Cassation review rejecting tax evasion and association conviction, confirming strict legal limits of review and inapplicability of witness protection sentence reduction.

Şedinţa publică din data de 25 mai 2022

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 149 din 22 aprilie 2020 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2016, printre altele, s-a hotărât următoarele:

În temeiul art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 4 ani închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968, pe o durata de 2 ani .

În temeiul art. 71 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968.

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în vigoare la data de 31.05.2011 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 7 ani închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968, pe o durata de 2 ani .

În temeiul art. 71 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968.

În temeiul art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în vigoare la data de 29.06.2009 cu aplicarea art. 5 C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968, pe o durata de 2 ani.

În temeiul art. 71 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) C. pen. din 1968.

În baza art. 33 lit. a) C. pen. 1968 şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. 1968, au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 7 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie.

În temeiul art. 65 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale) C. pen. din 1968, pe o durata de 2 ani .

În temeiul art. 71 C. pen. din 1968 a fost interzisă inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b), c) (lit. c) constând în interzicerea dreptului de a fi administrator al unei societăţi comerciale) C. pen. din 1968.

În temeiul art. 12 din Legea nr. 241/2005 s-a dispus ca inculpatul să nu fie fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăţi comerciale, iar dacă a fost ales, să fie decăzut din drepturi.

În temeiul art. 13 din Legea nr. 241/2005, s-a dispus ca la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de condamnare să se comunice o copie a hotărârii judecătoreşti definitive Oficiului Naţional al Registrului Comerţului.

De asemenea, în temeiul art. 19 şi art. 397 C. proc. pen.. a fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român, reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

A fost obligat inculpatul A., în solidar cu inculpaţii B., C., D., E. şi F. la plata către partea civilă a sumei de 10.381.947 RON reprezentând TVA în valoare de 6.229.169 RON şi impozit pe profit în valoare de 4.152.779 RON, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

Totodată, a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă a sumei de 2.648.474 RON reprezentând TVA în valoare de 1.437.743 RON şi impozit pe profit în valoare de 1.210.731 RON, din care pentru suma de 260.430,63 RON reprezentând TVA, în solidar cu inculpatul G., precum şi la plata dobânzilor şi penalităţilor aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 249 C. proc. pen.. şi a deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra patrimoniului inculpaţilor A., B., C., D., E. şi F. până la concurenţa sumei de 10.381.947 RON, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

S-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra patrimoniului inculpaţilor A. şi G. până la concurenţa sumei de 260.430,63 RON, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

S-a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra patrimoniului inculpatului A. până la concurenţa sumei de 2.388.043,37 RON, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În temeiul art. 11 din Legea nr. 241/2005, art. 254 C. proc. pen. şi a deciziei nr. 19/2017 a ÎCCJ - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a dispus instituirea popririi sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaţilor A., B., C., D., E. şi F. până la concurenţa sumei de 10.381.947 RON, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

S-a dispus instituirea popririi sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaţilor A. şi G. până la concurenţa sumei de 260.430,63 RON, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

Totodată, s-a dispus instituirea popririi sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpatului A. până la concurenţa sumei de 2.388.043,37 RON, precum şi a dobânzilor şi penalităţilor aferente de la data producerii prejudiciului şi până la data plăţii efective a debitului, calculate conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) raportat la art. 249 C. proc. pen.. a fost menţinută măsura sechestrului asigurător dispusă prin ordonanţa nr. 175D/P/2011 din 25.04.2014 asupra bunurilor imobile şi mobile, printre care:

- teren extravilan, situat în comuna Malu Mare, cu suprafaţa de 5.000 m.p., judeţul Dolj, T 153, P 34, cu număr cadastral x, înscris în cartea funciară electronică nr. x Malu Mare, intabulat pe numele inculpatului A.;

În baza art. 256 C. proc. pen.. s-a dispus anularea următoarelor documente:

- documente de evidenţă contabilă referitoare la relaţia S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. (v. 6 d.u.p);

- documente de evidenţă contabilă referitoare la relaţia S.C. J. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. (v. 7-9 d.u.p);

- documente de evidenţă contabilă referitoare la relaţia S.C. K. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. (v. 10-11 d.u.p);

- documente de evidenţă contabilă referitoare la relaţia S.C. L. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L. (v. 12 d.u.p);

- documente de evidenţă contabilă referitoare la relaţia S.C. L. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L.;

- factura fiscală nr. x/18.06.2009, emisă de S.C. M. S.R.L. Craiova în favoarea S.C. I. S.R.L. Bucureşti şi factura fiscală nr. x/29.06.2009, emisă de S.C. N. S.R.L. Podari în favoarea S.C. I. S.R.L. Bucureşti.

Împotriva sentinţei penale nr. 149 din 22 aprilie 2020 pronunţate de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2016 au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Craiova, Statul Român - ANAF - DGRFP Craiova şi inculpaţii A., B. şi E..

Prin decizia penală nr. 150 din 04 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori în dosarul nr. x/2016, printre altele, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.. a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.. a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 500 RON, cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.. cheltuielile în cuantum de 1.253 RON, reprezentând onorariul apărătorului din oficiu pentru fiecare inculpat, au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs în casaţie inculpatul A., întemeiată pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.

Astfel, recurentul a menţionat că a fost condamnat deşi faptele pentru care a fost trimis în judecată nu îndeplinesc tipicitatea obiectivă a infracţiunilor de evaziune fiscală şi asociere în vederea comiterii de infracţiuni. Totodată, a susţinut că i-au fost aplicate pedepse în alte limite prevăzute de lege, întrucât nu s-a reţinut în favoarea sa incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, ca efect al valorificării denunţului pe care l-a formulat în data de 03.08.2011.

A. În dezvoltarea motivelor de recurs în casaţie, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., recurentul a susţinut, în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală prev.de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 că, elementul material al laturii obiective constă în evidenţierea, în actele contabile sau alte documente legale, a unor operaţiuni fictive.

Referitor la definiţia operaţiunii fictive a arătat că aceasta este dată de art. 2 lit. f) din aceeaşi lege, constând în disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care în fapt nu există.

Plecând de la aceste dispoziţii legale prin raportare la materialul probator, a susţinut că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, respectiv a laturii obiective a acesteia.

Astfel, cu privire la acuzaţia de evaziune fiscală constând în înregistrarea de documente justificative aferente raporturilor comerciale cu S.C. H., S.C. J. S.R.L. şi S.C. K. S.R.L., recurentul a menţionat că nu sunt întrunite condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, neexistând o corespondenţă între starea de fapt şi modelul abstract impus de norma de incriminare.

A arătat că, pentru se aprecia asupra întrunirii elementelor de tipicitate obiectivă s-ar fi impus ca starea de fapt evocată în actul de acuzare şi reţinută întocmai în cuprinsul deciziei penale recurate, să releve două componente plăsmuite ale unui raport comercial: unul scriptic şi unul faptic. A arătat că, circuitul faptic ar fi trebuit să stabilească achiziţia tuturor produselor cerealiere ce fac obiectul cauzei de către S.C. I. S.R.L. de la furnizori neimpozabili sub aspect TVA, iar cel scriptic ar fi trebuit să dovedească emiterea de către cei trei furnizori a unor documente justificative "în alb, la dispoziţia S.C. I. S.R.L., înregistrarea contabilă de către aceasta din urmă şi distorsionarea bazei de impozitare prin reducerea impozitului pe profit şi crearea unei deductibilităţi artificiale cu privire la TVA.

Recurentul a considerat că probele administrate în prezenta cauză nu au relevat documente contabile al căror conţinut să fie distorsionat în raport cu sumele de bani menţionate în cuprinsul lor şi nici nu au rezultat operaţiuni achizitive care în fapt să nu fi existat, iar simpla împrejurare (reţinută inclusiv în cuprinsul deciziei recurate) că societăţile furnizoare nu au avut propriile mijloace de transport şi ar fi folosit transportul asigurat de S.C. I. S.R.L. sau de alte societăţi ale recurentului, nu reprezintă, prin ea însăşi, o dovadă indubitabilă sau un considerent care să descalifice realitatea faptică a actului de comerţ.

Deopotrivă, s-a subliniat că, din ansamblul probator administrat în cauză, nu s-a identificat existenţa vreunui element care să stabilească o eventuală interferenţă a sa sau a societăţii I. S.R.L. în modalitatea în care cei trei furnizori au înţeles să-şi conducă activitatea comercială de tip contabil sau declarativ fiscal.

Ca atare, recurentul a susţinut că nu-i pot fi imputate eventuale nereguli existente în gestionarea activităţii societăţilor furnizoare, în lipsa unui element de probă din care să rezulte implicarea sa în viaţa societară şi economică a furnizorilor săi.

Totodată, a arătat că dreptul de deductibilitate al S.C. I. S.R.L. nu poate fi pus sub semnul îndoieli, dovadă fiind controalele fiscale realizate de DGRFP la S.C. K., S.C. H. şi S.C. J., în urma cărora nu s-a stabilit, în fapt, implicarea vreunuia dintre reprezentanţii S.C. I. S.R.L. în tranzacţiile de achiziţii ale acestor societăţi sau în neconformităţile declarative în furnizarea de cereale şi altor clienţi. În egală măsură, recurentul a învederat, pe de o parte, că niciunul dintre reprezentanţii legali ai societăţilor furnizoare de la care s-au aprovizionat cei trei furnizori ai S.C. I. S.R.L. (O. - reprezentant al S.C. P. S.R.L. -furnizor al H.&J.; F. - reprezentant al S.C. L. S.R.L. -furnizor al S.C. H. S.R.L., respectiv Q. - reprezentant al S.C. R. S.R.L. - furnizor al S.C. K.) nu au indicat faptul că ar fi relaţionat în vreun fel cu acesta sau că ar fi desfăşurat tranzacţii cu S.C. I. S.R.L., iar pe de altă parte, nici controalele fiscale realizate la S.C. I. S.R.L. nu au dezavuat relaţiile comerciale ale acestei societăţi cu cei trei furnizori, nefiind cenzurat dreptul de deductibilitate cu privire la aprovizionările de mărfuri de la acestea. A mai menţionat că toate verificările făcute fie la S.C. I. S.R.L., fie la cei trei furnizori, nu au cenzurat tranzacţiile cu aceşti parteneri, ci s-ar referit strict la nereguli rezultate din propriile achiziţii ale acestor societăţi comerciale ce au avut calitatea de furnizori.

De asemenea, recurentul a susţinut că nici parchetul, nici instanţa de fond şi, cu precădere, nici instanţa de control judiciar, nu au reţinut lipsa mărfurilor la furnizori, ci doar o prezumţie că între aceştia din urmă şi proprii lor furnizori nu ar fi avut loc tranzacţii reale, chestiune ce nu face, însă, obiectul tranzacţiilor încheiate cu societatea administrată de acesta. A arătat că în cauză nu s-a contestat lipsa mărfurilor la furnizori, ci faptul că aceştia ar fi înregistrat facturi fictive de la societăţi comerciale, facturi care însă nu au în totalitate un obiect identic cu cel al tranzacţiilor către societatea pe care o administrează.

În ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală constând în achiziţia fondului de comerţ de la S.C. M. S.R.L., recurentul a susţinut că, probatoriul administrat în cauză a relevat în mod neechivoc că tranzacţia aferentă facturii fiscale nr. x/18.06.2009 este preţul unei novaţii în urma căreia S.C. I. S.R.L. a dobândit drepturile de utilizare a unui întreg fond de comerţ (14 contracte de leasing) cu activităţi în agricultură.

A arătat că preţul acestei tranzacţii a fost unul serios şi real, în corespondenţă cu valoarea bunurilor la momentul semnării contractului şi în raport cu sumele achitate până la acel moment de S.C. M. S.R.L., bunurile fiind folosite imediat de S.C. I. S.R.L. în operaţiuni taxabile.

În atare situaţie, s-a susţinut că nu se poate identifica existenţa unui ilicit penal în toată această tranzacţie, raportul comercial fiind unul real, iar din perspectivă subiectivă nu s-a conturat nicio intenţie de evitare a unor impozite şi taxe. În acest sens, recurentul a arătat că suma TVA dedusă de S.C. I. S.R.L. a fost colectată şi achitată la bugetul de stat de S.C. M. S.R.L., iar pe de altă parte, înregistrarea operaţiunii de lease-back desfăşurată de S.C. I. S.R.L. cu S. S.R.L., a fost caracterizată de S.C. I. S.R.L. ca o livrare de mărfuri şi deci a fost colectată TVA şi impozit pe profit din această operaţiune şi virat la bugetul de stat. A mai precizat că, S.C. I. S.R.L. a înregistrat şi plătit la stat suma de 1.568.141 RON reprezentând TVA colectată din tranzacţia de lease-back cu S. S.A., deşi această operaţiune, fiind un împrumut, era scutită de TVA şi fără drept de deducere pentru achizitorul S. S.A..

Totodată, în legătură cu înregistrarea cheltuielilor aferente prestării de servicii de lucrări terasiere de către S.C. N. S.R.L., recurentul A. a menţionat că, raportul comercial cu această societate a fost unul perfect, documentul justificativ ce a stat la baza acestuia (factura) poartă asupra preţului convenit de părţi şi a avut la bază un deviz de lucrări.

S-a mai arătat că acest raport comercial a fost parţial executat de constructorul S.C. N. S.R.L., motivul suspendării şi, ulterior, abandonării a fost determinat de apariţia unor neînţelegeri între părţile contractante, fapt pentru care s-a procedat la rectificarea declaraţiilor fiscale, fiind repusă toată suma aferentă facturii x din 29.06.2009 ca venit, TVA-ul dedus fiind ajustat ca TVA colectat.

Cu referire la infracţiunea de asociere în vederea comiterii de infracţiuni recurentul a considerat că, potrivit art. 8 din Legea nr. 39/2003, aceasta presupune o pluralitate constituită şi nu una ocazională în vederea comiterii unei alte infracţiuni decât cele enumerate la art. 2 lit. b) din Lg 39/2003, ceea ce imprimă grupului caracteristici organizatorice pe orizontală (nu pe verticală ca în cadru grupului infracţional organizat), cu o disciplină internă, cu reguli specifice privind ierarhia şi repartizarea atribuţiilor, cu elemente care dovedesc o coeziune psihică comună în vederea săvârşirii de infracţiuni.

Recurentul a susţinut că, materialul probator administrat în cauză nu a evidenţiat niciuna dintre aceste caracteristici pentru a determina existenţa unei alcătuiri preconstituite şi nici a unor acţiuni precise care să poată fi apreciate ca elemente preliminare de ordonare a unor persoane într-o anumită formă cu scopul de a săvârşi infracţiuni.

B. În susţinerea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., recurentul A. a arătat că, pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 ale cărei limite de pedeapsă, de la 2 la 8 ani închisoare, se majorează cu 3 ani, conform alin. (3) al aceluiaşi articol, i-a fost aplicată o pedeapsă în alte limite decât cele prevăzute de lege prin raportare la incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În esenţă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurentul a opinat că în speţă îi sunt aplicabile aceste dispoziţii privind cauza legală specială de reducere a pedepsei, considerând că sunt întrunite cumulativ cerinţele referitoare la calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta, precum şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

A menţionat despre concluzia instanţei de apel referitoare la neîntrunirea condiţiilor prevăzute de legiuitor, că s-a bazat, în mod exclusiv, pe o analiză eronată a perioadei în care a fost săvârşită activitatea infracţională imputată. În acest sens, recurentul a arătat că în cauză i se impută săvârşirea a două infracţiuni:

1. constituire/asociere în vederea comiterii de infracţiuni - căreia îi corespunde perioada 2010 - mai 2011;

2. evaziune fiscală - căreia îi corespunde perioada octombrie 2010 - mai 2011. Or, a arătat că a formulat denunţ, aşa cum inclusiv instanţa de apel a reţinut, în data de 03.08.2011 - ulterior epuizării infracţiunilor ce formează obiectul prezentei cauze şi nicidecum anterior, astfel cum, în mod eronat, s-a precizat în considerentele deciziei recurate.

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 150 din 04 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

A fost fixat termen de judecată la data de 25 mai 2022, cu citarea recurentului inculpat A. şi a intimatei părţi civile Statul Român prin ANAF- DGRFP Craiova.

S-a dispus asigurarea apărării obligatorii a recurentului inculpat.

Înalta Curte a constatat că recursul în casaţie formulat de recurentul inculpat A. este admisibil pentru cazul prevăut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.., indicat de acesta, în ceea ce priveşte soluţia de condamnare pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 sub aspectul chestiunilor de drept invocate în legătură cu neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă, în sensul susţinut al inexistenţei unei corespondenţe între starea de fapt şi modelul abstract impus de norma de incriminare.

Deopotrivă, s-a constatat că prezintă aparenţa de sustenabilitate a cazului de casare anterior menţionat şi pot fi analizate prin prisma acestuia, motivele de recurs în casaţie prezentate de recurent referitoare la latura obiectivă a infracţiunii prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 din perspectiva inexistenţei unei pluralităţi constituite, ca element de tipicitate al infracţiunii pentru care a fost condamnat.

De asemenea, s-a considerat admisibilă cererea de recurs în casaţie pentru cazul prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen.., aspectele referitoare la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, susţinute de recurentul A. putând fi evaluate din perspectiva cazului de casare invocat.

Faţă de motivele dezvoltate în cererea de recurs în casaţie, s-a mai subliniat, în cuprinsul încheierii menţionate anterior, că nu se includ în sfera niciunui caz de casare dintre cele prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., criticile recurentului referitoare la motivarea deciziei recurate, aspectele relative la reinterpretarea probatoriului, reexaminarea conţinutului mijloacelor de probă pe care s-a întemeiat soluţia de condamnare, examinarea hotărârii făcându-se exclusiv în drept.

Examinând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 150 din data de 04 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin prisma cazurilor de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 12 C. proc. pen.. şi în limitele încheierii de admitere în principiu, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, potrivit art. 438 C. proc. pen.

Motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite în mod definitiv de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie neputând proceda la reevaluarea materialului probator sau la modificarea situaţiei de fapt.

Aşadar, în calea extraordinară a recursului în casaţie nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date şi dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei.

Limitarea obiectului judecăţii în recursul în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut în dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală. Astfel, acest caz de casare vizează acele situaţii în care nu se realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, fie din cauza împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întruneşte elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie pentru că fapta a fost dezincriminată (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv).

Aşadar, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului, fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

Constatarea prevederii faptei în legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile faptei concrete şi modelul de incriminare).

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., în conformitate cu care hotărârea este supusă casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, se precizează că prin sintagma "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege, în raport cu încadrarea juridică, cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei, circumstanţele atenuante ori agravante a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

În cauză, prin sentinţa penală nr. 149 din 22 aprilie 2020 pronunţată de Tribunalul Dolj, s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. 1968 cu aplicarea art. 5 C. pen., precum şi pentru săvârşirea a două infracţiuni de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen., respectiv prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen., soluţii care au fost menţinute de instanţa de apel, prin decizia penală nr. 150 din 04 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiunea de evaziune fiscală (şi se pedepseşte cu închisoare de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

În conformitate cu art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 3 ani.

Conform art. 2 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, operaţiunea fictivă reprezintă disimularea realităţii prin crearea aparenţei existenţei unei operaţiuni care, în fapt, nu există.

A evidenţia în documente contabile operaţiuni fictive înseamnă a înregistra anumite operaţiuni care nu au corespondent în realitatea obiectivă.

Elementul material al infracţiunii de evaziune fiscală, în forma ce este reglementată prin textul legal menţionat anterior, se poate realiza doar printr-o acţiune de evidenţiere în actele contabile sau în alte documente legale, cu caracter de document justificativ, facturi şi chitanţe, a unor cheltuieli care nu au o reflectare exactă în realitate, nu au fost determinate de operaţiuni reale ori au la bază operaţiuni fictive.

Prin acţiunea sa, făptuitorul alterează conţinutul evidenţelor contabile, documentelor legale, cu relevanţă, facturi fiscale ori chitanţe, realizând cheltuieli nereale ori operaţiuni fictive.

Înregistrarea operaţiunilor fictive constituie infracţiune dacă a avut ca scop sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, scopul fiind ataşat laturii obiective a infracţiunii.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că prin înregistrarea unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale se înţelege întocmirea unor acte justificative false pentru cheltuieli care nu au fost făcute ori au fost mai mici decât cele consemnate în documentele justificative, iar pe baza acestor acte justificative false se operează şi în celelalte documente contabile cheltuieli nereale, cu consecinţa diminuării venitului net şi, implicit, a obligaţiei fiscale către stat (ICCJ - S.p., decizia nr. 1113 din 15 februarie 2005).

Înalta Curte mai notează că, potrivit art. 8 din Legea nr. 39/2003, constituie infracţiune iniţierea sau constituirea ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui grup, în vederea săvârşirii de infracţiuni, care nu este, potrivit prezentei legi, un grup infracţional organizat, şi se pedepseşte, după caz, potrivit art. 167 sau art. 323 din C. pen. anterior.

Potrivit art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. 1968, infracţiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni se pedepseşte cu închisoarea de la 3 ani la 15 ani, fără a se putea depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea ce intră în scopul asocierii, iar conform alin. (2) al acestui articol, dacă fapta de asociere a fost urmată de săvârşirea unei infracţiuni, se aplică celor care au săvârşit infracţiunea respectivă, pedeapsa pentru acea infracţiune, în concurs cu pedeapsa prevăzută în alin. (1).

Critica formulată de recurentul inculpat A., circumscrisă cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., în raport de infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. 1968, vizează în esenţă, inexistenţa "unei alcătuiri preconstituite şi a unor acţiuni precise care să poată fi apreciate ca elemente preliminare de ordonare a unor persoane într-o anumită formă cu scopul de a săvârşi infracţiuni".

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, având în vedere că, instanţa de apel a reţinut, prin decizia pronunţată că, infracţiunea de constituire a unui grup infracţional, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. 1968, comisă de inculpatul A. constă în aceea că, în perioada 2010-2011 a constituit alături de inculpaţii B., C., D. şi E. un grup infracţional, sprijinit de inculpatul F., pentru a acţiona în scopul comiterii infracţiunii de evaziune fiscală.

Referindu-se la caracteristicile acestui grup, în baza probelor administrate, instanţa de apel a arătat că: S.C. I. S.R.L. desfăşura operaţiuni comerciale de achiziţie de produse cerealiere (grâu, porumb şi floarea soarelui), context în care inculpatul A. a identificat persoane care să administreze societăţi comerciale care să acţioneze ca intermediare între producător şi colector, persoane cu care a constituit un grup infracţional pe care l-a coordonat, scopul fiind acela de a nu plăti la bugetul de stat sumele de bani aferente obligaţiilor legale rezultate ca urmare a derulării activităţilor comerciale susmenţionate: taxă pe valoare adăugată, impozit pe profit şi impozit pe veniturile agricole.

Astfel, A. a atras în grup, pe lângă finul său B., pe inculpata D., care era fina martorei T., director economic în cadrul S.C. I. S.R.L. Băileşti, pe inculpatul F., care s-a aflat în relaţii de concubinaj cu inculpata D., pe inculpatul C., care a devenit soţul inculpatei D., pe inculpatul E., administrator al S.C. K. S.R.L. a cărui contabilă era U., care era şi contabila firmei S.C. L.. S.R.L. al cărei administrator era inculpatul F..

Curtea de apel a reţinut că grupul infracţional din prezenta cauză a fost constituit ca un grup de interese, cu caracter de continuitate, dar fără structură determinată şi fără roluri prestabilite, societăţile comerciale intermediare procedând la emiterea de facturi "purtătoare" de TVA în funcţie de perioada recoltării cerealelor şi de interesul de a emite facturi pentru deducerea TVA faţă de una sau mai multe alte societăţi comerciale.

Ca atare, din considerentele deciziei recurate rezultă corespondenţa între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 8 din Legea nr. 39/2003, context în care este neîntemeiat motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală.

În ceea ce priveşte motivele de recurs în casaţie invocate de recurentul A., prin care a susţinut neîntrunirea elementelor de tipicitate obiectivă a infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005, una dintre acestea imputată recurentului în formă continuată (pentru motive precum că operaţiunile de achiziţie înregistrate nu erau fictive, în relaţia cu S.C. M. S.R.L. a existat o novaţie, iar raporturile au fost de natură comercială), Înalta Curte consideră că recurentul a indicat în argumentarea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., o situaţie de fapt diferită de cea reţinută, cu caracter definitiv, de instanţa de apel.

Astfel, apreciind că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt, prin decizia din apel, în fapt, s-a constatat că, inculpatul A., în calitate de administrator de fapt al S.C. I. S.R.L. Băileşti şi inculpatul B., administrator de drept al aceleiaşi societăţi, în perioada octombrie 2010 - mai 2011 şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, au evidenţiat în actele contabile ale societăţii şi în alte documente legale (deconturi de TVA) operaţiuni de achiziţie de produse cerealiere (grâu, porumb, floarea soarelui) de la S.C. K. S.R.L. Craiova, S.C. J. S.R.L. Craiova şi S.C. H. S.R.L. Craiova în valoare totală de 32.184.037 de RON, cu privire la care s-a stabilit că sunt fictive, în scopul realizat al sustragerii S.C. I. S.R.L. Băileşti de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale cu suma totală de 10.381.948 RON, reprezentând TVA în valoare de 6.229.169 de RON şi impozit pe profit în valoare de 4.152.779 de RON.

Instanţa de apel a reţinut, totodată, că inculpatul A., în calitate de administrator de fapt al S.C. I. S.R.L. Bucureşti, în luna iulie 2009 a evidenţiat în actele contabile ale societăţii factura fiscală nr. x/18.06.2009, emisă de S.C. M. S.R.L. Craiova în favoarea S.C. I. S.R.L. Bucureşti, în valoare de 7.373.692,2 RON, în scopul realizat al sustragerii S.C. I. S.R.L. Bucureşti de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale cu suma totală de 2.620.618 RON, reprezentând TVA în valoare de 1.437.743 de RON şi impozit pe profit în sumă de 1.182.875 de RON.

Înalta Curte constată că prin decizia recurată, în baza probelor administrate, s-a reţinut că, la stabilirea caracterului fictiv al facturilor fiscale de achiziţie, prima instanţă a avut în vedere în mod just probele administrate, respectiv faptul că societăţile S.C. K. S.R.L. Craiova, S.C. J. S.R.L. Craiova, S.C. H. S.R.L. şi S.C. L. S.R.L. Craiova nu au avut persoane angajate, nu au deţinut spaţii de depozitare, nu au deţinut mijloace de transport sau de manipulare a unor asemenea cantităţi de cereale.

În propriul demers analitic, instanţa de apel a stabilit, printre altele: cu privire la S.C. K. S.R.L. Craiova (…) din analizarea borderourilor de achiziţie rezultă că doar unul are menţionat mijlocul de transport, iar restul au numere ulterioare, dar date de achiziţie anterioare, din septembrie 2010; S.C. K. S.R.L. Craiova s-a interpus între persoanele fizice şi S.C. I. S.R.L. Băileşti, cu scopul de a asigura acestei din urmă societăţi posibilitatea exercitării dreptului de deducere al TVA; întrucât, la rândul său, S.C. J. S.R.L.

Craiova devenea obligată la plata sumei de bani reprezentând taxă pe valoare adăugată colectată aferentă livrărilor de bunuri înregistrate ca fiind furnizate către S.C. I. S.R.L. Băileşti, societatea a încercat, să evite plata obligaţiilor fiscale prin întocmirea de documente al căror caracter fictiv este evident (…); în mod just instanţa de fond a constatat că este evident că S.C. J. S.R.L. Craiova este doar aparent furnizor de produse cerealiere pentru S.C. I. S.R.L. Băileşti (…); în legătură cu societatea S.C. H.

S.R.L. Craiova (…) ca şi în cazul celorlalte două societăţi comerciale analizate anterior, produsele cerealiere au fost achiziţionate numai scriptic, societatea comercială nedispunând de logistica necesară pentru achiziţionarea unor astfel de produse; la rândul său, S.C. H. S.R.L. a încercat să evite plata obligaţiilor fiscale prin întocmirea de documente al căror caracter fictiv este evident, în condiţiile în care nu a putut justifica existenţa în numerar sau în conturi a sumelor de bani pe care le-ar fi achitat în avans ca urmare a încheierii contractelor respective (…); cu privire la S.C.

L.. S.R.L. Craiova (…) aceasta nu dispunea de spaţii de depozitare (…), nu dispunea de mijloace proprii de transport şi nu avea angajaţi, iar în cursul urmăririi penale inculpatul F. a recunoscut caracterul fictiv al relaţiilor comerciale dintre S.C. L. S.R.L. Craiova şi S.C. H. S.R.L. şi S.C. J. S.R.L.; ca şi societăţile menţionate anterior, S.C. L.. S.R.L. Craiova a încercat să evite plata obligaţiilor fiscale prin întocmirea de documente al căror caracter fictiv este evident, în condiţiile în care societatea nu a deţinut documente în contabilitate din care să reiasă locul de încărcare, persoana care a efectuat recepţia şi plata fiecărei achiziţii în parte, bonuri de cântărire, buletine de analiza calitativă, modalitatea în care a obţinut sumele de bani cu care susţinea că ar fi achiziţionat produsele cerealiere, iar niciuna dintre persoanele fizice identificate şi audiate ca martor nu a confirmat că ar fi livrat cantităţile respective de cereale.

Deopotrivă, instanţa de apel a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod just că la data de 17.06.2009 inculpatul A., folosindu-se de dubla calitate de reprezentant al S.C. I. S.R.L. şi S.C. M. S.R.L., a întocmit o serie de contracte şi acte contabile, acte a căror fictivitate reiese din faptul că una şi aceeaşi persoană încheie contracte cu sine însuşi, dar şi din disproporţia vădită a valorilor; tot în luna iunie 2009, respectiv la data de 01.06.2009, a fost încheiat şi contractul de prestări servicii nr. x/01.06.2009 între S.C. I. S.R.L., în calitate de beneficiar, şi S.C. N. S.R.L. Podari, în calitate de prestator, reprezentată de inculpatul G., care avea ca obiect lucrări terasiere pentru terenul situat în localitatea Pieleşti, judeţul Dolj, conform devizului de lucrări; analizând cronologic operaţiunile înregistrate în contabilitatea firmelor, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, este evident că au fost întocmite acte doar pentru a justifica deducerea unei sume mari reprezentând TVA, fără ca lucrările să existe în realitate.

În considerarea celor expuse, Înalta Curte constată că decizia din apel evidenţiază corespondenţa între baza factuală şi elementele de tipicitate ale infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (una în formă continuată), pentru săvârşirea cărora recurentul inculpat a fost condamnat.

Aşa cum s-a precizat anterior, critica formulată de recurent este analizată, exclusiv, prin raportare la situaţia de fapt stabilită cu titlu definitiv prin hotărârea recurată, conform scopului recursului în casaţie, reglementat ca o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept, nu şi faptic.

În aceste condiţii, se constată că, în realitate, recurentul inculpat contestă situaţia de fapt reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, recurentul solicitând reţinerea unei alte situaţii de fapt, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare a sa, critici care, însă, nu pot fi supuse analizei în prezenta cale de atac şi în limitele învestirii instanţei de recurs în casaţie în conformitate cu art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

În consecinţă, Înalta Curte constată că faptele reţinute în sarcina recurentului inculpatul A., astfel cum au fost descrise în cuprinsul hotărârii recurate, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunilor de evaziune fiscală pentru care a fost condamnat, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen. şi, respectiv, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen.

Cu privire la cazul de recurs în casaţie invocat de recurentul A. prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., Înalta Curte observă că, în cadrul acestuia, recurentul inculpat a invocat faptul că instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, deşi ar fi întrunite cumulativ cerinţele referitoare la calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta, precum şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă.

În cauză, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. 1968, la pedeapsa de 7 ani închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare la data de 31.05.2011), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 şi art. 5 C. pen. şi la pedeapsa de 5 ani închisoare pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare la data de 29.06.2009); cu aplicarea art. 5 C. pen.

Preliminar, Înalta Curte constată că pedepsele principale de 7 ani închisoare şi, respectiv, 5 ani închisoare, aplicate recurentului inculpat A. prin decizia recurată, sunt legale, având în vedere limitele speciale de pedeapsă de la 5 ani la 11 ani închisoare, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (3) din Legea nr. 241/2005. Totodată, pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prev. de art. 8 din Legea nr. 39/2003 raportat la art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. 1968 este legală, fiind situată între limitele de la 3 ani la 15 ani închisoare, prevăzute de art. 323 C. pen. 1968.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a conturat majoritar în jurul opiniei că dispoziţiile prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, ce reglementează o cauză legală de reducere a pedepsei, reprezintă o chestiune de individualizare judiciară a pedepsei, ce nu poate fi cenzurată pe calea recursului în casaţie în baza art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.., întrucât vizează temeinicia hotărârii judecătoreşti recurate, iar nu legalitatea acesteia, din moment ce conturează o anumită conduită procesuală a inculpatului ce nu poate fi stabilită decât prin reaprecierea probelor administrate în legătură cu comportamentul procesual al acestuia. Înalta Curte a statuat că nu poate cenzura reţinerea sau nereţinerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenţei cauzei legale de reducere a pedepsei prev. de art. 19 din Legea nr. 682/2002, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reţinută o astfel de cauză (în acest sens, decizia penală nr. 92/RC din 14.03.2019 a ICCJ, secţia penală, decizia penală nr. 219/RC din 09 iulie 2020 a ICCJ, secţia penală, decizia penală nr. 426/R din 13 noiembrie 2020 a ICCJ, secţia penală).

Totuşi, Înalta Curte constată că, susţinerile recurentului inculpat A. cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 nu se confirmă în cauză, având în vedere adresa din 31.08.2020 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, prin care s-a comunicat că, la data de 03.08.2011, s-a înregistrat la DNA un denunţ formulat de A. împotriva lui V. care a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2011 din data de 29.09.2011 pentru infracţiunea de luare de mită în formă continuată şi a fost condamnat de Tribunalul Gorj în dosarul nr. x/2011, soluţie care a rămas definitivă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin respingerea recursului la data de 16.08.2012 .

Se notează că, prin decizia nr. 3/28.02.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a statuat, în legătură cu categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei, că acestea subsumează, pe de-o parte, formularea de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din legea menţionată.

Prin aceeaşi decizie nr. 3/28.02.2018, s-a arătat că, raţiunea reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţării persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave şi al facilitării tragerii lor la răspundere penală este esenţial legată de periculozitatea mai redusă ce caracterizează martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, conştientizează importanţa devoalării faptelor grave comise de alte persoane şi acţionează în concordanţă cu această convingere, informând organele judiciare şi contribuind activ şi decisiv la identificarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la acele infracţiuni.

Or, prin adresa mai sus menţionată, cu nr. 304/P/2011 din 31.08.2020 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, s-a comunicat împrejurarea că recurentul inculpat a formulat un denunţ împotriva unei alte persoane pentru infracţiunea de luare de mită. Referirea la faptul trimiterii în judecată a persoanei indicate în denunţ, la data de 29.09.2011, nu reliefează, însă, satisfacerea cerinţei cumulative a existenţei unei atitudini active a recurentului inculpat în facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanei denunţate.

Astfel, se constată că, independent de aspectele temporale la care se raportează baza factuală (avute în vedere de curtea de apel în motivarea respingerii cererii recurentului inculpat vizând aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002), din adresa arătată anterior, depusă de recurentul inculpat în faţa instanţei de apel în susţinerea cererii sale, nu rezultă întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru incidenţa acestei cauze legale de reducere a pedepsei.

Deopotrivă, se subliniază că, în acest cadru procesual, instanţa de recurs în casaţie nu poate suplini un eventual caracter lacunar al acestei adrese emise de Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a infracţiunilor asimilate, referitor la cerinţele de aplicabilitate a art. 19 din Legea nr. 682/2002, scopul căii de atac a recursului în casaţie fiind acela al verificării, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce exclude administrarea de probe.

Pentru considerente expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 150 din data de 04 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Conform art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 150 din data de 04 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în cuantum de 627 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2022.