Unconstitutionality reference inadmissible for lack of concrete link to case and failure to identify constitutional norms

Şedinţa publică din data de 05 aprilie 2022

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea nr. 6/P/JDL din 14 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022, printre altele, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea petentei S.C. A. S.R.L. privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 şi art. 340 C. proc. pen., faţă de inexistenţa unei contestaţii efective cu privire la încălcarea art. 34 din Legea nr. 51/1995, raportat la art. 5491 C. proc. pen. şi a dispoziţiilor art. 255 alin. (1) C. proc. pen., faţă de inexistenţa unei reglementări similare celei prevăzute de art. 250 C. proc. pen., în cazul ridicării unor obiecte şi înscrisuri aparţinând unor terţe persoane.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 339 şi art. 340 C. proc. pen. - faţă de inexistenţa unei contestaţii efective cu privire la încălcarea art. 34 din Legea nr. 51/1995, raportat la art. 5491 C. proc. pen. este inadmisibilă, întrucât normele criticate nu au legătură cu soluţionarea cauzei, astfel că este inutil a se analiza dacă aceste norme contravin unor dispoziţii din Constituţia României.

În acest sens, s-a constatat că, prin plângerea ce formează obiectul cauzei, a fost criticată modalitatea de efectuare a unei percheziţii, despre care se susţine că ar fi avut loc la sediul profesional al unui avocat şi al cărei rezultat ar înfrânge garanţiile instituite prin art. 34 din Legea nr. 51/1995 şi art. 5491 C. proc. pen. Or, din analiza lucrărilor dosarului, Curtea a concluzionat că percheziţia ce a fost autorizată în cauză nu priveşte sediul avocatului B. şi nici o locaţie la care să fie înregistrată în mod oficial un cabinet de avocat aparţinând acestuia. Totodată, a constatat că dispoziţiile art. 5491 C. proc. pen. nu au legătură cu cauza, întrucât reglementează procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării şi nu atribuie în competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi aducerea la îndeplinire a acestei proceduri, ci instituie o astfel de competenţă în sarcina judecătorului de cameră preliminară.

Curtea a apreciat ca fiind inadmisibilă şi cererea privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 255 C. proc. pen., dat fiind faptul că petenta nu a indicat dispoziţiile constituţionale încălcate.

Contrar susţinerilor petentei, s-a constatat că ridicarea de obiecte şi înscrisuri aparţinând unui terţ este reglementată de art. 255 C. proc. pen., care se referă şi la bunurile altei persoane care au fost luate pe nedrept din posesia suspectului, a inculpatului sau a altei persoane care le-a primit spre a le păstra şi că aceste norme fac trimitere la dispoziţiile art. 250 care se aplică în mod corespunzător. Prin urmare, termenul depunerii cererii de restituire este cel reglementat de art. 250 C. proc. pen. şi se calculează de la data comunicării actului în baza căruia a operat ridicarea bunurilor sau înscrisurilor ori de la data aducerii la îndeplinire a acestui act.

Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 6/P/JDL din 14 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022, în termen legal, a formulat recurs petenta S.C. A. S.R.L., învederând că motivele le va redacta după primirea motivării hotărârii atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. x/2022, fiind repartizată, aleatoriu în sistem informatic, Completului nr. 7 pentru termenul de judecată din 22 martie 2022, când, la cererea recurentei, pentru a-i da posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul încheierii atacate, dosarul a fost amânat pentru termenul din 05 aprilie 2022.

La acest termen, recurenta nu a motivat recursul declarat, ci a formulat o nouă cerere de amânare a cauzei, similară cu cea de la termenul anterior, arătând că nu i-a fost comunicată încheierea, solicitare ce a fost respinsă conform menţiunilor din practicaua prezentei hotărâri.

Examinând recursul formulat de petenta S.C. A. S.R.L., prin raportare la criticile invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, în mod corect judecătorul de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Constanţa respingând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată.

Astfel, reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă (alin. (1) şi (2); să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare (alin. (1); să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale (alin. (3) şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia (alin. (1).

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

În acest sens, s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Constituţională (deciziile nr. 1.512 din 18 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 28 ianuarie 2011, nr. 347 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 13 iunie 2012, nr. 105 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 284 din 21 mai 2013, nr. 714 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 18 aprilie 2018, nr. 546 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 944 din 14 octombrie 2020), prilej cu care a reţinut că "dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reprezintă norme de procedură pe care instanţa care a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate este obligată să le aplice în vederea selectării doar a acelor excepţii de neconstituţionalitate care, potrivit legii, pot face obiectul controlului de constituţionalitate exercitat de Curtea Constituţională, unica autoritate de jurisdicţie constituţională. Aşadar, această procedură face posibilă doar pronunţarea în situaţiile date asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa de judecată având rol de filtru al excepţiei de neconstituţionalitate ridicate de părţi".

În virtutea acestui rol, instanţa de judecată nu realizează, însă, doar o analiză formală a îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege, pornind de la motivele concrete invocate de parte. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.

Pentru ca instanţa să poată face această verificare este necesar ca autorul excepţiei să arate atât dispoziţiile legale considerate neconstituţionale, cât şi prevederile din Legea fundamentală presupus a fi încălcate, precum şi motivele pe care se întemeiază contrarietatea dintre cele două, fără cunoaşterea acestor aspecte neputându-se efectua controlul de constituţionalitate.

În speţă, se constată, însă, că, în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 255 C. proc. pen., cererea formulată de recurenta S.C. A. S.R.L. de sesizare a Curţii Constituţionale nu cuprinde prevederile din Legea fundamentală considerate a fi încălcate, deşi acestea reprezintă, aşa cum s-a arătat anterior, o componentă esenţială a motivării cererii, astfel încât nu sunt respectate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate".

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care a statuat că "în lipsa indicării de către autorul excepţiei a unor texte sau principii din Constituţie care să constituie temeiul contestării prezumţiei de constituţionalitate a dispoziţiilor de lege criticate, instanţa de contencios constituţional nu este în măsură să se substituie părţii cu privire la invocarea unor motive de neconstituţionalitate" întrucât, contrar sistemului nostru constituţional, ar exercita un control din oficiu (deciziile nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, şi nr. 1449 din 03 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 16 decembrie 2011).

Verificând, în continuare, solicitarea de sesizare a instanţei de contencios constituţional formulată în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de la Curtea de Apel Constanţa de către petenta S.C. A. S.R.L. din perspectiva celorlalte critici, Înalta Curte constată că cererea întruneşte doar unele din condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, întrucât excepţia a fost invocată de o parte din dosar, în faţa unei instanţe de judecată şi se referă la prevederi (art. 339 C. proc. pen., art. 340 C. proc. pen., coroborate cu art. 34 din Legea nr. 51/1995 şi, respectiv, art. 5491 C. proc. pen.) aflate în vigoare care nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituţionale.

În ceea ce priveşte examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

Sub acest aspect, se impune a se sublinia că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii care trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile menţionate în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (deciziile nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15; nr. 230 din 16 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 554 din 05 iulie 2019, paragraful 15).

În cauză, se constată că recurenta petentă S.C. A. S.R.L. a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 339 C. proc. pen. şi art. 340 C. proc. pen., faţă de inexistenţa unei contestaţii efective cu privire la încălcarea art. 34 din Legea nr. 51/1995 raportat la art. 5491 C. proc. pen., învederând, în esenţă, că aceste texte de lege ar intra în contradicţie cu art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţia României, întrucât nu prevăd o cale de atac împotriva modului în care s-a încuviinţat în cursul urmăririi penale o percheziţie domiciliară ori a modului în care s-a efectuat, în concret, percheziţia de către procuror.

Prevederile art. 340 C. proc. pen. nu au, însă, nicio legătură cu cauza, căci se referă la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire şi netrimitere în judecată emise în baza art. 315 C. proc. pen. (când nu se poate începe urmărirea penală întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării ori atunci când este incident unul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen.), în timp ce dosarul în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect plângerea întemeiată (conform menţiunilor din cuprinsul ei) pe dispoziţiile art. 339 C. proc. pen., formulată de recurenta petentă S.C. A. S.R.L. împotriva actelor procurorului (ordonanţa nr. 103/P/2020 din 10 decembrie 2021 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, menţinută prin ordonanţa nr. 4/II/2/2022 din 12 ianuarie 2022 a procurorului general al unităţii de parchet) prin care s-au analizat sesizările acesteia cu referire la modalitatea de încuviinţare şi de efectuare a unei percheziţii domiciliare, despre care se susţine că ar fi avut loc la sediul profesional al unui avocat, modalitate care ar înfrânge garanţiile instituite prin art. 34 din Legea nr. 51/1995 şi art. 5491 C. proc. pen. În plus, se constată că dosarul nr. x/2020 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa se află, în continuare, în faza de urmărire penală, cercetările nefiind încă finalizate.

Pentru aceleaşi motive, se constată că, în cauză, nu prezintă relevanţă nici dispoziţiile art. 5491 C. proc. pen., care reglementează procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării, de vreme ce o asemenea soluţie (de clasare) nu a fost emisă în speţă.

Prin urmare, atâta timp cât dispoziţiile art. 340 C. proc. pen., privite individual sau prin coroborare cu art. 5491 C. proc. pen., nu au legătură cu cauza, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale vizând aceste texte de lege nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, căci o eventuală constatare a neconstituţionalităţii acestora nu ar avea nicio influenţă asupra modalităţii de soluţionare a cauzei.

Aceeaşi este situaţia şi în cazul prevederilor art. 339 C. proc. pen., pe care petenta şi-a întemeiat plângerea, criticate pentru neconstituţionalitate prin raportare la dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 51/1995, întrucât, aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, analiza lucrărilor dosarului (printre care şi mandatul de percheziţie nr. 1 din 26 noiembrie 2021 emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Constanţa) a relevat faptul că percheziţia domiciliară a vizat o locaţie utilizată de B. ca persoană fizică, la dosar neexistând niciun fel de date/informaţii că la adresa la care s-a efectuat respectiva percheziţie acesta ar fi înregistrat, în mod oficial, un cabinet de avocatură. De altfel, potrivit declaraţiei date în faţa procurorului, B. nici nu este membru al unui barou din România, ci ar fi avocat în Germania (nefiind, însă, depuse înscrisuri în acest sens). Aşa fiind, raportat la actele dosarului, se constată că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 51/1995, aşa cum în mod eronat a susţinut recurenta petentă, motiv pentru care nici în acest caz eventuala constatare a neconstituţionalităţii prevederilor criticate nu ar fi de natură să influenţeze în vreun fel soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză.

Pe de altă parte, se constată că, prin criticile formulate cu privire la dispoziţiile art. 339 C. proc. pen. (care se referă la plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror sau pe baza dispoziţiilor date de acesta care se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), în realitate, recurenta nu urmăreşte armonizarea textului de lege cu legea fundamentală, căci nu invocă niciun aspect concret de neconformitate al acestuia, ci completarea lui pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate.

În acest context, Înalta Curte, având în vedere şi prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, subliniază că o astfel de excepţie trebuie să tindă la excluderea unei norme/text de lege din fondul activ al legislaţiei, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale, cu consecinţa reglementării/introducerii unei căi de atac împotriva anumitor acte dispuse/încuviinţate/efectuate în cursul urmăririi penale, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României. Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, instanţa de control judiciar apreciază că aspectele invocate de autor nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Ca urmare, având în vedere că textele de lege criticate nu au legătură cu cauza, iar remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost folosit de recurentă în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, situaţie în care un asemenea demers este inadmisibil, se constată că excepţia invocată nu respectă toate cerinţele reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care se apreciază că, în mod corect, Curtea de Apel Constanţa a respins ca inadmisibilă cererea formulată de acesta de sesizare a Curţii Constituţionale.

Pentru considerentele expuse mai sus, constatând că soluţia atacată este legală şi temeinică, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de petenta S.C. A. S.R.L. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 6/P/JDL din 14 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., recurenta va fi obligată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de petenta S.C. A. S.R.L. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din cuprinsul încheierii nr. 6/P/JDL din 14 martie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurenta petentă la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 05 aprilie 2022.