei executare să fie suspendată potrivit art. 81 C. pen./1969 sau suspendată sub supraveghere.

c) Referitor la latura civilă a cauzei;

S-a arătat că faptele inculpatului lui D. nu au fost de natură să producă un prejudiciu Statului Român deoarece în mod legal a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 6807.64 m.p. în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, E. a precizat în convenţia din 18.03.2011 că nu mai are pretenţii decurgând din calitatea de persoană îndreptăţită asupra imobilului retrocedat lui D. şi că a primit contravaloarea cotei care i s-ar fi cuvenit. Mai mult, urmare a respingerii ca tardivă a contestaţiei împotriva Deciziei nr. 8/2006 emisă de S.C. F. nu avea îndrituirea de a dobândi vreun drept patrimonial în legătură cu imobilele deţinute de S.C. F..

Adică, prin urmare, E. nu a suferit niciun prejudiciu material sau moral prin actele inculpatului D. ci, dimpotrivă, a primit contravaloarea cotei care i se cuvenea în calitate de moştenitor al lui J..

Referitor la dispoziţia instanţei de a anula Decizia nr. 2 emisă de S.C. F. s-a arătat că, pentru a dispune această măsură era necesar să fie pusă, în prealabil, în dezbaterea contradictorie a părţilor. Dar anularea nu a fost cerută/propusă nici prin rechizitoriu, nici prin solicitări ulterioare ale vreuneia dintre părţi sau a Ministerului Public şi nici nu a fost pusă în discuţie din oficiu de către instanţă. S-a încălcat, astfel, principiul contradictorialităţii.

Totodată, susţine apărarea s-a încălcat,de către instanţa de fond şi principiul disponibilităţii. Persoanele pretins prejudiciate nu au solicitat restabilirea situaţiei anterioare, acestea solicitând plata de despăgubiri pentru pierderea drepturilor invocate, pierdere cauzată -potrivit lor - de Decizia nr. 2/2008 şi de intabularea dreptului de proprietate în favoarea lui D..

Prin sentinţă, însă, deşi instanţa a obligat inculpaţii la plata contravalorii terenului, a dispus şi restabilirea situaţiei anterioare. Consecinţa este că Statul Român se îmbogăţeşte fără just temei: primeşte şi terenul, dar şi contravaloarea lui, adică o dublă despăgubire. Prin urmare, susţine apărarea titlurile subdobânditorilor de bună credinţă sunt - practic -incalculabile.

În acelaşi timp, pentru că prin Decizia nr. 2/2008 s-a dispus şi retrocedarea unor clădiri (în legătură cu care nici măcar nu s-a susţinut că ar fi fost săvârşită o faptă ilicită), efectul desfiinţării acesteia se răsfrânge şi asupra titlurilor de proprietate asupra clădirilor depăşindu-se limitele investirii instanţei şi bulversând grav circuitul civil.

Mai mult, prima instanţă a ignorat prevederile explicite ale art. 1386 alin. (1) C. civ., deplin aplicabil în materia răspunderii inclusiv pentru fapta ilicită care constituie infracţiune, "Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească" În cauza de faţă, victimele nu au fost interesate de reparaţia în natură, ci doar de despăgubire.

VII. Inculpata A., în motivele de apel, în esenţă a arătat următoarele:

1. Nelegalitatea nepronunţării printr-o hotărâre judecătorească asupra cererii de schimbare a încadrării juridice.

S-a arătat că, prin încheierea din 23 decembrie 2019 a Curţii de Apel Iaşi, instanţa de fond a admis cererea de schimbare a încadrării juridice, formulată de inculpata A., schimbând încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu.

Inculpata A. a mai formulat o cerere de schimbare a încadrării juridice, din infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., în infracţiunea de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 298 din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

Prima instanţă a pus-o în dezbatere la termenul în care s-a dezbătut fondul cauzei (13 ianuarie 2020), şi a soluţionat-o prin încheierea din data de 27 ianuarie 2020, respingând această cerere de schimbare a încadrării juridice. Or, la data pronunţării încheierii din 27 ianuarie 2020 era publicată în Monitorul Oficial Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019 a Curţii Constituţionale.

Procedând astfel, prima instanţă a pronunţat cu încălcarea legii, în legătură cu dreptul la apărare al inculpatei şi dreptul la un proces echitabil, respectiv cu încălcarea art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., atât încheierea din 27 ianuarie 2020 cât şi sentinţa din 2 martie 2020.

2) Al doilea motiv de apel vizează modul administrare a probei testimoniale de către instanţa de fond;

Apărarea a arătat că martorii au fost audiaţi în mod detaliat de către un judecător, după a cărui înlocuire a fost efectuată doar o formală audiere de martori de către noul judecător, care avea să stabilească situaţia de fapt şi să stabilească pedepse de 4 (patru) ani cu executare în regim de detenţie.

Procedând în această manieră, a neaudierii complete şi detaliate a martorilor LL. şi S., instanţa nu a lămurit aspecte de fapt importante pentru situaţia de fapt a "rechemării" dosarului nr. x al Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi şi a emiterii încheierii nr. 32814 din 5 mai 2010, de către inculpata A., iar din acest motiv a stabilit greşit, în cauză, cel puţin forma de vinovăţie pentru faptele acestei inculpate.

Or, caracterul echitabil al unui proces nu este posibil dacă proba cu martori, admisă în condiţiile contestării de către inculpaţi a declaraţiilor date de martori la urmărirea penală, nu este administrată efectiv de către judecătorul care stabileşte situaţia de fapt şi răspunderea penală şi civilă pentru aceste fapte.

3) Al treile motiv de apel a vizat greşita condamnarea inculpatei A. pentru o infracţiune care nu este prevăzută de legea penală sau fără să fie întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni.

Pentru a exista infracţiunea de abuz în serviciu, săvârşită de inculpata apelantă A., ar trebui să existe una dintre cele două variante alternative de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu - neîndeplinirea, respectiv îndeplinirea defectuoasă a unui act, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Apărarea a arătat că actul îndeplinit de inculpata apelantă A. nu a avut caracter defectuos, deoarece rechemarea unei lucrări era o procedură uzuală în anul 2010, în perioada de timp cuprinsă între primirea unei lucrări şi împlinirea termenului de soluţionare.

Prin urmare, rechemarea unei lucrări după redactarea unei încheieri cu soluţie de respingere a înscrierii, dar înainte de împlinirea termenului de predare, nu reprezintă o soluţionare defectuoasă a cererii de înscriere.

S-a susţinut că, oficial a fost comunicată încheierea nr. 32814 din 5 mai 2010, nu şi încheierea cu acelaşi număr, dar emisă la data de 30 aprilie 2010. Nicio probă nu susţine teza din rechizitoriu, că inculpata ar fi ştiut despre comunicarea încheierii nr. 32814 din 30.04.2010, comunicare despre care a declarat martorul S..

Concluzionând, s-a susţinut că schimbarea soluţiei în interiorul termenului de soluţionare, până la predarea lucrării către registratura instituţiei, nu reprezintă o îndeplinire defectuoasă a actului.

Or, cererea de înscriere a dreptului de proprietate, pe care a soluţionat-o inculpata apelantă A., prin încheierea nr. 32814 din 5 mai 2010, era însoţită de actele cu care titularul cererii tindea la dovedirea dreptul de proprietate care făcea obiectul cererii de înscriere (Decizia nr. 2 din 29.01.2008, emisă de S.C. F. Iaşi şi decizia civilă nr. 468 din 28.10.2009, pe care Curtea de Apel Iaşi), fiind astfel îndeplinite cerinţele de formă din art. 47 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 pentru soluţionarea cererii de primă înscriere în cartea funciară.

În plus, decizia de restituire reprezintă titlu de proprietate, asimilat actelor autentice, conform prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fără a avea efectul unui act translativ de proprietate.

Prin urmare, infracţiunea de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin decizia nr. 405 din 2016 a Curţii Constituţionale, există numai dacă au fost încălcate "atribuţiile de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale guvernului.

Prin urmare, apărarea susţine că, în cauză, lipseşte neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unor atribuţii de serviciu prevăzute în legislaţia primară, în mod expres.

Prin urmare, s-a arătat că:

-atribuţiile de serviciu ale registratorului nu sunt prevăzute în legi sau ordonanţe ale guvernului, ci în Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară;

-legea nu prevede şi nu arată în mod expres şi concret care sunt cazurile în care registratorul este obligat să respingă cererea de intabulare;

- legea nu prevede că registratorul de carte funciară ar exercita o activitate jurisdicţională, de verificare a valabilităţii actului juridic din care rezultă dreptul real supus înscrierii în cartea funciară.

- registratorul de carte funciară are doar competenţa de a verifica înscrisul care probează actului juridic având ca obiect dreptul real supus intabulării sub aspectul îndeplinirii condiţiilor formale prevăzute de lege.

Prin urmare, inculpata A. a avut de analizat autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 468 din 28.10.2009 a Curţii de Apel Iaşi, cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 7/1996.

S-a mai arătat că prin fapta inculpatei apelante A., de admitere a cererii de înscriere nr. x/08.03.2010, nu s-a produs o pagubă, nefiind întrunită cerinţa urmării prevăzute de lege pentru existenţa infracţiunii de abuz în serviciu.

Prin urmare, situaţia de fapt şi de drept a fost greşit stabilită de prima instanţă, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al statului, prin aprecierea că acest drept a fost pierdut prin fapta inculpatei apelante, de a admite cererea de intabulare din dosarul nr. x.

Ca urmare, instanţa trebuia să constate că fapta inculpatei apelante nu este prevăzută de legea penală, deoarece ea nu a făcut nimic mai mult decât să exercite, în limitele competentelor deţinute, dreptul de a soluţiona prin admitere sau respingere o cerere de intabulare a unui drept de proprietate imobiliară, exclusiv prin interpretarea actelor din dosarul de intabulare, în raport de prevederile legale incidente.

Totodată folosul obţinut de inculpatul D., avându-şi cauza într-o hotărâre judecătorească definitivă (decizia civilă nr. 468 din 28 octombrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi), nu poate fi considerat necuvenit.

În concluzie s-a considerat că litigiul generat de înscrierea în cartea funciară, prin încheierea nr. 32814 din 5 maie 2010, este doar de natură civilă, neexistând, nici sub aspectul laturii obiective, nici sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracţiuni, după cum nu există paguba reţinută în hotărârile instanţelor de fond, apreciind că se impune o soluţie de achitare.

În subsidiar, s-a soliciat, o reindividualizare a pedepsei, prin reducerea cuantumului şi schimbarea modalităţii de executare a acesteia.

4) Referitor la latura civilă a cauzei

S-a arătat că prima instanţă a analizat în mod superficial dreptul de proprietate asupra terenului situat în municipiul Iaşi, str. x, şi, din această cauză, în ciuda inexistenţei în dosar a unui titlu de proprietate şi a unei analize privind clasificarea acestui teren, ca fiind de interes local, judeţean sau naţional, instanţa a stabilit fără suport probator că acest bun imobil se află/s-a aflat în proprietatea statului român.

Statul român nu a fost prejudiciat prin încheierea nr. 32814 din 5 mai 2010, dată de inculpata apelantă A., întrucât aceasta producea doar efect de opozabilitate faţă de terţi şi nu anula intabularea anterioară a dreptului statului, din cartea funciară specială nr. x.

Prin urmare, este lipsită de temei legal obligarea sa, în solidar cu ceilalţi inculpaţi, a inculpatei A. la plata sumei de 884.970,25 de RON, cu titlu de despăgubiri.

Referitor la obligarea la plata daunelor morale către partea civilă E., s-a arătat că lipseşte legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatei A. şi prejudiciul moral reţinut de prima instanţă.

Inculpata, susţine apărarea, nu a avut în dosarul de intabulare şi nici în cartea funciară informaţii despre demersurile făcute de această parte civilă pentru restituirea bunurilor autorilor lui şi nu a fost implicată în nicio acţiune prin care să fi rezolvat o cererea a părţii civile sau o cerere potrivnică părţii civile. O intabulare prin care partea civilă nu era vizată nu îi poate cauza acesteia, în nicio măsură, un prejudiciu.

În concluzie, referitor la latura civilă a cauzei s-a solicitat respingerea acţiunilor civile, urmând ca şi soluţiile privitoare la măsurile asigurătorii şi la cheltuielile judiciare să fie integral schimbate.

În faza apelului, în faţa Înaltei Curţi, cauza a avut următoarele termene de judecată, când s-au dispus următoarele:

- 16 septembrie 2020- primul termen fixat în cauză, când acesta s-a amânat ca urmare admiterii cererilor formulate de apelanţii intimaţi inculpaţi C., A., B. pentru a le da posibilitatea să-şi angajeze avocaţi precum şi faţă de imposibilitatea de prezentare a apărătorul ales al apelantului intimat inculpat D.;

Totodată s-a luat act că, din eroare s-a emis adresă la Baroul Bucureşti în vederea desemnării unui apărător din oficiu pentru partea civilă E., dispunând încetarea delegaţiei, urmând a fi avut în vedere Protocolul încheiat între U.N.B.R. şi Ministerul Justiţiei, privind plata onorariului parţial al apărătorului desemnat din oficiu.

- 11 noiembrie 2020- al doilea termen fixat în cauză, când instanţa s-a pronunţat asupra cererilor de probe astfel:

- a fost admisă cererea de probe formulată de către apelantul inculpat C., prin apărătorul ales, cu privire la depunerea unor înscrisuri în circumstanţiere;

- a fost respinsă cererea de depunere a unor înscrisuri referitoare la modalitatea de adoptare a Deciziei nr. 2 din data de 29 ianuarie 2008, ce formează obiectul prezentului dosar, respectiv documente înscrise în dosarele care au avut în vedere deciziile nr. 8 şi nr. 9 din data de 20 mai 2006 emise de S.C. F. şi de efectuare a unui nou raport de expertiză tehnică evaluatorie;

- a fost admisă cererea de probe formulată de către apelantul inculpat D., prin apărătorul ales, de depunere a unor înscrisuri în circumstanţiere;

- a fost respinsă cererea de administrare a probei testimoniale cu martorii S., Q. şi EE. şi a expertului MM.;

- a fost admisă cererea de probe formulată de către apelanta inculpată A., prin apărătorul ales, de depunere de înscrisuri, constând în extrasul din sentinţa penală nr. 18/2017 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, despre care s-a menţionat în cuprinsul motivelor de apel şi minuta deciziei nr. 281 din 31 octombrie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie despre care s-a precizat în cererea de apel;

- a fost respinsă cererea de administrare a probei testimoniale cu martorii LL. şi S., NN., precum şi cererea de înlocuire a celei din urmă martore cu martora OO.;

- a fost admisă cererea de probe de depunere a unor înscrisuri în circumstanţiere, formulată de către apelantul inculpat B., prin apărătorul ales;

- a fost respinsă cererea de administrare a probei testimoniale cu martorul KK.;

La acest termen, apelantul intimat inculpat C. a precizat că nu înţelege să îşi exercite dreptul de a da declaraţie în faţa Înaltei Curţi iar, apelantul intimat inculpat D. învederând că doreşte să dea declaraţie în cauză, însă după administrarea celorlalte probe ce vor fi încuviinţate.

La acelaşi termen, din 11 noiembrie 2020, conform dispoziţiilor art. 91 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a luat act de încetarea delegaţiilor apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi (avocaţi avocat PP., pentru C., avocat QQ. pentru A., avocat RR., pentru B.) şi avocat SS. pentru D.), urmând a fi avut în vedere Protocolul încheiat între U.N.B.R. şi Ministerul Justiţiei, privind plata onorariilor parţiale ale apărătorilor desemnaţi din oficiu.

- 13 ianuarie 2021 al treilea termen:

- cauza s-a amânat ca urmare admiterii cererii formulate de apelanta intimată inculpată A., faţă de imposibilitatea obiectivă de prezentare din motive medicale;

- s-a procedat la audierea inculpatului D., declaraţia acestuia aflându-se la dosarul cauzei;

- apelantul intimat inculpat C. a precizat că îşi menţine poziţia procesuală exprimată la termenul anterior, în sensul că nu înţelege să îşi exercite dreptul de a da declaraţie în faţa Înaltei Curţi;

- apelanta intimată inculpată B., personal, a arătat că nu îşi poate exercita dreptul de a da declaraţii în prezenta cauză, întrucât urmează un tratament medicamentos; de asemenea, a precizat că, nici în ipoteza acordării unui termen ulterior la care să poată fi audiată fără a fi sub influenţa medicamentului, nu doreşte să dea declaraţie în prezenta cauză.

- 10 martie 2021 al patrulea termen:

- cauza s-a amânat ca urmare admiterii cererii formulate de apărătorul ales al apelantului intimat inculpat C., faţă de imposibilitatea obiectivă de prezentare din motive medicale;

- Înalta Curtea, în vederea preîntâmpinării situaţiilor de a se constata lipsa de apărare a inculpaţilor cu privire la care asistenţa juridică este obligatorie, generate fie de împrejurarea în care avocaţii aleşi lipsesc în mod nejustificat, fie că aceştia nu sunt în măsură de a-şi asigura substituirea, ca urmare a imposibilităţii de prezentare, în temeiul art. 91 alin. (2) C. proc. pen., a dispus reînnoirea delegaţiilor avocaţilor desemnaţi din oficiu pentru inculpaţii C., A., B. şi D., cu privire la care s-a dispus încetarea delegaţiilor avocaţilor din oficiu, la termenul din 11 noiembrie 2020.

- 5 mai 2021 instanţa, al cincilea termen, când:

- s-a acordat cuvântul în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din C. proc. pen. şi a prevederilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., invocată de apelanta intimată inculpată A., concluziile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă din dosarul nr. x/2017 (dosar asociat);

Prin încheierea din data de 5 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din C. proc. pen. şi a prevederilor art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen. formulată de inculpata A..

- s-a procedat la audierea inculpatei A., declaraţia acestei aflându-se la dosarul cauzei;

- 16 iunie 2021, al şaselea termen:

Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 386 alin. (1) C. proc. pen., raportat la Decizia nr. 250/2019 pronunţată de Curtea Constituţională, a pus în discuţie, cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, de partea civilă E. şi de apelantul intimat inculpat D..

Prin încheierea din data de 30 iunie 2021 au fost respinse, cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, de partea civilă E. şi de inculpaţii A. şi D..

În apel, partea civilă E. a fost reprezentată de apărător ales, iar inculpaţii C., A., B., D. au fost asistaţi/reprezentaţi de apărători aleşi.

Totodată la termenele de judecată din 11 noiembrie 2020, 5 mai 2021, 16 iunie 2021 şi 15 septembrie 2021, pentru apelanţii intimaţi inculpaţi: C., A., B., D. au fost prezenţi şi apărătorii desemnaţi din oficiu.

Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta.

După închiderea dezbaterilor, la dosarul cauzei au fost transmise concluzii scrise de către partea civilă E. şi de inculpaţii A. şi D..

La data de 13 octombrie 2021, la dosarul cauzei a fost depusă cererea avocatului RR., apărător desemnat din oficiu al apelantei inculpate B., prin care s-a solicitat:

"să dispuneţi şi cu privire la acordarea onorariului apărătorului desemnat din oficiu, respectiv, să dispuneţi acordarea onorariului integral, iară, nu parţial, conform sumei prevăzute în cuprinsul împuternicirii avocaţiale, în măsura în care, nu veţi aprecia că se impune, chiar, majorarea cuantumului onorariului provizoriu stabilit în cuprinsul delegaţiei.

În susţinerea cererii s-a invocat: studiul dosarului, complexitatea cauzei, durata procesului şi prezenţa înfaţa instanţei.

Examinând apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, de părţile civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Pubice Iaşi- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi E. precum şi de inculpaţii C., A., B., D., împotriva sentinţei penale nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, Înalta Curte, constată următoarele:

A.În apelurile formulate de apelanţii inculpaţi B., C., D. şi A..

I. Motive comune de nelegalitate:

I.1 S-a invocat nelegalitatea hotărârii primei instanţe raportat la nerespectarea dispoziţiilor deciziei Curţii Constituţionale nr. 250/2019 cu privire la instituţia schimbării încadrării juridice în cursul judecăţii.

În esenţă s-a susţinut că, în mod nelegal, la acelaşi termen de judecată, s-au pus concluzii atât pe cererile de schimbare a încadrării juridice cât şi pe fondul cauzei.

Se apreciază că, în acest mod, nu au fost respectate exigenţele impuse de decizia Curţii Constituţionale nr. 250/2019 cu privire la instituţia schimbării încadrării juridice în cursul judecăţii.

S-a arătat că deşi judecătorul fonduui s-a pronunţat prin încheiere separată, inculpaţii nu au mai avut posibilitatea de a pune concluzii pe fondul cauzei după pronunţarea pe schimbarea de încadrare, astfel încât a fost încălcat dreptul la apărare al inculpaţilor şi dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte apreciază critica formulată ca neîntemeiată din perspectiva următoarelor considerente:

Prin Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din C. proc. pen. sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei.

În considerentele deciziei mai sus menţionate, la paragraful 40, instanţa de contencios constituţional a arătat că "Curtea constată că punerea în discuţia părţilor a noii încadrări juridice şi informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., are semnificaţia unei "simple menţionări a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii", astfel cum a reţinut instanţa europeană în jurisprudenţa precitată, insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare şi pentru menţinerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general şi imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Însă, respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din C. proc. pen., în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal."

Aceiaşi instanţă a reliefat în paragraful 41 al susmenţionatei decizii " Concluzia anterioară este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a faptei are efecte atât în sfera dreptului substanţial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale, a felului şi limitelor pedepsei aplicabile, cât şi în plan procesual penal, din perspectiva menţinerii şi luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenţei instanţei de judecată, astfel că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare are consecinţe cu privire la toate aceste aspecte, instanţa fiind obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului ori să-şi decline competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia.

Însă, în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice (pusă în discuţie din oficiu ori potrivit cererii părţilor sau reprezentantului Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau decizie, în funcţie de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menţionate apare ca fiind tardivă procedural. Particularizând, Curtea reţine că echitatea procedurii impune ca soluţionarea cauzei să se facă de către o instanţă competentă material, care să dispună, în mod legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie, în raport cu "acuzaţia penală" ce face obiectul procesului penal.

De altfel, chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecinţele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunţând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanţa de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, şi îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit în art. 6 paragrafele 1 şi 3 lit.

a) din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală."

În paragraful 42, Curtea Constituţională concluzionează în sensul că " În aceste condiţii, Curtea constată că numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice, însă anterior soluţionării cauzei, prin sentinţă sau decizie, asigură caracterul echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condiţiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul îşi poate face apărări concrete."

Înalta Curte observă că schimbarea încadrării juridice s-a realizat de judecătorul fondului printr-o încheiere separată, cea din data de 23.12.2019, şi a vizat înlăturarea din încadrarea juridică a dispoziţiilor art. 309 C. pen. referitoare la faptele care au produs consecinţe deosebit de grave în înţelesul art. 183 C. pen. şi aceasta determinat de concluziile raportului de expertiză efectuat în cursul judecăţii la instanţa de fond.

Potrivit acestui raport de expertiză paguba maaterială cauzată prin fapta inculpaţilor s-a stabilit sub valoarea de 2.000.000 RON.

Dezbaterile pe fondul cauzei au avut lac în şedinţa publică din de 13.01.2020, susţinerile pe fondul cauzi fiind consemnate în cuprinsul încheierii de şedinţă din aceeaşi dată, cu stabilirea pronunţării la 27.01.2020 când, în temeiul dispoziţiilor art. 391 alin. (2) din C. proc. pen., s-a dispus amânarea pronunţării la 11.02.2020, dată la care pronunţarea a fost amânată pentru 26.02.2020, o nouă amânare fiind dispusă pentru data de 02.03.2020, dată la care Curtea de Apel Iaşi a pronunţat sentinţa penală nr. 5 din 02.03.2020.

Faţă de aspectele învederate, este evident că motivul de nelegalitate nu poate fi primit.

I.2 S-a invocat nelegalitatea sentinţei penale nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, urmare a nemotivării acesteia.

În esenţă s-a arătat că hotărârea instanţei se rezumă la a confirma rechizitoriul, fără a se dezbate probatoriul administrat în cauză şi fără a se răspunde tuturor apărărilor inculpaţilor, modalitate în care a fost încălcat dreptul la apărare al inculpaţilor şi dreptul la un proces echitabil.

S-a apreciat că, urmare a acestei situaţii, instanţa ierarhic superioară nu poate realiza un control efectiv de legalitate şi temeinicie a sentinţei primei instanţe.

Înalta Curte apreciază critica formulată ca neîntemeiată din perspectiva următoarelor considerente:

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. nu stipulează soluţia desfiinţării sentinţei apelate şi rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată decât în cazul modalităţii de citare expuse, precum şi în cazul omisiunii pronunţării asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă.

Cu toate acestea, atât în jurisprudenţa anterioară intrării în vigoare a noilor coduri, cât şi în cea ulterioară acestui moment, au fost pronunţate hotărâri prin care s-a dispus desfiinţarea sau casarea cu rejudecare la instanţa ce a pronunţat hotărârea atacată şi pentru nemotivarea hotărârii apelate sau recurate, reţinându-se încălcarea dispoziţiilor art. 6 par. 1 şi 3 din CEDO.

Într-adevăr, obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti se desprinde şi din jurisprudenţa CEDO care a statuat că părţile au dreptul de a le fi examinate efectiv argumentele şi mijloacele de probă administrate, iar motivarea trebuie să indice toate elementele de fapt şi de drept pe care judecătorul şi-a întemeiat soluţia, astfel încât justiţiabilul să poată aprecia şansele de succes la o cale de atac promovată în cauză (cauza Albina contra României şi Dumitru contra României). De asemenea, trebuie subliniată critica adusă de instanţa europeană acelor hotărâri naţionale în care instanţa internă s-a mulţumit să confirme pur şi simplu rechizitoriul, fără a examina problemele esenţiale cauzei şi fără a-şi motiva hotărârea (cauza Helle contra Finlandei sau Boldea contra României).

Pe de altă parte, CEDO a mai statuat că, instanţa care respinge un apel poate să se mărginească la a relua motivarea instanţei de fond, admiţând o motivare sumară, atâta timp cât aceasta a atins toate punctele esenţiale ale argumentelor dezvoltate de părţi (cauza Helle împotriva Finlandei şi Burg contra Franţei). Per a contrario, rezultă că instanţa de control judiciar nu poate redacta o motivare sumară şi nu poate relua considerentele hotărârii instanţei de fond, dacă aceasta din urmă nu respectă condiţia vizând răspunsul la punctele esenţiale ale argumentelor dezvoltate de părţi, ci este obligată să redacteze, în situaţia în care soluţia este legală şi temeinică, o motivare adecvată.

Această interpretare a jurisprudenţei indicate este confirmată şi de conţinutul considerentelor cauzei Boldea împotriva României unde CEDO a arătat că, în speţa respectivă, petentul nu a fost judecat echitabil întrucât ambele hotărâri, atât cea a Judecătoriei cât şi cea a Tribunalului nu au fost suficient motivate: "atâta vreme cât aceasta ar putea constitui o motivare prin alipirea motivelor instanţei anterioare în sensul cauzei Helle împotriva Finlandei, ar fi necesar să existe o decizie motivată în mod detaliat şi complet a judecătoriei pentru a califica procedura iniţiată împotriva reclamantului drept echitabilă. Or, în cazul în speţă, aşa cum s-a constatat deja mai sus aceasta lipseşte."

Ca atare, conform jurisprudenţei CEDO, precum şi a prevederilor art. 6 din Convenţia EDO, în situaţia în care hotărârea instanţei de fond nu este motivată corespunzător, dar "a atins toate punctele esenţiale ale argumentelor dezvoltate de părţi", instanţa de control judiciar este obligată să suplinească lipsurile acesteia, iar nu să desfiinţeze şi să trimită cauza spre rejudecare primei instanţe.

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în hotărârea apelată sunt reluate fragmente din textul actului de sesizare, ceea ce poate fi de natură să justifice critici de superficialitate în stabilirea şi prezentarea stării de fapt reţinute, precum şi în analiza apărărilor formulate de către inculpaţi. Cu toate acestea, caracterul asemănător sau identic al unora dintre paragrafele din rechizitoriu cu anumite paragrafe din hotărârea atacată, nu justifică susţinerea că instanţa de fond nu a trecut la analiza probelor şi a stării de fapt cu care a fost sesizată prin filtrul propriei gândiri, astfel încât să se poată invoca lipsa unei veritabile judecăţi în fond, câtă vreme în considerentele expuse se regăsesc expuneri ample ale unor raţionamente diferite de cele menţionate în rechizitoriu, iar global, motivarea instanţei de fond a atins punctele esenţiale ale argumentelor dezvoltate de părţi.

În consecinţă, Înalta Curte va înlătura această apărare.

I.3 S-a invocat nelegalitatea sentinţei penale nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, din perspectiva încălcării competenţei materiale a organului de urmărire penală.

S-a arătat că procurorul a instituit iniţial măsurile asigurătorii "pe baza raportului de evaluare întocmit de Compania Experţilor Evaluatori pentru anul 2008 din care reiese că valoarea terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. era de 268.345,6 euro".

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 13 alin. (3) din O.U.G. nr. 43/2002 şi cele ale art. 58 C. proc. pen., procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie avea obligaţia să-şi "verifice competenţa imediat după sesizare" şi, constatând că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trebuia să dispună "de îndată", prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimiterea cauzei procurorului competent, respectiv Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.

Încălcând dispoziţiile legii în materia competenţei materiale, toate actele procedurale îndeplinite ulterior sesizării sunt sancţionate cu nulitatea absolută şi nu pot atribui procurorului D.N.A. o competenţă artificială.

În acest context s-a apreciat că şi actul procedural de dispunere a expertizei precum şi raportul de expertiză evaluatorie întocmit în cursul urmăririi penale de expertul JJ. sunt sancţionate cu nulitate absolută, constatările acestuia fiind de altfel şi infirmate de expertizele judiciare administrate în cursul judecăţii şi care au confirmat că în realitate pretinsul prejudiciu este cu mult sub echivalentul în RON a 1.000.000 euro.

S-a solicitat să fie avute în vedere dispoziţiile art. 280 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora "actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul".

Înalta Curte apreciază critica formulată ca neîntemeiată din perspectiva următoarelor considerente:

Conform art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 "Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în RON a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în RON a 10.000 euro;

Potrivit art. 13 alin. (3) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 " Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, art. 297 şi art. 300 din C. pen., dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în RON a 1.000.000 euro."

Înalta Curte observă că urmărirea penală s-a desfăşurat împotriva inculpaţilor pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen., situaţie în care competenţa materială a organului de urmărire penală se stabileşte în raport de dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.

Constatând că, la momentul declanşării urmăririi penale paguba materială cauzată prin comiterea infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. este mai mare de 200.000 euro, în mod corect urmărirea penală s-a efectuat de către Direcţia Naţională Anticorupţie.

Numai în măsura în care urmărirea penală s-ar fi efectuat pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 297 C. pen., paguba materială în cuantum de 200.000 euro ar fi atras competenţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.

I.4 S-a invocat de inculpata B. nelegalitatea sentinţei primei instanţe raportat la împrejurarea că instanţa de fond nu a dispus audierea inculpatei, astfel încât i-a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil.

S-a reliefat, în susţinerea acestui motiv de nelegalitate, faptul că la primul termen de judecată din data de 09.03.2018, a arătat în mod expres instanţei de fond că nu doreşte să facă declaraţie în cauza penală, în acel stadiu procesual, urmând să dea declaraţie după administrarea probelor ce vor fi admise de către instanţă.

La termenul de judecată din data de 13.01.2020, instanţa de fond a considerat încheiată cercetarea judecătorească şi a dispus să fie puse concluzii atât pe cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei, cât şi pe fondul cauzei raportat la faptele reţinute prin Rechizitoriu, fără a-i mai da posibilitatea inculpatei, dar şi celorlalţi inculpaţi, de a mai da explicaţii, declaraţii ori de a mai formula cereri noi în cauza penală.

Prin urmare, inculpata consideră că s-a adus o vătămare prin încălcarea flagrantă a dreptului la apărare, solicitând admiterea apelului, anularea sentinţei atacate în temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. coroborat cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte apreciază critica formulată ca neîntemeiată din perspectiva următoarelor considerente:

La primul termen de judecată, instanţa are obligaţiile instituite prin art. 374 alin. (2) C. pen. potrivit cu care "Presedintele explica inculpatului in ce consta invinuirea ce i se aduce, il instiinteaza pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaratie, atragandu-i atentia ca ceea ce declara poate fi folosit si impotriva sa"

Înalta Curte constată că la primul termen de judecată, în faţa instanţei de fond, inculpatei B. i s-a adus la cunoştinţă drepturile pe care le are, inclusiv dreptul de a nu face nici o declaraţie, inculpata precizând, în mod expres, că nu doreşte să dea declaraţie în acel moment procesual şi că îşi rezervă dreptul de a da declaraţie după administrarea probelor.

Înalta Curte observă că la termenul de judecată din data de 13.01.2020, când au avut loc dezbaterile în cauză inculpata nu a solicitat să fie audiată deşi avea această posibilitate.

Înalta Curte subliniază că obligaţia instanţei este aceea de încunoştiinţa incuplatul asupra drepturilor pe care le are, rămânând la latitudinea inculpatului modul în care le exercită.

Este de observat că aceiaşi atitudine a fost adoptată de inculpata B. şi în faţa instanţei de apel.

Astfel, deşi a fost întrebată la mai multe termene de judecată dacă doreşte să dea declaraţie, aceasta a menţionat că doreşte însă, de fiecare dată când s-a încercat audierea acesteia a arătat cu nu poate da declaraţie, invocând diverse motive.

Constatând că au fost respectate drepturile inculpatei B., aceasta fiind informată de drepturile pe care le are, Înata Curte apreciază că motivul de nelegalitate invocat nu poate fi primit.

I.5 S-a invocat de inculpata A. nelegalitatea sentinţei primei instanţe determinată de modul administrare a probei testimoniale de către instanţa de fond.

S-a arătat că martorii au fost audiaţi în mod detaliat de către un judecător, după a cărui înlocuire a fost efectuată doar o formală audiere de martori de către noul judecător, care avea să stabilească situaţia de fapt şi să stabilească pedepse de 4 ani cu executare în regim de detenţie.

Procedând în această manieră, a neaudierii complete şi detaliate a martorilor LL. şi S., instanţa nu a lămurit aspecte de fapt importante pentru situaţia de fapt a "rechemării" dosarului nr. x al Biroului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Iaşi şi a emiterii încheierii nr. 32814 din 5 mai 2010, de către inculpata A., iar din acest motiv a stabilit greşit, în cauză, cel puţin forma de vinovăţie pentru faptele acestei inculpate.

Or, caracterul echitabil al unui proces nu este posibil dacă proba cu martori, admisă în condiţiile contestării de către inculpaţi a declaraţiilor date de martori la urmărirea penală, nu este administrată efectiv de către judecătorul care stabileşte situaţia de fapt şi răspunderea penală şi civilă pentru aceste fapte.

Înalta Curte apreciază critica formulată ca neîntemeiată din perspectiva următoarelor considerente:

Potrivit art. 351 alin. (1) C. proc. pen. "Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu."

Prin urmare, pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele strânse în cursul urmăririi penale şi invocate în rechizitoriu trebuie verificate în cursul cercetării judecătoreşti în mod nemijlocit, oral, contradictoriu şi în şedinţă publică. Numai după verificarea acestor probe cu respectarea principiilor oralităţii, nemijlocirii, contradictorialităţii, publicităţii şi după administrarea din oficiu, sau la cererea părţilor, a oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanţa poate să pronunţe o hotărâre temeinică şi nesuperficială.

Un alt aspect important al principiul nemijlocirii în cursul judecăţii este unicitatea completului de judecată şi continuitatea şedinţei, relevante în această privinţă fiind dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 354 alin. (2) şi (3) şi, respectiv, art. 388 alin. (6) C. proc. pen.

În cauza Beraru c. României, Curtea Europeană a Dreturilor Omului a arătat că schimbarea membrilor completului de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să ducă, de regulă, la reaudierea martorului în cauză.

De asemenea, Curtea Europeană a sancţionat statul român şi în cauza Cutean c. României, deoarece schimbarea completului la instanţa de fond şi eşecul ulterior al instanţelor de apel şi de recurs de a-i audia pe reclamant şi pe martori echivalează cu o privare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, Curtea reamintindu-ne că, în conformitate cu principiul nemijlocirii, într-o cauză penală hotărârea trebuie pronunţată de judecătorii care au fost prezenţi pe tot parcursul procedurii şi administrării probelor (a se vedea Mellors vs. Marea Britanie, 30 ianuarie 2003), şi doar în anumite situaţii de natură administrativă sau procedurală care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător, să existe posibilitatea schimbării lui. În aceste circumstanţe trebuie să fie luate măsuri prin care judecătorului care continuă examinarea cauzei să i se asigure înţelegerea adecvată a probelor şi argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziţia acestuia a transcrierilor declaraţiilor sau prin reascultarea argumentelor relevante sau a martorilor în faţa noului complet de judecată (a se vedea Mellors vs. Marea Britanie, P. K. vs. Finlanda).

Înalta Curte observă că, în prezenta cauză, judecătorul care a preluat dosarul a procedat la audierea nemijlocită a martorilor menţionaţi de inculpata A., aceasta având posibilitatea, în măsura în care aprecia că declaraţiile nu sunt complete, să pună întrebări martorilor refritor la aspectele pe care le aprecia relevante în soluţionarea cauzei, fiind respectate astfel dispoziţiile legale mai sus menţionate.

Înalta Curte constată că nici în cererea de apel nu s-au evidenţiat aspectele care nu au fost reluate de martori şi care ar fi fost relevante în formarea convingerii judecătorului.

În consecinţă, se va aprecia motivul de nelegalitate ca fiind neîntemeiat

I. Motive de netemeinicie

S-a invocat de inculpaţii B., C., D. şi A. că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen., pentru primii trei inculpaţi şi a infracţiunii de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. pentru inculpata A..

Inculpata B. a susţinut că infracţiunea prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. nu subzista sub aspectul existentei şi dovedirii elementului material al laturii obiective şi nici sub aspectul intenţional al laturii subiective.

Sub aspectul elementului material al laturii obiective, inculpata arată că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut în sentinţa de condamnare apelată, faptul că Decizia nr. 2/2008 nu a fost emisă în condiţii de legalitate şi nu constituie titlu de proprietate în accepţiunea Legii nr. 10/2001, atâta timp cât, prin situaţia de fapt reţinută, în mod legal, în considerentele deciziei civile nr. 468/2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în dosarul nr. x/2008, hotărâre irevocabilă şi intrată în puterea lucrului judecat, care a fost avuta în vedere la atât la momentul emiterii încheierii de intabulare 32814/2010, cât şi la perfectarea ulterioara a tuturor actelor translative de proprietate, se arată în mod expres faptul că:

"Instanţa examinând Decizia nr. 2/2008 emisa în baza Legii nr. 10/2001 de unitatea deţinătoare F. Iaşi prin care s-a dispus restituirea către D. a unor construcţii având o suprafaţa construita de 1459,77 mp situate in Iaşi, str. x, constata ca aceasta decizie nefiind anulata, desfiinţată până în prezent, constituie titlu de proprietate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001".

Totodată Decizia 2/29.01.2008 a fost adusă la cunoştinţa părţii civile E. cât şi inculpatului D. prin intermediul avocatului care îi reprezenta, respectiv dl. KK. şi nici una dintre părţi nu a înţeles să uzeze de dreptul de contestare a acesteia, în vederea desfiinţării ori constatării nelegalităţii. Se mai arătă că sus- zisa decizie nu a fost contestată nici de ANAF -DGRFP-AFP MUN IAŞI.

Inculpata susţine că Decizia nr. 2/2008 a fost emisă în acord cu dispoziţiile legale şi cele constituţionale, în condiţii de legalitate, judecătorul fondului interpretând în mod eronat dispoziţiile legale care îndrituiau S.C. F. S.A, prin reprezentanţi legali, la emiterea deciziei de restituire în calitate de unitate deţinătoare, atâta timp cât erau în prezenta unei preluări fără act, fără titlu valabil.

Prin urmare nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii abuz în serviciu atât sub aspectul existentei laturii obiective cât şi al laturii subiective, prin raportare la forma de participaţie prevăzută de art. 48, aceea a complicităţii, prin înlesnirea, direct şi imediat la săvârşirea infracţiunii de către inculpata A..

Sub aspectul elementului material al laturii subiective, inculpata susţine că raportat la materialul probator administrat atât în cursul urmăririi penale cât şi în faza de judecată, se poate reţine că nu există probe certe în sensul în care ar fi comis infracţiunea reţinută în sarcina sa cu forma de vinovăţie cerută de lege, respectiv intenţie directă sau indirectă întrucât atât avocatul KK. cât şi inculpatul C., persoane care au pregătire juridică, i-au creat deplina convingere că emiterea Deciziei nr. 2/2008 s-a făcut cu respectarea condiţiilor de legalitate, astfel că infracţiunea nu subzista sub aspectul intenţional.

Inculpatul C. arătă că la momentul emiterii deciziei nr. 2/29.012008, S.C. F. nu era o societate privatizată integral, Statul Roman prin Fondul Proprietăţii de Stat rămânând cu o cota de participaţie de 23,2013% din valoarea capitalului social al societăţii, cota de participaţie care echivalează cu contravaloarea terenului care era inclus in capitalul social al S.C. F. S.A, în favoarea FPS.

Prin urmare, dispoziţiile art. 21.1. lit. e) din H.G. nr. 250/2007 nu sunt aplicabile în cazul de faţă, competenţa de soluţionare a notificărilor formulate de P. şi E. aparţinând numai S.C. F.

Emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008 este perfect legală atâta timp cât s-a făcut dovada că preluarea imobilelor situate în str. x nu constituie o preluare cu titlu valabil, indiferent daca unitatea deţinătoare era privatizata integral sau nu. Aspectul cel mai relevant, susţine inculpatul, este decizia civilă nr. 468 din 28.10.2009, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi.

Este evident, faptul că, de la momentul la care Curtea de Apel a dispus- urmare a pronunţării acestei hotărâri - exclusiv cu privire la obligativitatea intabulării dreptului de proprietate cu privire la construcţii, orice altă menţiune a Deciziei 2/2008 nu mai era aptă a produce nici o consecinţă juridică.

Neglijenţa ori eroarea în care s-a aflat funcţionarul O.C.P.I., căruia i-au fost depuse toate actele, inclusiv hotărârea civilă a Curţii de Apel laşi, nu poate servi în a dovedi o pretinsă intenţie frauduloasă a inculpatului, ori, mai mult, asumarea de către acesta a intenţiei de a ajuta persoana inculpatului D. ori a inculpatei A..

Inculpatul D. a arătat că fapta concretă reţinută de instanţa de fond ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu în forma complicităţii sub aspectul laturii obiective, nu include nelegalitatea emiterii Deciziei nr. 2/2008, ci doar admiterea nelegală a cererii de intabulare prin emiterea încheierii de intabulare cu pretinsa încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 7/1996 .

Ceea ce excede atribuţiilor prevăzute de lege nu poate constitui obiect material al infracţiunii de abuz în serviciu şi nici al complicităţii. Prin urmare, cum registratorul nu are ca atribuţie analiza şi verificarea legalităţii şi valabilităţii înscrisului prezentat, sub aspectul fondului dreptului, nu se poate susţine în mod logic şi firesc faptul că emiterea şi prezentarea Deciziei nr. 2/2008 în vederea intabulării dreptului de proprietate ar înlesni ori ar ajuta la încălcarea atribuţiilor prevăzute de lege de către registrator.

Depunerea unei cereri la o autoritate a Statului (inclusiv la instanţa de judecată) sau instituţie publică nu poate constitui un act de complicitate la modalitatea de rezolvare ori la răspunsul dat unei asemenea cereri.

Depunerea la O.C.P.I. Iaşi a cererii de înscriere a drepturilor reale restituite în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin Decizia nr. 2/2008 nu poate fi tratată ca un act de înlesnire ori de ajutor dat la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către titularul deciziei ori de funcţionarii acestei autorităţi din moment ce decizia nu a fost "procurată", "confecţionată", "adaptată" sau "modificată" în scopul săvârşirii unei infracţiuni, ci emiterea s-a făcut în conformitate cu procedura prevăzută de legea specială (Legea nr. 10/2001, conform jurisprudenţei constante a Înaltei Curţi de Cadaţie şi Justiţie şi deciziei Curţii Constituţionale nr. 830/8 iulie 2008), iar prin emiterea în temeiul legii nu se creează condiţii favorizante comiterii unei fapte penale.

S-a arătat că inculpatul D. a cunoscut că emiterea Deciziei de restituire este legală, că are dreptul de proprietate asupra terenului respectiv. Intabularea fiind solicitată la peste doi ani de la data emiterii deciziei de restituire, este total nerezonabilă concluzia instanţei că decizia respectivă ar fi "înlesnit intabularea cu încălcarea legii! (art. 20, 22 şi 49 din Legea nr. 7/1996).

Aşadar, nu se poate susţine că înregistrarea dreptului de proprietate asupra terenului retrocedat prin Decizia 2/2008 s-a efectuat contrar legii, în temeiul unui titlu nevalabil.

Intabularea era condiţie prealabilă nu pentru recunoaşterea dreptului de proprietate, ci pentru punerea în posesie, dacă aceasta nu s-ar fi realizat amiabil. Totodată încheierea emisă de A. la data de 5.05.2010 a fost comunicată, iar Statul Român (prin Ministerul Finanţelor sau prin altă autoritate competentă) nu a contestat-o.

Inculpata A. a susţinut că pentru a exista infracţiunea de abuz în serviciu, ar trebui să existe una dintre cele două variante alternative de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu - neîndeplinirea, respectiv îndeplinirea defectuoasă a unui act, în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Totodată, s-a precizat că actul îndeplinit de inculpata A. nu a avut caracter defectuos, deoarece rechemarea unei lucrări era o procedură uzuală în anul 2010, în perioada de timp cuprinsă între primirea unei lucrări şi împlinirea termenului de soluţionare.

Prin urmare, rechemarea unei lucrări după redactarea unei încheieri cu soluţie de respingere a înscrierii, dar înainte de împlinirea termenului de predare, nu reprezintă o soluţionare defectuoasă a cererii de înscriere.

S-a susţinut că, oficial, a fost comunicată încheierea nr. 32814 din 5 mai 2010, nu şi încheierea cu acelaşi număr, dar emisă la data de 30 aprilie 2010. Nicio probă nu susţine teza din rechizitoriu, că inculpata ar fi ştiut despre comunicarea încheierii nr. 32814 din 30.04.2010, comunicare despre care a declarat martorul S..

Concluzionând, s-a susţinut că schimbarea soluţiei în interiorul termenului de soluţionare, până la predarea lucrării către registratura instituţiei, nu reprezintă o îndeplinire defectuoasă a actului.

Or, cererea de înscriere a dreptului de proprietate, pe care a soluţionat-o inculpata apelantă A., prin încheierea nr. 32814 din 5 mai 2010, era însoţită de actele cu care titularul cererii tindea la dovedirea dreptul de proprietate care făcea obiectul cererii de înscriere (Decizia nr. 2 din 29.01.2008, emisă de S.C. F. Iaşi şi decizia civilă nr. 468 din 28.10.2009, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi), fiind astfel îndeplinite cerinţele de formă din art. 47 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 pentru soluţionarea cererii de primă înscriere în cartea funciară.

În plus, decizia de restituire reprezintă titlu de proprietate, asimilat actelor autentice, conform prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fără a avea efectul unui act translativ de proprietate.

Prin urmare, infracţiunea de abuz în serviciu, astfel cum a fost reconfigurată prin decizia nr. 405 din 2016 a Curţii Constituţionale, există numai dacă au fost încălcate "atribuţiile de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară - legi şi ordonanţe ale guvernului.

Se concluzionează că lipseşte neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unor atribuţii de serviciu prevăzute în legislaţia primară, în mod expres.

S-a mai arătat că:

-atribuţiile de serviciu ale registratorului nu sunt prevăzute în legi sau ordonanţe ale guvernului, ci în Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară;

-legea nu prevede şi nu arată în mod expres şi concret care sunt cazurile în care registratorul este obligat să respingă cererea de intabulare;

- legea nu prevede că registratorul de carte funciară ar exercita o activitate jurisdicţională, de verificare a valabilităţii actului juridic din care rezultă dreptul real supus înscrierii în cartea funciară.

- registratorul de carte funciară are doar competenţa de a verifica înscrisul care probează actul juridic având ca obiect dreptul real supus intabulării sub aspectul îndeplinirii condiţiilor formale prevăzute de lege.

Prin urmare, inculpata A. a avut de analizat autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 468 din 28.10.2009 a Curţii de Apel Iaşi, cu privire la interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în raport de prevederile art. 22 din Legea nr. 7/1996.

Înalta Curte apreciază criticile formulate ca neîntemeiate din perspectiva următoarelor considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte va evidenţia situaţia juridică a imobilului, teren şi construcţii situat în Municipiul Iaşi, strada x nr. 3.

Fabrica de spirt, drojdie comprimată şi acid carbonic a fost înfiinţată în anul 1924 de către H. care a vândut-o în acelaşi an societăţii I..

În anul 1940, societatea s-a dizolvat, proprietar al fabricii devenind J..

La data de 13.09.1944, numitul J. a solicitat Oficiului Registrului Comerţului revizuirea firmelor deţinute de el, fiind reînmatriculat ca firmă individuală "J." cu numărul x/1944, având ca emblemă K. şi L. şi obiect de comerţ Fabrica de bere şi malţ şi Fabrica de spirt, drojdie comprimată şi acid carbonic.

Prin Legea nr. 119/11.06.1946 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, au fost naţionalizate toate întreprinderile producătoare de spirt, cu o capacitate de producţie de cel puţin 100 tone/an.

Prin cererea x/27.09.1948, s-a solicitat la Camera de Comerţ şi F. efectuarea menţiunilor cu privire la naţionalizarea fabricii precum şi schimbarea denumirii fabricii în "O.".

Prin Ordonanţa nr. 6421/30.10.1948 emisă de Oficiul Registrului Comerţului Iaşi a fost radiată din registrul firmelor individuale de la nr. x/1944 firma J. sub denumirea de K. şi L., având ca fond de comerţ Fabrica de bere şi malţ şi Fabrica de spirt şi acid carbonic şi a fost reînmatriculată în registrul special întocmit pentru întreprinderile naţionalizate cu nr. x/1948 sub denumirea O. - Fabrica de spirt.

Prin Decizia nr. 179/06.03.1991 a Prefecturii Judeţului Iaşi, începând cu data de 01.03.1991 a fost desfiinţată Întreprinderea Judeţeană de Producţie Industrială şi Prestări Servicii Iaşi, patrimoniul acesteia urmând a fi preluat, fără plată, de un număr de cinci societăţi comerciale, printre care şi S.C. F. Iaşi.

Predarea patrimoniului urma a se face pe baza bilanţului contabil încheiat la data de 31.12.1990 cu activul şi pasivul respectiv, prin protocoale încheiate cu societăţile comerciale care îl preiau.

Prin Decizia 180/06.03.1991 a Prefecturii Judeţului Iaşi, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a Hotărârii de Guvern nr. 1330/1990, începând cu data de 01.03.1991, a fost înfiinţată F. S.A., cu sediul în Iaşi, unitate cu personalitate juridică subordonată prefecturii. Patrimoniul societăţii a fost determinat conform bilanţului contabil încheiat la 31.12.1990.

Societatea a fost înmatriculată la Oficiul Registrului Comerţului Iaşi sub nr. x/1991, având ca unic acţionar statul român.

La data de 14.05.1991 a fost încheiat Protocolul de predare primire între I.J.P.I.P.S. IAŞI şi S.C. F. Iaşi, prin care s-a procedat la predarea către aceasta din urmă a activului şi pasivului existent la data de 28.02.1991. Prin acest protocol de predare primire au fost predate numai clădirile, nu şi terenurile.

Prin Hotărârea de Guvern nr. 597 din 28 septembrie 1992, societăţile comerciale cu capital integral de stat care prestează servicii publice de interes local sau judeţean şi care au fost organizate în temeiul Legii nr. 15/1990 prin decizii ale organelor administraţiei locale de stat trec sub autoritatea consiliilor locale sau, după caz, judeţene, în anexa 2, fiind menţionată şi S.C. F. IAŞI.

Prin Contractul de vânzare cumpărare acţiuni nr. x/10.12.1999 Fondul Proprietăţii de Stat a vândut către F. un număr de 129.637 acţiuni, reprezentând 76,7987% din valoarea capitalului social subscris.

La punctul 7.6 din contract cu denumirea Terenul, este menţionat:

Vânzătorul atestă că societatea nu deţine Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Clauzele contractuale au corespondent în legislaţia în vigoare la acel moment.

Astfel, conform art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr. 44/1998:

(1) Societăţile comerciale care deţin terenuri ce sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii în conformitate cu obiectul lor de activitate şi al căror regim juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic.

(2) Societăţile comerciale se privatizează fără a include în capitalul social valoarea terenului prevăzut la alin. (1).

(3) După clarificarea regimului juridic terenurile clasificate ca aparţinând domeniului public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, rămân în folosinţa societăţilor comerciale privatizate sau care urmează a fi privatizate, pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă, pentru perioada maximă prevăzută de lege. Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, metoda, procedura şi documentaţia necesare pentru acordarea concesiunilor vor fi prevăzute în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă. Terenurile clasificate ca aparţinând domeniului privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, pot fi concesionate în condiţiile prevăzute mai sus, închiriate sau oferite societăţii comerciale spre a fi cumpărate.

La cererea S.C. F. Iaşi, prin încheierea nr. 5600 din data de 26.04.2001 emisă de Judecătoria Iaşi - Biroul de Carte Funciară s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al S.C. F. Iaşi asupra clădirilor înscrise în cartea funciară x a Municipiului Iaşi, având numărul cadastral x situate în Iaşi, strada x.

În baza aceleiaşi încheieri, terenul în suprafaţă de 6.708,64 mp din Iaşi strada x nr. x în proprietatea Statului Român, cu drept de folosinţă în favoarea S.C. F. Iaşi.

Prin sentinţa civilă nr. 14475/07.12.2007 pronunţată de Judecătoria Iaşi a fost respinsă acţiunea formulată de S.C. F. Iaşi în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iaşi prin care S.C. F. Iaşi a solicitat să se constate dreptul de administrare şi folosinţă pe teren şi construcţie şi obligarea pârâţilor la semnarea vecinătăţilor precizând că obiectul acţiunii nu îl constituie şi constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Demersul judiciar a fost determinat de faptul că S.C. F. Iaşi nu a finalizat procedurile pentru emiterea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

Relevante sunt considerentele sentinţei civile mai sus menţionate potrivit cu care, aşa cum recunoaşte şi reclamanta prin acţiune, prin Decizia nr. 180/1991 şi actele ulterioare, S.C. F. a primit în proprietate exclusiv construcţiile situate pe terenul din Iaşi strada x nr. 3, dreptul de proprietate fiind intabulat în cartea de superficie 17214 a Municipiului Iaşi.

S-a evidenţiat că reclamanta nu a probat că, în cadrul procesului de privatizare i s-ar fi atribuit teren, în condiţiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, ci exclusiv clădiri asupra cărora are un drept de proprietate necontestat, înscris şi opozabil terţilor.

Împotriva acestei sentinţe S.C. F. Iaşi a declarat apel, care a fost respins de către Tribunalul Iaşi prin decizia civilă nr. 503/25.06.2008 şi, ulterior, recurs, care, de asemenea, a fost respins prin decizia civilă nr. 487/27.11.2008.

Sintetizând, Înalta Curte va reţine că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, S.C. F. Iaşi era proprietarul construcţiilor situate pe terenul din Iaşi strada x nr. 3 şi deţinea doar un drept de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp. pe care erau amplasate aceste construcţii.

Totodată, contrar celor susţinute de inculpatul C., societatea s-a privatizat fără să fie inclus în capitalul social valoarea terenului,

Procedura desfăşurată în baza Legii nr. 10/2001 în referire la imobilul, teren şi construcţii, situat în Iaşi, str. x mr. 3.

Numiţii P. (fiică) şi E. (nepot) sunt moştenitorii numitului J..

În anul 2001, după apariţia Legii nr. 10/2001, numitul E. a depus la S.C. F. IAŞI (în proprietatea căreia se aflau clădirile fostei Fabrici de Acid Carbonic) notificarea nr. x/28.06.2001.

Prin adresa nr. x/05.07.2001, S.C. F. Iaşi i-a comunicat faptul că este privatizată, motiv pentru care, în conformitate cu art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, să se adreseze APAPS Iaşi.

Ulterior, cei doi moştenitori, prin executor judecătoresc, au depus mai multe notificări pentru restituirea imobilelor ce au aparţinut numitului J..

E. a depus notificarea x/25.10.2001 înregistrată la Prefectura Iaşi şi care a fost transmisă spre competentă soluţionare Primăriei Municipiului Iaşi.

P. a depus notificarea x/08.11.2001 înregistrată la Primăria Iaşi pentru imobilele ce au aparţinut fostei Fabrici de Acid II..

Prin adresele nr. x şi 7683 din data de 27.04.2006, Primăria Municipiului Iaşi a înaintat către S.C. F. cele două notificări mai sus menţionate.

În raport de aceste notificări, S.C. F. a emis Deciziile nr. 8 şi 9 din data de 20.05.2006 prin care au fost respinse cererile de retrocedare în natură a terenului şi imobilelor ce au aparţinut lui J. şi a comunicat celor doi moştenitori să se adreseze instituţiei care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostul Fond al Proprietăţii de Stat) în vederea obţinerii despăgubirilor solicitate.

E. a mai depus la S.C. F. Iaşi şi notificarea nr. x/24.08.2005.

În urma acestei notificări, S.C. F. a emis Decizia nr. 82/01.09.2005 prin care a fost respinsă solicitarea de retrocedare în natură a terenului şi clădirilor fostei Fabrici de Acid Carbonic, motivat de faptul că societatea a fost privatizată la data de 10.12.1999, dată de la care societatea este cu capital integral privat, iar conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în situaţia imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate trebuie să se adreseze instituţiei care a făcut privatizarea.

Înalta Curte reţine că în toată această perioadă inculpata B. a deţinut funcţia de Director General al S.C. F. iar inculpatul C. era consilierul juridic al societăţii.

Prin Contractul de cesiune de drepturi succesorale autentificat sub nr. x/09.05.2006, numita P. a cesionat numitului D. drepturile succesorale cu privire la imobilele, constând în construcţii şi teren, situate în Iaşi, str. x, str. x (fosta Fabrică de Spirt şi Acid Carbonic).

În procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, numitul D., în nume personal şi în baza procurii primite de la E., a formulat contestaţie înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2006, în care a solicitat anularea deciziilor nr. 8 şi 9 din 20.05.2006 emise de pârâta S.C. F. Iaşi, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate că imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil, restituirea în natură a terenului, clădirilor, utilajelor şi instalaţiilor fostei Fabrici de Acid Carbonic, proprietatea defunctului J. sau obligarea pârâtei la măsuri reparatorii prin echivalent. De asemenea, reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtei la plata valorii uzufructului realizat pe seama imobilului a cărui restituire se solicită de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006 s-a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, contestaţia formulată de D. împotriva deciziei nr. 9/20.05.2006 emisă de S.C. F. şi a admis în parte contestaţia formulată de E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006, decizie pe care a anulat-o.

În considerentele sentinţei civile mai sus menţionate, s-a stabilit, în raport de contestaţia formulată de numitul D. împotriva deciziei nr. 9 din 20.05.2006 emisă de S.C. F. Iaşi că acesta nu are calitatea de persoană îndreptăţită conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 întrucât a dobândit drepturile succesorale printr-un contract autentificat.

S-a reliefat de instanţa civilă privitor la clauzele contractului de cesiune de drepturi succesorale autentificat sub nr. x/09.05.2006 că "sunt contradictorii întrucât pe de o parte se prevede că se cedează drepturile ce vor fi dobândite de P. (fapt ce ar conduce la concluzia că prezentul contract este mai degrabă o promisiune de vânzare-cumpărare) iar pe de altă parte că cesionarul se subrogă în drepturile cedentei în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, cu menţiunea că acest ultim aspect contravine dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 a cărei procedură a fost iniţiată de P.".

Totodată, instanţa civilă a considerat că "în interpretarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 este de reţinut că scopul şi raţiunea acesteia nu pot fi decât acelea de a acorda măsuri reparatorii foştilor proprietari ale căror imobile au fost preluate abuziv în perioada de referinţă. În acest sens, în art. 3 din lege, legiuitorul defineşte noţiunea de persoane îndreptăţite să beneficieze de dispoziţiile acesteia, categoriile respective fiind expres prevăzute, respectiv sunt îndreptăţite persoanele fizice, proprietare la data preluării în mod abuziv a imobilului. Singura excepţie este prevăzută în art. 4 alin. (2) din lege în sensul că de ea beneficiază şi moştenitorii persoanei îndreptăţite, prin succesiune legală sau testamentară. Prin urmare, calitatea cerută pentru parcurgerea procedurii prevăzută de Legea nr. 10/2001, este cea de moştenitor (în cazul de faţă), calitate care nu poate fi în nici un caz dobândită pe cale contractuală (în acest sens a fost pronunţată şi decizia nr. 3562/12 mai 2004 a I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală)".

Concluzionând, instanţa civilă a arătat că "întrucât părţile contractului menţionat nu pot prin convenţia lor, să modifice dispoziţiile unei legi, instanţa reţine că D. nu s-a legitimat procesual în demersul său vizând contestarea deciziei nr. 9/20.05.2006 emisă cu privire la P., titulara notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât, va respinge pentru lipsa calităţii procesuale active contestaţia introdusă de reclamantul D. împotriva deciziei menţionate".

Referitor la contestaţia formulată pentru numitul E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006 emisă de S.C. F. Iaşi, instanţa civilă a stabilit că S.C. F. Iaşi nu are, prin lege, calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării astfel încât, fondul dreptului contestatorului nu a fost analizat.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa civilă a reliefat că "Din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni nr.x din 10.12.1999 rezultă privatizarea S.C. F. Iaşi, în condiţiile O.U.G. nr. 88/1997,aspect confirmat şi de actele emise de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi .

Potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2) (respectiv regie autonomă, societate sau companie naţională, societate comercială la care statul sau orice autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, organizaţie cooperatistă sau orice altă persoană juridică de drept public), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, măsurile reparatorii în echivalent propunându-se de instituţia publică care efectuează sau după caz a efectuat privatizarea.

Din dispoziţiile art. 29.2 din Normele metodologice rezultă că notificarea se soluţionează de entitatea ce a făcut privatizarea, în speţă de AVAS. Aşa fiind, se constată că pârâta S.C. F. Iaşi nu avea competenţa să soluţioneze notificarea formulată de E. împrejurare în raport de care instanţa va admite în parte contestaţia formulată de E. şi va anula decizia nr. 8/20.05.2006 emisă de S.C. F., notificarea reclamantului urmând a fi soluţionată de AVAS Bucuresti. De altfel, în cauză a mai fost emisă anterior o decizie, sub nr. x/1.09.2005 tot de către S.C. F. Iaşi, decizie cu privire la care nu s-a probat că ar fi fost contestată şi desfiinţată, prin care i s-a comunicat reclamantului E. că se poate adresa AVAS pentru soluţionarea notificării formulate în condiţiile Legii nr. 10/2001".

Înalta Curte evidenţiază că în timpul procesului, în apărare, S.C. F. Iaşi reprezentată de director general B. şi-a menţinut punctul de vedere exprimat prin cele două decizii contestate, respectiv că notificarea formulată de E. este tardivă şi îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, întrucât societatea a fost privatizată în anul 1999, instituţia publică ce a făcut privatizarea fiind Fondul Proprietăţii de Stat, actuala Autoritate pentru Valorificarea Activelor Statului, motivat de faptul că societatea a fost privatizată la data de 10.12.1999.

Împotriva sentinţei civile a Tribunalului Iaşi au formulat apel numiţii D. şi E. soluţia instanţei de fond fiind criticată sub următoarele aspecte: motivând următoarele:

- Legea nr. 10/2001 nu interzice în nici un fel ca drepturile moştenitorilor să poată fi transmise pe cale contractuală unor terţi, subrogându-se în drepturile moştenitorilor, dobândind drepturile prevăzute de Legea nr. 10/2001, ca atare are calitatea de persoană îndreptăţită, cesionarul dobândind drepturile cedate de moştenitor;

- prin procesul de privatizare, terenurile fostei Fabrici de Acid Carbonic nu au fost transmise nicicând către S.C. F., aceasta are doar un drept de superficie, terenurile fiind proprietate de stat şi putând fi restituite în natură;

- se puteau adresa AVAS doar în condiţiile în care construcţiile ar fi fost preluate de stat cu titlu valabil, dar preluarea fostei Fabrici de Acid Carbonic s-a făcut în mod vădit nelegal cu încălcarea Legii nr. 119/1948.

Punctul de vedere al S.C. F. Iaşi prin director general B. referitor la criticile formulate a fost exprimat prin întâmpinare, în esenţă, reliefându-se că numitul D. nu se încadrează în categoria persoanelor ce beneficiază de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nefiind nici proprietar al imobilului, nici moştenitor al acestuia, el fiind cesionar al drepturilor succesorale dobândite pe cale contractuală.

De asemenea, s-a susţinut lipsa capacităţii de exerciţiu a societăţii pentru emiterea unei astfel de decizii cu privire la aceste bunuri, deoarece societatea a fost privatizată la data de 10.12.1999, începând cu această dată fiind societate cu capital integral privat.

S-a făcut trimitere la prevederile Legii nr. 10/2001 coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 247/2005 din Titlul I din care rezultă cu certitudine faptul că, în situaţia imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţii comerciale, persoanele îndreptăţite au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, ce sunt propuse de către instituţia publică ce a efectuat privatizarea, fiind incidente şi dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 referitoare la emiterea deciziei cu privire la admiterea sau respingerea cererii de retrocedare, precum şi a măsurilor propuse.

S-a subliniat că în conformitate cu aceste dispoziţii legale, atunci când imobilele au fost înstrăinate în cadrul procesului de privatizare, restituirea prin echivalent cade în competenţa instituţiei publice care a fost implicată şi a efectuat privatizarea şi că obligaţia de a emite dispoziţia de soluţionare a Notificării, aşa cum de fapt s-a şi arătat atât în cuprinsul Deciziei, cât şi în cuprinsul întâmpinării, este în sarcina AVAS Bucureşti.

La termenul de judecată din data de 09.01.2008, avocat KK. pentru apelanţii D. şi E., a solicitat proba cu înscrisuri în dovedirea motivelor de apel, acte ce urmau a fi obţinute de la Arhivele Statului, cauza fiind amânată pentru data de 30.01.2008.

Înalta Curte observă că, deşi soluţia pronunţată în primă instanţă era favorabilă S.C. F., soluţie care, de altfel, a confirmat apărările formulate de această societate, fără a mai aştepta finalizarea litigiului şi contrar celor stabilite prin sentinţa civilă nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006 şi, totodată, contrar şi punctelor de vedere exprimate prin deciziile nr. 8/20.05.2006 şi nr. 9/20.05.2006 dar şi prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei atât în faţa instanţei de fond cât şi a instanţei de apel de chiar inculpaţii B. şi C., cu o zi înainte de termenul de judecată, respectiv la data de 29.01.2008, inculpata B. - preşedinte al Consiliului de Administraţie şi director general al S.C. F., împreună cu inculpatul C. - consilier juridic al societăţii, au emis Decizia nr. 2/29.01.2008, prin care s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp situat în Iaşi, str. x către D. şi s-a respins notificarea numitului E. ca fiind tardiv formulată.

Înalta Curte observă că emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008 s-a realizat la cererea formulată de inculpatul D., prin avocat KK., la data de 11.01.2008 şi depusă la S.C. F. Iaşi, cerere care excede procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, S.C. F. putând adopta o altă hotărâre numai în raport de o altă notificare care să fi fost introdusă şi înregistrată în condiţiile instituite de actul normativ menţionat.

Totodată, Înalta Curte constată ca emiterea acestei a doua dispozitii nu mai era posibila de vreme ce emitentul solutionase deja notificările formulate de P. şi E. prin deciziile nr. 8 şi 9 din 20.05.2006 dezînvestindu-se astfel, cu consecinta epuizarii complete a fazei administrative reglementată de legislatia reparatorie, respectiv Legea nr. 10/2001, fază care se desfasoară în faţa unitatii detinatoare, nemaiexistand posibilitatea legală pentru ca aceasta sa revină asupra modului de soluţionare anterior şi sa emită o a doua dispoziţie asupra aceleiasi notificari.

Odata emisă decizia/dispoziţia de catre unitatea deţinatoare, aceasta nu mai are posibilitatea să mai ia în discuţie incă o dată aceeaşi notificare şi să o mai soluţioneze o dată, prin emiterea unei a doua dispoziţii/decizii, iar aceasta indiferent de soluţia care ar fi dată prin această a doua dispoziţie, anume de confirmare sau infirmare a soluţiei din prima decizie/dispozitie.

Această concluzie se impune atât din analiza dispoziţiilor speciale ale legilor de reparaţie in discuţie, cat şi din perspectiva principiilor generale si a principiului siguranţei raporturilor juridice.

Astfel, pe de o parte, din perspectiva legislaţiei speciale, se constată că nicăieri Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005 sau vreun alt act normativ, nu prevede dreptul unităţii deţinatoare care a soluţionat notificarea prin emiterea unei dispozitii/decizii conform art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001 să mai ia in discuţie încă o dată aceeasi notificare, să "redeschidă" dosarul administrativ deja soluţionat sau să "retracteze" dispozitia/decizia deja emisă.

Înalta Curte observă că după momentul emiterii dispozitiei/deciziei de soluţionare a notificării conform art. 25 si 26 din Legea nr. 10/2001 legislatia în materie nu mai dă vreo competenţă unităţii deţinatoare în analizarea dreptului la măsuri reparatorii al notificatorului sau în soluţionarea notificarii în orice fel.

Pe de altă parte, din perspectiva principiilor generale, niciun act juridic, de nicio natură, civil sau administrativ, nu poate fi anulat/revocat de catre organul emitent decat în anumite conditii si proceduri legale, supuse întotdeauna principiului legalităţii, anume în sensul ca procedura si condiţiile de revocare a respectivului act juridic sunt numai cele prevazute de lege.

Înalta Curte remarcă împrejurarea că S.C. F., prin cei doi inculpaţi, B. şi C., nici măcar nu au anulat sau revocat deciziile anterioare prin care au soluţionat notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Desfiinţarea unei asemenea dispoziţii este posibilă fie pe calea contestaţiei reglementată de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fie pe calea dreptului comun, calea contestaţiei reglementată de dispoziţiile legale menţionate se află la îndemâna persoanei solicitante, această cale fiind folosită de inculpatul D. atât în nume propriu cât şi pentru E..

Instanţa de apel remarcă că numitul KK. îl reprezenta pe inculpatul D. şi în apelul promovat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi, fiind exclus ca acesta să nu fi cunoscut că S.C. F. Iaşi a respins notificările numiţilor D. şi E., în principal pentru lipsa calităţii de unităţii deţinătoare, tot el fiind cel care a solicitat şi amânarea cauzei penntru a se mai depune înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate.

De altfel, din materialul probator administrat, ce va fi evidenţiat, rezultă fără echivoc că inculpatul D. solicita de la avocaţii săi informări cu privire la demersurile judiciare şi extrajudiciare ce se realizau în numele său, dezbătea cu aceştia modul în care urmau să acţioneze şi stabilea limitele reprezentării, era infomat cu privire la soluţiile pronunţate de instanţe, i se prezentau hotărârile judecătoreşti şi deţinea toate actele referitoare la regimul juridic al imobilului situat în Iaşi, str. x.

Relevant este şi faptul că această decizie a fost emisă după pronunţarea de Judecătoria Iaşi a sentinţei civile nr. 14475/07.12.2007 prin care a fost respinsă acţiunea formulată de S.C. F. Iaşi în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iaşi prin care S.C. F. Iaşi a solicitat să se constate dreptul de administrare şi folosinţă pe teren şi construcţie şi obligarea pârâţilor la semnarea vecinătăţilor.

Înalta Curte reaminteşte că prin această sentinţă s-a stabilit, cu titlu definitiv, că S.C. F. a primit în proprietate exclusiv construcţiile situate pe terenul din Iaşi strada x nr. 3, dreptul de proprietate fiind intabulat în cartea de superficie 17214 a Municipiului Iaşi şi că nu a probat, în cadrul procesului de privatizare, că i s-ar fi atribuit teren, în condiţiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, ci exclusiv clădiri asupra cărora are un drept de proprietate necontestat, înscris şi opozabil terţilor, demers judiciar de care s-a ocupat inculpatul C..

Decizia a fost întocmită de către inculpatul C. care a semnat documentul şi a aplicat ştampila pe care o deţinea în calitate de consilier juridic.

În Decizia nr. 2/29.01.2008 se menţionează faptul că aceasta a fost luată în conformitate cu statutul societăţii şi Hotărârea Consiliului de Administraţie din data de 17.01.2008, aspect ce nu corespunde realităţii întrucât, astfel cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, la acea dată nu a avut loc nici o şedinţă a acestui consiliu.

În acest sens, Înalta Curte evidenţiază că la acea dată, Consiliul de Administraţie al societăţii era format din B. - preşedinte al Consiliului de administraţie şi director general, TT. - membru şi UU. - membru.

Conform declaraţiilor date în calitate de martor de numitele TT. şi UU. nu a avut loc nicio şedinţă a Consiliului de Administraţie la data de 17.01.2008 în care să se fi luat vreo hotărâre cu privire la restituirea în natură către inculpatul D. a clădirilor şi terenului din Iaşi, str. x.

Astfel, martora TT. a susţinut că a luat cunoştinţă de faptul că este membru în Consiliul de Administraţie de la soţul său, martorul VV. care a deţinut funcţia de director executiv la S.C. F. Iaşi şi că, personal, nu a participat la nici o şedinţă a Consiliului de Administraţie al S.C. F..

A arătat martora că nu are cunoştinţă de condiţiile în care au fost emise deciziile nr. 8 şi 9 din data de 20.05.2006, respectiv decizia nr. 2 din data de 29.01.2008 ale S.C. F. întrucât nu a participat la nici o discuţie cu privire la vreo cerere formulată de către E., P. sau D. având ca obiect retrocedarea în natură a terenului şi imobilelor aparţinând numitului J..

Martora menţionată a susţinut că nu a fost niciodată la sediul S.C. F..

Martora UU. a reliefat că a devenit membru în Consiliul de Administraţie începând cu data de 31.03.2006 şi că de la această dată şi până la momentul încetării calităţii sale de membru al Consiliului de Administraţie al S.C. F. nu a avut loc nici o şedinţă a Consiliului de Administraţie în care să se fi discutat vreo cerere formulată de către E., P. sau D. având ca obiect retrocedarea în natură a terenului şi imobilelor aparţinând numitului J., la care martora să fi participat sau să îşi fi exprimat vreun punct de vedere.

A susţinut martora că nu are cunoştinţă de condiţiile în care au fost emise deciziile nr. 8 şi 9 din data de 20.05.2006, respectiv decizia nr. 2 din data de 29.01.2008 ale S.C. F..

A precizat martora că toate deciziile S.C. F. erau redactate şi semnate de juristul societăţii, respectiv inculpatul C..

Martora a arătat în mod explicit că nici la data de 17.01.2008 nu a avut loc vreo şedinţă a Consiliului de Administraţie în urma căreia să se fi luat vreo hotărâre în baza căreia a fost emisă Decizia nr. 2/29.01.2008.

Mai mult, martora a reliefat că la şedinţele Consiliului de Administraţie la care a participat s-au discutat numai probleme legate de negocierea şi indexarea salariilor, închirierea câtorva spaţii ce aparţineau S.C. F., întocmirea dosarelor de şomaj şi că deciziile cu privire la alte aspecte, erau discutate şi luate doar de către inculpaţii B. şi C..

Relevantă este şi declaraţia martorului VV., persoană care a deţinut funcţia de director comercial şi ulterior de director executiv la S.C. F., şi care a confirmat susţinerile martorei TT..

Din depoziţia acestui martor rezultă că numirea soţiei sale în Consiliul de Administraţie a avut loc la iniţiativa inculpatei B., că soţia sa nu a fost la nici o şedinţă a Consiliului de Administraţie şi că inculpata B. îi comunica faptul că s-a ţinut o şedinţă a Consiliului de Administraţie şi punctele discutate.

A mai arătat martorul că toate documentaţiile cu privire la problemele cu finanţele şi contracte de vânzare cumpărare a spaţiilor erau întocmite de către B. care se consulta tot timpul cu numitul C., care era juristul societăţii.

Martorul a subliniat că nu are cunoştinţă de condiţiile în care au fost emise deciziile nr. 8 şi 9 din data de 20.05.2006, respectiv decizia nr. 2 din data de 29.01.2008, că nu a participat la nici o discuţie cu privire la vreo cerere formulată de către E., P. sau D. având ca obiect retrocedarea în natură a terenului şi imobilelor aparţinând numitului J..

Înalta Curte reţine, în raport de materialul probator evidenţiat, că nu a existat vreo hotărâre a Consiliului de Administraţie al S.C. F. care să fi hotărât restituirea în natură către inculpatul D. a clădirilor şi terenului din Iaşi, str. x, aspect care era cunoscut de ambii inculpaţi.

În sensul acestei concluzii este şi faptul că inculpatul C., care a redactat şi semnat decizia, nu i s-a prezentat presupusa hotărâre a Consiliului de Administraţie iar inculpata B., care era chiar Preşedintele Consiliului de Administraţie, cunoştea că nu s-a luat o astfel de hotărâre şi cu toate acestea, cei doi inculpaţi au semnat Decizia nr. 2/29.01.2008.

Înalta Curte observă că cererea inculpatului D. a fost depusă la S.C. F. imediat după termenul de judecată din data de 09.01.2008 şi că Decizia nr. 2 s-a emis cu o zi înainte de termenul de judecată final, fiind evident că toate aceste demersuri s-au realizat pentru a preîntâmpina soluţionarea definitivă a litigiului în defavoarea inculpatului D., situaţie în care nu ar mai fi putut exista nicio justificare aparentă din partea celor doi inculpaţi în emiterea deciziei mai sus menţionate.

Totodată, Înalta Curte subliniază că inculpaţii B., C. şi D. au ignorat în totalitate atât dispozitivul cât şi considerentele sentinţei civile nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006 prin care s-a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, contestaţia formulată de D. împotriva deciziei nr. 9/20.05.2006 emisă de S.C. F. şi s-a admis în parte contestaţia formulată de E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006, decizie care a fost anulată.

Astfel, s-a ignorat, în cunoştinţă de cauză, că instanţa de fond a apreciat că numitul D. nu are calitatea de persoană îndreptăţită conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 întrucât a dobândit drepturile succesorale printr-un contract autentificat şi totodată că S.C. F. Iaşi nu are, prin lege, calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării.

Totodată, s-a ignorat şi faptul că instanţa civilă a anulat decizia nr. 8/20.05.2006 urmare a faptului că S.C. F. Iaşi nu are, prin lege, calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării, apreciindu-se în sens contrar tardivităţii formulării notificării de către numitul E..

De asemenea, la emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008, inculpaţii B. şi C. au ignorat, în cunoştinţă de cauză, şi faptul că S.C. F. Iaşi avea doar un drept de proprietate asupra clădirilor şi că proprietar pe suprafaţa de teren era Statul Român, astfel cum rezultă din încheierea nr. 5600 din data de 26.04.2001 emisă de Judecătoria Iaşi - Biroul de Carte Funciară prin care s-a dispus doar intabularea dreptului de proprietate al S.C. F. Iaşi asupra clădirilor înscrise în cartea funciară x a Municipiului Iaşi, având numărul cadastral x situate în Iaşi, strada x şi că terenul în suprafaţă de 6.708,64 mp din Iaşi strada x nr. x în proprietatea Statului Român, cu drept de folosinţă în favoarea S.C. F. Iaşi.

Totodată, a fost ignorată şi sentinţa civilă nr. 14475/07.12.2007 pronunţată de Judecătoria Iaşi, definitivă, prin care a fost respinsă acţiunea formulată de S.C. F. Iaşi în contradictoriu cu Primarul Municipiului Iaşi, acţiune prin care S.C. F. Iaşi a solicitat să se constate dreptul de administrare şi folosinţă pe teren şi construcţie şi obligarea pârâţilor la semnarea vecinătăţilor precizând că obiectul acţiunii nu îl constituie şi constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, cu atât mai mult cu cât, prin considerentele acestei hotărâri, s-a reliefat că S.C. F. a primit în proprietate exclusiv construcţiile situate pe terenul din Iaşi strada x nr. 3, dreptul de proprietate fiind intabulat în cartea de superficie 17214 a Municipiului Iaşi şi că nu a probat că, în cadrul procesului de privatizare, i s-ar fi atribuit teren, în condiţiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, ci exclusiv clădiri asupra cărora are un drept de proprietate necontestat, înscris şi opozabil terţilor.

Împrejurarea că inculpatul C. avea cunoştinţă de toate aspectele mai sus menţionate, de situaţia juridică a întregului imobil, teren şi construcţii, din strada x nr. 3, rezultă şi din declaraţiile date de acest inculpat.

Astfel, inculpatul a arătat că, din anul 2003, a încheiat un contract de prestări servicii prin intermediul societăţii S.C. WW. S.R.L., pe perioadă nedeterminată şi că, anterior anului 2003, a avut calitatea de consilier al S.C. F., respectiv de angajat al acesteia.

A susţinut inculpatul că în anul 2006, D., în calitate de cumpărător al drepturilor succesorale ale numitei P., a înaintat direct către S.C. F. o notificare prin care solicita în baza Legii nr. 10/2001 retrocedarea imobilului situat în Iaşi, str. x (curţi, construcţii), în fapt fiind vorba despre fabrica de alcool L..

A precizat inculpatul că notificarea a fost depusă de către D., prin intermediul apărătorilor acestuia, numiţii KK. şi XX., fiind însoţită de nişte documente, respectiv copii din Arhiva Naţională după actele de stare civilă ale numitei P., E. şi după actele de proprietate ale fabricii.

A reliefat inculpatul că imobilul revendicat (teren, curţi, construcţii) era menţionat într-o listă de inventar autentificată de către un notar, listă deţinută de către S.C. F..

În declaraţiile date, inculpatul a menţionat că după analizarea solicitării numitului D., reţinând că, în urma procesului de privatizare din anul 1999, terenul în discuţie se afla în folosinţa S.C. F., iar clădirile în proprietatea S.C. F., a apreciat că solicitarea urmează a fi soluţionată de AVAS, sens în care a emis o decizie prin care s-a dispus respingerea notificării pe motiv că nu se putea proceda la restituirea în natură a imobilului şi îl îndrumam să se adreseze AVAS pentru despăgubiri. Prin aceeaşi decizie s-a dispus şi respingerea notificării adresate S.C. F. de către E. în acelaşi sens, cu motivarea că a fost tardiv formulată.

Înalta Curte subliniază relevanţa faptului că însuşi inculpatul C. a apreciat că S.C. F. nu are calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificărilor în raport de inculpatul D. şi de numitul E., că tot el a fost cel care a redactat şi semnat cele două decizii contestate, acelaşi inculpat fiind şi cel care a reprezentat societatea la instanţa de fond şi de apel, susţinând în faţa celor două instanţe acelaşi punct de vedere exprimat în considerentele deciziilor nr. 8 şi 9 din 20.05.2006.

Astfel, a relatat inculpatul că urmare a emiterii deciziei de respingere, D. a formulat plângere împotriva acesteia, fiind înregistrat un litigiu pe rolul instanţelor de judecată civile şi că prin sentinţa civilă nr. 1288 din 03.07.2007 a Tribunalului Iaşi s-a dispus respingerea contestaţiei formulate de către D. împotriva deciziei din anul 2006 a S.C. F. prin care îi fusese respinsă notificarea.

S-a reliefat că împotriva acestei sentinţe civile, D. a exercitat calea de atac a apelului, după ce dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, S.C. F., prin intermediul S.C. WW. S.R.L., al cărei administrator era inculpatul, a formulat întâmpinare prin care s-a solicitat, ca şi în faţa instanţei de fond, respingerea acţiunii, susţinându-se punctul de vedere iniţial, inclusiv cel din decizia din 2006, potrivit căruia D. pentru soluţionarea cererii sale trebuia să se adreseze AVAS.

S-a mai arătat de inculpatul C. că în perioada în care cauza se afla pe rolul Curţii de Apel Iaşi, apărătorii lui D. au depus atât la instanţa de judecată, cât şi la S.C. F. documente în susţinerea cererii de retrocedare (documente care purtau menţiune Arhivele Naţionale), în sensul dovedirii dreptului solicitantului de a-i fi admisă cererea şi că urmare a analizării noilor înscrisuri, inculpata B. i-a comunicat verbal faptul că în Consiliul de Administraţie al S.C. F. s-a decis retrocedarea în natură către D. a imobilului amplasat în Iaşi, str. x, cu menţiunea că nu a participat la şedinţa Consiliului de Administraţie.

Înalta Curte reaminteşte că emiterea acestei a doua dispozitii nu mai era posibila de vreme ce emitentul solutionase deja notificările formulate de P. şi E. prin deciziile nr. 8 şi 9 din 20.05.2006 dezînvestindu-se astfel, cu consecinta epuizarii complete a fazei administrative reglementată de Legea nr. 10/2001, fază care se desfăşoară în faţa unităţii deţinătoare, nemaiexistand posibilitatea legala pentru ca aceasta să revină asupra modului de soluţionare anterior si sa emita o a doua dispozitie asupra aceleiasi notificari.

Se poate reţine că, şi din acest punct de vedere, cei doi inculpaţi au procedat în mod nelegal, neexistând posibilitatea legală de a emite mai multe dispoziţii privind acelaşi imobil, în baza aceloraşi notificări, atâta timp cât, prin hotărâre judecătorească nu au fost anulate cele anterioare.

Înalta Curte mai constată că nu s-au precizat documentele la care face referire inculpatul C., însă faţă de menţiunea acestuia în sensul că prin aceste documente se dovedea dreptul solicitantului de a i se admite cererea, instanţa de apel consideră că, şi în măsura în care s-ar fi depus asemenea documente, acestea nu prezentau relevanţă în raport cu motivele care au stat la baza respingerii notificărilor celor doi moştenitori ai numitului J. prin deciziile 8 şi 9 din 20.05.2006 şi nici a contestaţiei inculpatului D. împotriva sentinţei civile nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006.

Înalta Curte reaminteşte că motivul care a stat la baza respingerii celor două notificări a fost lipsa calităţii S.C. F. de entitate investită cu soluţionarea notificărilor iar respingerea contestaţiei inculpatului D. a fost motivată de instanţa civilă prin lipsa calităţii procesuale active a acestuia urmare a faptului că nu era persoană îndreptăţită la restituire conform Legii 10/2001.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că nici la instanţa de apel şi nici la S.C. F. nu s-au depus documente care să justifice modificarea punctului de vedere al inculpaţilor C. şi B. privind modul de soluţionare a celor două notificări exprimat atât în considerentele celor două decizii emise de societate cât şi în cursul procesului civil, la cele două instanţe.

Totodată, Înalta Curte remarcă că inculpatul C. nu a oferit, în declaraţiile date, nici o explicaţie plauzibilă care să justifice modificarea punctului de vedere privind modul de soluţionare a notificărilor şi aceasta mai înainte de soluţionarea definitivă a litigiului, cu atât mai mult cu cât hotărârea pronunţată era favorabilă S.C. F..

Inculpatul C. recunoaşte că a redactat decizia nr. 2 din data de 29.01.2008, că a semnat-o în calitate de redactor şi că a avut în vedere faptul că pe listele de inventar aflate la S.C. F. imobilul amplasat în Iaşi, str. x figura sub un singur număr, fără a se face distincţie între teren şi clădiri.

Înalta Curte subliniază că inculpatul C. nu a semnat Decizia nr. 2/29.01.2008 doar în clitate de redactor ci în calitate de consilier juridic iar în al doilea rând că şi la momentul la care au fost emise deciziile nr. 8 şi 9 din 20.05.2006 s-au avut în vedere aceleaşi liste de inventar, însă, spre deosebire de acel moment, la emiterea deciziei nr. 2/29.01.2008, cei doi inculpaţi au ignorat că terenul în discuţie se afla în folosinţa S.C. F. şi în proprietatea Statului Român şi numai clădirile erau în proprietatea S.C. F., aspect cunoscut de inculpatul C., astfel cum acesta şi recunoaşte.

Remarcăm că motivele care au stat la baza emiterii Deciziei nr. 2/29.01.2008 sunt în totală contradicţie cu cele stabilite prin sentinţa civilă nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006.

Astfel, în considerentele sus menţionatei decizii se arată că au fost avute în vedere adresa nr. x din data de 11.01.2008 emisă de către Cabinet Avocat KK., în numele şi pentru inculpatul D. cesionar al drepturilor succesorale ale numitei P., documentele depuse, din care rezultă că notificatoarea P. este moştenitoarea autorului J., proprietar al terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. şi al construcţiilor având o suprafaţă construită de 1459,77 m.p. intabulate prin încheierea nr. 5600/26.04.2001 a judecătorului delegat la Biroul de Carte Funciară Iaşi, faptul că E. a formulat notificarea de retrocedare în mod tardiv faţă de prevederile Legii nr. 10/2001, precizările Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, din cuprinsul cărora rezultă că prin efectul cesiunii moştenirii cesionarul se subrogă în drepturile moştenitorului cedat, dobândind toate drepturile ce rezultă din moştenire, inclusiv dreptul la reconstituirea proprietăţii în temeiul legilor fondului funciar şi că în conformitate cu dispoziţiile legilor fondului funciar nu se interzice ca reconstituirea dreptului de proprietate privată să se facă în persoana cesionarului de drepturi succesorale.

Înalta Curte reliefează că în Decizia nr. 2/29.01.2008 nu se face nicio referire la sentinţa civilă nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006, cei doi inculpaţi atribuind o valoare mai mare unor precizări făcute de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în contra celor stabilite de o instanţă de judecată şi totodată, că nu se evidenţiază situaţia juridică a terenului, respectiv că se află în proprietatea Statului Român.

Înalta Curte subliniază că modificarea punctului de vedere exprimat de inculpaţii B. şi C., deşi procedural nici nu aveau această posibilitate, şi aceasta înainte de soluţionarea definitivă a litigiului, a avut loc şi ca urmare a cel puţin unei întâlniri dintre inculpaţii menţionaţi şi inculpatul D., la domiciliul acestuia din urmă, în iarna anului 2008, motivul întâlnirii fiind discuţii în legătură cu Decizia nr. 2/29.01.2008 şi consecinţele emiterii acesteia asupra soluţiei pe care o va pronunţa instanţa de apel.

Înalta Curte remarcă că schimbarea intervenită în hotărârea S.C. F. cu privire la solicitarea lui D. a fost rezultatul unor negocieri personale, private, fiind probată cel puţin una, şi a avut ca scop împiedicarea rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006 care îl excludea definitiv, cu autoritate de lucru judecat, pe inculpatul D. din categoria persoanelor îndreptăţite la restituire.

În acest sens, edificatoare este declaraţia inculpatului C. care arată că în iarna anului 2008 a avut loc o întâlnire la domiciliul lui D., fără să poată preciza dacă această întâlnire a avut loc înainte de emiterea deciziei nr. 2/29.01.2008 sau după, la care a mers împreună cu inculpata B., urmare a solicitării acesteia.

A susţinut inculpatul că nu îşi aminteşte ce s-a discutat exact, dar crede că tot ceva în legătură cu decizia nr. 2/29.01.2008 în cazul în care instanţa de apel ar fi admis apelul.

Înalta Curte reliefează că Decizia 2/29.01.2008 a fost depusă la instanţa de apel de inculpatul C., ce reprezenta societatea în calitate de consilier juridic, motivând instanţei emiterea acesteia urmare a dovezilor suplimentare a dreptului de proprietate al apelantului E., aspect evident nereal dar şi nerelevant, conform considerentelor mai sus enunţate.

Înalta Curte evidenţiază că prin Decizia nr. 24 din 13.02.2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi au fost respinse apelurile declarate de E. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1288/03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

S-a reţinut că în mod legal Tribunalul Iaşi a stabilit că inculpatul D. nu are calitatea de persoană îndreptăţită, fiind vorba numai de vânzarea unor drepturi succesorale, arătându-se că deşi Legea nr. 10/2001 nu cuprinde o interdicţie legală cu privire la înstrăinarea drepturilor moştenitorilor altor persoane, scopul şi raţiunea Legii nr. 10/2001 sunt acelea de a se acorda măsuri reparatorii numai foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ale căror imobile au fost preluate abuziv.

S-a reliefat că inculpatul D., chiar dacă se consideră a fi un succesor al imobilului în litigiu în temeiul contractului de cesiune de drepturi succesorale, nu este persoană îndreptăţită în condiţiile Legii nr. 10/2001, pentru a putea recurge la procedura acestei legi în vederea restituirii în natură a imobilului.

În decizia instanţei de apel se subliniază că deşi instanţa de fond a constatat că numitul D. nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, prin Decizia nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F., depusă la Curtea de Apel în timpul judecării apelului, s-au restituit în natură reclamantului D., terenul şi construcţiile de 6.708,64 m.p. - proprietatea numiţilor J. şi R..

S-a evidenţiat de instanţa de apel că S.C. F. Iaşi, ignorând în totalitate efectele hotărârii judecătoreşti nr. 1288/03.07.2007 a Tribunalului Iaşi, sentinţă suspusă controlului judiciar în apel în chiar acea cauză, a dispus cu privire la terenul şi construcţiile în litigiu, acordându-i apelantului D. ceea ce a solicitat prin acţiunea introdusă la instanţă.

Referitor la Decizia 2/29 ianuarie 2008 s-a menţionat că emiterea acesteia nu duce la schimbarea soluţiei tribunalului, iar motivele de apel formulate de D. nu sunt întemeiate.

În ceea ce priveşte apelul formulat de numitul E., instanţa civilă a arătat că în mod legal Tribunalul Iaşi a respins contestaţia formulată, motivat de faptul că S.C. F. nu are calitatea de entitate să dispună restituirea conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens s-a relevat că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că intimata-pârâtă S.C. F. Iaşi a fost privatizată la data de 10.12.1999, începând cu această dată fiind societate cu capital integral privat, iar instituţia publică ce a făcut privatizarea a fost Fondul Proprietăţii de Stat, actuala Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi că raportat la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 obligaţia de a soluţiona notificarea formulată de E. este în sarcina AVAS Bucureşti şi nu a intimatei S.C. F..

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, numitul D. a formulat recurs, cauza fiind suspendată la data de 27.10.2009, în temeiul art. 242 alin. (1) C. proc. civ., deoarece părţile, legal citate, nu s-au prezentat la termen şi nu au solicitat judecata în lipsă.

Cauza a fost repusă pe rol din oficiu la data de 10.12.2010 pentru a se discuta incidenţa sancţiunii perimării prevăzută de art. 248 C. proc. civ., iar la data de 22.02.2011, prin Decizia nr. 1551 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a constatat perimat recursul formulat de reclamanţii E. şi D..

Relevant este faptul că s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că inculpatul D. nu este persoană îndreptăţită în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru a putea recurge la procedura acestei legi în vederea restituirii în natură a imobilului, şi, totodată, că S.C. F. nu are calitatea de entitate să dispună restituirea conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Totodată, relevantă este şi împrejurarea că s-a menţionat de instanţa civilă că S.C. F. Iaşi a ignorat în totalitate efectele hotărârii judecătoreşti nr. 1288/03.07.2008 la emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008 de către S.C. F..

Un alt aspect care trebuie reliefat este acela că Decizia nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F. nu a fost comunicată părţii civile E. deşi prin decizia sus menţionată se soluţiona şi notificarea formulată de acesta.

De asemenea, decizia emisă de S.C. F. nu a fost comunicată nici Statului Român în calitatea sa de proprietar al terenului restituit, astfel încât şi acesta a fost împiedicat, în calitatea sa de persoană interesată să conteste decizia de restituire a terenului.

Înalta Curte reţine, în baza argumentelor prezentate, conivenţa frauduloasă a inculpaţilor B., C. şi D. la emiterea de către S.C. F. a Deciziei nr. 2/29.01.2008.

Înalta Curte a înlăturat apărarea inculpatului D. potrivit cu care nu a avut cunoştinţă de situaţia juridică a terenului şi de demersurile judiciare şi extrajudiciare care s-au efectuat în numele său de către avocaţii angajaţi pentru restituirea proprietăţii şi intabularea dreptului de proprietate.

Astfel din declaraţia părţii civile E. rezultă că în anul 2006, după ce a primit Decizia nr. 8/20.05.2006 emisă de către S.C. F. prin care i se respinsese notificarea privind restituirea în natură a imobilului situat în str. x pe motiv că S.C. F. nu era entitatea îndreptăţită să dispună restituirea şi era îndrumat să se adreseze AVAS, a fost contactat de către D. care i-a spus că a cumpărat de la mătuşa sa, numita P., drepturile succesorale cu privire la clădirile şi terenurile aparţinând Fabricii de bere şi fostei Fabrici de spirt şi acid carbonic.

A susţinut partea civilă că i s-a comunicat de inculpatul D. faptul că fusese respinsă şi notificarea depusă de P. şi că trebuie să formuleze amândoi acţiune în instanţă împotriva celor două decizii emise de S.C. F., aspect cu care partea civilă a fost de acord, fiind asigurat de inculpatul D. că se va ocupa el de acţiunea în instanţă, având mai mulţi avocaţi cu care colabora.

Martorul S. a arătat că la sfârşitul anului 2008 a început să îl reprezinte pe numitul D. în dosarele de natură civilă pe care acesta le avea pe rolul instanţelor de judecată, cu menţiunea că acesta avea şi alţi avocaţi care îl reprezentau în alte cauze civile.

A susţinut martorul că l-a reprezentat pe inculpat în cinci dosare civile printre care şi dosarul privind plângerea împotriva încheierii de carte funciară prin care fusese respinsă cererea de intabulare a construcţiilor şi terenului din Iaşi strada x nr. 3.

Martorul a menţionat că documentele privind acest dosar i-au fost predate de către D. la momentul încheierii contractului de asistenţă juridică şi că a purtat discuţii cu D., care dorea ca dosarul în care fusese respinsă plângerea împotriva încheierii de carte funciară atât de instanţa de fond, cât şi de apel, să fie trimis spre rejudecare la Judecătoria Iaşi, ca instanţă de fond, apreciind că procedura urmată, respectiv cea contencioasă era incorectă, dosarul trebuind judecat în procedură necontencioasă.

A relatat martorul că a fost la un termen de judecată în care instanţa i-a solicitat să precizeze dacă Decizia nr. 2/2008 a S.C. F. fusese desfiinţată sau era valabilă la acea dată astfel încât a luat legătura D. care i-a precizat că decizia este valabilă, nefiind desfiinţată.

A precizat martorul că la instanţa de recurs a depus o decizie a Curţii de Apel Iaşi ce privea alte două decizii emise de către S.C. F. şi că toate înscrisurile le-a primit de la D..

Înalta Curte arată că hotărârea judecătorească la care face referire martorul este Decizia nr. 24 din 13.02.2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi prin care au fost respinse apelurile declarate de E. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1288/03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi referitor la cele două decizii, 8 şi 9 emise de S.C. F..

A mai menţionat martorul că iniţial, prin plângerea formulată la Judecătoria Iaşi împotriva încheierii de carte funciară, s-a solicitat intabularea dreptului de proprietate cu privire la construcţiile şi terenul din strada x nr. 3 însă, la un moment dat, în faţa instanţei de fond, D. prin avocat, a înţeles să limiteze cererea numai cu privire la construcţii, poziţie care a fost reiterată atât în motivele de apel, cât şi în cele de recurs, formulate de numiţii C. şi XX., în calitate de avocaţi.

A susţinut martorul că, ulterior, Curtea de Apel Iaşi s-a pronunţat prin decizia civilă 468/2009 prin care a fost admis recursul şi cu toate că nu îşi aminteşte cu exactitate ce a dispus instanţa prin această decizie, probabil intabularea dreptului de proprietate cu privire la construcţii.

Martorul a precizat că după redactarea deciziei Curţii de Apel a făcut demersuri în vederea obţinerii formei definitive şi irevocabile a hotărârii şi după ce a obţinut această formă, în original, i-a comunicat-o numitului D..

Înalta Curte reţine astfel, contrar apărării inculpatului D., că acesta avea cunoştinţă şi era informat cu privire la toate demersurile judiciare şi extrajudiciare care au vizat retrocedarea imobilului situat pe str. x şi intabularea dreptului de proprietate asupra acestuia şi că aceste demersuri se efectuau la cererea inculpatului şi în sensul dorit de acesta.

Inculpatul D. a avut la dispoziţie Decizia nr. 24 din 13.02.2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi prin care au fost respinse apelurile declarate de E. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1288/03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi pe care i-a dat-o martorului S., hotărârâre care stabilea cu titlu definitiv că inculpatul D. nu este persoană îndreptăţită la restituire conform Legii nr. 10/2001, după cum acelaşi inculpat a deţinut şi încheierea 5600/2001 a Biroului de Carte Funciară Iaşi în care se menţiona că pentru acel teren proprietar este Statul Român, înscris pe care tot inculpatul l-a remis martorului S..

Relevantă în susţinerea concluziei conivenţei frauduloase dintre inculpaţii B., C. şi D. este şi declaraţia martorului YY., reprezentant al ZZ., desemnată administrator judiciar al S.C. F. la data de 27.02.2008, dată de la care societatea a intrat în procedura generală a insolvenţei.

Înalta Curte subliniază că la data de 27.02.2008 S.C. F. emisese deja Decizia nr. 2/29.01.2008 prin care a dispus retrocedarea către D. a terenului şi construcţiilor situate în str. x, situaţie care nu a fost adusă la cunoştinţa lichidatorului judiciar, inculpata B. menţionând litigiul în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 14475/07.12.2007 şi totodată că societatea ar fi în litigiu cu inculpatul D. privind restituirea imobilului din str. x,

Inculpata nu a adus la cunoştinţa martorului litigiul care deja se finalizase prin pronunţarea deciziei nr. 24 din 13.02.2008 de Curtea de Apel Iaşi prin care au fost respinse apelurile declarate de E. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1288/03.07.2007, aceiaşi atitudine fiind adoptată şi de inculpatul C., inculpat cu privire la care martorul Lupu a menţionat că era avocatul societăţii, acesta fiind cel care i-a dat mai multe informaţii despre imobilele societăţii.

Mai mult, inculpata B. i-a solicitat martorului să discute cu inculpatul D. pentru a vedea modul în care se poate rezolva acest litigiu, discuţie care era inutilă în condiţiile în care imobilul fusese retrocedat iar litigiul finalizat.

Martorul a arătat că după aproximativ trei luni de la deschiderea procedurii insolvenţei s-a întâlnit cu inculpatul D., la domiciliul acestuia care i-a adus la cunoştinţă că este proprietarul imobilelor deţinute de S.C. F. pe strada x nr. 3 întrucât a cumpărat drepturile litigioase, aspect nereal întrucât restituirea acestor imobile se dispusese chiar de S.C. F. prin Decizia nr. 2/29.01.2008.

Este evident că inculpatul D. a considerat că este în interesul său de a ascunde faptul că S.C. F. a dispus retrocedarea imobilului, menţinându-l pe martor în eroare cu privire la un presupus litigiu care era pe rol, martorul arătând chiar că există şi posibilitatea ca societatea să câştige procesul.

Aceiaşi atitudine a fost adoptată şi de inculpatul C. care, ulterior discuţiei dintre martor şi inculpatul D., i-a spus martorului că ar fi câştigat procesul cu acesta în sensul că i-a fost respinsă cererea de retrocedare, deşi chiar inculpatul C. semnase decizia de restituire, martorul solicitându-i inculpatului C. să continue procesul cu consiliul judeţean cu privire la teren.

Înalta Curte reaminteşte că, temporal, această discuţie a avut loc după câteva luni de la data la care chiar inculpatul C. a semnat Decizia nr. 2/29.01.2008 prin care restituise inculpatului D. imobilul, fiind evidentă, şi în cazul acestui inculpat, intenţia de a ţine ascunsă restituirea imobilului, urmare a condiţiilor nelegale, frauduloase în care s-a realizat emiterea ei.

Înalta Curte evidenţiază că martorul menţionat a luat la cunoştinţă de existenţa Deciziei nr. 2/29.01.2008 abia în anul 2010 din considerentele deciziei civile nr. 468 din data de 28.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, despre care a aflat în cadrul unei discuţii cu inculpatul D. care l-a informat pe martor că este proprietarul imobilului din str. x.

Chiar şi în acest moment inculpatul C. a ascuns martorului că împreună cu inculpata B. au emis Decizia nr. 2/29.01.2008 dar şi rolul pe care l-a avut în demersul judiciar al inculpatului D. de intabulare a dreptului de proprietate.

În acest sens martorul YY. a arătat că după întâlnirea cu inculpatul D. a mers la inculpatul C. care s-a prefăcut că nu ştie despre ce este vorba deşi chiar el semnase decizia de restituire şi îl reprezentase pe inculpatul D. în procesul având ca obiect intabularea dreptului de proprietate.

Totodată, martorul sus menţionat a relatat că ulterior, inculpatul C. i-a spus că inculpatul D. ar fi urmat o procedură paralelă şi că are câştig de cauză şi că nu se poate face nimic, în sensul că, pe lângă procesul cu retrocedarea, numitul D. a mai deschis o altă acţiune în care S.C. F. nu a fost citată.

În realitate nu a mai existat nici un proces în faţa instanţelor de judecată care să aibă ca obiect restituirea imobilului situat pe str. x or, calitatea inculpatului D. de persoană îndreptăţită la restituire sau calitatea S.C. F. de entitate deţinătoare a imobilului îndreptăţită să emită decizia de restituire.

De asemenea, martorul a relatat că la insistenţele sale de a face contestaţie, atitudinea inculpatului C. a fost tranşantă în sensul că nu se mai poate face nimic şi că inculpatul D. are câştig de cauză.

Înalta Curte reaminteşte că prin decizia civilă nr. 468 din data de 28.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi nu s-a dispus decât intabularea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, instanţa civilă, precizând că Decizia nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F. constituie titlu de proprietate pentru construcţii, şi aceasta urmare a restrângerii obiectului cererii de intabulare doar la construcţii.

De altfel, aşa cum rezultă din declaraţiile martorului YY., şi inculpata B. a adoptat aceiaşi atitudine, martorul arătând că în discuţiile purtate cu B. şi C. cu privire la litigiile pe care le avea societatea, a auzit de Decizia nr. 2, dar martorul înţelesese că acea decizie era a Curţii de Apel, cei doi incuulpaţi susţinând că prin Decizia 2 i s-a dat câştig de cauză lui D. după care s-a revenit asupra acestei decizii şi a pierdut.

Este evidentă intenţia celor doi inculpaţi de a ascunde faptul că, deşi se pronunţase, cel puţin în primă instanţă, o hotărâre judecătorească care stabilea că inculpatul D. nu avea calitatea de persoană îndreptăţită la restituire iar S.C. F. nu era unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, au emis Decizia nr. 2/29.01.2008.

Inculpatul C. a ascuns martorului YY., astfel cum am arătat, şi faptul că reprezenta interesele inculpatului D. în chiar procesul privind intabularea dreptului de proprietate atât asupra terenului cât şi a construcţiilor în favoarea inculpatului D. şi aceasta după ce prin Adunarea Creditorilor se hotărâse ca inculpatul C. să reprezinte interesele S.C. F., astfel cum vom arăta în continuare.

De altfel, în raport de inculpatul D. nu prezintă relevanţă faptul că S.C. F. nu era unitate deţinătoare îndreptăţită să dispună restituirea întrucât, pentru acest inculpat, instanţa civilă a stabilit, cu titlu definitiv că nu este persoană îndreptăţită la restituire conform Legii nr. 10/2001.

Înalta Curte face trimitere şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 102 din 17.02.2021 care, în considerente a statuat că instanţa penală nu poate ignora autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate de instanţele civile atăta timp cât prin această decizie, instanţa de contencios constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma "cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii" din cuprinsul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. este neconstituţională.

Astfel, în paragraful 45 se arată că..."întrucât încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta contravine şi prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil." Iar în paragraful 46 se subliniază că..,"nerespectarea de către instanţele penale a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti ale instanţelor civile (lato senso) încalcă principiul securităţii juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Prin aceiaşi decizie, în paragraful 47, Curtea Constituţională a reliefat că "Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reglementarea unei excepţii de la principiul autorităţii de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanţe substanţiale şi convingătoare".

Totodată, concluzionând, instanţa de contencios constituţional a arătat în paragraful 48 că..."nu există niciun argument obiectiv şi rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanţa penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile şi care au fost soluţionate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanţă competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existenţa infracţiunii. Totodată, noţiunea de infracţiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleaşi elemente. Prin urmare, teza întâi şi teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen. devin antagonice. De asemenea, Curtea constată că această concluzie se impune şi pentru faptul că mijloacele de soluţionare a chestiunilor prealabile puse la dispoziţia instanţei penale sunt identice cu cele oferite, prin legislaţia în vigoare, instanţei civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanţa penală se face conform regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Prin urmare, instanţa penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluţii definitive pronunţate de o altă instanţă cu privire la o chestiune prealabilă, legislaţia procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanţe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunţarea unor soluţii diferite şi, cu atât mai puţin, argumente care să justifice prevalenţa soluţiei pronunţate de către instanţa penală în privinţa chestiunilor prealabile asupra celei pronunţate de instanţa civilă (lato senso)."

Mai mult, Înalta Curte consideră că inculpaţii B., C. şi D. nu au prezentat argumente în baza cărora instanţa penală să ajungă la o concluzie contrară celei exprimate cu autoritate de lucru judecat de instanţele civile.

Aspectele reliefate conduc şi la aprecierea netemeiniciei apărării inculpatei B. că ar fi acţionat doar la îndrumarea inculpatului C. şi a numitului KK., unul dintre avocaţii inculpatului D., persoane în care s-a încrezut dat fiind pregătirea juridică a acestora.

Înalta Curte reţine, în baza argumentelor prezentate, contrar apărărilor inculpaţilor B., C. şi D., că Decizia nr. 2/29.01.2008 a fost emisă în mod nelegal.

Procedura de intabulare a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Iaşi, str. x în baza Deciziei nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F..

Pentru a constitui titlu executoriu şi pentru a putea intra în posesia imobilului teren şi construcţii, conform art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, inculpatul D. trebuia să procedeze la intabularea dreptului de proprietate.

Înalta Curte subliniază că prin Decizia nr. 2/29.01.2008 s-a restituit inculpatului D. întrgul imobil situat în str. x.

Astfel, conform dispoziţiilor legale menţionate, "Decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară."

În normele Metodologice de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, se relevă la art. 25.3 că Dispoziţiile alin. (4) şi (6) ale art. 25 din lege consacră regimul complex al dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură:

- este asimilată înscrisului sub formă autentică;

- constituie actul juridic de bază pentru efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară (de aceea este necesar ca dispoziţia/decizia de restituire să cuprindă datele de identificare a noului proprietar, a imobilului restituit, cu suprafeţele construite, terenul aferent şi vecinătăţile);

- constituie titlu executoriu, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.

În sensul dispoziţiilor legale mai sus menţionate, prin cererea înregistrată la O.C.P.I. Iaşi sub numărul 94534/07.10.2008, inculpatul D. a solicitat intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp, conform Deciziei nr. 2/29.01.2008.

Prin încheierea 94534/20.10.2008 O.C.P.I Iaşi a respins cererea de intabulare, fiind identificate următoarele impedimente:

- lipsă act de proprietate în formă autentică cu privire la construcţii;

- cu privire la teren, tabular este statul român, ca atare lipseşte decizia de restituire emisă de instituţia competentă (Primăria Mun. Iaşi), conform Legii 10/2001;

- imobilul ce se înstrăinează, conform procesului-verbal de sechestru nr. x/2007 din dosar de executare nr. 1674/1998 înscris în favoarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi, nu poate fi înstrăinat până la radierea sechestrului înregistrat sub nr. x/2007, deoarece conform art. 129 alin. (9) Codul de procedură fiscală "Actele de dispoziţie ce ar interveni ulterior înscrierii sechestrului în carte funciară sunt lovite de nulitate absolută".

Împotriva acestei incheieri inculpatul D. a formulat plângere care a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1666/04.02.2009 pronunţată de Judecătoria Iaşi în sensul respingerii acesteia.

Relevant este faptul că inculpatul D., în considerentele plângerii, subliniază doar nelegalitatea respingerii cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra construcţiilor recunoscând, cu privire la teren, că S.C. F. le-a transmis doar un drept de folosinţă asupra terenului aferent construcţiilor, S.C. F. nedeţinând niciun moment în proprietate terenul aferent construcţiilor, ci a avut asupra acestuia doar un drept de superficie, dreptul de proprietate vizând doar construcţiile edificate pe teren.

Complicitatea dintre inculpaţii D. şi C. rezultă şi din faptul că, după emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008 în condiţiile mai sus reliefate, şi cu toate că, în aceiaşi perioadă, acţiona şi ca avocat al S.C. F., inculpatul C. a acceptat să îl reprezinte pe inculpatul D. în instanţă.

Acest fapt este probat de împrejurarea că la termenul din data de 26.11.2008 s-a prezentat inculpatul C., în calitate de apărător al reclamantului D. (sens în care a depus împuternicirea avocaţială nr. 201), iar la termenul din data de 21.01.2009, inculpatul C. a solicitat admiterea acţiunii, desfiinţarea deciziei de respingere a cererii de intabulare a terenului, întrucât acesta a fost retrocedat în natură de către S.C. F. în baza Legii 10/2001.

Înalta Curte evidenţiază contradicţia dintre motivele inserate în plângere şi concluziile inculpatului C. care a susţinut şi intabularea dreptului de proprietate asupra terenului deşi nelegalitatea încheierii de respingere a cererii de intabulare în baza Deciziei nr. 2/29.01.2009, conform considerentelor plângerii, viza doar respingerea intabulării dreptului de proprietate asupra construcţiilor.

Instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr. 1666/04.02.2009 a arătat că petentul nu a prezentat actul de proprietate cu privire la teren, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 10/2001, simpla decizie de restituire a S.C. F., nefiind suficientă în acest sens, având în vedere şi calitatea petentului de cesionar al drepturilor succesorale.

Pe de altă parte, instanţa a reţinut că asupra imobilului a fost instituit un sechestru în favoarea ANAF la data de 16.11.2007, sechestru care împiedică orice înstrăinare ulterioară.

Împotriva sentinţei civile a declarat apel inculpatul D., reiterându-se faptul că cererea de intabulare s-a referit doar la imobil-construcţii, iar decizia de restituire în natură ce a stat la baza cererii de intabulare s-a referit la acelaşi tip de imobil - construcţii.

S-a subliniat că prin restituire, s-a transmis şi dreptul de folosinţă asupra terenului aferent construcţiilor şi nici nu a pretins, iar emitentul deciziei nu a declarat că a deţinut în vreun moment proprietatea asupra terenului, ci doar a avut asupra acestuia un drept de superficie, dreptul său de proprietate vizând doar construcţiile edificate pe teren.

Înalta Curte arată că şi în calea de atac a apelului, inculpatul D. a fost reprezentat de inculpatul C. care, la termenul din data de 13.05.2009, a precizat că cererea de chemare în judecată este de contencios administrativ.

Prin decizia civilă nr. 544/10.06.2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a respins apelul formulat de inculpatul D., fiind menţinută soluţia instanţei de fond, decizie împotriva căreia inculpatul menţionat, prin intermediul inculpatului C., a formulat recurs.

Înalta Curte constată că şi în considerentele cererii de recurs se reiterează faptul că cererea de intabulare se referă la intabularea dreptului de proprietate pentru construcţiile edificate pe teren.

Prin decizia nr. 468 din data de 28.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a admis recursul formulat de inculpatul D. şi s-a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra clădirilor şi construcţiilor în suprafaţă de 1459,77 mp situate în Iaşi, str. x.

Restrângerea obiectului judecăţii s-a realizat în scopul evident de a se evita pronunţarea instanţei, în mod definitiv, asupra intabulării dreptului de proprietate asupra terenului şi totodată a dat posibilitatea inculpatului D. să se adreseze OCPI Iaşi cu o nouă cerere de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului, ceea ce s-a şi întâmplat.

Ulterior pronunţării deciziei nr. 468 din data de 28.10.2009 de Curtea de Apel Iaşi inculpatul D., prin avocat S., a formulat cerere de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 6.708,64 mp situat în str. x Iaşi, restituit inculpatului D. în baza Deciziei nr. 2/2008 emisă de S.C. F. Iaşi, cerere care a fost înregistrată la OCPI Iaşi sub numărul 2892/08.03.2010.

Referitor la formularea acestei cereri, relevante sunt declaraţiile martorului S., potrivit cu care a fost solicitat de inculpatul D. să se ocupe de intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului, teren şi construcţii situat în Iaşi, str. x.

A arătat martorul că a avut o discuţie prealabilă cu inculpatul D., i-a solicitat actele necesare, pe care le-a primit de la acesta şi întrucât în considerentele deciziei nr. 468 din data de 28.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi se preciza că în condiţiile în care decizia nr. 2/2008 a S.C. F. nu este anulată sau desfiinţată, constituie titlu de proprietate în temeiul dispoziţiilor Legii 10/2001, a opinat că, din punct de vedere juridic, raportat la noua situaţie juridică creată prin pronunţarea acestei decizii, existau temeiuri pentru a notifica OCPI Iaşi pentru intabularea dreptului de proprietate asupra terenului.

Ulterior, a avut o altă discuţie cu inculpatul D. căruia i-a spus că, din punctul său de vedere, are dreptate şi că, raportat la Decizia Curţii de Apel Iaşi nr. 468, se poate face o solicitare de intabulare la OCPI Iaşi pentru teren.

Referitor la situaţia juridică a terenului, martorul a susţinut că i s-a înmânat de inculpatul D. încheierea nr. 5600/2001 a Biroului de Carte Funciară Iaşi în care este precizat faptul că proprietar tabular cu privire la acest teren este statul român.

A subliniat martorul că încheierea sus menţionată a fost ataşată la cererea de intabulare tocmai pentru ca OCPI Iaşi să verifice în registrele proprii dacă în perioada 2001 şi până la data emiterii Deciziei 2/2008 de către S.C. F. au fost înregistrate alte acte sau fapte juridice cu privire la teren, respectiv să verifice modalitatea în care terenul intrase în proprietatea S.C. F. în perioada 2001-2008 (prin vânzare cumpărare, hotărâre a unei autorităţi administrative, hotărâre de guvern).

Înalta Curte observă că şi martorul S. a apreciat că atâta timp cât nu exista un act sau fapt juridic de genul unui contract de vaânzare cumpărare, hotărâre de guvern sau al unei alte autorităţi administrative care să transmită dreptul de proprietate asupra terenului către S.C. F., această societate nu putea dispune restituirea.

Înalta Curte remarcă faptul că martorul S. a considerat că se impune efectuarea de verificări prealabile intabulării dreptului de proprietate asupra terenului, verificări care să aibă ca rezultat evidenţierea unui titlu în baza căruia să se fi transmis dreptul de proprietate de la Statul Român la S.C. F..

Totuşi, Înalta Curte subliniază că şi martorul S. a avut la dispoziţie, astfel cum şi recunoaşte, decizia nr. 24 din 13.02.2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi prin care se stabilea, cu titlu definitiv că inculpatul D. nu este persoană îndreptăţită în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru a putea recurge la procedura acestei legi în vederea restituirii în natură a imobilului şi, totodată, că S.C. F. nu are calitatea de entitate să dispună restituirea conform dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte subliniază că era evident şi pentru martorul S. că între data de 13.02.2008 când s-a pronunţat decizia nr. 24 şi data la care s-a formulat cererea de intabulare nu intervenise nici un act sau fapt juridic de natura celui la care martorul a făcut trimitere.

Mai mult, decizia 2/29.01.2008 emisă de S.C. F. este anterioară datei la care s-a pronunţat decizia nr. 24, respectiv 13.02.2008, astfel încât, dacă ar fi existat un asemenea act sau fapt juridic de transmitere a dreptului de proprietate ar fi fost adus la cunoştinţa instanţei civile.

Totodată, în măsura în care ar fi existat un act sau fapt juridic de transmitere a dreptului de proprietate asupra terenului de la Statul Român către S.C. F., evident s-ar fi solicitat chiar de această societate intabularea dreptului de proprietate.

Revenind la cererea de intabulare, la data de 12.03.2010, O.C.P.I. Iaşi i-a comunicat inculpatului D. actele necesare pentru intabularea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 10/2001.

Prin adresa nr. x/19.03.2010, înregistrată la O.C.P.I. Iaşi sub numărul 32814/26.04.2010, martorul S. a înaintat documentele solicitate şi a precizat faptul că Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C. F. Iaşi în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 47 din Legea nr. 7/1996, ea constituind titlu de proprietate.

Documentele transmise de martorul sus menţionat au fost: împuternicire avocaţială nr. 68 din 05.02.2010; Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C. F. în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 - copie legalizată; Anexa nr. 1 la Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C. F. - individualizare corpuri construcţii; Anexa nr. 2 la Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C. F. - planul cu amplasamentul şi delimitarea bunului imobil - scara 1:5000; decizia civilă nr. 468/28.10.2009 a Curţii de Apel Iaşi - definitivă şi irevocabilă - copie conformă cu originalul; Releveu spaţiu producţie C1 - scara 1:200; încheierea nr. 5600 pronunţată în dosarul nr. x/2001 al Judecătoriei Iaşi - Biroul de Carte Funciară; Schiţa bunului imobil; Certificat de atestare fiscală pentru persoanele fizice nr. 155627/31.03.2010 emis de Direcţia Economică şi Finanţe Publice Locale Iaşi; Extras din Legea nr. 10/2001 - art. 21.

Cererea a fost repartizată spre soluţionare inculpatei A. - registrator, şi numitei AAA. - asistent registrator.

Prin încheierea din data de 30.04.2010 (încheierea nu a mai fost găsită la dosarul de intabulare, fiind identificat numai extrasul de carte funciară pentru informare), inculpata A. a admis cererea numai cu privire la construcţii şi a respins "capătul de cerere cu privire la intabularea dreptului de proprietate asupra terenului de sub A1 înscris în CFE 126627, în temeiul art. 22 şi 49 din Legea 7/1996 conform cărora înscrierea unui drept se poate face numai împotriva aceluia care, la înregistrarea cererii sale, era înscris ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea urmează a fi făcută, în speţă titular asupra terenului fiind Statul Român şi nu F., emitenta deciziei de restituire."

La patru zile după soluţionarea cererii, respectiv la data de 04.05.2010, inculpata A. a reactivat cererea de intabulare, fiind realocată către acelaşi registrator, ca asistent registrator fiind repartizată martora LL..

Prin încheierea nr. 32814/26.04.2010 din data de 05.05.2010, inculpata A. a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului (teren şi construcţii) situat în Iaşi, str. x în favoarea inculpatului D., în baza Deciziei nr. 2/2008 emisă de către S.C. F., prin care s-a restituit în natură terenul în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţiile având o suprafaţă construită de 1459,77 mp.

Potrivit art. 18 din Legea nr. 7/1996 în vigoare la data de 05.05.2010

(1) Activitatea de publicitate imobiliara in cadrul oficiilor teritoriale este indeplinita de registratori de carte funciara, denumiti in continuare registratori, numiti prin ordin al directorului general al Agentiei Nationale, in urma unui concurs organizat de aceasta.

(7) Registratorul raspunde pentru activitatea sa, in conditiile legii.

Art. 19

(1) Cartea funciara este alcatuita din titlu, indicand numarul ei si numele localitatii in care este situat imobilul, precum si din trei parti:

A. Partea I, referitoare la descrierea imobilelor, care va cuprinde:

a) numarul de ordine si cel cadastral al imobilului;

b) suprafata imobilului, destinatia, categoriile de folosinta si, dupa caz, constructiile;

c) planul imobilului cu vecinatatile, descrierea imobilului si inventarul de coordonate al amplasamentului, pentru fiecare imobil in parte, constituie anexa la partea I, intocmita conform regulamentului aprobat prin ordin al directorului general al Agentiei Nationale.

B. Partea a II-a, referitoare la inscrierile privind dreptul de proprietate, care cuprinde:

a) numele proprietarului;

b) actul sau faptul juridic care constituie titlul dreptului de proprietate, precum si mentionarea inscrisului pe care se intemeiaza acest drept;

c) stramutarile proprietatii;

d) servitutile constituite in folosul imobilului;

e) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum si actiunile privitoare la proprietate; orice modificari, indreptari sau insemnari ce s-ar face in titlu, in partea I sau a II-a a cartii funciare, cu privire la inscrierile facute.

C. Partea a III-a, referitoare la inscrierile privind dezmembramintele dreptului de proprietate si sarcini, care va cuprinde:

a) dreptul de superficie, uzufruct, uz, folosinta, abitatie, servitutile in sarcina fondului aservit, ipoteca si privilegiile imobiliare, precum si locatiunea si cesiunea de venituri pe timp mai mare de 3 ani;

b) faptele juridice, drepturile personale sau alte raporturi juridice, precum si actiunile privitoare la drepturile reale inscrise in aceasta parte;

c) sechestrul, urmarirea imobilului sau a veniturilor sale;

d) orice modificari, indreptari sau insemnari ce s-ar face cu privire la inscrierile facute in aceasta parte.

Art. 20

(1) Dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor inscrie in cartea funciara pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis in mod valabil.

(2) Drepturile reale se sting numai prin inscrierea radierii lor din cartea funciara, cu consimtamantul titularului dreptului; acest consimtamant nu este necesar daca dreptul se stinge prin moartea titularului dreptului sau prin implinirea termenului aratat in inscriere; daca dreptul ce urmeaza sa fie radiat este grevat in folosul unei persoane, radierea se va face cu pastrarea dreptului acestei persoane.

Art. 22 Inscrierea unui drept se poate efectua numai:

a) impotriva aceluia care, la inregistrarea cererii sale, era inscris ca titular al dreptului asupra caruia inscrierea urmeaza sa fie facuta;

b) impotriva aceluia care, inainte de a fi inscris, si-a grevat dreptul, daca amandoua inscrierile se cer deodata.

Art. 46

(1) Imobilele ce apartin domeniului public si domeniului privat al statului sau, dupa caz, al unitatii administrativ-teritoriale se vor inscrie in carti funciare speciale ale unitatii administrativ-teritoriale pe care sunt situate, cu exceptiile prevazute de lege.

(2) Cartile funciare speciale se tin de catre birourile teritoriale ale oficiului de cadastru si publicitate imobiliara.

Art. 47 (1) Cererea de inscriere in cartea funciara se va depune la birourile teritoriale ale oficiului teritorial si va fi insotita de inscrisul original sau de copia legalizata de pe acesta, prin care se constata actul sau faptul juridic a carui inscriere se cere; copia legalizata se va pastra in mapa biroului de cadastru si publicitate imobiliara.

Art. 48

(1) In cazul in care registratorul admite cererea, dispune intabularea sau inscrierea provizorie prin incheiere, daca inscrisul indeplineste urmatoarele conditii: a) este incheiat cu respectarea formelor prescrise de lege;

b) indica numele partilor;

c) individualizeaza imobilul printr-un identificator unic;

d) este insotit de o traducere legalizata, daca actul nu este intocmit in limba romana;

e) este insotit, dupa caz, de o copie a extrasului de carte funciara pentru autentificare sau a certificatului de sarcini ce a stat la baza intocmirii actului.

(2) Incheierea va cuprinde determinarea dreptului sau a faptului, indicarea numarului cadastral al imobilului si al cartii funciare, precum si a partii cartii funciare in care urmeaza a se face inscrierea. De asemenea, se vor indica pozitiile ce au fost radiate si numele celui in favoarea sau impotriva caruia s-au facut inscrierile, indiferent de felul lor.

Art. 49 Daca se constata ca cererea de inscriere in cartea funciara nu intruneste conditiile legale, se va respinge printr-o incheiere motivata. Despre respingerea cererii se va face mentiune in registrul de intrare, in dreptul inregistrarii acesteia, precum si in cartea funciara.

Art. 50 (1) Incheierea se comunica celui care a cerut inscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum si celorlalte persoane interesate potrivit mentiunilor din cartea funciara, cu privire la imobilul in cauza, in termen de 15 zile de la pronuntarea incheierii, dar nu mai tarziu de 30 de zile de la data inregistrarii cererii.

Înalta Curte observă că prin încheierea nr. 5600 din data de 26.04.2001 emisă de Judecătoria Iaşi - Biroul de Carte Funciară s-a dispus intabularea dreptului de proprietate al S.C. F. Iaşi asupra clădirilor înscrise în cartea funciară x a Municipiului Iaşi, având numărul cadastral x situate în Iaşi, strada x.

În baza aceleiaşi încheieri, terenul în suprafaţă de 6.708,64 mp din Iaşi strada x nr. x în proprietatea Statului Român, cu drept de folosinţă în favoarea S.C. F. Iaşi.

Reţinem astfel că intabularea şi înscrierea dreptului de proprietate cu privire la construcţii s-a realizat în favoarea S.C. F. în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 7/1996 iar intabularea şi inscrierea dreptului de proprietate cu privire la teren în favoarea Statului Român s-a realizat în conformitate cu dispoziţiile art. 46 din acelaşi act normativ.

Având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 7/1996, mai sus enunţate, la soluţionarea cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în Iaşi, str. x în favoarea inculpatului D., inculpata BBB. era obligată să verifice dacă înscrierea dreptului de proprietate se face împotriva Statului Român, ca proprietar tabular al imobilului sau, observând că cel care transmite dreptul de proprietate nu este proprietar tabular, să solicite prezentarea unor înscrisuri care să facă dovada transmiterii valabile a dreptului de proprietate de la proprietarul tabular la cel care a dispus prin actul prezentat de inculpatul D., respectiv S.C. F..

Înalta Curte subliniază că, la acel moment, dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului de către S.C. F. nu se putea realiza decât în conformitate H.G. nr. 834/1991, ceea ce nu s-a întâmplat, acest aspect fiind stabilit cu titlu definitiv, aşa cum am evidenţiat, printr-o hotărâre judecătorească.

În acest sens s-a exprimat şi martorul S. în declaraţia dată, astfel cum s-a evidenţiat anterior de Înalta Curte.

Corelativ cu intabularea şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea unei persoane trebuie să se realizeze, conform art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 48 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 şi radierea dreptului de proprietate în raport de proprietarul tabular, radiere care nu se poate efectua decât cu consimţământul titularului dreptului, în speţă Statul Român.

Relevantă este declaraţia martorei LL., asistent registrator la momentul emiterii încheierii nr. 32814 din data de 05.05.2010 care a arătat că în momentul în care se primeşte o cerere de intabulare pentru un imobil se operează înscrierea succesivă a proprietarilor şi că în acest dosar terenul figura intabulat pe statul român şi, în mod normal, trebuia solicitat actul prin care a fost transmis dreptul de proprietate de la statul român la S.C. F. şi, ulterior, de la S.C. F. la D..

Martora a subliniat că nu cunoaşte motivul pentru care nu s-au solicitat aceste documente.

Înalta Curte constată că indiferent de caracterul Deciziei nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F., inculpata A., nu a respectat dispoziţiile legale mai sus enunţate, prin aceea că a dispus intabularea dreptului de proprietate cu privire la teren deşi persoana care a transmis acest drept nu era proprietarul tabular al dreptului şi nici nu a solicitat acte care să dovedească transmiterea succesivă a dreptului de proprietate de la Statul Român la S.C. F..

Totodată, deşi, urmare a înscrierii dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea inculpatului D., trebuia să se realizeze şi radierea dreptului de proprietate asupra terenului, inculpata A. nu a solicitat consimţământul proprietarului tabular, respectiv a Statului Român.

Înalta Curte consideră că modalitatea în care a procedat inculpata A. este chiar dovada caracterului fraudulos în care a fost emisă încheierea nr. 32814 din 05.05.2010, aceasta neputând oferi nicio explicaţie a faptului că deşi o altă persoană era proprietar tabular a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea inculpatului D. împotriva unei alte persoane care nu avea calitatea de proprietar tabular şi aceasta fără să solicite de la S.C. F. vreun înscris care să probeze un act sau fapt juridic în baza căruia această societate să fi dobândit dreptul de proprietate.

Totodată, în mod fraudulos, pentru ca Statul Român să nu ia cunoştinţă de intabularea dreptului de proprietate în favoarea inculpatului D. în baza unui act care nu emana de la Statul Român, inculpata A. nu a solicitat consimţământul proprietarului tabular pentru radierea dreptului de proprietate.

De asemenea, urmare a modalităţii în care a acţionat, este evident şi faptul că inculpata A. şi-a dat seama că încalcă dispoziţiile legale din Legea nr. 7/1996 prin intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea inculpatului D..

Totodată, Înalta Curte subliniază că încălcarea acestor atribuţii a avut drept consecinţă obţinerea unui folos necuvenit de către inculpatul D., şi anume posibilitatea de a încheia acte translative de proprietate cu privire la teren şi obţinerea unor sume de bani din vânzarea terenului.

Acesta a constituit şi motivul în raport de care s-a respins cererea inculpatei A. de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prevăzută de art. 132 dinLegea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. prin încheierea de şedinţă din data de 30.06.2021 pronunţată de Înalta Curte în prezentul dosar.

În declaraţia dată în cursul urmăririi penale, inculpata A. a susţinut că nu a sesizat că terenul era în proprietatea statului român, apărare care nu poate fi primită întrucât pentru a se putea pronunţa prin încheiere registratorul, conform art. 48 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, trebuie să indice numarul cadastral al imobilului si al cartii funciare, precum si a părţii cartii funciare in care urmează a se face inscrierea şi totodată pozitiile ce au fost radiate si numele celui in favoarea sau impotriva caruia s-au facut inscrierile, indiferent de felul lor.

De altfel, inculpata A. a şi revenit asupra acestei susţineri în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, dându-şi seama de caracterul cu totul neverosimil al acestei afirmaţii.

Inculpata A. recunoaşte însă că trebuia să solicite o adresă de la statul român prin care să îşi dea acordul ca terenul să fie dat în proprietatea celui ce a solicitat intabularea, însă nu a acţionat în sensul menţionat, fără a oferi vreo explicaţie de ce nu a procedat conform obligaţiilor ce rezultă chiar din Legea nr. 7/1996.

Şi această afirmaţie a fost retractată de inculpata A. în declaraţia dată în faţa instanţei de apel, fiind evident că era în defavoarea sa însă, simpla revenire, fără nici o justificare, nu poate fi luată în considerare.

A susţinut inculpata A. că în situaţia în care dreptul de proprietate era transmis succesiv la mai mulţi proprietari, iar ultimul proprietar solicita intabularea dreptului său de proprietate nu se făcea înscrierea succesivă a drepului de proprietate.

Acest aspect nu prezintă nici o relevanţă întrucât, ceea ce a reţinut Înalta Curte a fost omisiunea voită a inculpatei de a solicita înscrisuri care să probeze transmiterea succesivă a dreptului de proprietate, aspect confirmat şi de martora LL., aspect care oricum era logic întrucât trebuia să se probeze că dreptul de proprietate a fost transmis de la proprietarul tabular.

Fiind audiată în faţa instanţei de apel, inculpata A. a susţinut că cererea înregistrată în data de 26 aprilie 2010, i-a fost repartizată spre soluţionare în mod aleatoriu.

A arătat inculpata că la momentul respectiv exista o presiune determinată de soluţionarea cererilor în termen, situaţie în care pentru a evita o sancţiune, proceda la soluţionarea cererilor pe care le considera mai complexe, iniţial prin respingere, urmând ca ulterior până la împlinirea termenului şi în condiţiile în care mai avea timpul necesar să le reanalizeze şi să le aducă modificările pe care le considera necesare, fără a exista vreo dispoziţie legală care să îi permită rechemarea cererii.

Totodată, a susţinut că soluţia iniţială de respingere era înregistrată în calculator, iar când reintra pe cererea respectivă, aceasta se ştergea automat din program, cu menţiunea că, în aceste condiţii, în calculator rămâne soluţia de respingere, dar nu ca şi încheiere, ci doar ca menţiune a soluţiei, fără ca această încheiere iniţială, atât timp cât nu iese din instituţie, cât nu este comunicată, să aibă vreo valoare juridică.

Înalta Curte observă că aceste aspecte nu au fost relatate de inculpată în declaraţia dată în cursul urmăririi penale.

A reliefat inculpata că la momentul la care a pronunţat acea soluţie iniţială, respectiv admitere în parte numai cu privire la construcţii şi respingere cu privire la teren, a avut în vedere dispozitivul deciziei Curţii de Apel privind plângerea formulată de D. referitor la respingerea iniţială de către OCPI a cererii de intabulare şi că, ulterior, reanalizând cererea de intabulare formulată de D. a avut în vedere considerentele deciziei Curţii de Apel în care se arăta că decizia pronunţată de S.C. F. nr. 2/2008 nu fusese anulată şi că nu se putea face abstracţie de aceasta.

A precizat inculpata că registratorii nu iau în considerare numai dispozitivul hotărârii, ci şi considerentele, şi pentru a-şi întări convingerea că trebuie să dispună şi intabularea terenului, s-a consultat şi cu colegii săi, care după citirea acelei decizii au ajuns la concluzia unanimă că trebuie să se intabuleze şi terenul.

A arătat inculpata că a avut cunoştinţă de faptul că la Curtea de Apel s-a renunţat la capătul de cerere privind intabularea terenului şi că, după părerea sa, după renunţarea părţilor privind cererea de intabulare a terenului, aspectul legat de intabularea terenului nu a mai fost analizat de instanţă.

Faţă de această afirmaţie, Înalta Curte consideră că inculpata A. a înţeles foarte bine limitele investirii instanţei civile şi limitele în care instanţa civilă se putea pronunţa, respectiv doar cu privire la construcţii şi că orice interpretare extensivă este nelegală.

A relatat inculpata că acest aspect a şi fost avut în vedere la momentul la care s-a formulat o nouă cerere, considerând că, nefiind pronunţată o soluţie pe intabulare a terenului, poate să se folosească de considerentele deciziei Curţii de Apel referitoare la faptul că decizia nr. 2/2008 nu a fost anulată şi că nu se poate face abstracţie de aceasta.

De altfel acesta a şi fost scopul urmărit de D. la momentul la care şi-a restrâns obiectul judecăţii, şi care a fost speculat de inculpata A..

A mai reliefat inculpata că a avut cunoştinţă de faptul că la acel moment în cartea funciară figura ca proprietar Statul Român.

Inculpata A. a relatat că la momentul la care a reanalizat cererea a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 10/2001, potrivit cu care orice societate deţinătoare poate restitui terenurile, art. 20 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, dispoziţii în baza cărora a apreciat că în mod greşit a respins cererea cu privire la intabularea terenului.

Înalta Curte subliniază că, deşi inculpata A. face referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu conţinutul menţionat de aceasta, o asemenea dispoziţie legală nu există, şi oricum nu era în atribuţia sa de a aprecia dacă o persoană avea sau nu calitatea de unitate îndreptăţită să dispună restituirea.

Singura obligaţie a inculpatei era să verifice dacă proprietarul tabular era şi cel care a emis decizia de restituire şi, în măsura în care aceasă condiţie nu era îndeplinită, avea obligaţia să solicite actele translative de proprietate care probau transmiterea proprietăţii de la proprietarul tabular la cel care a dispus restituirea prin decizie.

A susţinut inculpata că nu a cunoscut să fi existat vreun litigiu cu privire la acest teren, în cartea funciară existând doar o notare privind un sechestru.

A menţionat inculpata că, după câte cunoaşte încheierea finală a fost comunicată părţilor din dosar inclusiv Statului Român.

Inculpata şi-a retractat susţinerea din declaraţia dată în cursul urmăririi penale potrivit cu care ar fi avut obligaţia, pentru a dispune intabularea, să solicite o adresă de la Statul Român, prin care să îşi dea acordul ca terenul să fie dat în proprietatea celui care solicită intabularea, însă nu oferă nici o explicaţie a retractării.

Noua poziţie adoptată de inculpată cu privire la acest aspect este contrazisă însă de declaraţia martorei LL. mai sus analiztă.

În aceiaşi declaraţie inculpata a susţinut că, în raport de încheierea din 07.10.2008 prin care s-a respins cererea de intabulare a dreptului de proprietate formulată de inculpatul D. au intervenit elemente noi, şi anume considerentele deciziei Curţii de Apel în care se arăta că trebuia să se ţină seama de decizia nr. 2/29.01.2008, întrucât nu fusese anulată şi nu se putea face abstracţie de aceasta.

Referitor la încheierea iniţială din 30.04.2010 prin care a respins cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului, inculpata a menţionat că, la acel moment fusese desemnat un alt asistent registrator care a fost înlocuit întrucât a plecat definitiv din ţară.

A arătat inculpata că nu era posibilă comunicarea unei încheieri înainte de împlinirea termenului de soluţionare deoarece nu era achitat un tarif de urgenţă pentru a fi soluţionată şi comunicată înainte de termen, fapt pentru care nici nu crede că încheierea din 30.04.2010 ar fi fost comunicată oficial înainte de termen.

Referitor la semnătură, inculpata a declarat că este foarte posibil ca încheierea din 30.04.2010, aşa cum s-a redactat după ce a scos-o din calculator, să o fi semnat, însă nu îşi mai aduce aminte, fiind posibil ca, din grabă, să se fi întâmplat acest lucru şi aceasta odată cu alte lucrări.

A precizat inculpata că a luat la cunoştinţă, din conţinutul deciziei pronunţate de Curtea de Apel, de faptul că S.C. F. avea doar un drept de folosinţă asupra terenului aferent construcţiilor, aspect care reieşea şi din înscrierea din cartea funciară.

Referitor la precizarea inculpatei, Înalta Curte reaminteşte că prin decizia civilă nr. 468 din data de 28.10.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi nu s-a dispus decât intabularea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, instanţa civilă, reliefând, în considerentele hotărârii, că Decizia nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F. constituie titlu de proprietate, dar această precizare era evident, în concordanţă cu limitele sesizării.

Înalta Curte arată că răspunderea penală a inculpatei A. nu este stabilită pentru că nu a verificat valabilitatea Deciziei nr. 2/29.01.2008, ci pentu faptul că, observând că intabularea se solicită împotriva unei persoane care nu are calitatea de proprietar tabular cu privire la teren, nu a solicitat înscrisuri care să dovedească transmiterea proprietăţii de la cel care figura, la momentul formulării cererii, ca proprietar la S.C. F. care, la acel moment, era înscrisă în cartea funciară doar cu un drept de folosinţă asupra terenului, fiind încălcate astfel dispoziţiile legale la care Înalta Curte, ca şi instanţa de fond, a făcut trimitere.

Totodată, Înalta Curte precizează că şi radierea dreptului de proprietate asupra terenului, ca operaţiune corelativă intabulării, trebuia să se realizeze în raport de Statul Român or, actul prezentat de inculpatul D. nu emana de la proprietarul tabular, condiţii în care era obligatorie informarea Statului Român.

Înalta Curte consideră că acţiunile şi omisiunile inculpatei A., nu au putut fi rezultatul unor erori sau a unei culpe, a neştiinţei sau a slabei pregătiri, aceasta cunoscând că Statul Român este proprietar tabular şi că intabularea şi înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului se putea realiza numai împotriva acestuia.

Această concluzie a fost avută în vedere de Înalta Curte la momentul la care a respins cererea inculpatei A. de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 298 C. pen.

Înalta Curte observă că inculpata A. avea obligaţia să respecte, la soluţionarea cererii de intabulare, dispoziţiile Legii nr. 7/1996, ceea ce, în mod evident, nu a făcut, astfel încât aspectele susţinute de inculpată că atribuţiile sale ca registrator nu sunt prevăzute în lege, ci în regulament şi în fişa postului, nu pot fi primite.

Intabularea dreptului de proprietate trebuia să se realizeze în concordanţă cu cerinţele art. 20, art. 22, art. 48 din Legea nr. 7/1996.

În consecinţă, apărările inculpatei A. în sensul susţinut de aceasta şi evidenţiat de Înalta Curte nu pot fi primite.

Înalta Curte arată că nu sunt suficiente elemente probatorii pentru a stabili dacă la data de 30.04.2010 inculpata A. s-a pronunţat, prin încheiere, în condiţiile Legii nr. 7/1996, cu privire la cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului şi construcţiilor, dubiul urmând să profite inculpatei.

Acest aspect probează însă că inculpata A. şi-a dat seama că prin intabularea dreptului de proprietate asupra terenului în favoarea inculpatului D. încalcă dispoziţiile legale pe care avea obligaţia să le respecte în virtutea funcţiei deţinute şi a acceptat producerea prejudiciului în dauna proprietarului tabular, respectiv Statul Român.

Înalta Curte subliniază că inculpata A. a avut posibilitatea şi a luat la cunoştinţă de faptul că inculpatul D. şi-a restrâns obiectul judecăţii privind cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului, după o primă soluţie de respingere de către OCPI Iaşi, acceptând astfel soluţia pronunţată, mai mult, susţinând ca temei al restrângerii obiectului judecăţii faptul că S.C. F. nu este proprietară a terenului aferent construcţiilor.

Totodată, acest fapt, coroborat cu atitudinea inculpatului D. de a se adresa, la scurt timp, OCPI Iaşi cu o cerere la care renunţase, deşi a avut posibilitatea ca instanţa civilă să se pronunţe asupra temeiniciei sau netemeiniciei dreptului său de a obţine şi intabularea dreptului de proprietate asupra terenului, nu putea fi interpretat de inculpata A. decât în sensul evitării pronunţării unei hotărâri definitive de respingere a pretenţiilor sale şi imposibilitatea inculpatului D. de a se adresa cu o nouă cerere de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului.

În mod concret, referitor la apărările inculpatului D. în raport de condamnarea sa pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu în forma complicităţii, Înalta Curte arată următoarele:

Coroborând aspectele reţinute referitor la: modul de emitere a Deciziei nr. 2/29.01.2008 de S.C. F., conivenţa frauduloasă a inculpaţilor B., C. şi D. în ceea ce priveşte emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008 de S.C. F. şi modul în care a acţionat inculpatul D. după respingerea cererii de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului de OCPI Iaşi, ceea ce a condus la posibilitatea reînvestirii acestei instituţii cu o nouă cerere de intabulare, Înalta Curte apreciază că inculpatul D. nu a sesizat doar autorităţile competente cu diferite cereri care urmau să fie soluţionate, într-un fel sau altul de acestea.

Înalta Curte arată că inculpatul D. s-a implicat în emiterea nelegală a Deciziei nr. 2/29.01.2008 pentru a dobândi, în mod fraudulos, dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiilor situate în Iaşi, str. x, cunoscând că nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire conform Legii nr. 10/2001.

Ulterior, cunoscând că nu poate dispune de bunurile dobândite prin Decizia nr. 2/29.01.2008 decât după intabularea dreptului de proprietate asupra bunurilor restituite, a demarat procedura în faţa OCPI Iaşi, cunoscând caracterul nelegal al actului pe care îl prezenta.

Totodată, faţă de respingerea iniţială a cererii de intabulare, tocmai pentru că avea cunoştinţă de caracterul nelegal al Deciziei nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F., şi-a restrâns obiectul plângerii numai la intabularea dreptului de proprietate asupra construcţiilor pentru ca, la scurt timp, să se adreseze cu o nouă cerere de intabulare a dreptului de proprietate asupra terenului în baza unei hotărâri judecătoreşti care dispusese, chiar din iniţiativa sa, numai cu privire la construcţii.

Aspectele reliefate constituie argumente care au determinat instanţa de apel să respingă cererea de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 297 C. pen.

În ceea ce priveşte apărările inculpatului D. în raport de reţinerea vinovăţiei sale în comiterea infracţiunii de spălare de bani, Înalta Cure evidenţiază următoarele:

Inculpatul D. a susţinut că actele de transfer ale proprietăţii nu aveau drept scop ascunderea originii dreptului de proprietate aspect susţinut de faptul că acesta cunoştea că tot ceea ce este înscris în cartea funciară este accesibil publicului, adică nu este ascuns.

Mai mult, în actele de transfer al dreptului de proprietate s-a precizat originea dreptului, făcându-se referire explicită atât la Decizia nr. 2/2008 emisă de S.C. F. cât şi la decizia civilă nr. 468/2009 pronunţată de Curtea de Apel laşi în dosarul nr. x/2008, de unde rezultă lipsa oricărei intenţii de a ascunde originea dreptului de proprietate asupra terenului dobândit prin retrocedare.

Referitor la acest aspect, inculpatul D. a arătat că s-a deplasat la BNP Q. unde avusese şi medierea cu E. şi l-a întrebat cum să protejeze proprietatea faţă de E..

A susţinut inculpatul că notarul i-a spus să caute o persoană de încredere căruia să-i vândă imobilul şi întrucât nu s-a putut prezenta la data stabilită pentru semnarea actului de vânzare cumpărare cu DD.,sora soţiei sale, a mers soţia sa CC. care avea procură de mai mult timp, şi a semnat actul de vânzare cumpărare.

A precizat inculpatul că nu mai reţine dacă s-a plătit vreo sumă de bani.

Inculpatul D. a reliefat că o perioadă imobilele de pe strada x nr. 3 au fost închiriate la foştii chiriaşi ai S.C. F. cu contracte de închiriere înregistrate la finanţe şi, ulterior, chiriaşii au solicitat să cumpere imobilele prin credite bancare ceea ce s-a şi întâmplat.

Numita CC., soţia inculpatului D., a susţinut că s-a discutat cu notarul Q. despre modul în care se putea proteja imobilul din Iaşi, strada x nr. 3 de numitul E., notarul fiind cel care le-a indicat modul de întocmire a actelor notariale, respectiv, vânzare cumpărare de cote părţi şi, ulterior, de partaj. Ulterior, documentele au fost redactate la biroul notarial şi au fost contactaţi de angajaţii biroului şi îndrumaţi la notarul care era disponibil la acel moment respectiv numita EE. în faţa căreia a semnat actul de vânzare cumpărare ce a fost autentificat sub nr. x/20.05.2010 prin care D. (reprezentat de CC. - conform procurii speciale autentificată sub nr. x/18.07.2006) a transferat cota parte de 5/100 din imobilul compus din teren în suprafaţă de 6708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp către DD..

Notarul i-a adus la cunoştinţă faptul că nu se putea face şi partajul în aceiaşi zi, întrucât trebuiau efectuate menţiunile în cartea funciară.

S-a mai susţinut că după efectuarea menţiunilor la OCPI Iaşi cu privire la vânzarea cotei părţi, au fost contactaţi de la BNP Q. în vederea efectuării următorului act, ceea ce s-a şi întâmplat.

S-a precizat că s-a deplasat cu soţul său şi cu numita DD., sora sa, unde actul de partaj era deja întocmit, fiind autentificat tot de către notarul EE..

Numita DD. a arătat că în momentul în care s-au făcut aceste tranzacţii, nu cunoştea nimic de colaborarea dintre CCC. cu cumnatul său, D. însă a înţeles că această colaborare era una nefericită, în sensul că CCC. îl şantaja, solicitându-i mai multe sume de bani, motiv pentru care a fost efectuată această tranzacţie prin care imobilele din strada x nr. 3 au vândute către aceasta.

S-a mai susţinut că, ulterior a făcut o procură specială prin care l-a împuternicit pe D. să se ocupe de aceste imobile (vânzare, donaţie etc.).

S-a reliefat că pentru a se evita şicanele lui CCC., care cerea din ce în ce mai mulţi bani şi le-a anulat nişte procuri, se impunea încheierea acestui act pentru a înceta aceste şicane.

Numita DD. a arătat că deşi în contract s-a menţionat că ar fi plătit suma de 65.000 RON, în realitate, nu s-a achitat nici o sumă de bani în această tranzacţie.

Ulterior, numita DD. a semnat şi contractul de partaj voluntar dar nu îşi mai aminteşte alte detalii, întrucât, tot ceea ce a făcut a fost de a semna la notar nişte acte.

S-a recunoscut că nici la încheierea acestui document nu s-a plătit vreo sumă de bani şi că nu putea să se ocupe de aceste lucruri şi nici nu o interesau, fapt pentru care a dat procură surorii sale CC. şi cumnatului său D. pentru a se ocupa de aceste imobile.

S-a reliefat că toate sumele de bani au fost încasate de inculpatul D..

Înalta Curte subliniază că, la data de 20.05.2010, inculpatul D., reprezentat de soţia sa, CC., în calitate de mandatar, conform procurii speciale autentificate sub nr. x, a transferat cota parte de 5/100 din imobilul compus din teren în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp numitei DD., sora numitei CC., pentru suma de 65.000 RON. Această operaţiune s-a concretizat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/20.05.2010, de către notarul public EE. din cadrul BNP Q..

La data de 04.06.2010, inculpatul D. i-a cedat numitei DD., cota de 95/100 din dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Iaşi, strada x, nr. 3, compuse din teren în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp, contra sultei de 20.000 euro, întocmindu-se, în acest sens, de către notarul public EE., contractul de partaj voluntar autentificat sub numărul x/04.06.2010.

Se poate observa că prin încheierea acestor contracte fictive, dreptul de proprietate asupra terenului a fost transferat, în totalitate, către numita DD., sora soţiei inculpatului D..

Înalta Curte remarcă faptul că cel puţin primul contract a fost încheiat de inculpatul D. cu numita DD. la aproximativ 2 săptămâni de la intabularea dreptului de proprietate, deci chiar înainte de a expira termenul în care încheierea de intabulare putea fi atacată.

Astfel, potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, " Încheierea se comunică celui care a cerut înscrierea sau radierea unui act sau fapt juridic, precum şi celorlalte persoane interesate potrivit menţiunilor din cartea funciară, cu privire la imobilul în cauză, în termen de 15 zile de la pronunţarea încheierii, dar nu mai târziu de 30 de zile de la data înregistrării cererii.

Conform art. 50 alin. (2) din acelaşi act normativ "Încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată cu plângere, în termen de 15 zile de la comunicare, la biroul teritorial"

Relevant este faptul că, în mai puţin de o lună de la pronunţarea încheierii de intabulare din data de 05.05.2010, inculpatul D. nu mai figura ca titular al dreptului de proprietate, fiind înscrisă în cartea funciară numita DD..

Această grabă deosebită nu poate fi justificată de presupusul comportament şicanator al părţii civile E., comportament care nici nu a fost probat.

Totodată, prin dezmembrarea suprafeţei de teren, fiecare din acestea au primit un alt număr cadastral, astfel încât, în contractele de vânzare cumpărare care s-au perfectat cu terţii, încheierea de intabulare emisă în baza Deciziei nr. 2/29.01.2008 ori această decizie nu mai erau menţionate.

În deplin acord cu instanţa de fond, Înalta Curte va reţine că prin încheierea unei multitudini de acte juridice, inculpatul D. a schimbat imobilul provenit din săvârşirea infracţiunii în mai multe terenuri, pe care le-a transferat unor cumpărători de bună-credinţă şi, procedând în această manieră, a separat veniturile ilicite de sursa lor de provenienţă, creând o aparenţă de legalitate a patrimoniului dobândit în mod ilegal.

În consecinţă, criticile sunt neîntemeiate.

III. Criticile formulate pe latura civilă de inculpaţii B., C., D. şi A.:

Inculpata B. a arătat că admiterea acţiunii civile exercitate de Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice -ANAF - DGRFP Iaşi - AJFP Iaşi este neîntemeiată având în vedere faptul că legalitatea emiterii Deciziei nr. 2/2001 nu a făcut obiectul cercetării judecătoreşti în prezenta cauză întrucât prin Rechizitoriul din data de 15.06.2017 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, s-a dispus "Clasarea cauzei cu privire la săvârşirea de către inculpata B. a infracţiunii de folosire, cu rea-credinţa, a bunurilor sau creditului de care se bucura societatea, într-un scop contrar intereselor acesteia prin emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008 întrucât a intervenit prescripţia răspunderii penale"

Referitor la E., inculpata a apreciat că acesta nu era persoana îndreptăţită la restituire şi pierduse dreptul subiectiv de a-si mai valorifica prerogativa de recunoaştere a calităţii de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât în cauza civila care a format obiectul dosarului nr. x/2006 al Tribunalului laşi contestaţia acestuia a fost respinsa pe excepţia tardivităţii.

Prin urmare, inculpata a susţinut că în mod netemeinic instanţa de fond a admis acţiune civilă exercitată de E., apreciind că se impune respingerea acesteia.

Înalta Curte apreciază criticile formulate ca neîntemeiate din perspectiva următoarelor considerente:

Emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008 de S.C. F., în condiţiile reliefate de Înalta Curte la momentul la care a analizat întrunirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii pentru care s-a dispus condamnarea inculpatei B., constituie un act de complicitate la comiterea infracţiunii de abuz în serviciu având drept consecinţă obţinerea pentru altul a unui avantaj patrimonial, prevăzută de art. 132 dinLegea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. de inculpata A..

În consecinţă, caracterul nelegal al acestei decizii a fost analizat şi reţinut în raport de infracţiunile care au constituit obiectul judecăţii în prezenta cauză, neavând nicio relevanţă că a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru o altă infracţiune care putea fi reţinută în concurs.

Afirmaţia inculpatei B. potrivit cu care partea civilă E., nu era persoana îndreptăţită la restituire şi pierduse dreptul subiectiv de a-si mai valorifica prerogativa de recunoaştere a calităţii de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât în cauza civila care a format obiectul dosarului nr. x/2006 al Tribunalului laşi contestaţia acestuia a fost respinsă pe excepţia tardivităţii, este nefondată.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006 s-a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, contestaţia formulată de D. împotriva deciziei nr. 9/20.05.2006 emisă de S.C. F. şi a admis în parte contestaţia formulată de E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006, decizie pe care a anulat-o.

Referitor la contestaţia formulată pentru numitul E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006 emisă de S.C. F. Iaşi, instanţa civilă a stabilit că S.C. F. Iaşi nu are, prin lege, calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării astfel încât, fondul dreptului contestatorului nu a fost analizat.

În considerentele sentinţei s-a reţinut, în mod explicit, că se impune admiterea contestaţiei formulată de E. şi anularea deciziei nr. 8/20.05.2006 emisă de S.C. F., notificarea reclamantului urmând a fi soluţionată de AVAS Bucuresti.

Inculpatul C. a arătat că demersul judiciar pentru restituirea proprietăţii formulat de E. a fost tardiv. Prin urmare, nu se poate reţine că această persoană ar fi fost în vreun fel prejudiciată prin activitatea infracţională, situaţie în mod greşit a fost admisă acţiunea civilă.

Înalta Curte observă că apărarea inculpatului C. pe latură civilă este similară cu cea a inculpatei B. fapt pentru care o va aprecia ca neîntemeiată din perspectiva aceloraşi considerente.

Inculpatul D. a arătat că faptele reţinute în sarcina sa nu au fost de natură să producă un prejudiciu Statului Român deoarece în mod legal a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului de 6807.64 m.p. în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Critica formulată este neîntemeiată întrucât, aşa cum Înalta Curte a evidenţiat, pe larg, prin sentinţa civilă nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006 s-a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, contestaţia formulată de D. împotriva deciziei nr. 9/20.05.2006 emisă de S.C. F. şi a admis în parte contestaţia formulată de E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006, decizie pe care a anulat-o.

În considerentele sentinţei civile mai sus menţionate, s-a stabilit, în raport de contestaţia formulată de numitul D. împotriva deciziei nr. 9 din 20.05.2006 emisă de S.C. F. Iaşi că acesta nu are calitatea de persoană îndreptăţită conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 întrucât a dobândit drepturile succesorale printr-un contract autentificat.

Referitor la contestaţia formulată pentru numitul E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006 emisă de S.C. F. Iaşi, instanţa civilă a stabilit că S.C. F. Iaşi nu are, prin lege, calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării astfel încât, fondul dreptului contestatorului nu a fost analizat.

Înalta Curte evidenţiază că prin Decizia nr. 24 din 13.02.2008 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi au fost respinse apelurile declarate de E. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1288/03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi.

S-a reţinut că în mod legal Tribunalul Iaşi a stabilit că inculpatul D. nu are calitatea de persoană îndreptăţită, fiind vorba numai de vânzarea unor drepturi succesorale, arătându-se că deşi Legea nr. 10/2001 nu cuprinde o interdicţie legală cu privire la înstrăinarea drepturilor moştenitorilor altor persoane, scopul şi raţiunea Legii nr. 10/2001 sunt acelea de a se acorda măsuri reparatorii numai foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora, ale căror imobile au fost preluate abuziv.

Afirmaţia inculpatului D. potrivit cu care partea civilă E. a precizat în convenţia din 18.03.2011 că nu mai are pretenţii decurgând din calitatea de persoană îndreptăţită asupra imobilului retrocedat inculpatului D. şi că a primit contravaloarea cotei care i s-ar fi cuvenit nu prezintă relevanţă întrucât paguba materială din comiterea infracţiunii săvârşită de inculpatul D. s-a produs în dauna Statului Român.

Mai mult, urmare a respingerii ca tardivă a contestaţiei împotriva Deciziei nr. 8/2006 emisă de S.C. F. nu avea îndrituirea de a dobândi vreun drept patrimonial în legătură cu imobilele deţinute de S.C. F..

Afirmaţia inculpatului D., potrivit cu care partea civilă E. nu era persoana îndreptăţită la restituire şi pierduse dreptul subiectiv de a-si mai valorifica prerogativa de recunoaştere a calităţii de persoană îndreptăţită la masuri reparatorii potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât în cauza civila care a format obiectul dosarului nr. x/2006 al Tribunalului laşi contestaţia acestuia a fost respinsă pe excepţia tardivităţii, este nefondată.

Astfel, aşa cum s-a arătat şi pentru inculpaţii B. şi C., prin sentinţa civilă nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006 s-a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, contestaţia formulată de D. împotriva deciziei nr. 9/20.05.2006 emisă de S.C. F. şi a admis în parte contestaţia formulată de E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006, decizie pe care a anulat-o.

Referitor la contestaţia formulată pentru numitul E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006 emisă de S.C. F. Iaşi, instanţa civilă a stabilit că S.C. F. Iaşi nu are, prin lege, calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării astfel încât, fondul dreptului contestatorului nu a fost analizat.

În considerentele sentinţei s-a reţinut, în mod explicit că se impune admiterea contestaţiei formulată de E. şi anularea decizia nr. 8/20.05.2006 emisă de S.C. F., notificarea reclamantului urmând a fi soluţionată de AVAS Bucuresti.

În ceea ce priveşte dispoziţia instanţei de anulare a Deciziei nr. 2 emisă de S.C. F. s-a arătat că, pentru a dispune această măsură era necesar să fie pusă, în prealabil, în dezbaterea contradictorie a părţilor.

Mai mult, anularea acestei decizii nu a fost cerută/propusă nici prin rechizitoriu, nici prin solicitări ulterioare ale vreuneia dintre părţi sau a Ministerului Public şi nici nu a fost pusă în discuţie din oficiu de către instanţă, fiind încălcat astfel principiul contradictorialităţii.

Totodată, inculpatul D. consideră că s-a încălcat de către instanţa de fond şi principiul disponibilităţii întrucât persoanele pretins prejudiciate nu au solicitat restabilirea situaţiei anterioare, acestea solicitând plata de despăgubiri pentru pierderea drepturilor invocate, pierdere cauzată -potrivit lor - de emiterea Deciziei nr. 2/2008 şi de intabularea dreptului de proprietate în favoarea lui D..

Înalta Curte apreciază aceste critici ca neîntemeiate din perspectiva dispoziţiilor art. 25 alin. (3) C. proc. pen. potrivit cu care " Instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii"

În consecinţă, chiar dacă părţile civile nu au solicitat, instanţa era obligată să se pronunţe în sensul menţionat, în condiţiile în care, la deliberare, a ajuns la concluzia că se impune o asemenea soluţie.

S-a mai arătat de inculpatul D. că, deşi instanţa a obligat inculpaţii la plata contravalorii terenului, a dispus şi restabilirea situaţiei anterioare, situaţie în care Statul Român se îmbogăţeşte fără just temei: primeşte şi terenul dar şi contravaloarea lui.

Şi această critică este neîntemeiată întrucât terenul a fost înstrăinat de inculpatul D. prin contracte de vânzare cumpărare încheiate cu cumpărători de bună credinţă, ieşind definitiv din sfera de dispoziţie a Statului Român, astfel încât, restabilirea situaţiei anterioare nu se poate realiza decât prin plata de despăgubiri.

Anularea Decizia nr. 2/29.01.2008 s-a dispus urmare a faptului că emiterea acesteia, în condiţiile frauduloase menţionate, a constituit actul de complicitate prin care s-a comis de inculpata A. infracţiunea prev. de art. 132 dinLegea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen.

S-a mai arătat de inculpatul D. că, întrucât prin Decizia nr. 2/2008 s-a dispus şi retrocedarea unor clădiri (în legătură cu care nici măcar nu s-a susţinut că ar fi fost săvârşită o faptă ilicită), efectul desfiinţării acesteia se răsfrânge şi asupra titlurilor de proprietate asupra clădirilor depăşindu-se limitele investirii instanţei şi bulversând grav circuitul civil.

Critica este neîntemeiată întrucât caracterul fraudulos al emiterii deciziei mai sus menţionate a vizat întreaga decizie, astfel cum Înalta Curte a argumentat, şi nu numai dispoziţia privitoare la teren.

S-a arătat că pentru inculpatul D. s-a stabilit cu titlu definitiv că nu este persoană îndreptăţită la restituire conform Legii nr. 10/2001 iar emiterea Deciziei s-a făcut fără a exista o hotărâre a Consiliului de Administraţie a S.C. F..

În ceea ce priveşte critica potrivit cu care instanţa de fond a ignorat prevederile art. 1386 alin. (1) C. civ., Înalta Curte apreciază că şi această critică este nefondată întrucât întrucât terenul a fost înstrăinat de inculpatul D. prin contracte de vânzare cumpărare încheiate cu cumpărători de bună credinţă, ieşind definitiv din sfera de dispoziţie a Statului Român.

Inculpata A. a susţinut că prima instanţă a analizat în mod superficial dreptul de proprietate asupra terenului situat în municipiul Iaşi, str. x, şi, din această cauză, în ciuda inexistenţei în dosar a unui titlu de proprietate şi a unei analize privind clasificarea acestui teren, ca fiind de interes local, judeţean sau naţional, instanţa a stabilit fără suport probator că acest bun imobil se află/s-a aflat în proprietatea statului român.

Statul român nu a fost prejudiciat prin încheierea nr. 32814 din 5 mai 2010, dată de inculpata apelantă A., întrucât aceasta producea doar efect de opozabilitate faţă de terţi şi nu anula intabularea anterioară a dreptului statului, din cartea funciară specială nr. x.

Înalta Curte consideră aceste critici ca fiind neîntemeiate în baza considerentelor reliefate cu ocazia analizei întrunirii elementelor de tipicitate ale infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea sa.

Înalta Curte arată că prin intabularea dreptului de proprietate în favoarea inculpatului D. în baza Deciziei nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F., aceasta a dobândit caracterul unui titlu executoriu şi a făcut posibilă înstrăinarea terenului de către inculpatul D. către cumpărători de bună credinţă, legătura de cauzalitate dintre fapta comisă de inculpata A. şi prejudiciul produs Statului Român fiind evidentă.

Inculpata A. a apreciat ca nelegală obligarea sa la plata daunelor morale către partea civilă E. întrucât ar lipsi legătura de cauzalitate dintre fapta inculpatei A. şi prejudiciul moral reţinut de prima instanţă.

S-a reliefat că inculpata nu a avut în dosarul de intabulare şi nici în cartea funciară informaţii despre demersurile făcute de această parte civilă pentru restituirea bunurilor autorilor lui şi nu a fost implicată în nicio acţiune prin care să fi rezolvat o cererea a părţii civile sau o cerere potrivnică părţii civile. O intabulare prin care partea civilă nu era vizată nu îi poate cauza acesteia, în nicio măsură, un prejudiciu.

Înalta Curte apreciază şi această critică ca fiind neîntemeiată întrucât, aşa cum am arătat prin sentinţa civilă nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006 s-a stabilit, cu titlu definitiv, că partea civilă E. este persoană îndreptăţită la restituire conform Legii nr. 10/2001 şi că notificarea acestuia urma să fie soluţionată, în conformitate cu prevederile acestui act normativ de Statul Român prin AVAS Bucureşti.

Înalta Curte arată că prin intabularea dreptului de proprietate în favoarea inculpatului D. în baza Deciziei nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F., aceasta a dobândit caracterul unui titlu executoriu şi a făcut posibilă înstrăinarea terenului de către inculpatul D. către cumpărători de bună credinţă.

În acest mod terenul a ieşit definitiv de sub dispoziţia Statului Român, astfel încât, partea civilă E. nua avut posibilitatea de a dobândi acest teren de la Statul Român, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

IV. Criticile formulate de inculpaţii B., C., D. şi A. cu privire la individualizarea pedepselor:

Instanţa de apel apreciază că, în contextul particular al cauzei, natura şi cuantumul pedepselor ce trebuie să fie aplicate inculpaţilor este necesar să fie stabilite astfel încât să fie apte şi suficiente să asigure realizarea scopului sancţionator.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a dat eficicienţă în stabilirea duratei pedepsei atât gravităţii infracţiunii săvârşite cât şi periculozităţii infractorului, şi a avut în vedere criteriile enumerate de art. 74 C. pen.: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Înalta Curte arată că instanţa de fond a analizat situaţia fiecărui inculpat în raport de toate aceste criterii şi s-a orientat spre minimul special prevăzut de textul legal incriminator.

Înalta Curte observă însă că nu s-a luat în considerare faptul că inculpatul D. a fost singurul care a profitat de comiterea infracţiunii, acesta fiind singurul în patrimoniul căruia au intart sumele de bani obţinute din vânzarea terenului, fiind necesar ca acest aspect să se reflecte şi în cuantumul pedepselor aplicate inculpaţilor dar şi în modalitatea de executarea pedepselor.

De asemenea, Înalta Curte arată că, dat fiind intervalul mare de timp care a trecut de la data comiterii faptelor şi până la rămânerea definitivă a condamnării, aproape 13 ani, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii nu mai este atât de mare, aspect care, de asemenea, trebuie să se reflecte în cuantumul pedepselor aplicate.

În raport de împrejurările reliefate, Înalta Curte consideră că pentru toţi inculpaţii se impune reducerea pedepselor aplicate pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare, minimul prevăzut de textul legal incriminator, iar pentru inculpaţii B., C. şi A. se impune schimbarea modalităţii de executare.

Pentru inculpaţii B., C. şi A., în sarcina cărora s-a reţinut comiterea unei singure infracţiuni, Înalta Curte reliefează că instanţa de fond nu a dat eficienţă faptului că, în toată această perioadă, inculpaţii şi-au adaptat comportamentul la exigenţele legii penale, sunt integraţi social şi familial şi au desfăşurat activităţi licite pentru obţinerea mijloacelor de existenţă, condiţii în care, Înalta Curte apreciază că executarea efectivă a pedepselor este excesivă.

Din perspectiva aceloraşi considerente, pentru inculpaţii B., C., D. şi A. se va reduce şi durata pedepselor complementare de la 4 ani la 2 ani.

Astfel, se constată că pentru inculpaţii B., C. şi A. sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 91 C. pen. astfel încât se va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Totodată, aspectele avute în vedere la reducerea cuantumului pedepsei au fost valorificate şi în aprecierea îndeplinirii condiţiei prev. de art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen.

Este de observat că cei trei inculpaţi au solicitat, în subsidiar, ca modalitate de executare a pedepsei, suspendarea sub supraveghere ceea ce reprezintă un acord tacit de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, răspunzându-se astfel exigenţelor impuse de art. 91 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 92 alin. (1) C. pen., se va stabili, pentru fiecare din cei trei inculpaţi, termen de supraveghere de 3 ani.

În baza art. 93 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpaţii B., C. şi A. se vor supune următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune din cadrul Tribunalului Iaşi, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. se va impune inculpaţilor B., C. şi A. obligaţia de a desfăşura un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) şi (4) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpaţii B., C., D. şi A. vor presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 90 zile la una din cele două instituţii publice respectiv Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi şi Consiliul Local Iaşi - Direcţia de Asistenţă Comunitară, cu sectoarele din subordine, ce va fi stabilită de Serviciul de Probaţiune din cadrul Tribunalului Iaşi în funcţie de posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului şi la nivelul instituţiilor din comunitate, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu pot presta această muncă.

Numărul zilnic de ore se va stabili prin legea de executare a pedepselor.

Se va atrage atenţia inculpaţilor B., C., D. şi A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care, inculpaţii, cu rea credinţă nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege.

Pedepsele accesorii se vor executa numai în situaţia în care suspendarea executării pedepsei sub supraveghere va fi revocată şi se va dispune executarea efectivă a pedepsei închisorii.

Referitor la inculpatul D., întrucât în sarcina acestuia s-a reţinut săvârşirea a două infracţiuni în concurs real, în aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., se vor contopi cele două pedepse principale de 3 ani închisoare precum şi pedepsele complementare şi se va aplica acestuia pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care se va adăuga 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare, rezultând pedeapsa de 4 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., după terminarea executării pedepsei principale.

Înalta Curte constată că pentru inculpatul D. nu sunt întrunite cumulativ condiţiile pentru a se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere întrucât cuantumul pedepsei rezultante este mai mare decât cel prevăzut de art. 91 alin. (1) lit. a) C. pen. şi anume de cel mult 3 ani.

B. În apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi de părţile civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Pubice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi E..

I. O primă critică, comună, a vizat greşita schimbare a încadrării juridice de către Curtea de Apel Iaşi prin încheierea din data de 29.11.2020,

- pentru inculpata A., din infracţiunea de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., în infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

- pentru inculpata B., din complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., în complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

- pentru inculpatul C., din complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., în complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

- pentru inculpatul D., din complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 309 C. pen. şi aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., în complicitate la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

S-a solicitat schimbarea încadrării juridice în sensul de a se reţine, pentru fiecare inculpat şi dispoziţiile art. 309 C. pen. referitoare la fapta care a produs consecinţe deosebit de grave.

Referitor la această critică Înalta Curte evidenţiază următoarele:

Prin încheierea din data de 30 iunie 2021, Înalta Curte a respins, cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi, de partea civilă E..

În considerentele acelei încheieri s-a reţinut că toate criticile care ar conduce la schimbarea de încadrare juridică în sensul solicitat reprezintă practic veritabile obiecţiuni la expertiza efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, obiecţiuni apreciate de Înalta Curte ca neîntemeiate, concluzie ce are la bază materialul probator administrat în cauză precum şi considerentele celor două rapoarte de expertiză, evidenţiate şi de instanţa de fond.

S-a arătat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi că pentru a dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor comise de inculpaţii A., B., C. şi D., instanţa de judecată a acordat relevanţă raportului de expertiză întocmit în cursul cercetării judecătoreşti de către expertul G., şi nu raportului de expertiză întocmit în cursul urmăririi penale de către expertul JJ., considerând că primul raport este fundamentat ştiinţific, concordant cu probele din dosar.

S-a susţinut că abordarea prin piaţă ia în considerare ofertele sau vânzările proprietăţilor similare, dar şi informaţiile referitoare la piaţă, stabilind o estimare a valorii prin procese de comparaţie.

Prin metoda comparaţiilor directe estimarea valorii de piaţă se face prin analizarea pieţii pentru a găsi proprietăţi similare şi comparând apoi aceste propietăti cu cea de evaluat, având în vedere câteva criterii: drepturile de proprietate, condiţii de vânzare şi de piaţă, amplasament/localizare, suprafaţă, restricţii legate de utilizare, tip drum, echipare tehnico-edilitară, destinaţie.

Analiza comparativă se axează pe asemănările şi diferenţele care afectează valoarea, care pot include diferenţe în ce priveşte drepturile de proprietate evaluate, motivaţia cumpărătorilor şi vânzătorilor, condiţiile de finanţare, condiţiile de piaţă la data evaluării, dimensiuni, localizare, caracteristici fizice, caracteristici economice.

S-a precizat că, în cauză, s-au avut în vedere trei variante, trei proprietăţi situate în apropierea proprietăţii evaluate, în anexa raportului de expertiza fiind reliefate caracteristicile celor trei variante, dintre care două tranzacţii şi o ofertă.

S-a susţinut că expertul desemnat în cursul urmăririi penale a evidenţiat prin metode ştiinţifice, detaliat, elementele de comparaţie, în cuprinsul anexelor raportului de expertiză, concluzionând că valoarea totală de piaţă a terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. este de 1.596.589 euro, respectiv 5.974.437 RON, cu TVA.

Astfel, cu toate că expertiza întocmită de JJ. a fost efectuată pe baza unor aprecieri corecte, prin metode ştiinţifice. în cuprinsul hotărârii de fond instanţa nu a analizat în niciun mod acest mijloc de probă, nu a arătat motivele înlăturării acestuia, deşi ar fi trebuit să detalieze considerentele pentru care nu a acordat relevanţă raportului de expertiză întocmit de către expertul JJ..

S-a mai arătat că aprecierile instanţei de fond referitoare la raportul de expertiză întocmit de către G. în cursul cercetării judecătoreşti, respectiv că acesta este fundamentat ştiinţific şi concordant cu probele de la dosar sunt eronate.

S-au reliefat următoarele erori:

Expertul tehnic judiciar G. nu a abordat corect acest element de comparaţie, întrucât corecţiile trebuiau aplicate funcţie poziţionarea terenului şi categoria de folosinţă.

- terenul subiect este situat în intravilan (categoria de folosinţă C. civ.); -terenul comparabila 1 şi terenul comparabila 3 teren neproductiv, teren arabil -parţial C. civ., astfel încât se impunea o corecţie pozitivă(+%) pentru comparabilele 1 şi 3; expertul tehnic judiciar nu a luat în calcul acest element de comparaţie, fapt care a dus la stabilirea unui rezultat eronat.

Referitor la elementul de comparaţie: (CMBU Cea Mai Bună Utilizare), orecţiile pentru comparabile aplicate de expert: 1(0%), 2(0%), 3(7%), 4(5%) însă xpertul tehnic judiciar G. a abordat superficial acest element de comparaţie, întrucât corecţiile trebuiau aplicate funcţie CMBU a terenului la data de 29.01.2008.

Astfel, terenul subiect are mai multe utilizări posibile:terenurile comparabile 1 şi 2 mai multe utilizări posibile; terenurile comparabile 3 şi 4 "exclusiv rezidenţiale".

S-a apreciat că se impunea o corecţie pozitivă(+%) pentru comparabilele 3 şi 4, datorită acestei limitări în utilizare însă expertul telinic judiciar nu a luat în calcul acest element de comparaţie, fapt care a dus la stabilirea unui rezultat eronat.

Referitor la elementul de comparaţie: amenajarea terenului, corecţiile pentru comparabile aplicate de expert: 1(0%), 2(0%), 3(0%), 4(0%).

Se relevă că expertul tehnic judiciar G. nu a abordat corect acest element de comparaţie întmcât corecţiile trebuiau aplicate funcţie amenajările existente pe teren la data de 29.01.2008.

În acest sens se arată că terenul subiect este împrejmuit şi are platformă betonată iar terenul comparabila 1, este neîmprejmuit şi nu are platforma betonată.

Prin încheierea de şedinţă din data de 30.06.2021, Înalta Curte a stabilit că valoarea prejudiciului se impune a fi stabilită în raport de valorile de piaţă existente la data de 29 ianuarie 2009, faţă de împrejurarea că instanţa a fost sesizată prin rechizitoriu cu o infracţiune de abuz în serviciu pretins săvârşită de registratorul de carte funciară A. prin realizarea unei intabulări în mod nelegal în anul 2010, astfel încât prejudiciul ce ar rezulta din săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu şi care ar trebui avut în vedere de instanţă se situează la nivelul anului 2010 şi nu al anului 2008.

În ceea ce priveşte valorile stabilite prin raportul de expertiză efectuat în cursul cercetării judecătoreşti, Înalta Curte constată că expertul a avut în vedere valori apropiate de valorile celorlalte terenuri din zonă, că a fost respectată procedura impusă de modalitatea de evaluare aleasă iar erorile la care se referă Parchetul, chiar şi reale, nu pot conduce la stabilirea unei valori de piaţă apropiată de cea indicată în expertiza efectuată în cursul urmăririi penale.

Astfel, expertul a indicat maaterialul documentar care a stat la baza întocmirii expertizei care a fost reprezentat de dosarul cauzei, măsurătorile şi constatările de la faţa locului, ofertele vânzări terenuri similare (contracte de vânzare-cumpărare), H.G. nr. 834/14.03.1991, publicaţii locale cu publicitate imobiliară, baza de date T., colecţia Evaluarea rapidă a construcţiilor U., ghidul P135/99, colecţia de reviste EXPERTIZA TEHNICĂ a corpului experţilor tehnici din România, Coeficienţi şi indici de individualizare pentru stabilirea valorii de circulaţie, editată de Societatea Generală a Experţilor Tehnici S.A.

Totodată, expertul a identificat bunurile imobile, a prezentat caracteristicile constructive generale ale clădirilor, a precizat că zona dispune de energie electrică, gaze naturale, apă curentă, telefonie, internet.

Având în vedere specificul zonei, precum şi caracteristicile imobilelor din zona studiată - spaţii industriale - expertul a stabilit valoarea terenului prin metoda comparaţiilor de piaţă explicând şi motivul care a determinat alegerea acestei metode.

În acest sens s-a arătat că evaluarea terenului realizată prin metoda comparaţiilor de piaţă, permite evaluatorului să formuleze o opinie asupra valorii în urma analizei unor proprietăţi similare şi comparării acestora cu proprietatea în cauză. În abordarea prin comparaţie, opinia asupra valorii de piaţă se formează în urma comparării proprietăţilor similare cu proprietatea în cauză şi care au fost tranzacţionate în perioada respectivă.

Analiza comparativă a proprietăţilor şi tranzacţiilor se concentrează pe asemănările şi diferenţele care afectează valoarea, care pot include diferenţe în ce priveşte drepturile de proprietate evaluate, motivaţia cumpărătorilor şi vânzătorilor, condiţiile de finanţare, condiţiile de piaţă la data evaluării, dimensiuni, localizare, caracteristici fizice, caracteristici economice.

Înalta Curte observă că expertul a explicitat elementele de comparaţie: drepturile de proprietate ale comparabilelor sunt similare cu elementul de comparaţie al proprietăţii evaluate, nu s-a aplicat nicio ajustare; condiţiile de finanţare sunt similare cu cele ale proprietăţii evaluate, nu s-a aplicat nicio ajustare; condiţiile de vânzare ale comparabilelor sunt similare cu cele ale proprietăţii evaluate, nu s-a aplicat nicio ajustare; condiţiile de piaţă sunt similare cu cele ale proprietăţii evaluate, nu s-a aplicat nicio ajustare.

S-a reliefat şi modul în care au fost selectate comparabilele în sensul că s-a analizat aria extinsă a pieţei imobiliare pentru segmentul de proprietăţi industriale, deoarece nu s-au găsit oferte valabile pe piaţa analizată. În acest caz, avându-se în vedere localizarea similară, s-au selectat două proprietăţi rezidenţiale la care s-au aplicat corecţii negative, întrucât preţul proprietăţii rezidenţiale este mai mare decât al proprietăţii industriale.

S-a menţionat că preţul terenurilor oferite spre vânzare diferă în funcţie de suprafaţă cu un procent cuprins între 5% şi 25%. Pentru terenurile localizate în zone urbane, preţurile pe mp sunt majorate cu cât suprafaţa terenului este mai mare. Uneori, preţul mai este influenţat de utilizarea terenului coroborată cu suprafaţa acestuia sau de prezenţa unor construcţii speciale edificate pe acesta, implicând, astfel, costuri de reamenajare a terenului. În cazul de faţă, comparabilele au fost ajustate negativ, deoarece au suprafeţe mai mici decât proprietatea subiect. Preţul terenurilor oferite spre vânzare diferă în funcţie de topografie şi categorie de folosinţă cu un procent cuprins între 2% şi 30%. Pentru comparabila 2 s-a alocat un spor de 5% pentru calea de acces superioară.

Expertul a explicat ajustările aplicate şi pe cele care le-a înlăturat arătând că ajustările pentru utilităţi vizează un interval cuprins între 0% - 30% în funcţie de lipsa unei reţele în zonă şi de distanţa până la amplasament, cu menţiunea că, în cazul de faţă, nu au fost aplicate astfel de ajustări şi ajustările pentru clasificarea terenului care vizează un interval cuprins între 5%-10% în funcţie de amplasarea în cadrul localităţii (extravilan, intravilan), precizându-se că în zona analizată au fost identificate terenuri amplasate doar intravilan şi astfel nu au fost necesare ajustări.

S-a arătat că zonarea comparabilelor este similară cu cea a proprietăţii evaluate pentru comparabilele 1 şi 2. Pentru comparabilele 3 şi 4 zonarea este superioară proprietăţii subiect şi că indicatorul "Cea mai bună utilizare a proprietăţilor" comparabilelor este similară pentru comparabilele 1 şi 2. Pentru comparabilele 3 şi 4 utilizarea este strict rezidenţială raportat la suprafaţă. Tipul de dezvoltare este restrâns faţă de proprietatea subiect.

A mai arătat expertul că ajustările pentru amenajări reflectă costurile pentru dotarea terenului cu alei betonate, pavaje, împrejmuire sau platforme betonate şi că în cazul de faţă, nu au fost aplicate ajustări.

Expertul a concluzionat că valoarea totală de piaţă a terenului în suprafaţă de 6.708,64 m.p. este de 234.802,40 euro, respectiv 884.970,25 RON.

Înalta Curte observă de asemenea că în raportul de expertiză criticat, aspectele reţinute de Parchet ca fiind erori, au fost stabilite de expert fundamentat, fapt pentru care, instanţa de apel a considerat obiecţiunile ca neîntemeiate.

Înalta Curte arată că instanţa de fond şi-a însuşit motivat raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar G. şi a înlăturat motivat celelalte rapoarte de expertiză efectuate în cauză.

Partea civilă Statul Român a susţinut nelegalitatea raportului de expertiză întrucât nu i s-a comunicat încheierea prin care s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare în cauza, obiectivele expertizei, scopul efectuării acesteia, numele expertului desemnat şi termenul de depunere a raportului de expertiză.

Totodată, s-a reliefat că expertiza tehnică judiciară întocmită în cauză nu le-a fost comunicată şi nici nu au fost înştiinţaţi că a fost depusă la dosarul cauzei şi că poate fi studiată pentru a lua la cunoştinţa de concluziile expertului.

S-a mai invocat şi faptul că nu s-a dispus citarea părţii civile pentru termenele de judecata ulterioare, fiind astfel îngrădit dreptul de a lua la cunoştinţa de stadiul procesului şi probele administrate ulterior în cauză.

Înalta Curte apreciază criticile formulate ca neîntemeiate, din perspectiva următoarelor considerente:

Astfel, conform art. 353 alin. (2) C. proc. pen. "Partea prezentă personal, prin reprezentant sau prin apărător ales la un termen, precum şi partea căreia, personal, prin reprezentant sau apărător ales ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată nu mai sunt citate pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie."

Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Pubice Iaşi- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi a fost citat pentru primul termen de judecată şi întrucât citaţia a fost semnată şi ştampilată de reprezentantul părţii civile, aceasta a primit termen în cunoştinţă, fapt pentru care, în mod legal nu s-a mai dispus citarea.

Totodată, Înalta Curte evidenţiază că nu există obligativitatea comunicării încheierii prin care s-a dispus efectuarea expertizei însă la dosarul instanţei de fond există dovezile prin care expertul a înştiinţat partea civilă despre efectuarea expertizei.

Înalta Curte observă că au fost respectate dispoziţiile art. 172 şi urm C. proc. pen. referitoare la efectuarea expertizei.

Potrivit art. 178 alin. (3) C. proc. pen., raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a efectuat expertiza neexistând obligativitatea comunicării acestuia, părţile având posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză consultând dosarul cauzei.

Înalta Curte subliniază că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Pubice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi nu a formulat nici o obiecţiune în ceea ce priveşte modul în care expertul a evaluat imobilul, susţinând doar că nu este de acord cu valoarea stabilită prin raportul de expertiză, în consecinţă nu există motive în raport de care să se reaprecieze asupra cuantumului prejudiciului stabilit de expertul G..

S-a criticat de Statul Român, prin reprezentantul legal că, îm mod greşit instanţa de fond nu a luat în considerare la stabilirea prejudiciului şi faptul că S.C. F. a fost supusa procedurii insolventei conform Legii nr. 85/2006, iar partea civilă s-a înscris la masa credală cu suma de 3.945.985,69 RON, creanţa fiind garantată conform sechestrelor asigurătorii instituite asupra bunurilor mobile şi imobile din patrimoniul debitoarei conform art. 121 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei.

În deplin acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că simpla înscriere la masa credală a unui creditor cu o anumită sumă, nu poate influenţa cuantumul prejudiciului într-o cauză penală, cuantum stabilit în baza unui probatoriu administrat în mod legal.

II. Critici formulate pe latura civilă de partea civilă E.:

II.1 S-a susţinut că instanţa de fond a soluţionat incorect şi incomplet latura civila a cauzei.

În acest sens s-a arătat că desfiinţarea deciziei nr. 2/29.01.2008 nu este o modalitate de reparare a prejudiciului şi, ca atare, nu este o modalitate de soluţionare a acţiunii civile. Desfiinţarea înscrisului nu ţine de latura civilă, ci de latura penală a procesului penal.

S-a considerat că instanţa de fond trebuia să dispună nulitatea absolută a Deciziei 2/2008 emisa de S.C.F. precum şi a actelor subsecvente acesteia şi/sau care au ca baza de referinţă Decizia nr. 2/2008, respectiv: încheierea de intabulare 32814/05.05.2010 a terenului de 6.708,64 m.p. din str. x (fost nr. 3) emisă de OCPI Iaşi; toate actele de vânzare cumpărare încheiate de inculpatul D. personal si/sau prin succesorii/interpuşii acestuia; toate încheierile de intabulare ce s-au făcut de către OCPI Iaşi în baza actelor de vânzare cumpărare a căror nulitate se va pronunţa, întrucât toate sunt rezultatul infracţiunilor şi/sau, după caz, au la baza săvârşirea unei infracţiuni.

Înalta Curte apreciază critica formulată ca neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:

La data de 20.05.2010, inculpatul D., reprezentat de soţia sa, CC., în calitate de mandatar, conform procurii speciale autentificate sub nr. x, a transferat cota parte de 5/100 din imobilul compus din teren în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp numitei DD., sora numitei CC., pentru suma de 65.000 RON. Această operaţiune s-a concretizat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/20.05.2010, de către notarul public EE. din cadrul BNP Q..

La data de 04.06.2010, inculpatul D. i-a cedat numitei DD., cota de 95/100 din dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Iaşi, strada x, nr. 3, compuse din teren în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp, contra sultei de 20.000 euro, întocmindu-se, în acest sens, de către notarul public EE., contractul de partaj voluntar autentificat sub numărul x/04.06.2010.

Suprafaţa de teren de 6.708,64 mp din Iaşi, strada x, nr. 3, având numărul cadastral x, a fost dezmembrată în două loturi, respectiv lotul x în suprafaţă de 5641 mp (cu numărul cadastral x) şi lotul x în suprafaţă de 1.097 mp (cu numărul cadastral x). Operaţiunea a avut loc la BNP Q., unde notarul public EE., la cererea numitei CC., în calitate de mandatară a numitei DD., conform procurii speciale autentificate sub nr. x/04.06.2010, a întocmit actul de dezmembrare autentificat sub numărul x/15.07.2010.

Terenul în suprafaţă de 5.612 mp, situat în Iaşi, strada x, nr. 3, cu numărul cadastral x, a fost dezmembrat în două loturi, respectiv lotul x în suprafaţă de 5.132 mp (cu numărul cadastral x) şi lotul x în suprafaţă de 480 mp (cu numărul cadastral x), prin actul de dezmembrare autentificat sub numărul x/05.08.2010, de către notarul public EE., la solicitarea numitei CC., în calitate de mandatară a numitei DD., conform procurii speciale autentificate sub nr. x/04.06.2010.

Conform actului de dezmembrare autentificat sub nr. x/22.10.2010 de către BNP Q., numita DD., prin mandatar CC., a hotărât următoarele:

- Dezmembrarea imobilului constând din suprafaţa de teren C. civ. de 5.132 m.p. situat în intravilan mun. Iaşi, jud. Iaşi, str. x, având număr cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x a localităţii Iaşi şi constituirea a 3 noi corpuri de proprietate distincte, rezultând:

1. Lotul x având număr cadastral x, constând din suprafaţa de teren C. civ. de 149 m.p. situat în intravilan mun. Iaşi, jud. Iaşi, str. x;

2. Lotul x având număr cadastral x, constând din suprafaţa de teren C. civ. de 718 m.p. situat în intravilan mun. Iaşi, jud. Iaşi, str. x;

3. Lotul x având număr cadastral x, constând din suprafaţa de teren C. civ. de 4265 m.p. situat în intravilan mun. Iaşi, jud. Iaşi, str. x

S-a menţionat că dreptul de proprietate asupra imobilului specificat a fost dobândit în baza contractului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/04.06.2010 la Biroul Notarial Q., iar ulterior a fost dezmembrat în baza actelor de dezmembrare autentificate sub nr. x/15.07.2010 şi sub nr. x/05.08.2010 la Biroul Notarial Q..

De asemenea, s-a menţionat că valoarea imobilului ce se dezmembrează este de 663.968 RON.

Suprafaţa de teren de 1.097 mp, având numărul cadastral x, rezultată din dezmembrarea iniţială a suprafeţei totale de 6.708,64 mp în cele două loturi, respectiv lotul x în suprafaţă de 5641 mp (cu numărul cadastral x) şi lotul x în suprafaţă de 1.097 mp (cu numărul cadastral x) a fost vândută de numita DD., împreună cu construcţiile, pentru suma de 57.000 euro, către S.C. AA. S.R.L. Iaşi, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/27.10.2010 la BNP Q. şi ASOCIAŢII, de notarul public EE..

La data de 24.11.2010, notarul public Q. a autentificat sub numărul x/24.11.2010 contractul de vânzare-cumpărare prin care numita DD. a vândut, cu suma de 35.000 euro, către S.C. W. S.R.L. Iaşi, imobilul compus din:

- suprafaţa de teren de 149 mp cu numărul cadastral x;

- spaţiul de producţie situat la parter cu suprafaţa utilă de 245,15 mp cu numărul cadastral x, împreună cu cota indiviză de 87,13 mp aferentă spaţiilor comune şi cota indiviză de teren de 80,51 mp aferentă spaţiului din suprafaţa totală de teren de 718,00 mp având numărul cadastral x;

- cota indiviză de teren de 151,34 mp aferentă spaţiului comercial cu numărul cadastral x din suprafaţa totală de teren de 718 mp având numărul cadastral x.

De asemenea, la aceeaşi dată, sub numărul 6668/24.11.2010, notarul public Q. a autentificat contractul de vânzare-cumpărare, prin care numita DD. a vândut, cu suma de 10.000 euro, către S.C. W. S.R.L. IAŞI imobilul compus din suprafaţa de teren de 480 mp cu numărul cadastral x, rezultat din dezmembrarea suprafeţei de 5.612 mp, în două loturi, respectiv lotul x în suprafaţă de 5.132 mp (cu numărul cadastral x) şi lotul x în suprafaţă de 480 mp (cu numărul cadastral x).

Suprafaţa de teren de 4.265 mp, cu numărul cadastral x, rezultată din dezmembrarea imobilului, constând din suprafaţa de teren C. civ. de 5.132 m.p. în trei loturi, şi construcţiile edificate pe aceasta, au fost vândute de numita DD., pentru suma de 170.000 de euro, către S.C. Y. S.R.L. Iaşi, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/30.11.2010, de către notarul public FF. din cadrul BNP Q. şi ASOCIAŢII.

Numita DD. a vândut numiţilor GG. şi HH., cota indiviză de 50 mp, din cota de 479,53 mp, din suprafaţa totală de 718 mp., rezultată din dezmembrarea imobilului, constând din suprafaţa de teren C. civ. de 5.132 m.p., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/15.11.2013, de către notarul public FF. din cadrul BNP Q. şi ASOCIAŢII, pentru un preţ de 10.000 de RON.

Conform înscrisurilor depuse la dosar Înalta Curte observă că Decizia nr. 2/29.01.2008 şi încheierea de de intabulare 32814/05.05.2010 a terenului de 6.708,64 m.p. din str. x (fost nr. 3) emisă de OCPI Iaşi au fost avute în vedere numai la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul x/20.05.2010 prin inculpatul D., reprezentat de soţia sa, CC., în calitate de mandatar, conform procurii speciale autentificate sub nr. x, a transferat cota parte de 5/100 din imobilul compus din teren în suprafaţă de 6.708,64 mp şi construcţii în suprafaţă de 1459,77 mp numitei DD. şi la încheierea contractului de partaj voluntar autentificat sub numărul x/04.06.2010 prin care inculpatul D. i-a cedat numitei DD., cota de 95/100 din dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în Iaşi, strada x, nr. 3.

Celelalte contracte au fost perfectate cu terţe persoane care nu au legătură cu familia inculpatului D., contrcte la perfectarea cărora s-au avut în vedere alte încheieri de intabulare.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), desemnează regula de drept potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. (2) Noul C. civ., care prevede că "desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui", fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 noul C. civ., şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

De asemenea, principiul rezultă şi din art. 1648 noul C. civ., chiar dacă acesta este consacrat efectelor restituirii faţă de terţi.

Din acest text de lege rezultă că în cazul în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat sau asupra lui au fost constituite drepturi reale, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.

De la acest principiu există şi excepţii.

Sunt considerate excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat.

Aşadar, deşi anularea actului juridic primar are drept consecinţă desfiinţarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuşi, rămâne în fiinţă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părţile actului juridic primar cu un terţ şi în legătură cu dreptul dobândit prin actul iniţial, odată cu actul juridic subsecvent menţinându-se şi dreptul dobândit de terţ în temeiul acestuia.

De regulă, aceste excepţii se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei-credinţe (în cazurile expres prevăzute de lege), fie pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil.

De asemenea, o excepţie de la principiul mai sus amintit este cazul care rezultă din art. 909 alin. (3) noul C. civ. şi art. 908 alin. (1) pct. 1 noul C. civ., adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară; termenul va fi de un an atunci când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptăţit.

Anterior intrării în vigoare a C. civ. din 2009, o parte a doctrinei, precum şi unele soluţii din jurisprudenţă (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 468/1983, în C.D. 1983, p. 31; dec. nr. 1812/1984, în R.R.D. nr. 7/1985, p. 68; Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2231/1997, în C. pen..J.C. 1993-1997, p. 73; I. C. civ..J, s. civ. şi de propr. intelect., dec. nr. 6587/2009, www.x.ro etc.) au extins excepţia la cazul oricărui subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil, ceea ce a echivalat, practic, cu crearea pe cale jurisprudenţială a unui nou mod de dobândire a proprietăţii

Înalta Curte a evidenţiat aceste aspecte doar pentru a sublinia că anularea actelor menţionate de partea civilă din perspectiva principiului anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice nu este posibilă doar prin simpla constatare a faptului că s-a anulat/desfiinţat actul iniţial, în cauză Decizia nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F..

Totodată, desfiinţarea actelor subsecvente trebuie să se realizeze în contradictoriu cu persoanele care sunt părţi în contractele respective, în faţa unei instanţe investite, în mod legal, de persoanele care sunt îndreptăţite, în speţă Statul Român.

II.2 S-a mai susţinut că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre prin care statul roman realizează o îmbogăţire fără justa cauză.

S-a reliefat că prin admiterea pretenţiilor civile formulate de Statul Roman, respectiv prin desfiinţarea Deciziei 2/2008, şi repunerea în situaţia anterioara, se ajunge în situaţia absurdă ca Statul Roman să beneficieze de suma stabilită de raportul de expertiza, de 884.970,25 RON plus calitatea de proprietar al terenului de 6.708,64 mp ceea ce evident este nelegal, dat fiind că în acest fel statul realizează o îmbogăţire fără justa cauza/fără just temei.

Înalta Curte apreciază critica formulată ca neîntemeiată întrucât, astfel cum s-a evidenţiat în considerentele prezentei decizii, terenul a fost înstrăinat prin contracte de vânzare cumpărare unor cumpărători prezumaţi de bună credinţă, iesind din patrimoniul Statului Român, cel puţin la acest moment, cu titlu definitiv.

În consecinţă, ceea ce obţine Statul Român este numai suma de bani reprezentând c/val. terenului.

II.3 S-a susţinut că în mod greşit instanţa de fond nu a obligat inculpaţii la plata despăgubirilor materiale solicitate.

Partea civilă a menţionat că în mod vădit nelegal şi netemeinic instanţa de fond a respins cererea de obligare a inculpaţilor la plata pretenţiilor cu titlu de despăgubiri materiale ca urmare a săvârşirii infracţiunilor pentru care aceştia au fost condamnaţi, respectiv pentru prejudiciul produs.

Având în vedere că instanţa de apel s-a pronunţat cu privire la valoarea prejudiciului, în sensul ca nu s-au produs consecinţe deosebit de grave, practic fiind însuşit raportul de expertiza întocmit de expert G., partea civilă a arătat că valoarea prejudiciului material produs în dauna sa consta în: valoarea terenului la data de 29.01.2008, respectiv suma de 884.970,25 RON (234.802,4 euro; adică 35 euro/m.p.) şi valoarea imobile construcţii la data de 29.01.2008 care era de 439.762,88 RON (117.530,78 euro), sume care se impun a fi actualizate cu dobânda legală în RON pentru perioada 29.01.2008 pana la data plaţii efective.

Înalta Curte apreciază critica ca neîntemeiată din perspectiva următoarelor considerente:

Numiţii P. (fiică) şi E. (nepot) sunt moştenitorii numitului J., fapt pentru care vocaţia părţii civile la bunurile autorului său este de 1/2 .

În anul 2001, după apariţia Legii nr. 10/2001, partea civilă E. a depus la S.C. F. IAŞI (în proprietatea căreia se aflau clădirile fostei Fabrici de Acid Carbonic) notificarea nr. x/28.06.2001.

Prin adresa nr. x/05.07.2001, S.C. F. Iaşi i-a comunicat faptul că este privatizată, motiv pentru care, în conformitate cu art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, să se adreseze APAPS Iaşi.

Ulterior, cei doi moştenitori, prin executor judecătoresc, au depus mai multe notificări pentru restituirea imobilelor ce au aparţinut numitului J..

E. a depus notificarea x/25.10.2001 înregistrată la Prefectura Iaşi şi care a fost transmisă spre competentă soluţionare Primăriei Municipiului Iaşi.

P. a depus notificarea x/08.11.2001 înregistrată la Primăria Iaşi pentru imobilele ce au aparţinut fostei Fabrici de Acid II..

Prin adresele nr. x şi 7683 din data de 27.04.2006, Primăria Municipiului Iaşi a înaintat către S.C. F. cele două notificări mai sus menţionate.

În raport de aceste notificări, S.C. F. a emis Deciziile nr. 8 şi 9 din data de 20.05.2006 prin care au fost respinse cererile de retrocedare în natură a terenului şi imobilelor ce au aparţinut lui J. şi a comunicat celor doi moştenitori să se adreseze instituţiei care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (fostul Fond al Proprietăţii de Stat) în vederea obţinerii despăgubirilor solicitate.

E. a mai depus la S.C. F. Iaşi şi notificarea nr. x/24.08.2005.

În urma acestei notificări, S.C. F. a emis Decizia nr. 82/01.09.2005 prin care a fost respinsă solicitarea de retrocedare în natură a terenului şi clădirilor fostei Fabrici de Acid Carbonic, motivat de faptul că societatea a fost privatizată la data de 10.12.1999, dată de la care societatea este cu capital integral privat, iar conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în situaţia imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate trebuie să se adreseze instituţiei care a făcut privatizarea.

După cesionarea drepturilor succesorale de către numita P. inculpatului D. acesta din urmă a luat legătura cu partea civilă E. E., i-a adus l cunoştinţă că notificările formulate atât de P. cât şi de partea civilă au fost soluţionate nefavorabil, şi că se va ocupa de contestarea acestora în instanţă, aspect cu care partea civilă a fost de acord, sens în care i-a dat inculpatului D. procură de reprezentare.

Prin sentinţa civilă nr. 1288 din data de 03.07.2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul civil nr. x/2006 s-a respins, pentru lipsa calităţii procesuale active, contestaţia formulată de D. împotriva deciziei nr. 9/20.05.2006 emisă de S.C. F. şi a admis în parte contestaţia formulată de E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006, decizie pe care a anulat-o.

Referitor la contestaţia formulată pentru numitul E. împotriva deciziei nr. 8/20.05.2006 emisă de S.C. F. Iaşi, instanţa civilă a stabilit că S.C. F. Iaşi nu are, prin lege, calitatea de entitate investită cu soluţionarea notificării astfel încât, fondul dreptului contestatorului nu a fost analizat.

S-a reliefat de instanţa civilă că notificarea reclamantului urmează să fie soluţionată de AVAS Bucureşti.

Înalta Curte constată că la acel moment, partea civilă avea numai o vocaţie ca, în temeiul Legii nr. 10/2001 să obţină de la Statul Român restituirea în natură a bunurilor sau despăgubiri şi aceasta în cotă de 1/2.

Era necesar ca ulterior rămânerii definitive a sentinţei mai sus menţionate notificarea părţii civile să fie înaintată AVAS Bucureşti pentru soluţionare.

Aşa cum Înalta Curte a arătat, la acel moment, titularul dreptului de proprietate era Statul Român, care, potrivit procedurii instituite de Legea nr. 10/2001, trebuia să fie sesizat prin notificarea părţii civile, notificare care trebuia înaintată la AVAS Bucureşti.

În aceste condiţii prin emiterea Deciziei nr. 2/29.01.2008 de S.C. F. şi intabularea dreptului de proprietate în favoarea inculpatului D., prejudiciul cert nu s-a produs în patrimoniul părţii civile E. ci în patrimoniul Statului Român, proprietar tabular asupra terenului, care la un moment dat ar putea să fie obligat, în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi a actelor normative subsecvente, la plata de despăgubiri pentru teren şi construcţii.

Înalta Curte observă că Statul Român pierzând dreptul de dispoziţie asupra terenului, este expus şi la plata de despăgubiri pentru acesta în favoarea părţii civile E., în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi a actelor normative subsecvente.

Instanţa penală nu este investită cu soluţionarea notificării părţii civile, şi nici nu poate specula asupra finalităţii procedurii, dobândirea de către partea civilă a drepturilor derivate din calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituire putându-se realiza numai în condiţiile stipulate de actul normativ menţionat şi a celor care au fost adoptate ulterior în această materie.

În consecinţă, având doar o vocaţie la restituire în natură sau la plata de despăgubiri partea civilă nu a suferit un prejudiciu material cert, aceasta fiind doar împiedicată să finalizeze procedura în contradictoriu cu Statul Român.

II.4 O altă critică formulată de partea civilă E. a fost greşita cuantificare de instanţa de fond a daunelor morale acordate.

S-a arătat că în mod greşit instanţa de fond a limitat obligarea inculpaţilor la plata sumei de doar 100.000 RON cu titlu de daune morale, având în vedere traumele psihice, suferinţele fizice suferite, timpul pierdut, stresul zilnic de mai bine de 12 ani.

Înalta Curte apreciază şi această critică ca neîntemeiată, având în vedere următoarele considerente:

Din declaraţia părţii civile rezultă că în anul 2005, după apariţia Legii nr. 247/2005, a depus din nou la S.C. F. Iaşi notificarea x/24.08.2005 prin care a solicitat retrocedarea în natură a terenului şi clădirilor fostei Fabrici de Acid Carbonic sau contravaloarea acestora şi că în urma acestei notificări S.C. F. a emis Decizia nr. 82/01.09.2005, prin care a respins solicitarea sa de retrocedare în natură a terenului şi clădirilor fostei Fabrici de Acid Carbonic, motivat de faptul că societatea a fost privatizată la data de 10.12.1999, dată de la care societatea este cu capital integral privat, iar conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în situaţia imobilelor evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate trebuie să se adreseze instituţiei care a făcut privatizarea.

A menţionat partea civilă că în cursul anului 2006, a primit de la S.C. F. Iaşi Decizia nr. 8/20.05.2006 prin care a fost respinsă notificarea depusă în anul 2001 la Primăria Municipiului Iaşi, precum şi notificarea nr. x/24.08.2005 prin care solicitase retrocedarea în natură a terenului şi imobilelor ce au aparţinut lui J., motivat de faptul că societatea era privatizată din anul 1999, fiind de la acea dată societate cu capital integral de stat şi i-au comunicat să se adreseze instituţiei care a efectuat privatizarea, respectiv Autoritatea pentru Valorificarea Arhivelor Statului (fostul Fond al Proprietăţii de Stat) în vederea obţinerii despăgubirilor solicitate.

Partea civilă a reliefat că în anul 2006, după ce a primit Decizia nr. 8/20.05.2006 a fost contactat de către D. care i-a spus că a cumpărat de la mătuşa sa, P., drepturile succesorale cu privire la clădirile şi terenurile aparţinând Fabricii de bere şi fostei Fabrici de spirt şi acid carbonic şi că fusese respinsă şi notificarea depusă de aceasta şi că trebuie să formuleze acţiune în instanţă împotriva celor două decizii emise de S.C. F. şi că se va ocupa inculpatul de demersurile judiciare, aspecte cu care partea civilă a fost de acord.

Arată partea civilă că aflase prin intermediul altor persoane faptul că Tribunalul Iaşi şi Curtea de Apel Iaşi respinseseră acţiunea, însă nu cunoştea motivele, întrucât toate documentele erau comunicate avocaţilor angajaţi de D..

A mai precizat partea civilă că nu avea cunoştinţă de faptul că fusese emisă Decizia nr. 2/29.01.2008 prin care S.C. F. respinsese cererea sa şi îi restituise, în totalitate, lui D. clădirile şi terenul fostei Fabrici de acid carbonic.

Ulterior, a aflat că dosarul ajunsese la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde mers şi l-am studiat, ocazie cu care a constatat că fusese emisă Decizia nr. 2/29.01.2008 care nu îi fusese niciodată comunicată.

În anul 2010, a aflat de la OCPI Iaşi faptul că imobilul compus din clădiri şi teren ce aparţinuseră fostei Fabrici de acid carbonic fusese intabulat pe numele lui D. în baza Deciziei nr. 2/2008 emisă de S.C. F. Iaşi.

Înalta Curte observă că parte civilă, din momentul în care i-a dat procură de reprezentare inculpatului D., a pierdut contactul cu demersul judiciar întreprins pentru anularea Deciziei nr. 8/20.05.2006, aflând însă, în cursul anului 2010 că procesul civil s-a finalizat prin respingerea contestaţiilor atât a sa cât şi a inculpatului D., aspect care, aşa cum am arătat nu era real,

Totuşi, Înalta Curte va reţine că, în calea de atac a recursului promovat de inculpatul D., partea civilă a studiat dosarul în care se pronunţaseră sentinţa civilă nr. 1288/03.07.2007 de Tribunalul Iaşi şi Decizia nr. 24 din 13.02.2008 de Curtea de Apel Iaşi, astfel încât acesta a aflat că se admisese calea de atac a contestaţiei promovată, în numele său, de inculpatul D., că se anulase Decizia nr. 8/20.05.2006 emisă de S.C. F. şi că era îndrumat, pentru a obţine drepturile reclamate în baza Legii nr. 10/2001, AVAS Bucureşti, întrucât S.C. F. nu era unitate deţinătoare în sensul reglementat de actul normativ menţionat.

Totodată, în aceiaşi ocazie, partea civilă a aflat şi de Decizia nr. 2/29.01.2008 emisă de S.C. F..

Înalta Curte constată că partea civilă nu a întreprins nici un demers administrativ în sensul celui stabilit de instanţa civilă prin hotărârile menţionate, după cum nu a întrprins nici un demers judiciar pentru anularea Deciziei nr. 2/29.01.2008, imediat după ce a aflat de existenţa acesteia, în condiţiile în care, întrucât nu i se comunicase, avea posibilitatea să promoveze acţiune în anulare, termenul curgând de la comunicare sau de la momentul la care a aflat de existenţa acesteia.

De asemenea, Înalta Curte observă, astfel cum rezultă din propriile precizări ale părţii civile că despre încheierea de intabulare 32814/05.05.2010 a terenului de 6.708,64 m.p. din str. x (fost nr. 3) emisă de OCPI a aflat chiar de la OCPI Iaşi, în anul 2010, fără să precizeze data şi nici modalitatea în care a aflat, fiind cert însă, şi în acest caz, că se putea adresa cu plângere, ca persoană interesată.

În raport de pasivitatea părţii civile, devin plauzibile susţinerile inculpatului D. că între acesta şi partea civilă au existat negocieri privind recuperarea de către acesta din urmă a c/val. drepturilor succesorale din imobilul restituit de S.C. F..

Înalta Curte constată că abia în anul 2014 partea civilă a formulat plângere penală împotriva inculpaţilor din prezenta cauză.

De asemenea, se va reţine că partea civilă a preferat să intre în negocieri cu inculpatul D. deşi avea posibilitatea legală de a se adresa, încă din anul 2010 atât instanţei civile cât şi instanţei penale, atitudinea părţii civile urmând să fie avută în vedere la cuantificarea daunelor morale pe care le-a solicitat.

Înalta Curte reţine totodată că, deşi partea civilă avea posibilitatea ca din anul 2006 şi chiar din 2008 să se adreseze cu notificare AVAS Bucureşti ca reprezentant al Statului Român, pentru a obţine valorificarea drepturilor sale, acesta nu a făcut nici un demers administrativ de genul celui arătat în Decizia nr. 8/20.05.2006 emisă de S.C. F..

În raport de împrejurările reliefate, Înalta Curte consideră că şi partea civilă a contribuit, la prelungirea duratei de valorificare a drepturilor sale, situaţie în care se va aprecia că suma de bani stabilită de instanţa de fond ca daune morale este corectă.

III. Critici formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi de partea civilă E.:

Astfel, s-a susţinut greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor B., C., D. şi A. sub aspectul cuantumului impunându-se majorarea acestuia.

S-a arătat că un prim aspect care ar trebui să conducă la majorarea cuantumului pedepsei îl constituie funcţiile deţinute de inculpaţii A. şi C. şi de care s-au folosit pentru comiterea infracţiunii, funcţii care impuneau ca aceştia să îşi îndeplinească îndatoririle ce le reveneau cu respectarea strictă a legilor şi a normelor de conduită profesională, să dovedească integritte în exercitarea funcţiei publice, respectiv private.

Totodată, se face trimitere la gravitatea rezultatului produs prin comiterea infracţiunii determinată atât de valoarea prejudiciului cât şi de impiedicarea părţii civile să îşi realizeze drepturile ce rezultau din calitatea de persoană îndreptăţită.

Înalta Curte apreciază critica formulată ca nefondată din perspectiva următoarelor considerente:

Instanţa de fond a dat eficicienţă în stabilirea duratei pedepsei atât gravităţii infracţiunii săvârşite cât şi periculozităţii infractorului, şi a avut în vedere criteriile enumerate de art. 74 C. pen.: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii; d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

Înalta Curte arată că instanţa de fond a analizat situaţia fiecărui inculpat în raport de toate aceste criterii inclusiv cele menţionate de Parchet şi s-a orientat spre minimul special prevăzut de textul legal incriminator.

De asemenea, Înalta Curte consideră că dat fiind intervalul mare de timp care a trecut de la data comiterii faptelor şi până la rămânerea definitivă a condamnării, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii nu mai este atât de mare, aspect care a fost avut în vedere de instanţa de fond la momentul la care s-a orientat spre minimul special al pedepsei prevăzut de textul care incriminează fapta ca infracţiune.

Realizarea scopului şi fincţiilor pedepsei - constrângerea, reeducarea şi prevenţia - depinde şi de intervalul cât mai mic de timp dintre comiterea faptei şi aplicarea pedepsei pentru a se putea lua în considerare rezonanţa socială a faptei de la acel moment.

IV. Critica Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi privind omisiunea instanţei de fond de a aplica inculpatului C. pedeapsa complementară şi accesorie prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., alături de pedeapsa principală a închisorii.

S-a susţinut că întrucât inculpatul C. a săvârşit complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, folosindu-se efectiv de poziţia sa, aceea de consilier juridic la S.C. F., s-a solicitat aplicarea pedepsei complementare prev. de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen. - dreptul de a exercita funcţia de consilier juridic.

Înalta Curte apreciază critica formulată ca fiind întemeiată întrucât din întreg materialul probator adminisitrat în cauză şi analizat coroborat rezultă că la momentul emiterii Deciziei nr. 2/29.01.2008 de S.C. F., inculpatul C. deţinea funcţia de consilier juridic, acesta folosindu-se de această funcţie pentru a concepe şi semna acest act care, ulterior, a fost folosit de inculpatul D. la OCPI Iaşi pentru intabularea, în favoarea sa a dreptului de proprietate asupra terenului.

Pedepsele complementare, ca sancţiune penală, îndeplinesc alături de pedepsele principale funcţii de constrângere, de reeducare şi de exemplaritate. Prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni ca scop al pedepsei se realizeză şi prin aplicarea pedepselor complementare.

În consecinţă, se va aplica inculpatului C. ca pedeapsă complementară, pe durata de 3 ani şi interzicerea dreptului de a exercita funcţia de consilier juridic.

C. Cheltuieli judiciare şi cheltuieli de judecată:

Referitor la cererea părţii civile E. de obligarea inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare, în cuantum de 28.106 RON (2.706 RON cheltuieli de transport şi 25.400 onorariu avocat pentru toate fazele procesuale), Înalta Curte constată că acestea sunt probate prin înscrisurile depuse la dosar.

Potrivit art. 276 C. proc. pen.,

(1) În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea.

(2) Când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare.

Înalta Curte observă că pretenţiile civile formulate de partea civilă E. au fost admise numai în parte.

Astfel, au fost respinse în totalitate pretenţiile civile reprezentând daune materiale şi au fost admise, numai în parte pretenţiile civile reprezentând daune morale.

În aplicarea dispoziţiilor legale mai sus menţionate, se impune acordarea numai în parte a cheltuielilor judicire efectuate de partea civilă, Înalta Curte apreciind că, în aceste condiţii se impune acordarea cheltuielilor judiciare în proporţie de 1/2, rezultând suma de 14.053 RON.

La stabilirea acestui procent s-a avut în vedere că apelul părţii civile a fost respins.

În consecinţă, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor legale mai sus menţionate, va obliga, pe fiecare din inculpaţii B., C., D. şi A. la plata sumei de 3513 RON către partea civilă E. reprezentând cheltuieli judiciare la instanţa de fond şi instanţa de apel.

Referitor la solicitarea apărătorului, desemnat din oficiu al apelantei inculpate B., avocatului RR. de acordare a onorariului integral, sau, chiar, majorarea cuantumului onorariului provizoriu stabilit în cuprinsul delegaţiei;

Înalta Curte constată că, deşi inculpaţii au fost asistenţi/reprezentaţi de apărători aleşi, apărătorii desemnaţi din oficiu, în prezenta cauză au fost prezenţi la termenele de judecată din 11 noiembrie 2020, 5 mai 2021, 16 iunie 2021 şi, respectiv 15 septembrie 2021, motiv pentru care apreciază că se impune majorarea onorariului parţial, pentru toţi apărătorii desemnaţi din oficiu şi stabilirea unui cuantum cât mai aproape de onorariul stabilit în cuprinsul delegaţiilor prin care au fost desemnaţi în cauză, respectiv un onorariu de câte 1200 RON pentru fiecare apărător.

Totodată, văzând încheiere de şedinţă din data de 16 septembrie 2020, se va dispune şi plata onorariului parţial al apărătorului desemnat din oficiu, pentru partea civilă E., potrivit Protocolului încheiat între U.N.B.R. şi Ministerul Justiţiei, privind plata onorariului parţial al apărătorului desemnat din oficiu.

Pentru aceste considerente în temeiul art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. se vor respinge ca nefondate apelurile formulate de părţile civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Pubice Iaşi şi E. împotriva sentinţei penale nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen. se vor admite apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii C., A., D. şi B., împotriva sentinţei penale nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 423 alin. (1) C. proc. pen., se va desfiinţa, în parte, sentinţa penală nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Penală şi rejudecând:

Se va reduce durata pedeapsei principale aplicată inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Se va reduce durata pedepsei complementare aplicată inculpatei A. constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen. respectiv exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la 4 ani la 3 ani ce se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

Se va reduce durata pedepsei principale aplicată inculpatei B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Se va reduce durata pedepsei complementare aplicată inculpatei B. constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen., respectiv exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, de la 4 ani la 3 ani ce se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

Se va reduce durata pedepsei principale aplicată inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Se va reduce durata pedepsei complementare aplicată inculpatului C. constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la 4 ani la 3 ani ce se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

Se va aplica inculpatului C. şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., constând în interzicerea exercitării dreptului de a ocupa funcţia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o durată de 3 ani ce se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., se va dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru inculpaţii B., C. şi A. .

În baza art. 92 alin. (1) C. pen., se va stabili, pentru fiecare din cei trei inculpaţi, termen de supraveghere de 3 ani.

În baza art. 93 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpaţii B., C. şi A. se vor supune următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune din cadrul Tribunalului Iaşi, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. se va impune inculpaţilor B., C. şi A. obligaţia de a desfăşura un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) şi (4) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpaţii B., C. şi A. vor presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 90 zile la una din cele două instituţii publice respectiv Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi şi Consiliul Local Iaşi - Direcţia de Asistenţă Comunitară, cu sectoarele din subordine, ce va fi stabilită de Serviciul de Probaţiune din cadrul Tribunalului Iaşi în funcţie de posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului şi la nivelul instituţiilor din comunitate, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu pot presta această muncă.

Numărul zilnic de ore se va stabili prin legea de executare a pedepselor.

Se va atrage atenţia inculpaţilor B., C. şi A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care, inculpaţii, cu rea credinţă nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege.

Se va reduce durata pedepsei principale aplicată inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Se va reduce durata pedepsei complementare aplicată inculpatului D. constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat de la 4 ani la 3 ani ce se va executa conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., se va contopi pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. stabilite prin prezenta cu pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., stabilită de instanţa de fond pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., şi va aplica inculpatului D. pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care se va adăuga un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă, rezultând pedeapsa principală de 4 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., ce va începe să curgă după executarea pedepsei principale.

Se va dispune executarea pedepsei închisorii conform art. 60 C. pen.

Se vor menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.

În baza art. 276 alin. (1) şi (2) şi 4 C. proc. pen. coroborat cu art. 274 lin. 2 C. proc. pen., va fi obligat fiecare dintre inculpaţii B., C., D. şi A. la plata sumei de câte 3513 RON către partea civilă E..

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii C., A. şi B., vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., vor fi obligaţi apelanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Pubice Iaşi şi E. la plata sumei de câte 1000 RON fiecare reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi C. (avocat PP.), A. (avocat QQ.), B. (avocat RR.) şi D. (avocat SS.), în sumă de câte 1.200 RON vor rămâne în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru partea civilă E. (avocat DDD.) în sumă de 315 va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii C., A., D. şi B., împotriva sentinţei penale nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Desfiinţează, în parte, sentinţa penală nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Penală şi rejudecând:

Reduce durata pedeapsei principale aplicată inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Reduce durata pedepsei complementare aplicată inculpatei A. constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), g) C. pen. respectiv exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa funcţia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, de la 4 ani la 3 ani, ce se execută conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

Reduce durata pedepsei principale aplicată inculpatei B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Reduce durata pedepsei complementare aplicată inculpatei B. constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) C. pen., respectiv exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, de la 4 ani la 3 ani ce se execută conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

Reduce durata pedepsei principale aplicată inculpatului C. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Reduce durata pedepsei complementare aplicată inculpatului C. constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, de la 4 ani la 3 ani ce se execută conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

Aplică inculpatului C. şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. g) C. pen., constând în interzicerea exercitării dreptului de a ocupa funcţia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, pe o durată de 3 ani ce se execută conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

În baza art. 91 C. pen., dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru inculpaţii B., C. şi A., pe un termen de supraveghere de 3 ani determinat conform art. 92 alin. (1) C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpaţii B., C. şi A. se vor supune următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţiune din cadrul Tribunalului Iaşi, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. se va impune inculpaţilor B., C. şi A. obligaţia de a desfăşura un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) şi (4) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpaţii B., C. şi A. vor presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 90 zile la una din cele două instituţii publice respectiv Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi şi Consiliul Local Iaşi - Direcţia de Asistenţă Comunitară, cu sectoarele din subordine, ce va fi stabilită de Serviciul de Probaţiune din cadrul Tribunalului Iaşi în funcţie de posibilităţile concrete de executare existente la nivelul serviciului şi la nivelul instituţiilor din comunitate, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu pot presta această muncă.

Numărul zilnic de ore se va stabili prin legea de executare a pedepselor.

Se va atrage atenţia inculpaţilor B., C. şi A. asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul în care, inculpaţii, cu rea credinţă nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse ori stabilite de lege.

Reduce durata pedepsei principale aplicată inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în ref. la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. de la 4 ani închisoare la 3 ani închisoare.

Reduce durata pedepsei complementare aplicată inculpatului D. constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., respectiv exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat de la 4 ani la 3 ani ce se execută conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b) şi art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., contopeşte pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. stabilite prin prezenta cu pedeapsa princială de 3 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., stabilită de instanţa de fond pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., şi aplică inculpatului D. pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 1/3 din cealaltă pedeapsă, rezultând pedeapsa principală de 4 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., care se execută după executarea pedepsei principale.

Dispune executarea pedepsei închisorii conform art. 60 C. pen.

Menţine dispoziţiile privind pedeapsa accesorie.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu sunt contrare prezentei decizii.

Respinge ca nefondate apelurile formulate de părţile civile Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Pubice Iaşi şi E. împotriva sentinţei penale nr. 5 din 02.03.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 276 alin. (1) şi (2) şi 4 C. proc. pen. coroborat cu art. 274 lin. 2 C. proc. pen., obligă pe fiecare dintre inculpaţii B., C., D. şi A. la plata sumei de câte 3.513 RON către partea civilă E..

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi de inculpaţii C., D., A. şi B., rămân în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă apelanţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Pubice Iaşi, E. la plata sumei de 1.000 RON fiecare reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile parţiale cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru apelanţii intimaţi inculpaţi C. (avocat PP.), A. (avocat QQ.), B. (avocat RR.) şi D. (avocat SS.), în sumă de câte 1.200 RON rămân în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru partea civilă E. (avocat DDD.) în sumă de 315 va rămâne în sarcina statului.

Definitivă,

Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 decembrie 2021