Psychiatric patient's negligent restraint death upheld: physician and nurse convicted, victims awarded €77,000 damages

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, reţine următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 87 din 25.06.2019 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., s-a dispus achitarea inculpatei A., pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.. s-a dispus achitarea inculpatei B., pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 397 raportat la art. 25 alin. (5) C. proc. pen.. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă formulată de părţile civile C., D., E., F., G., H. şi I..

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

A fost respinsă cererea formulată de părţile civile C., D., E., F., G., H. şi I. privind obligarea inculpatelor A. şi B. şi a părţilor responsabile civilmente Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Fogolyan Kristof" şi S.C. J. S.A la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe şi părţile civile C., D., E., F., G., H., I..

Prin decizia nr. 487/A din 02 septembrie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia Penală, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.., au fost admise apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sfântu Gheorghe şi părţile civile C., D., E., F., G., H. şi I. împotriva sentinţei penale nr. 87/S din 25 iunie 2019 a Judecătoriei Sfântu Gheorghe, pronunţate în dosarul penal nr. x/2018, care a fost desfiinţată în totalitate şi, rejudecând cauza:

I. În baza art. 178 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata A. , la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă.

I s-a aplicat inculpatei pe durata pedepsei principale, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen. din 1969.

În baza art. 81 şi art. 82 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

A fost suspendată pe durata termenului de încercare executarea pedepsei accesorii.

S-a atras atenţia inculpatei cu privire la dispoziţiile art. 83 şi art. 84 C. pen. din 1969 cu privire la consecinţele comiterii unei infracţiuni în termenul de încercare (respectiv revocarea suspendării executării pedepse şi executarea pedepsei aplicate în regim de detenţie alături de pedeapsa ce i se va aplica pentru infracţiunea comisă în termenul de încercare) şi cu privire la neplata, cu rea-credinţă, a obligaţiilor stabilite pe latura civilă, ce poate determina revocarea suspendării executării pedepsei.

II. În baza art. 178 alin. (2) C. pen. din 1969 şi art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata B. , la o pedeapsă de 2 (doi) ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de ucidere din culpă.

I s-a aplicat inculpatei pe durata pedepsei principale, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen. din 1969.

În baza art. 81 şi art. 82 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de încercare de 4 ani.

A fost suspendată pe durata termenului de încercare executarea pedepsei accesorii.

S-a atras atenţia inculpatei cu privire la dispoziţiile art. 83 şi art. 84 C. pen. din 1969 cu privire la consecinţele comiterii unei infracţiuni în termenul de încercare (respectiv revocarea suspendării executării pedepse şi executarea pedepsei aplicate în regim de detenţie alături de pedeapsa ce i se va aplica pentru infracţiunea comisă în termenul de încercare) şi cu privire la neplata cu rea-credinţă a obligaţiilor stabilite pe latura civilă ce poate determina revocarea suspendării executării pedepsei.

În baza art. 397 alin. (1), art. 19, art. 25 alin. (1) C. proc. pen.., art. 1349 alin. (1), (2), art. 1357, art. 1373, art. 1382 C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă promovată de părţile civile C., D., E., F., G., H. şi I., şi obligate, în solidar, inculpatele A. şi B., şi părţile responsabile civilmente Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe şi S.C. J. S.A. (societatea de asigurare până la concurenţa sumei de 50.000 euro) la plata către părţile civile a următoarelor daune morale: către C. suma de 20.000 euro; către D. suma de 20.000 euro; către F., prin reprezentant legal C., suma de 8.000 euro; către G., prin reperzentant legal C., suma de 5.000 euro; către H., prin reprezentant legal D., suma de 8.000 euro; către I., prin reprezentat legal D., suma de 8.000 euro; către E., prin reprezentat legal K., suma de 8.000 euro.

Au fost respinse restul pretenţiilor părţilor civile C., D., E., F., G., H. şi I..

În baza art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen.., art. 451 alin. (2) C. civ., a fost admisă, în parte, cererea părţilor civile de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate în faţa instanţei de fond şi au fost obligate inculpatele A. şi B., şi partea responsabilă civilmente Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe, în solidar, la plata către părţile civile C., D., E., F., G., H. şi I. a sumei de 15.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în cursul urmării penale, al camerei preliminare şi al soluţionării cauzei în fond.

În baza art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen.. şi art. 451 alin. (2) C. civ., a fost admisă, în parte, cererea părţilor civile de acordare a cheltuielilor judiciare efectuate în faţa instanţei de apel şi obligate inculpatele A. şi B., şi partea responsabilă civilmente Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe, în solidar, la plata către părţile civile C., D., E., F., G., H. şi I. a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli judiciare efectuate în apel.

În baza art. 275 alin. (1), (2), (3) C. proc. pen.., au fost obligate inculpatele A. şi B., fiecare în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul Judeţean de Urgenţă "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe, la câte 1.500 RON cheltuieli judiciare ocazionate de derularea procesului penal în cursul urmăririi penale şi în primă instanţă.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul în cuantum de 300,94 RON al interpretului de limbă maghiară, a rămas în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen.., cheltuielile judiciare ocazionate de derularea procesului în apel au rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii penale, au formulat cereri de recurs în casaţie inculpatele A., la data de 11.12.2020 şi B. la data de 04.01.2021, care au fost înregistrate rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală la data de 24.02.2021 sub numărul de dosar x/2018

Prin cererea de recurs în casaţie, recurenta inculpată A. a indicat cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., solicitând admiterea recursului în casaţie, casarea hotărârii atacate şi achitarea sa, pentru infracţiunea de ucidere din culpă, prev. de art. 178 alin. (2) din C. pen. din 1969, cu motivarea că nu sunt întrunite elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni.

În acest sens, a susţinut că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală, în cauză nefiind întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă, respectiv nu există o legătură de cauzalitate între inacţiunea care i se impută (faptul că aceasta ar fi acţionat într-o manieră neglijentă în exercitarea atribuţiilor de punere în aplicare a contenţionării prevăzute de art. 21 din Ordinul nr. 372/2006) şi rezultatul efectiv produs (decesul victimei L.), acest rezultat fiind cauzat exclusiv de activitatea infracţională a numitului M., faţă de care s-a dispus, pentru infracţiunea de omor, scoaterea de sub urmărire penală, în temeiul art. 10 lit. e) din C. proc. pen. 1969, reţinându-se că acesta suferea de tulburare psihotică acută, tulburare de personalitate de tip paranoid şi a avut discernământul abolit în raport de fapta săvârşită.

Recurenta a menţionat că a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, constând în aceea că, în calitate de medic de gardă la secţia Psihiatrie, în data de 19.12.2013, nu a respectat dispoziţiile legale în vigoare, respectiv Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 372/2006 privind normele de aplicare a legii sănătăţii mintale, permiţând contenţionarea victimei L. cu încălcarea prevederilor legale, apoi nemonitorizarea acestuia pe timpul cât a fost contenţionat, punând astfel victima în imposibilitate de a se apăra faţă de acţiunea de suprimare a vieţii întreprinsă de colegul de salon al victimei, numitul M..

A considerat că este imposibil ca, la producerea aceluiaşi rezultat, să contribuie atât o acţiune intenţionată, cât şi o inacţiune săvârşită din culpă, aşa încât, decesul victimei a fost cauzat, fie prin strangularea cu un cearceaf de către un al pacient (M.), fie a fost cauzat de inculpata A. din culpă, prin faptul că nu a respectat întocmai normativul aplicabil în materia procedurii contenţionării pacienţilor.

Totodată, a susţinut că era imposibil, din punct de vedere obiectiv, ca inculpata să fi prevăzut toate evenimentele posibile care se puteau întâmpla în secţia de Psihiatrie Adulţi a Spitalului Judeţean de Urgenţă "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe, în timp ce îndeplinea serviciul de gardă în cadrul acestei secţii, cu atât mai puţin pe cele cu caracter excepţional, cum este strangularea victimei de către un alt pacient. A menţionat că acest tip de evenimente survin independent de gradul de prevenţie manifestat de medic, iar producerea acestora nu poate fi împiedicată, indiferent de diligenta şi prudenţa de care acesta dă dovada. De altfel, a arătat că însăşi instanţa de apel a admis faptul că inculpata nu putea să prevadă comportamentul ilicit al lui M.: "împrejurarea că nu putea fi prevăzută la momentul internării acţiunea infracţională a lui M. este de netăgăduit (..,)" .

Recurenta a mai susţinut că rezultatul efectiv produs nu reprezintă consecinţa directă a nerespectării dispoziţiilor privind contenţionarea pacienţilor, ci este urmarea faptei unui terţ, pentru care inculpata nu era ţinută să răspundă. A arătat că imputarea va fi exclusă atunci când rezultatul a fost determinat în mod nemijlocit de o cauză străină de acţiunea autorului, datorându-se unui factor extern. A menţionat că, în prezenta cauză, fapta numitului M., de a strangula victima cu cearceaful, reprezentă unica cauză a decesului.

Prin urmare, în lipsa legăturii de cauzalitate între inacţiunile sale şi decesul victimei, recurenta inculpată A. a învederat că fapta pentru care s-a dispus condamnarea sa nu corespunde din punct de vedere obiectiv modelului abstract prevăzut de norma de incriminare.

Recurenta a mai criticat decizia din apel arătând că, în prezenta cauză, reţinând aceeaşi stare de fapt ca şi prima instanţă şi cu privire la care aceasta din urmă a pronunţat o soluţie de achitare, Curtea de Apel Braşov a apreciat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă.

Prin cererea de recurs în casaţie, recurenta inculpată B., a indicat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., solicitând admiterea recursului în casaţie şi achitarea sa, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.., pentru infracţiunea prevăzuta de art. 178 alin. (2) din C. pen. 1969.

Recurenta B. a susţinut, în cuprinsul motivelor de recurs în casaţie că, pe baza aceleiaşi situaţii de fapt, prima instanţă a dispus achitarea cu motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală, în cauză nefiind întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă, în lipsa raportului de cauzalitate, între inacţiunea inculpatei şi rezultatul produs constând în decesul victimei, iar instanţa de apel a dispus condamnarea sa, apreciind contrariul, în sensul că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă.

A invocat nerespectarea de către instanţa de apel a considerentelor deciziei CEDO referitoare la cauza Mischie c. România, potrivit căreia instanţa de apel nu putea pronunţa o soluţie de condamnare în apel, după ce aceasta a fost achitată de către prima instanţă, pe baza aceleiaşi stări de fapt pe care se întemeiază şi sentinţa de achitarea, fără administrarea unor probe noi. Or, recurenta a susţinut că în cauza de faţă a fost pronunţată condamnarea sa în baza unei stări de fapt identice cu cea stabilită de prima instanţă şi pe baza aceloraşi probe. Împrejurarea că, în apel, în mod formal au fost reaudiaţi doi martori (N. şi O.), care au dat declaraţii identice cu cele din faţa primei instanţe, a fost apreciată de recurentă că nu satisface cerinţele deciziei CEDO, care se referă la administrarea de probe noi de către instanţa de apel, având în vedere că dispoziţiile art. 420 alin. (5) C. proc. pen.., fac distincţie între readministrarea unor probe administrate de prima instanţă şi administrarea de probe noi.

Deopotrivă, recurenta a mai susţinut că decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală, arătând că activităţile reţinute în sarcina sa (inacţiunile) nu se încadrează în sfera ilicitului penal, apreciind, prin urmare, că a fost condamnată pentru o faptă ce nu este prevăzută de legea penală.

Sub acest aspect, în esenţă, recurenta a subliniat că nu există un raport de cauzalitate între omisiunile reţinute de instanţa de apel în sarcina sa şi rezultatul produs constând în moartea victimei L., în noaptea de 9 spre 10 decembrie 2013. Astfel, a arătat că niciuna dintre acţiunile/inacţiunile sale nu au cauzat şi nu au putut cauza rezultatul letal nefericit al victimei, care, în realitate, a fost ucisă de către o terţă persoană, cu intenţie. A mai susţinut că, în mod logic, nici nu s-ar putea pune în discuţie producerea aceluiaşi rezultat printr-o faptă comisă din culpă şi una comisă cu intenţie de către persoane diferite, care au produs acelaşi rezultat.

A mai arătat că din considerentele deciziei de condamnare, referitoare la susţinerea vinovăţiei sale, în esenţă rezultă că, în cauză nu interesează analiza oportunităţii luării măsurii contenţionării, ci modalitatea în care au fost sau nu respectate prevederile art. 21 din OMS nr. 372/2006. Din această perspectivă a arătat că instanţa de apel i-a reţinut ca "elemente de culpă" faptul că nu avea dispoziţie de contenţionare scrisă din partea medicului de gardă, nu a consemnat măsura contenţionării în registrul special al contenţionărilor şi că nu ar fi verificat, din 30 în 30 minute, starea victimei contenţionată.

Recurenta a menţionat că toate acestea, în opinia instanţei de apel, constituie omisiuni de natură a favoriza decesul pacientului contentionat, şi nu a cauza sau determina decesul victimei. Aşadar, s-a arătat că, în opinia instanţei de apel, existenţa unei împrejurări de natură a înlesni sau favoriza comiterea unei fapte penale, în cazul din speţă omorul comis asupra victimei de către numitul M., constituie acţiuni - inacţiuni, care justifică existenţa unui raport de cauzalitate între acţiunile-inacţiunile autorilor (inculpatele), în raport cu rezultatul letal produs exclusiv prin fapta comisă cu intenţie de către un terţ (M.).

În cuprinsul motivelor de recurs în casaţie, s-a mai arătat că instanţa de apel a reţinut:

"în condiţiile în care normele legale privind contenţionarea ar fi fost respectate, iar pacientul P. ar fi fost monitorizat la intervale de 30 minute sau chiar la intervale de timp mai reduse, exista posibilitatea chiar a evitării rezultatului letal ori a derulării cu succes unor manevre de resuscitare, dacă s-ar fi cunoscut mai din timp exercitarea de către M. a gestului violent".

Recurenta B. a arătat că acestea sunt simple supoziţii ale instanţei, fără nici un suport probator, care nu se bazează pe nicio certitudine şi nici pe un suport ştiinţific. A menţionat că, practic, se invocă hazardul, respectiv o situaţie ipotetică-ideală, în care în timpul verificării periodice a stării bolnavului contentionat, personalul medical l-ar fi surprins în flagrant pe autorul omorului şi ar fi prevenit rezultatul letal.

Recurenta a mai susţinut că, în cauză, nu este probat faptul că nu ar fi efectuat verificări la intervale de 30 minute. Pe de altă parte, chiar dacă aceste verificări ar fi fost efectuate la intervale de minim 30 minute, din cauza condiţiilor de muncă, respectiv numărul mare de bolnavi (42 bolnavi internaţi în momentul producerii evenimentului), lipsa acută de personal medical (2 asistente şi 1 infirmier la 42 bolnavi internaţi) şi lipsa unei camere speciale pentru izolarea bolnavilor periculoşi, exista o imposibilitate fizică de monitorizare permanentă a pacientului contenţionat. În acest context, s-a arătat că, potrivit art. 21 alin. (10) din Ordinul nr. 372/2006, raţiunea impunerii evaluării stării pacientului la intervale de cel puţin 30 minute este asigurarea satisfacerii nevoilor fizice, de confort şi siguranţă ale pacientului contenţionat pentru a fi înlăturate efectele negative asupra organismului şi sănătăţii sale, care ar putea rezulta din însăşi faptul contenţionării şi nu înlăturarea unui eventual atac din partea unui alt bolnav.

S-a mai susţinut că, neconsemnarea contenţionării în registrul special al contenţionărilor imputată inculpatei, reprezintă o simplă încălcare administrativă a uneia dintre regulile contenţionării şi, sub nicio formă, nu justifică reţinerea unui raport de cauzalitate, nefiind o cauză care să poată genera rezultatul letal asupra victimei.

Totodată, a apreciat că situaţia este identică şi cu privire la lipsa dispoziţiei scrise a medicului de gardă, în condiţiile în care dispoziţia verbală a existat şi se consideră a fi dovedită.

Recurenta B. a susţinut în concluzie că, raportat la toate probele dosarului şi circumstanţele cauzei, nu se poate reţine existenţa unei legături de cauzalitate între încălcările dispoziţiilor OMS nr. 372/2006, cu referire la modul de executare a măsurii de contenţionare a victimei L. şi decesul acestuia cauzat prin acţiunile unei terţe persoane. A susţinut că aceste încălcări, chiar dacă ar fi pe deplin dovedite, nu sunt de natură a genera îndeplinirea condiţiilor de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din cuplă, fiind simple încălcări administrative, eventual neglijenţă în serviciu (dezincriminată).

La dosar au fost depuse concluzii scrise din partea intimatelor părţi civile, în sensul respingerii, ca inadmisibile, a cererilor de recurs în casaţie formulate de cele două recurente inculpate.

Prin încheierea din data de 31 martie 2021, Înalta Curte, secţia penală, a admis în principiu cererile de recurs în casaţie, constatând, în esenţă, că acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 434-art. 438 C. proc. pen.. De asemenea, s-a reţinut că în cuprinsul cererilor a fost indicat cazul de cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.. (inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală), iar fiecare dintre recurente a prezentat motive de recurs, care prezintă aparenţa de sustenabilitate a cazului de casare invocat.

Examinând recursurile în casaţie formulate de inculpatele B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 487/Ap din 02 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte constată următoarele:

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii.

Ca atare, motivele de casare invocate de recurent trebuie să se raporteze la situaţia factuală şi la elementele care au circumstanţiat activitatea infracţională, astfel cum au fost stabilite de instanţa de apel, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză, prin hotărârea atacată, întrucât în această cale extraordinară de atac se analizează doar aspecte de drept, Înalta Curte neputând proceda la evaluarea materialului probator sau la reaprecierea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se notează că acesta este incident dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cu prioritate, Înalta Curte reţine că, una dintre criticile recurentelor A. şi B. evidenţiază încălcarea dreptului la un proces echitabil cauzată de pronunţarea unei soluţii de condamnare de către instanţa de apel după soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă, în baza unei situaţii de fapt identice, fără administratea altor probe.

Cât priveşte situaţia de fapt, instanţa de recurs în casaţie a menţionat deja că examinarea recursului nu se poate face decât în baza situaţiei de fapt astfel cum a fost stabilită cu caracter definitiv de instanţa de apel.

Din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, se observă că instanţa de apel nu a adus atingere dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care instanţa de apel a reaudiat martori în calea ordinară de atac, respectiv a luat declaraţii martorilor N. şi O., care au perceput direct circumstanţe faptice, iar constatările instanţei care a dispus condamnarea s-a bazat şi pe probe ştiinţifice, cum sunt actele medico-legale privind cauzele care au condus la suprimarea vieţii victimei.

Astfel, se constată că, în cauză, instanţa de apel a procedat nemijlocit la administrarea unui probatoriu prin care să-şi formeze propria convingere privind starea de fapt, probatoriu care, coroborat cu probele existente la dosarul cauzei, a condus la tragerea la răspundere penală a recurentelor inculpate.

În temeiul cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate analiza exclusiv dacă faptele, astfel cum au fost reţinute prin decizia recurată, corespund tiparului de incriminare a celor pentru care s-a dispus condamnarea inculpatelor B. şi A., fără posibilitatea de a reaprecia probatoriul administrat sau de a statua asupra situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

În jurisprudenţa instanţei supreme s-a reţinut că "în esenţă, cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se circumscrie situaţiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunţat soluţia definitivă de condamnare nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanţa a ignorat o normă care conţine dispoziţii de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conţinutului constitutiv, astfel încât nu se mai realizează o corespondenţă deplină între fapta săvârşită şi noua configurare legală a tipului respectiv de infracţiune" (deciziile nr. 250/RC din 14 octombrie 2014 şi decizia nr. 98/RC din 19 martie 2019 ale ÎCCJ, secţia penală).

În cauză, prin decizia pronunţată de instanţa de apel s-a constatat pe deplin întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 C. pen., pentru care s-a dispus condamnarea inculpatelor B. şi A..

Potrivit art. 178 alin. (2) din C. pen. 1968, uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii, ori pentru efectuarea unei anume activităţi, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

În cazul infracţiunii de ucidere din culpă, legiuitorul urmăreşte sancţionarea celor care, prin conduite culpabile ce le sunt imputabile, cauzează decesul unei persoane. În cazul particular al uciderii din culpă, în forma agravată prev. de art. 178 alin. (2) C. pen. 1968, aceasta constă în uciderea unei persoane ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.

În doctrină s-a arătat că pentru a se reţine incidenţa acestei formei agravate, pe de o parte, conduita culpabilă (comisivă sau omisivă) trebuie să fie săvârşită în timp ce agentul desfăşoară în concret o profesie, o meserie sau o anumită activitate la momentul conduitei culpabile relevante, pe de altă parte, trebuie să existe dispoziţii legale sau măsuri de prevedere pentru exercitarea profesiei, meseriei sau activităţii. Din punct de vedere formal, sursa acestor măsuri de prevedere poate fi orice act, cu caracter normativ sau individual, dacă prin acesta se stabilesc măsuri de prevedere în sarcina beneficiarului (S. Bogan, D.A. Şerban, Drept penal-Partea Specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2017, p.78-79).

De asemenea, pentru a se reţine săvârşirea acestei infracţiuni trebuie ca între activitatea culpabilă ilicită şi decesul victimei să existe un raport de cauzalitate, chiar dacă la producerea urmării imediate au concurat şi alte fapte ori împrejurări preexistente, concomitente sau ulterioare. Totodată, delimitarea cauzelor de condiţiile ori împrejurările favorizante trebuie să se realizeze prin stabilirea elementului material necesar şi indispensabil pentru survenirea rezultatului, distincţie ce revine instanţei de judecată prin examinarea tuturor probelor.

Raportul de cauzalitate nu apare menţionat explicit în norma de incriminare, dar necesitatea lui se deduce din cerinţa ca acţiunea să aducă atingere valorii ocrotite de legea penală, ceea ce presupune constatarea faptului că vătămarea este consecinţa acţiunii.

Conform art. 21 din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 372 din 10 aprilie 2006 (publicat în M. Of. nr. 373 din 02 mai 2006):

(1) Prin contenţionare, în sensul prezentelor norme, se înţelege restricţionarea libertăţii de mişcare a unei persoane prin folosirea unor mijloace adecvate pentru a preveni mişcarea liberă a unuia dintre braţe, a ambelor braţe, a unei gambe sau a ambelor gambe sau pentru a-l imobiliza total pe pacient, prin mijloace specifice protejate, care nu produc vătămări corporale.

(2) Contenţionarea poate fi utilizată doar atunci când este necesară apărarea pacientului de propriile acţiuni care l-ar putea răni pe el sau pe ceilalţi. Poate fi folosită doar dacă aplicarea celor mai puţin restrictive tehnici a fost neadecvată sau insuficientă pentru a preveni orice lovire ori vătămare.

(3) Contenţionarea nu poate fi folosită ca pedeapsă sau ca mijloc de a suplini lipsa de personal ori de tratament.

(4) În aplicarea măsurii de restricţionare a libertăţii de mişcare a pacientului trebuie depuse toate eforturile pentru evitarea durerii.

(5) Reprezentantul legal sau personal al pacientului trebuie informat cu privire la dispunerea unei măsuri de restricţionare a libertăţii de mişcare a pacientului.

(6) Contenţionarea trebuie efectuată numai în baza dispoziţiei scrise a medicului. Dispoziţia medicului trebuie să detalieze factorii care au condus la contenţionare şi să specifice natura contenţionării. În dispoziţie trebuie precizată ora la care măsura de contenţionare a fost luată. Contenţionarea nu poate dura mai mult de 4 ore.

(7) Măsura contenţionării va fi menţionată în foaia de observaţie a pacientului.

(8) Măsurile de contenţionare aplicate pacienţilor, incluzând toate dispoziţiile scrise ale medicului prin care s-au dispus acestea se înscriu în Registrul măsurilor de contenţionare şi izolare aplicate pacienţilor.

(9) Registrul prevăzut la alin. (8) se păstrează în condiţii de confidenţialitate.

(10) Pe tot timpul contenţionării, pacientul trebuie să fie monitorizat pentru a observa dacă nevoile sale fizice, de confort şi siguranţă sunt îndeplinite. O evaluare a condiţiilor pacientului trebuie realizată la cel puţin fiecare 30 de minute sau la intervale de timp mai scurte dacă medicul o cere. Evaluarea trebuie înregistrată în foaia de observaţie a pacientului.

Pornind de la cazul de casare invocat prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., se constată că motivele recurentelor B. şi A. se referă la lipsa legăturii de cauzalitate dintre nerespectarea dispoziţiilor legale privind contenţionarea pacienţilor şi urmarea socialmente periculoasă produsă, constând în decesul victimei L..

În coordonatele de principiu expuse anterior şi în limitele criticilor formulate de recurentele B. şi A. în cadrul cererilor de recurs în casaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 442 alin. (2) C. proc. pen.., Înalta Curte constată că, instanţa de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt: la data de 28.11.2013, ora 14:20, victima L., în vârstă de 73 de ani, a fost internată la secţia Psihiatrie a Spitalului Judeţean de Urgenţă "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe, de către martorul Q., şeful respectivei secţii, cu diagnosticul de trimitere "Tulburare delirantă fond organic. Ateroscleroză cerebrală. Stare postoperatorie pentru ocluzie arterială. Anemie febrilă. Cardiopatie ischemică cronică. Sindrom confuzional. Comportament dezorganizat". (...)

S-a mai arătat că, la data de 09.12.2013, ora 09:40, pacientul M. a fost internat în cadrul secţiei de Psihiatrie Adulţi, cu diagnosticul "tulburare psihotică acută. Sindrom de dependenţă - etanol şi solvenţi volatili". Internarea pacientul a fost efectuată de către dr. R., care, de altfel, a dispus şi repartizarea acestuia în salon cu victima L., fiind ultimul loc disponibil la nivelul secţiei.

În acelaşi salon cu victima L. şi cu numitul M., respectiv salonul nr. 14, se mai afla şi martorul S., care a fost internat la data de 05.12.2012 cu diagnosticul de "ingestie voluntară de insecticid" în urma unei tentative de suicid.

În data de 09.12.2013, la ora 13:00, inculpata A., medic specialist neurologie pediatrică, a intrat în serviciul gardă la secţia Psihiatrie Adulţi, pentru 24 de ore, conform contractului de prestări servii nr. x/15.01.2013, privind asigurarea continuităţii serviciilor medicale-servicii de gardă încheiat între Cabinet Neurologic Pediatric Dr. A. şi Spitalul Judeţan de Urgenţă "Dr. Fogolyan Kristof" Sfântu Gheorghe.

Inculpata B., asistent medical principal în cadrul aceleaşi unităţi spitaliceşti, secţia Pshiatrie Adulţi, şi-a început activitatea la ora 19:00, pentru un interval de 12 ore, odată cu martora O. - asistent medical şi cu martorul N. - infirmier. După ce a intrat în serviciu, inculpata B. a preluat compartimentul "psihoze", situat la etajul 2 al clădirii, unde se aflau internaţi bolnavii cu afecţiuni psihice mai grave şi care necesitau o supraveghere mai atentă (...)

Atât inculpata A., cât şi inculpata B. au luat la cunoştinţă cu ocazia începerii activităţii despre faptul internării pacientului M. la compartimentul "psihoze" în cursul zilei de 09.12.2013.

Începând cu ora 21:00, inculpata B., asistată de martorul N. a început verificarea şi administrarea tratamentului medicamentos fiecărui pacient internat la nivelul compartimentului său, activitate ce s-a desfăşurat până în jurul orei 22:30, când aceştia au stins luminile în saloanele în care se aflau pacienţii pentru ca aceştia să poată adormi şi s-au retras în camera asistentelor pentru a pregăti medicamentaţia pentru ziua următoare şi pentru a completa fişele medicale ale pacienţilor.

Victima L. nu a adormit şi, mai mult, prezenta agitaţie psihomotorie, sens în care era confuză, agitată, intra în saloane, umbla cu o plasă cu lucruri personale în mână, spunând că vrea să plece şi îi deranja pe ceilalţi pacienţi.

Inculpata B. a anunţat-o telefonic cu privire la starea şi comportamentul victimei pe inculpata A., care i-a spus să utilizeze mijlocele de contenţionare dispuse de către medicul şef de secţie, dr. Q. la data internării pacientului, pentru o perioadă de 4 ore, conform legislaţiei în vigoare.

În baza dispoziţiei verbale a medicului de gardă, inculpata B. l-a rugat să o contenţioneze pe victima pe martorul N., care, în jurul orei 23:00-23:15 a procedat întocmai, legându-i ambele membrele superioare şi un membru inferior (...)

Curtea a reţinut că, la acel moment, inculpata A. se afla la secţia de depresivi, situată la parterul clădirii, astfel că nu s-a deplasat la etajul 2 unde se afla victima pentru a evalua personal starea de sănătate a acesteia şi a consemna măsura conteţionării în foia de observaţie a pacientului, nici în acel moment şi nici ulterior, pe parcursul turei. De asemenea, măsura contenţionării pacientului L. din data de 09.12.2013 nu a fost menţionată nici registrul măsurilor de contenţionare.

S-a mai arătat, în cuprinsul deciziei recurate că, începând cu ora 00:00, după finalizarea medicamentaţiei, inculpata B. şi martorul N. s-au deplasat în saloanele de la compartimentul psihoze şi au verificat pacienţii, fără a constata nereguli. La salonul 14, inculpata a verificat şi starea victimei L., respectiv pulsul.

Verificarea pacienţilor de la compartimentul psihoze a fost efectuată din nou în jurul orei 01:00, iar apoi în jurul orei 02:00 de către inculpata B. şi de către martora O..

Curtea a mai notat că, în jurul orei 03:00, fiind deranjat de comportamentul victimei L., numitul M. a luat un cearşaf pe care, după ce l-a răsucit, l-a legat de o margine a patului, l-a trecut peste gâtul victimei (în timp ce aceasta se afla pe pat în poziţia decubit dorsal şi era legată de pat la nivelul membrelor superioare şi a unui membru inferior) şi apoi a tras cu putere de celălalt capăt, ştrangulând-o. (...)

Deplasându-se la salonul 14, cele două asistente şi infirmierul N. au constatat că victima L. avea la baza gâtului un cearşaf răsucit, care era legat de ambele margini ale patului şi nu mai prezenta semne vitale. Aceştia au desfăcut cearşaful de la gâtul pacientul şi au început manevre de resuscitarea victimei prin masaj cardiac.

Concomitent, martorul N. a anunţat-o pe inculpata A., care s-a deplasat la faţa locului, continuând manevrele de resuscitare cardio-respiratorie, însă fără efect, astfel că la 04.05 s-a constatat decesul victimei, în foaia de observaţie fiind trecută drept cauză a decesului stop cardio respirator.

Ulterior, existând suspiciuni cu privire la cauza decesului, a fost efectuată necropsia pacientului, stabilindu-se că, în realitate, moartea victimei L. a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin strangulare.

În raport de elementele factuale reţinute, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, contrar opiniei exprimate de prima instanţă, a apreciat că, în cauză, sunt întrunite condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă, prevăzute de art. 178 ain. 2 C. pen. din 1969, reţinute în sarcina fiecărei inculpate.

Din perspectiva elementelor constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă, Curtea a reţinut că în cauză există atât elementul material specific laturii obiective a infracţiunii, cât şi legătura de cauzalitate între fapta comisă şi rezultatul socialmente periculos.

Astfel, s-a arătat că, în aplicarea dispoziţiilor legale care reglementa activitatea celor două inculpate, luând în considerare şi funcţiile ocupate de acestea (medic şi asistent), acestea aveau obligaţia de a respecta Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, precum şi Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 372/2006 privind normele de aplicare a Legii sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice. În raport de aceste prevederi legale, instanţa de apel a arătat că, în stabilirea elementului caracteristic laturii obiective a infracţiunii de ucidere din culpă, interesează modalitatea în care medicul A. şi asistentul medical B. au înţeles să exercite atribuţiile specifice funcţiilor deţinute pentru aplicarea măsurii contenţionării pacientului L. şi consecinţele pe care această măsură le-a avut asupra sănătăţii/vieţii pacientului.

În mod cumulativ, instanţa de apel, a notat că nu interesează dacă era sau nu necesară aplicarea măsurii contenţionării pacientului, ci modul în care au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează dispunerea acesteia, durata ei, precum şi supravegherea persoanei bolnave pe parcursul imobilizării.

În acest sens, Curtea de Apel Braşov, secţia penală a reţinut ca fiind probată dispoziţia inculpatei A. (s.n. nescrisă) de a fi aplicată faţă de victima L. măsura reglementată de art. 21 din Ordinul nr. 372/2006 al Ministrului sănătăţii, fără a proceda la efectuarea unei evaluări a stării de sănătate a acestuia la momentul respectiv.

În plus, s-a observat că măsura respectivă nu a fost menţionată în registrul special ţinut la nivelul secţiei şi nici în foaia de observaţie clinică a pacientului, nefiind menţionată nici evoluţia acestuia în cadrul verificărilor periodice la intervale orare de cel puţin 30 minute pe perioada contenţionării.

Astfel, faţă de modalitatea concretă în care s-au derulat evenimentele din noaptea de 9/10.12.2013, instanţa de apel a constatat că, este evident că inculpata A. nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 487/2002 şi a normelor de aplicare cuprinse în Ordinul nr. 372/2006 în legătură cu aplicarea măsurii contenţionării faţă de victima L..

Referitor la activitatea inculpatei B., Curtea a arătat că în conformitate cu art. 21 alin. (10) din Ordinul nr. 372/2006, era obligatorie realizarea la un interval de 30 minute sau la intervale de timp mai scurte, a unei evaluări a condiţiilor pacientului, prin monitorizarea impusă de normele legale pentru observarea nevoilor fizice, de conform şi siguranţă ale pacientului.

În urma evaluării probelor testimoniale, instanţa de apel a reţinut că în exercitarea atribuţiilor de serviciu, inculpata B. a încălcat art. 21 alin. (10) din Ordinul nr. 372/2006 privind normele de aplicare a Legii nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, neefectuând monitorizarea lui L. la intervale de timp de 30 minute sau la intervale mai scurte, neconsemnând în foaia de observaţie rezultatul evaluării, favorizând prin nesupravegherea pacientului contenţionat decesul acestuia.

Raportat la această bază factuală, Înalta Curte constată că recurentele inculpate B. şi A. au indicat în argumentarea cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.., o situaţie de fapt diferită de cea reţinută, cu caracter definitiv, de instanţa de apel, susţinând că faptele pentru care au fost condamnate nu sunt prevăzute de legea penală, neexistând, din perspectiva laturii obiective a infracţiunii de ucidere din culpă un raport de cauzalitate intre acţiunile/inacţiunile imputate acestora şi decesul victimei L..

Or, prin decizia din apel, recurentelor li se impută tocmai faptul că prin contenţionarea pacientului L. cu nerespectarea normelor legale (...) au creat în mod indubitabil cadrul favorizant al uciderii victimei, în condiţiile în care este evident că L. a fost lipsit de orice posibilitate de apărare faţă de atacul numitului M., imobilizarea celor două mâini şi a unui membru inferior făcând imposibilă orice reacţie din partea acestuia. Curtea a mai avut în vedere concluzia raportului de nouă expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală Târgu Mureş, conform căreia, prin deficienţele în acordarea asistenţei medicale (contenţionarea pacientului fără respectarea normelor legale), s-a creat o stare de vulnerabilitate în sensul că victima a fost pusă în imposibilitate de a se apăra, această concluzie fiind una evidentă, în consens cu derularea evenimentelor din noaptea de 9/10.12.2013.

Aşadar, din analiza materialului probatoriu administrat în cauză, Curtea a reţinut existenţa unei evidente legături de cauzalitate între acţiunile şi inacţiunile celor două inculpate şi decesul victimei, imobilizarea ilegală a pacientului L. favorizând acţiunea de sugrumare a acestuia de către M..

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în cauză, conduita ilicită a celor două inculpate - materializată în încălcarea obligaţiilor prevăzute de actele normative care reglementează contenţionarea pacienţilor (art. 21 din O.M.S. nr. 372 din 10 aprilie 2006), respectiv că această măsură s-a dispus fără dispoziţia scrisă a medicului specialist şi în absenţa unei evaluări proprii din partea acestui medic (în speţă inculpata A.), alături de lipsa informării reprezentantului legal sau personal al pacientului despre această măsură de restricţionare a libertăţii de mişcare, omisiunea monitorizării pacientului la intervale de cel puţin 30 minute - s-a interpus în lanţul cauzal al decesului victimei (pacientul L.) şi se circumscrie elementelor de tipicitate ale infracţiunii de ucidere din culpă.

Apărările recurentelor privind supraaglomerarea secţiei cu pacienţi raportat la numărul redus de cadre medicale nu poate fi primită, în contextul în care în noaptea decesului singura persoană supusă contenţionării era victima L., împrejurare constatată, de altfel, şi de instanţa de apel, care a arătat că, (...)în noaptea de 9/10.12.2013 o singură persoană a fost spusă măsurii contenţionării (victima L.), activitatea specială de supraveghere a acesteia neimpunând alte măsuri speciale, cu excepţia monitorizării la intervale de cel puţin 30 minute fiecare sau la intervale mai scurte, dacă medicul ar fi cerut-o. Însă, în condiţiile unei flagrante încălcări a tuturor dispoziţiilor cuprinse în art. 21 din Ordinul nr. 372/2006, atât de către medicul de gardă (inculpata A.), cât şi de către asistentul medical (inculpata B.), nu se poate constata că rezultatul nefericit a fost o consecinţă a lipsei personalului medical, în condiţiile în care nu au existat la data respectivă mai multe persoane supuse izolării sau contenţionării care să necesite o monitorizare atentă şi frecventă, ci doar victima. Astfel, luând în considerare activităţile întreprinse în noaptea respectivă de către personalul medical de gardă, lipsa unui număr suficient de medici, asistenţi şi infirmieri nu a reprezentat o cauză a decesului victimei.

Înalta Curte apreciază că, în speţă, răspunderea penală a celor două inculpate (medic specialist şi asistent medical) intervine ca urmare a conduitei culpabile a acestora, reţinută cu autoritate de lucru judecat, ca o consecinţă a nerespectării dispoziţiilor art. 21 din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 372/2006, privind contenţionarea pacienţilor. La nivel teoretic, se menţionează că, lipsa de tipicitatea a infracţiunii de ucidere din culpă ar fi putut fi constatată numai dacă, deşi recurentele inculpate ar fi respectat prevederile legale amintite, decesul victimei s-ar fi produs ca urmare a acţiunilor unui terţ.

În cauză, nu devine incidentă răspunderea administrativă sau disciplinară ca efect al nerespectării dispoziţiilor O.M.S. nr. 372/2006 (astfel cum a susţinut recurenta B.) deoarece conduitele adoptate de recurentele inculpate au contribuit în lanţul cauzal la suprimarea vieţii victimei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen.., Înalta Curte, va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpatele B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 487/Ap din 02 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen.., va obliga recurentele inculpate la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen.., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată B., în cuantum de 160 RON, va rămâne în sarcina statului.

În conformitate cu art. 273 alin. (5) C. proc. pen.., onorariul cuvenit interpretului de limbă maghiară se va plăti din fondurile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpatele B. şi A. împotriva deciziei penale nr. 487/Ap din 02 septembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia penală.

Obligă recurentele inculpate la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată B., în cuantum de 160 RON, rămâne în sarcina statului.

Onorariul cuvenit interpretului de limbă maghiară se plăteşte din fondurile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2021.