Whether a post-conviction administrative letter confirming prior verification of a declaration constitutes "new circumstances" for revision under Article 453(1)(a) of the New Code of Criminal Procedure

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Deliberând asupra apelului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 129/F din data de 9 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 185/F din data de 09.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală definitivă prin decizia penală nr. 53/A din data de 07.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, formulată de condamnatul A..

Pentru a dispune în acest sens, Curtea a apreciat că se impune efectuarea unor precizări prealabile atât cu privire la natura juridică a revizuirii şi la scopul care poate fi urmărit prin exercitarea acesteia, cât şi referitor la obiectul analizei în etapa admisibilităţii în principiu şi la ipotezele în care poate fi invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Curtea a reţinut că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri. În acelaşi timp, revizuirea are caracterul unei căi de atac de fapt, întrucât prin folosirea ei se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a rezolvat fondul cauzei.

În ceea ce priveşte etapa admisibilităţii în principiu, Curtea a reţinut că judecarea cererii de revizuire, indiferent de motivul invocat, presupune această primă etapă, care nu vizează însăşi soluţionarea acestei căi extraordinare de atac, ci doar verificarea îndeplinirii condiţiilor de exercitare a acesteia.

În cadrul verificării filtru a admisibilităţii în principiu instanţa analizează, potrivit art. 459 alin. (3) C. proc. pen., dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3); c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea.

Curtea a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile enumerate la punctele (a) - (c), cererea de revizuire a fost introdusă în termenul prevăzut de art. 457 C. proc. pen., sentinţa penală nr. 185/F din data de 09.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală pronunţată în dosarul x/2016, fiind o hotărâre definitivă prin care a fost soluţionat fondul cauzei, a fost formulată de revizuentul A., care a avut calitatea de inculpat în cauza a cărei revizuire se solicită şi a fost întocmită cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de art. 456 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.

Curtea a reţinut că faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost respinsă ca inadmisibilă în mod definitiv, condiţia prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. d) C. proc. pen. nefiind îndeplinită în cauză.

De asemenea, a mai constatat că deşi aceleaşi argumente au fost analizate prin sentinţa penală nr. 79/F din 14.04.2021 pronunţată în dosarul x/2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, cererea formulată de revizuentul A. la data de 09 februarie 2021 privind tot răspunsul primit prin adresa nr. x/29.03.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii din care ar fi rezultat că această instituţie ar fi verificat şi ar fi cunoscut la data de 25 iulie 2012 calitatea de colaborator al securităţii al revizuentului, totuşi această hotărâre nu are caracter definitiv fiind atacată cu apel de către revizuent.

Punerea în discuţie a reunirii celor două dosare nu a fost posibilă întrucât noua cerere de revizuire a formulată la data de 20 aprilie, imediat după pronunţarea sentinţei penale nr. 79/F din 14.04.2021 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală, această hotărâre fiind în redactare.

Cu toate acestea şi în cererea de revizuire formulată la data de 16 aprilie 2018, analizată prin sentinţa penală nr. 121/F din 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2018 definitivă prin decizia penală nr. 146/A din data de 18 aprilie 2019 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuentul s-a prevalat de faptul că, la momentul soluţionării dosarului nr. x/2016, nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu au avut cunoştinţă despre existenţa unui înscris pe care el îl consideră esenţial, care este de natură a schimba radical soluţia pronunţată în cauză, respectiv adresa din 29 martie 2018 a Direcţiei resurse umane şi organizare, Serviciul resurse umane pentru procurori, din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care i s-a răspuns la patru întrebări punctual formulate în legătură cu adresa nr. x din 23 iulie 2012 a Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.), prin care s-a adus la cunoştinţă calitatea sa de colaborator al Securităţii.

Contrar celor reţinute de revizuent în cuprinsul cererii de revizuire şi în susţinerea orală a admisibilităţii în principiu, Curtea a apreciat că motivele care l-au determinat la folosirea celor două căi de atac extraordinare sunt asemănătoare, ajungând până la identitate.

Pentru a exista autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., nu este necesar ca obiectul cererilor de revizuire să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, adică folosindu-se cuvinte sau argumente identice, întrucât legiuitorul nu a avut în vedere o echivalenţă materială a cererilor de revizuire, ci o echivalenţă juridică.

Astfel, Curtea a subliniat că este suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de revizuent este identic cu cel pus în dezbatere cu prilejul primei judecăţi, indiferent dacă în cererea de revizuire ulterioară titularul căii de atac încearcă să acorde valenţe interpretative noi aceluiaşi mijloc de probă care a fost anterior prezentat şi supus dezbaterilor.

În raport de aceste considerente, Curtea a reţinut că atât prin prezenta cerere de revizuire, dar şi prin cererea de revizuire cu privire la care a fost pronunţată sentinţa penală nr. 121/F din 14 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2018 definitivă prin decizia penală nr. 146/A din data de 18 aprilie 2019 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, revizuentul a încercat să acorde atributul de împrejurare nouă presupusei verificări integrale şi prealabile a declaraţiei pe propria răspundere din 3 aprilie 2013, aspect pretins care ar decurge din cuprinsul adresei nr. x/2018 din 29 martie 2018 a Direcţiei resurse umane şi organizare - Serviciul resurse umane pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, indiferent de modalitatea în care argumentele au fost materializate de către revizuent, scopul urmărit fiind identic.

Trecând peste aspectele reliefate mai sus, Curtea a reţinut că nu este îndeplinită în cauză nici condiţia prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., întrucât faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea.

În referire la cazul de revizuire indicat de către persoana condamnată A., Curtea a observat că potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.

Mai mult, sub acest aspect, a apreciat că se impune şi precizarea că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Protocolul 7 CEDO, redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, poate fi efectuată dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

Faţă de natura juridică de cale extraordinară de atac a revizuirii, faptele sau împrejurările ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei privesc descoperirea de noi probe astfel cum acestea sunt reglementate în art. 97 alin. (1) C. proc. pen., adică acele împrejurări care permit aflarea unor elemente noi susceptibile de a servi ca probă în justiţie şi de natură a aduce o lumină nouă asupra faptelor constatate prin hotărârea de condamnare definitivă.

Curtea a subliniat că un element de probă poate să fie considerat nou atât timp cât nu a fost cunoscut în timpul când cauza penală s-a judecat în faţa instanţelor sau cunoscut fiind nu a putut fi produs şi discutat de aceste instanţe. De asemenea, în raport de soluţia dispusă prin sentinţa penală nr. 185/F din data de 09.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală pronunţată în dosarul x/2016 definitivă prin decizia penală nr. 53/A din data de 07.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, probele noi trebuie să fie de natură a dovedi în mod vădit fie că infracţiunea nu a existat, fie că cel condamnat n-ar fi luat parte la comiterea ei.

Instanţele iniţial investite cu rechizitoriul nr. x/2015 emis în data de 25.07.2016 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost chemate, printre altele, să analizeze dacă fapta inculpatului A., în prezent persoană condamnată, constând în aceea că atât la data de 5 mai 2010, cât şi la data de 3 aprilie 2013 a declarat necorespunzător adevărului, în vederea producerii consecinţei juridice prevăzute de art. 49 alin. (11) rap. la art. 48 alin. (10)-(11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, că nu a colaborat cu serviciile de informaţii înainte de 1990, depunând declaraţiile la Consiliul Superior al Magistraturii, întrunesc elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunilor de fals în declaraţii prevăzută de art. 292 C. pen. de la 1968, cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen.

În aceste condiţii, împrejurarea indicată de persoana condamnată A. în fundamentarea cererii de revizuire - declaraţia pe propria răspundere din 3 aprilie 2013 dată în faţa persoanei juridice vătămate Consiliul Superior al Magistraturii a fost supusă verificării obligatorii şi chiar verificată de C.N.S.A.S., înaintând C.S.M.-ului rezultatul integral al verificării, înainte de data declaraţiei pe propria răspundere din 3 aprilie 2013, ca urmare a participării la concursul din 2010, existând la mapa profesională - nu poate fi considerat faptă sau împrejurare ce nu a fost cunoscută la soluţionarea cauzei în dosarul x/2015

Curtea a observat că încă din cursul urmăririi penale a fost depusă la dosar adresa nr. x/23.07.2012 emisă de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi înregistrată sub nr. x/25.07.2012 la Consiliul Superior al Magistraturii din care rezultă că a fost transmisă Nota de Constatare nr. x/07.05.2012 acesta fiind rezultatul verificărilor, sub aspectul constatării calităţii de colaborator al Securităţii, solicitată ca urmare a promovării de către revizuent a concursului de promovare în funcţii de conducere organizat în perioada 16.04 - 06.07.2010.

De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii era informat că nota de constatare a fost aprobată, conform art. 8 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în şedinţa Colegiului C.N.S.A.S., iar acţiunea în constatare, prin care se solicita instanţei de judecată să aprecieze asupra calităţii de colaborator, a fost transmisă către Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Mai mult, Curtea a reţinut că revizuentul a invocat ca motiv de apel şi împrejurarea că "în momentul în care a dat cea de a doua declaraţie pe proprie răspundere, Consiliul Superior al Magistraturii avea cunoştinţă de faptul că inculpatul se afla în litigiu cu C.N.S.A.S.".

În aceste condiţii, Curtea a subliniat că criticile referitoare la verificarea realizată de C.N.S.A.S. ca urmare a participării la concursul de promovare din 2010 şi cunoaşterea rezultatului integral al verificării de către Consiliul Superior al Magistraturii, înainte de data declaraţiei pe propria răspundere din 3 aprilie 2013, existând la mapa profesională au fost formulate, analizate, apreciate şi respinse pe parcursul procesului penal finalizat prin pronunţarea sentinţei penale nr. 185/F din data de 09.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală definitivă prin decizia penală nr. 53/A din data de 07.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, prezentarea unor înscrisuri şi a unor noi argumente din care rezultă că documentele adresa CNSAS nr. P2333/2012 şi Nota de constatare nr. x/07.05.2012, erau ataşate la mapa profesională a petentului la momentul în care a fost oferită declaraţia din 03 aprilie 2013, nu reprezintă material probator necunoscut instanţei, care să permită identificarea unei erori juridice şi înlăturarea ei. Conţinutul acestor înscrisuri nu afectează fondul cauzei penale şi nu privesc circumstanţe de care nu avea cunoştinţă atunci când a pronunţat hotărârea în cauză, întrucât instanţa de judecată s-a pronunţat asupra tipicităţii faptei de fals în declaraţii săvârşită la data de 03 aprilie 2013, cunoscând aceste aspecte.

Or, Curtea a concluzionat că ceea ce indică persoana condamnată A. în fundamentarea cererii de revizuire reprezintă doar mijloacele de probă care se doresc a fi readministrate în faţa altei instanţe, iar nu fapte probatorii necunoscute instanţei. Astfel, revizuentul urmăreşte, în realitate, o reinterpretare a faptelor în legătură cu apărarea susţinută încă din cursul urmăririi penale şi care nu a fost confirmată în cele două cicluri procesuale anterioare.

Procedura de revizuire serveşte scopului înlăturării lacunelor şi omisiunilor justiţiei care urmează a fi aplicate într-o manieră compatibilă cu prevederile art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, fiind respectat principiul securităţii raporturilor juridice, care semnifică, potrivit jurisprudenţei degajate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, între altele, că o soluţie definitivă al oricărui litigiu nu urmează a fi rediscutată.

Excepţie de la acest principiu poate fi doar cazul când reexaminarea este necesară în virtutea circumstanţelor fundamentale şi obligatorii (cauza Brumărescu contra României, hotărârea din 28 octombrie 1999). Securitatea juridică presupune respectarea principiului recunoscut de judecata (lucrului judecat), care implică regula finalităţii hotărârilor definitive, adică imposibilitatea oricărei părţi de a pretinde o redeschidere a procedurilor interne privind o hotărâre judecătorească irevocabilă şi obligatorie exclusiv cu scopul obţinerii a unei noi examinări a pricinii în fond.

Securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului res judecata, adică principiul caracterului irevocabil al hotărârilor judecătoreşti, acest principiu cere ca nici o parte să nu aibă dreptul să solicite revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii, doar cu scopul de a obţine o reexaminare şi o nouă determinare a cauzei.

Aşadar, în opinia Curţii, calea extraordinară de atac trebuie exercitată pentru a corecta erorile judiciare şi omisiunile justiţiei, dar nu pentru a efectua o nouă examinare. Revizuirea nu trebuie considerată un apel camuflat, iar simpla existenţă a două opinii diferite cu privire la aceeaşi chestiune nu este un temei de reexaminare. O derogare de la acest principiu este justificată doar atunci când este necesară, datorită unor circumstanţe esenţiale şi convingătoare.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel revizuentul A..

În esenţă, a arătat că împrejurarea nouă constă în faptul că declaraţia pe propria răspundere din 3 aprilie 2013 dată în faţa persoanei juridice vătămate Consiliul Superior al Magistraturii a fost supusă verificării obligatorii şi chiar verificată de C.N.S.A.S., înaintând C.S.M.-ului rezultatul integral al verificării, înainte de data declaraţiei pe propria răspundere din 3 aprilie 2013, (ca urmare a participării la concursul din 2010, existând la mapa profesională) ceea ce, pe cale de consecinţă, rezultă că declaraţia pe propria răspundere în sensul că nu a colaborat cu serviciile secrete înainte de 1990, nu mai era aptă să producă, prin ea însăşi, consecinţe juridice.

A precizat că motivul de revizuire este cel prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., iar faptele şi împrejurările noi în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv. Nu a mai fost invocată împrejurarea că datorită obligativităţii prevăzute de lege a verificării declaraţiei din 3 aprilie 2013 şi a verificării efective a acestei declaraţii înainte de 3 aprilie 2013, rezultatul fiind la mapa profesională şi cunoscut de Consiliul Superior al Magistraturii, declaraţia pe propria răspundere nu mai era aptă să producă, prin ea însăşi, consecinţe juridice, fapta de fals în declaraţii nefiind prevăzută de legea penală, pentru că nu îndeplineşte condiţia tipicităţii infracţiunii prevăzute de art. 292 C. pen. din 1968, ca lege mai favorabilă.

Atât prin cererea de revizuire cât şi prin motivarea sentinţei penale nr. 121/F din 14.06.2018 pronunţată în dosar nr. x/2018 de Curtea de Apel Bucureşti, menţinută în apel de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu se face nicio referire la obligativitatea verificării veridicităţii declaraţiei pe propria răspundere.

De asemenea, a arătat că nu se face referire la dovada certă că veridicitatea declaraţiei din 3 aprilie 2013 era supusă verificării obligatorii si verificată efectiv înainte, de la 25.07.2012, împrejurare nouă, necunoscută de instanţa de fond, dovedită cu puterea evidenţei prin răspunsul la întrebarea pusă instituţiei publice în faţa căreia s-a dat declaraţia (ca persoană juridică vătămată), consfinţită prin adresa acestei instituţii C.S.M. nr. 5941/2018 din 29 martie 2018, ulterioară deciziei nr. 53/A din 7.03.2018 pronunţată în dosar nr. x/2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

Adresa Consiliului Superior al Magistraturii 5941 din 29 martie 2019 ulterioară deciziei nr. 53/A din 07.08.2018 pe care o solicită a fi revizuită ca urmarea unei împrejurării noi, nu conţine interpretări ci dovezi certe că declaraţia din 3 aprilie 2013 a fost supusă unei verificări obligatorii şi verificată efectiv.

În conformitate cu dispoziţiile art. 48 alin. (12) din Legea 303/2004, înainte de numirea în funcţiile de conducere consiliul naţional pentru studierea arhivelor securităţii verifică şi comunică, în termen de 15 zile de la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii dacă judecătorul (sau procurorul) a făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea.

A mai susţinut că faptele şi împrejurările consfinţite şi dovedite prin adresa din 29 martie 2019 a Consiliului Superior al Magistraturii, necunoscute de instanţa, conduc, la certitudinea că atunci când a fost acceptat la concurs şi, ulterior numit în funcţia de prim procuror, nu numai că ştia cu certitudine că a colaborat cu securitatea din verificarea făcută de CNSAS, încă din anul 2012 (înainte de data numirii 27 iunie 2013) şi că declaraţia din 3 aprilie 2013, fiind efectiv verificată, nu mai era aptă, prin ea însăşi, să producă efecte juridice.

La termenul de judecată din data de 19 octombrie 2021 apelantul revizuent a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1. Dacă în cazul infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 329 alin. (1) din Noul C. pen. şi respectiv art. 292 din C. pen. din 1968, prevederea în lege a obligativităţii verificării veridicităţii declaraţiei pe propria răspundere şi verificarea efectivă înainte de darea declaraţiei, mai este aptă să servească la producerea vreunei consecinţe juridice şi dacă mai există infracţiunea de fals în declaraţii sub aspectul laturii obiective (ca o condiţie cerinţă esenţială ataşată elementului material)?

2. Dacă există obligativitatea verificării de către instanţele de judecată învestite cu soluţionarea unor asemenea cauze, dacă există prevedere legală privind verificarea veridicităţii declaraţiei respective şi în plus, dacă verificarea s-a făcut în realitate integral înainte de semnarea declaraţiei.

Examinând cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept mai sus menţionate, Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 475 din C. proc. pen., "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Rezultă din conţinutul textului de lege enunţat că admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe:

- instanţa care a formulat întrebarea să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

- soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării;

- chestiunea de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare.

Apreciindu-se în cauză asupra îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 475 din C. proc. pen. sub aspectul admisibilităţii sesizării, se constată învestirea Înaltei Curţi cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, respectiv a apelului formulat împotriva sentinţei penale nr. 129/F din data de 09 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală şi asupra chestiunii de drept puse în discuţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Însă, nu este îndeplinită condiţia privind existenţa unei veritabile chestiuni de drept, numai o problemă de drept de o dificultate rezonabilă şi de natură a da naştere, în mod previzibil, unor interpretări judiciare diferite legitimează intervenţia instanţei supreme într-o cauză pendinte.

Intervenţia Înaltei Curţi în procedura reglementată de art. 475 din C. proc. pen. este legitimă atunci când tinde la clarificarea înţelesului uneia sau mai multor norme juridice ambigue sau complexe, al căror conţinut ori succesiune în timp pot da naştere la dificultăţi rezonabile de interpretare pe cale judecătorească, afectând, în final, unitatea aplicării lor de către instanţele naţionale.

În raport de aceste aspecte, în contextul concret al cauzei, întrebările formulate de către apelantul revizuent nu se circumstanţiază unei veritabile chestiuni de drept, în cauză se apelează la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei şi nu de a supune dezbaterii o problemă de interpretare a unui text legal, interpretare de care ar depinde soluţionarea pe fond a cauzei, aspect în raport de care Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul revizuent A. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Examinând apelul promovat de revizuentul A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Prealabil analizării apelului formulat, Înalta Curte va nota limitele şi specificul căii de atac a revizuirii, astfel cum sunt definite în cuprinsul dispoziţiilor art. 452-459 C. proc. pen., norme care statuează că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, având caracterul unei căi de atac de retractare care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri şi, în acelaşi timp, caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale. Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, descoperite după judecată şi care fac dovada că aceasta se întemeiază pe o eroare judiciară.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 453 (cazurile de revizuire), art. 455 (persoanele care pot cere revizuire), art. 459 (admiterea în principiu) C. proc. pen. rezultă că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce priveşte exclusiv hotărârile judecătoreşti prin care s-a soluţionat fondul cauzei, în acest sens fiind şi Decizia nr. 42 din 14.02.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători, decizie prin care s-a statuat că pot fi atacate cu revizuire numai hotărârile definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, cererea de revizuire îndreptată împotriva altei hotărâri definitive fiind inadmisibilă. Această decizie îşi păstrează valabilitatea şi în raport de dispoziţiile noului C. proc. pen., cazurile de revizuire prevăzute la art. 453 şi art. 465 din noul C. proc. pen. reluând în esenţă cazurile de revizuire din legea veche.

Aplicând aceste consideraţii teoretice la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că revizuentul A. a formulat cerere de revizuire împotriva sentinţei penale nr. 129/F din data de 09 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, solicitând, în esenţă, să se constate incidenţa cazului de revizuire prevăzut de dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât au apărut elemente noi care nu au fost cunoscute de instanţă cu ocazia judecării fondului, respectiv adresa Consiliului Superior al Magistraturii 5941 din 29 martie 2019 ulterioară deciziei nr. 53/A din 07.08.2018 care, în opinia revizuentul, conţine dovezi certe că declaraţia din 3 aprilie 2013 a fost supusă unei verificări obligatorii şi efective.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. priveşte situaţia când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.

Conform art. 453 alin. (4) din C. proc. pen., cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal.

Aşadar, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., trebuie să fie descoperite fapte sau împrejurări (fapte probatorii) noi, necunoscute de către instanţă la data judecării cauzei care să ducă, singure sau prin coroborarea cu alte probe la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce presupune pronunţarea unei soluţii diametral opuse celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Prin urmare, potrivit temeiului de drept invocat de apelantul revizuent A. trebuie să fie noi faptele sau împrejurările invocate, de natură a stabili existenţa unei erori judiciare şi de a conduce la o altă soluţionare a cauzei.

Or, astfel cum se poate reţine în cauză, aspectele invocate de revizuent prin motivul cererii sale de revizuire, se referă la înscrisul nou ce a fost depus la dosar şi anume, Adresa Consiliului Superior al Magistraturii 5941 din 29 martie 2019 ulterioară deciziei nr. 53/A din 07.08.2018, potrivit căreia atunci când a fost acceptat la concurs şi, ulterior numit în funcţia de prim procuror, nu numai că se ştia cu certitudine că a colaborat cu securitatea din verificarea făcută de CNSAS, încă din anul 2012 (înainte de data numirii 27 iunie 2013) ci şi că declaraţia din 3 aprilie 2013, fiind efectiv verificată, nu mai era aptă, prin ea însăşi, să producă efecte juridice.

Înalta Curte constată însă că criticile referitoare la verificarea realizată de C.N.S.A.S. ca urmare a participării la concursul de promovare din 2010 şi cunoaşterea rezultatului integral al verificării de către Consiliul Superior al Magistraturii, înainte de data declaraţiei pe propria răspundere din 3 aprilie 2013, existând la mapa profesională au fost formulate, analizate, apreciate şi respinse pe parcursul procesului penal finalizat prin pronunţarea sentinţei penale nr. 185/F din data de 09.10.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I Penală definitivă prin decizia penală nr. 53/A din data de 07.03.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prezentarea unor înscrisuri şi a unor noi argumente din care rezultă că adresa CNSAS nr. P2333/2012 şi Nota de constatare nr. x/07.05.2012, erau ataşate la mapa profesională a petentului la momentul în care a fost oferită declaraţia din 03 aprilie 2013, nu reprezintă material probator necunoscut instanţei, care să permită identificarea unei erori juridice şi înlăturarea ei. Conţinutul acestor înscrisuri nu afectează fondul cauzei penale şi nu privesc circumstanţe de care nu avea cunoştinţă atunci când a pronunţat hotărârea în cauză, întrucât instanţa de judecată s-a pronunţat asupra tipicităţii faptei de fals în declaraţii săvârşită la data de 03 aprilie 2013, cunoscând aceste aspecte.

Aşadar, Înalta Curte constată că, în realitate ceea ce solicită apelantul revizuent A. este readministrarea mijloacelor de probă în faţa altei instanţe, iar nu fapte probatorii necunoscute instanţei, cu consecinţa unei reinterpretări a faptelor în legătură cu apărarea susţinută încă din cursul urmăririi penale şi care nu a fost confirmată în cele două cicluri procesuale anterioare. Prin urmare, motivul invocat de revizuent sub acest aspect nu constituie fapte sau împrejurările noi care să se circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În acest context, pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. este necesar ca faptele şi împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, iar acestea nu au putut fi cunoscute de instanţă indiferent din care motiv. Descoperirea lor ulterioară şi invocarea pe calea revizuiri are drept scop evidenţierea unor erori de fapt, produse în judecata iniţială din cauza necunoaşterii respectivelor împrejurări, astfel încât, noua situaţie să conducă la anularea hotărârii contrare legii. Cu alte cuvinte, faptele şi împrejurările noi ar fi putut influenţa soluţia procesului dacă ar fi fost cunoscute la momentul soluţionării cauzei.

Faţă de împrejurarea că motivele menţionate de apelantul revizuent A. nu fac dovada existenţei unor fapte sau împrejurări în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. coroborat cu alin. (4) al aceluiaşi articol, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, reţine că aspectele invocate nu pot constitui temei de admitere a cererii de revizuire, motiv pentru va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei penale nr. 129/F din data de 09 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

I. Respinge, ca inadmisibilă, cererea formulată de apelantul revizuent A. de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1. Dacă în cazul infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 329 alin. (1) din Noul C. pen. şi respectiv art. 292 din C. pen. din 1968, prevederea în lege a obligativităţii verificării veridicităţii declaraţiei pe propria răspundere şi verificarea efectivă înainte de darea declaraţiei, mai este aptă să servească la producerea vreunei consecinţe juridice şi dacă mai există infracţiunea de fals în declaraţii sub aspectul laturii obiective (ca o condiţie cerinţă esenţială ataşată elementului material)?

2. Dacă există obligativitatea verificării de către instanţele de judecată învestite cu soluţionarea unor asemenea cauze dacă există prevedere legală privind verificarea veridicităţii declaraţiei respective şi în plus, dacă verificarea s-a făcut în realitate integral înainte de semnarea declaraţiei.

II. Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul A. împotriva sentinţei penale nr. 129/F din data de 09 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală.

Obligă apelantul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2021.