Inadmissibility of criminal revision for lack of new evidence and non-applicability of de-criminalization grounds to extraordinary appeal

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra apelului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 4 din data de 04 mai 2022 a Curţii Militare de Apel Bucureşti, în temeiul art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., a fost respinsă cererea de revizuire formulată de petentul A., împotriva Hătârârii nr. 1 pronunţată de Tribunalul Poporului Bucureşti la data de 22 mai 1945, în dosarul nr. x/1945.

Pentru a dispune astfel, Curtea Militară de Apel Bucureşti a reţinut că prin cererea formulată, petentul A. a solicitat revizuirea hotărârii nr. 1 din 22 mai 1945 pronunţată de Tribunalul Poporului Bucureşti în dosarul penal nr. x/1945, prin care tatăl său - A. a fost condamnat la pedeapsa cu moartea, comutată ulterior de B. în pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă, să se constate şi să fie înlăturate erorile judiciare şi efectele hotărârii, iar în rejudecare să se dispună achitarea, precum şi înlăturarea măsurilor complementare, de confiscare a averii. A mai solicitat introducerea în cauză a Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

De asemenea s-a reţinut că, în motivarea cererii de revizuire s-a arătat, în esenţă, că este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 lit. a) din C. proc. pen., în sensul că s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu s-au cunoscut la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză, respectiv:

- ordinul de zi din data de 23 septembrie 1944 emis de generalul - locotentent C.;

- declaraţia din 8 martie 1945 dată de Marele Stat Major prin locotenent - colonel D. cu privire la înlăturarea acuzaţiilor aduse A.;

- Decretul emis în 1950 prin care cei întemniţaţi la Aiud, printre care şi A., au fost reabilitaţi din punct de vedere militar şi social;

- Decretul nr. 222 din 3 iulie 1995 emis de Preşedintele României, E..

S-a mai arătat că revizuentul a menţionat că hotărârea de condamnare a fost una politică, iar probatoriul administrat în cauză nu a fost analizat şi în favoarea inculpatului, nefiind ataşate ordinul de zi şi declaraţia Consiliului de Miniştri prin care A. a fost exonerat de orice răspundere în urma analizei făcute de Comisia Aliată, în acest sens, arătând că la data 23 septembrie 1944 s-a dat un ordin de zi de către generalul - locotenent C. prin care au fost citate pentru fapte de arme excepţionale trupele române aflate sub comanda generalului de corp de armată A., respectiv primirea ofensivei germane şi ungare, acoperirea trupelor roşii, avansul spre Câmpia Ungariei, cucerirea oraşului Arad şi alte fapte care confirmau bunătatea şi corectitudinea generalului A., probitatea sa morală, ireproşabilă, pe front şi în societate.

Potrivit afirmaţiilor expuse de petent, acest ordin de zi contrazice hotărârea de condamnare nr. 1 din 22 mai 1945, împrejurare faţă de care se impune ataşarea acestuia la dosarul cauzei, pentru că dovedeşte netemeinicia sentinţei de condamnare.

S-a precizat că din documentele depuse şi mărturiile celor care l-au cunoscut pe A. sau care au fost întemniţaţi cu acesta rezultă aspecte care pot determina următoarele concluzii:

- încălcarea principiilor de drept la acel moment, faţă de lipsa de echitate a procedurilor şi lipsirea inculpaţilor de garanţii rezonabile privind dreptul la apărare;

- lipsa de imparţialitate a instanţelor, tribunale ale poporului sau instanţe obişnuite;

- lipsa a două grade de jurisdicţie şi pronunţarea condamnărilor prin hotărâri rămase definitive ulterior adoptării Constituţiei Republicii Populare Române, după anul 1948.

Petentul a considerat că se impune revizuirea sentinţei, deoarece nu există dovezi clare care să probeze dincolo de orice îndoială rezonabilă că A. a săvârşit faptele pentru care a fost condamnat, el neluptând niciodată pe Frontul de Răsărit, iar prezenţa sa la Odesa a fost pentru a restabili ordinea şi pentru a stabili cauza exploziei. A. nu a dat niciun ordin de exterminare a populaţiei din Odessa, dimpotrivă, a ajutat la întoarcerea populaţiei în respectivul oraş.

În probaţiune, revizuentul a solicitat:

- ataşarea dosarului penal nr. x/1945; înaintarea unei adrese către Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S) pentru a comunica, în copie certificată, dosarul de fond penal x (F.P x/Bucureşti);

- înaintarea unei adrese către Monitorul Oficial al României pentru a comunica M.O nr. 123 din 2 iunie 1045;

- înaintarea unei adrese către Arhivele Naţionale ale Statului pentru a comunica, în copie certificată, ordinul de zi aflat în dosarul fond Casa Regală, Diverse, dosar x/1944, la fila x şi lista prin care A. a fost înlăturat ca fiind criminal de război, anterior arestării lui;

- încuviinţarea probei testimoniale cu audierea unui martor vizând situaţia de fapt;

- încuviinţarea probei cu înscrisuri.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) şi art. 456 din C. proc. pen.

Totodată, instanţa a arătat că la data de 26.06.2020, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a transmis instanţei, în format electronic (4 DVD-uri-12171 file), dosarul din fondul penal x(F.P. x/Bucureşti)/50 volume, care îl priveşte pe A..

Prin sentinţa penală nr. 11 pronunţată la data de 08 octombrie 2020, Curtea Militară de Apel Bucureşti a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A.. Totodată, a fost obligat petentul la plata sumei de 600 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.

S-a mai reţinut că, împotriva acestei sentinţe, revizuientul A. a formulat apel, calea de atac fiind admisă prin decizia penală nr. 149/A pronunţată la data de 18 mai 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea Militară de Apel Bucureşti, instanţa supremă constatând că, limitând controlul de admisibilitate a cererii de revizuire exclusiv la examinarea condiţiei prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen., Curtea Militară de Apel Bucureşti a concluzionat asupra neîndeplinirii acestei exigenţe şi, prin aceasta, asupra inadmisibilităţii cererii, fără a decela, însă, cu exactitate, temeiurile de fapt invocate de petentul A. în susţinerea cererii şi nici motivele pentru care acestea nu sunt concordante temeiului de drept invocat.

În acest context, s-a apreciat că verificarea îndeplinirii condiţiei anterior menţionate presupunea tocmai evaluarea concretă şi efectivă a argumentelor faptice pe care se sprijină cererea de revizuire, redate anterior, din perspectiva aptitudinii acestora de a se circumscrie cazului de revizuire invocat de petentul A., astfel cum se dispune prin art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., respectiv, de a constitui fapte sau împrejurări cu caracter de noutate, necunoscute la soluţionarea cauzei în care a fost judecat tatăl revizuientului, care dovedesc netemeinicia hotărârii de condamnare dispusă faţă de acesta.

În absenţa unei atare evaluări, instanţa de control a considerat că demersul analitic al primei instanţe a avut un caracter pur formal, motiv de nelegalitate care impunea reformarea hotărârii pronunţate în aceste condiţii şi rejudecarea cauzei de către prima instanţă, în condiţiile deplinei respectări a dispoziţiilor legale precizate, în vederea garantării drepturilor apelantului revizuent la un dublu grad de jurisdicţie, prevăzut de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Instanţa de apel a mai constatat că nu s-ar putea substitui integral primei instanţe, efectuând o primă analiză efectivă a admisibilităţii cererii de revizuire direct în faza ultimă a procesului, deoarece ar genera, astfel privarea participanţilor la proces de dreptul efectiv la un dublu grad de jurisdicţie, dar şi o limitare a echităţii procedurii, incompatibilă cu exigenţele legalităţii procesului penal.

Totodată, instanţa de apel a reţinut şi că existenţa motivului de trimitere spre rejudecare anterior menţionat ar face superfluă examinarea, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a celorlalte aspecte invocate în apel, urmând ca acestea să fie analizate cu prilejul rejudecării cauzei.

În rejudecare, Curtea Militară de Apel Bucureşti a constatat că prin Hotărârea nr. 1 din 22 mai 1945 pronunţată de Tribunalul Poporului Bucureşti, în dosarul penal nr. x/1945, cu privire la generalul Corp de Armată în rezervă A. s-a dispus condamnarea acestuia pentru crima de dezastrul ţării prin săvârşirea de crime de război, constând în faptul de a fi ordonat acte de teroare, cruzime şi de suprimare asupra populaţiei din teritoriile în care s-a purtat războiul şi de a fi ordonat represiuni colective din motive rasiale asupra populaţiei civile din Odesa, fapte prevăzute de art. 2 lit. d) şi e) şi pedepsite conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 312/1945, să sufere pedeapsa cu moartea.

S-a ordonat confiscarea întregii averi a numitului, cu titlul de despăgubiri în folosul Statului, considerându-se în patrimoniul său şi toate bunurile înstrăinate după 23 august 1944, precum şi cele dobândite pe numele soţiei sale, a descendenţilor săi după data de 6 septembrie 1940, cu excepţia celor pe care aceştia le-au dobândit prin succesiune.

Ca situaţie de fapt, Tribunalul Poporului Bucureşti a reţinut că, în ziua de 22 octombrie 1941, la orele 1735, în urma unei explozii, a fost aruncată în aer clădirea în care se afla instalat Comandamentul Militar Român din Odesa, în explozie murind generalul F., comandantul Diviziei 10 Infanterie şi un număr de 88 de subofiţeri şi ostaşi români şi germani. Imediat după explozie, s-a crezut de către supravieţuitorii ieşiţi din clădirea dărâmată, cât şi de către ceilalţi comandanţi români aflaţi la Odesa, că în explozie a murit şi generalul G., comandantul secund al diviziei. În aceste împrejurări, colonelul H., cel mai mare în grad, şi-a asumat comanda diviziei care în mod automat, după legile militare, îi revenea lui, prin dispariţia superiorilor săi.

După circa o oră, la locul exploziei a apărut generalul G., despre care se crezuse că a murit în explozie şi acesta luând comanda diviziei, a dispus măsurile de represalii.

Armata a 4-a căreia i se raportase despre explozie, apreciind că comandantul militar al Odesei este depăşit de evenimente şi că generalul G. este panicat, a trimis la Odesa pe A. pentru a lua masurile dictate de împrejurări în vederea stabilirii unui post de comandă nou pentru Divizia a 10-a infanterie, cât şi pentru a reorganiza şi supraveghea dispozitivul operativ al diviziei a 10-a Infanterie, deoarece comandamentul armatei a 4-a aprecia că generalul G. este depăşit de evenimente, mai ales că raportase că are intenţia de a muta comandamentul diviziei din Odesa. Aceste fapte cât şi misiunea generalului A. se stabilesc printre altele şi prin depoziţiile pe care generalul I. şi generalul J., martori în apărare, le-au depus în faţa instanţei.

A. a sosit în Odesa în dimineaţa zilei de 23 octombrie şi primul său drum este la ruina fostului comandament unde se petrecuse explozia, unde s-a întâlnut cu generalul G. care i-a raportat situaţia, cât şi măsurile pe care le-a luat.

În conformitate cu legile militare s-a stabilit că, prin prezenţa în Odesa a generalului A., în mod automat, generalul G. a căzut în situaţia de subordonat al generalului A..

Informat asupra măsurilor luate de generalul G., A. şi-a manifestat nemulţumirea, apreciind că G. nu a procedat cu destulă energie şi nu a dat proporţii prea întinse represaliilor pe care, după mentalitatea lor, le justificau explozia de la comandament, A. manifestându-şi în mod expres nemulţumirea pentru insuficienţa măsurilor luate de G., afirmând că sunt nişte laşi, nişte fricoşi, iar până la acea oră Odesa trebuia întoarsă pe dos. Acuzatul A. l-a cheamat la el pe căpitanul K., ofiţerul cifrator al diviziei a 10-a infanterie şi îi înmânează ordinul pentru a-l descifra.

De asemenea, a reţinut că, din declaraţiile martorilor rezultă că ordinul a fost descifrat pe loc în prezenţa generalului A., generalului G. şi generalului L. şi imediat, după ce s-a luat cunoştinţă de conţinut, a fost ars. Căpitanul K. nu îşi aminteşte precis care ar fi fost conţinutul ordinului, însă afirmă cu certitudine că el se referea la măsuri de represalii. A., la interogatoriul luat în timpul instrucţiei, cât şi în şedinţă, declară că este posibil să i se fi înmânat un asemenea ordin, dar că a băgat ordinul în buzunar şi nu i-a dat nicio urmare.

Acuzatul A. a susţinut că în timpul şederii sale la Odesa, în zilele de 23, 24 şi 25 octombrie 1941, nu a făcut altceva decât să îşi aducă la îndeplinire misiunea sa militară cu caracter operativ şi nu a avut niciun amestec în executarea represaliilor, căci represaliile militare se ordonaseră de către M. şi s-au executat afară de el, fără participarea lui într-un sens sau altul. A recunoscut că nu a luat nicio măsură pentru a împiedica represaliile, susţinând că nu avea această calitate.

Susţinerile acuzatului apar cu totul neverosimile, deoarece nu este de crezut că este contrar, atât regulamentelor cât, şi uzului militar ca ofiţerul cel mai mare în grad aflat într-o garnizoană şi venit special cu misiunea de a linişti lucrurile aşa cum singur susţine, să nu fi avut niciun amestec în executarea şi organizarea masacrelor de la Odesa. Această prezumţie este întărită şi de dovada administrată de martorul maior N. care, precum s-a arătat, l-a auzit pe acuzat exprimându-şi nemulţumirea faţă de măsurile luate de coacuzatul G. şi pe care l-a auzit spunând că A. le socotea insuficiente. De asemenea, este dovedit prin acelaşi martor că acuzatul locotenent colonel O., care s-a sinucis în clipa când armatele sovietice au intrat în ţară şi care a avut un rol important de executat a măsurilor de represalii, s-a prezentat personal generalului A., oferindu-se benevol să execute represaliile cu batalionul pe care-l comanda. Deci, este stabilit că A. este organizatorul represaliilor făcute la Odesa, în zilele de 23, 24 şi 25 octombrie 1941 şi că el este acela care a dat un stil mai mare represaliilor începute de generalul G., în seara zilei de 22 octombrie 1941. Dar, în această privinţă există şi probe scrise şi proba de neînlăturat este raportul generalului J., Şef al Marelui Cartier General la data de 11 noiembrie 1941, către Preşedinţia Consiliului de Miniştri, în care spune textual:

"Sub supravegherea generalului A. s-a executat represaliile ordonate.".

Faţă de toate aceste probe prin care vina generalului A. este stabilită, acuzatul înţelege să îşi facă apărarea în dezbaterile ce s-au făcut în şedinţă, arătând că el nu a avut nicio vină şi că represaliile fiind ordonate de către comandantul de căpetenie a armatei, au fost executate de către organele în subordine şi că el nu a avut nicio calitate de a participa la ele, într-un sens sau altul. Cu toate acestea, acuzatul în memoriul de apărare pe care îl înaintează Tribunalului Poporului, scrise printre altele: "Astfel că dacă Legea nr. 312/1945 socoteşte criminal de război pe cel care nu respectă regulile dreptului internaţional, ar fi imposibil ca pentru o regulă de drept internaţional, cum sunt represaliile militare în timp de război să prevadă vreo pedeapsă. S-ar fi ajuns la acest non sens că legiuitorul nesocotind regulile dreptului internaţional, să prevadă în acelaşi timp pedepse pentru cei care le calcă."

Se observă din această apărare pe care acuzatul A. şi-o formulează în scris, că el singur îşi dă seama că faţă de probele administrate în cauză, Tribunalul Poporului îl va socoti vinovat de masacrele de la Odesa şi dându-şi seama de aceasta, încearcă să îşi facă şi ultima apărare susţinându-şi părerea că represaliile şi desigur pe acelea pe care el le-a organizat, sunt juste şi conforme dreptului internaţional.

În această privinţă sunt de făcut următoarele obiecţiuni:

În primul rând, aşa zisele represalii de la Odesa, care în realitate nu au fost decât masacre odioase, izvorâte din ura de rasă şi din concepţii fasciste care stăpâneau în totul mentalitatea conducătorilor militari organizatori şi executanţi ai masacrelor, nu pot fi cu nimic justificate, prin aceea că în fapt s-a dovedit şi stabilit că explozia provocată de la comandamentul militar din Odesa era un fapt de ordin militar, organizat de militari şi un fapt pe care războiul îl cunoaşte în mod curent, or, aşa zisele represalii nu s-au îndreptat contra forţelor militare inamice, ci în contra populaţiei civile care nu avea nicio vină şi niciun amestec în acest fapt militar.

Fără a se cunoaşte originea şi cauza exploziei, se porneşte la represalii, iar A. preconizează această organizare de masacru şi îi dă o extindere cât mai mare, deşi dacă ar fi judecat cauzele exploziei, ar fi trebuit să nu intensifice, ci să ia măsuri de încetare a omorurilor care secerau populaţia paşnică şi prin nimic vinovată.

Venirea lui A. în Odesa a însemnat amplificarea crimelor începute de G., cu o zi mai înainte, ajungându-se la masacre care constituie adevărate viziuni de apocalipsă şi în care şi-au pierdut viaţa prin împuşcare, omorâre, prin grenade şi ardere de vii, peste 25.000 locuitori ai Odesei, aşa după cum este stabilit prin copiile de la dosar.

Nu poate constitui o apărare nici ordinul primit de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri care ordona executarea a 200 de locuitori pentru fiecare ofiţer mort în explozie şi a câte 100 locuitori pentru fiecare grad inferior mort în aceeaşi explozie, chiar dacă acest ordin ar fi fost legal, ceea ce acuzatul A. ştia că nu este cazul, el nu poate fi apărat nici prin aceea că a executat un ordin, deoarece şi în această situaţie a depăşit crimele ce i s-ar fi ordonat cu zeci de mii de vieţi omeneşti, sacrificate în afara ordinelor primite .

S-a stabilit în cursul instrucţiei şi în cursul dezbaterilor din şedinţa publică, că în masacrele de la Odesa au căzut victime mai ales localnicii evrei ai acestui oraş.

Din aceasta se vede că represaliile, dincolo de orice justificare, au drept cauză de prim ordin şi motive rasiale.

Prin decizia nr. 733/29.05.1945 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost respinse motivele ordinare ale recurenţilor A. şi alţii (dosar nr. x/1945), dispunându-se trimiterea la Secţiile Unite a dosarului pentru judecarea motivelor de neconstituţionalitate ale recurenţilor.

Prin decizia nr. 15/31.05.1945 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Secţiile Unite au fost respinse recursurile de neconstituţionalitate făcute de A. şi alţii împotriva sentinţei nr. 1/1945 a Tribunalului Poporului din Bucureşti.

Analizând lucrările aflate la dosarul cauzei, Curtea Militară de Apel a constatat că cererea de revizuire este formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 din C. proc. pen., a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen., în susţinerea acestei cereri au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale, iar faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv, în cauză fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 459 alin. (3) lit. a), b), c) şi d) din C. proc. pen.

Totuşi, instanţa a constatat că faptele şi mijloacele de probă în baza cărora a fost formulată cererea nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea, astfel că a apreciat că în cauză nu este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen., considerent pentru care curtea, în temeiul art. 459 alin. (5) din C. proc. pen., constatând neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la alin. (3) al art. 459 din C. proc. pen. a respins această cerere de revizuire, ca inadmisibilă.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că, în susţinerea cererii de revizuire petentul a invocat cazul de revizuire reglementat prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., potrivit căruia revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.

Astfel, s-a arătat că faptele sau împrejurările noi pe care petentul a înţeles să le invoce în cauză constau în:

- ordinul de zi din data de 23 septembrie 1944 emis de generalul - locotentent C.;

- declaraţia din 8 martie 1945 dată de Marele Stat Major prin locotenent -colonel D. cu privire la înlăturarea acuzaţiilor aduse A.;

- Decretul nr. 421 din 1950;

- Decretul nr. 222 din 3 iulie 1995;

- Monitorul Oficial al României nr. 123 din 2 iunie 1045;

- ordinul de zi aflat în dosarul fond Casa Regală, Diverse, dosar x/1944, la fila x şi lista prin care A. a fost înlăturat ca fiind criminal de război, anterior arestării lui;

- declaraţia unui martor, respectiv a martorului P. cu privire la situaţia fapt;

- probe cu înscrisuri.

Din analiza faptelor şi împrejurărilor invocate de petent, instanţa a constatat că acestea nu conduc în mod evident la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea.

În continuarea argumentării s-a arătat că revizuirea întemeiată pe cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări noi, care nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar în al doilea rând, este necesar ca faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, care a fost pronunţată în cauză.

Curtea a mai constatat că, prin ordinul de zi din data de 23 septembrie 1944 emis de generalul - locotentent C. nu au fost avute în vedere aspecte care privesc faptele pentru care tatăl revizuientului a fost condamnat prin sentinţa a cărei revizuire se solicită în cauza de faţă, ci sunt apreciate calităţile militare de care a dispus autorul petentului în calitate de comandant al trupelor române angrenate în operaţiunile militare executate pentru eliberarea României şi a Ungariei de trupele fasciste, calităţi indiscutabile şi în opinia Curţii.

De asemenea, s-a reţinut cu referire la declaraţia din 8 martie 1945 dată de Marele Stat Major, despre care petentul a arătat că au fost înlăturate acuzaţiile aduse A., că şi acest înscris priveşte o recunoaştere a calităţilor generalului A., precum şi un îndemn adresat altor persoane asupra cărora planau acuzaţii asemănătoare să ajute forţele militare sovietice.

Totodată, curtea a constatat că prin acest înscris nu s-a realizat o amnistie sau graţiere a faptelor penale pentru săvârşirea cărora tatăl petentului a fost condamnat prin hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, astfel că nu poate fi utilizat ca probă a unei fapte sau împrejurări de natura celor prevăzute în art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În ceea ce priveşte Decretul nr. 421 din 1950, Curtea Militară de Apel Bucureşti a constatat că prin acest act normativ s-a dispus graţierea unor pedepse şi amnistierea unor infracţiuni, însă nu serveşte la asigurarea finalităţii pe care legiuitorul a avut-o în vedere prin adoptarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

De asemenea, curtea a constatat că, prin Decretul nr. 222 din 3 iulie 1995 a fost acordat drapelul de luptă unei structuri militare care purta numele autorului revizuientului, însă nici acest act normativ nu poate asigura finalitatea arătată la alineatul precedent.

Nici Monitorul Oficial al României nr. 123 din 2 iunie 1045 nu conţine elemente de fapt care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 97 din C. proc. pen.

Referitor la Ordinul de zi aflat în dosarul fond Casa Regală, Diverse, dosar nr. x/1944, la fila x şi lista prin care A. a fost înlăturat ca fiind criminal de război, anterior arestării lui, deşi au fost desfăşurate toate demersurile posibile din partea Curţii, astfel cum rezultă din adresele comunicate la dosarul cauzei de către Statul Major al Apărării - Arhivele Militare Naţionale Române, aceste înscrisuri nu au fost depuse la dosarul cauzei, astfel că nu a fost posibilă analiza lor.

Referitor la declaraţia martorului P., curtea a constatat că această declaraţie este preluată din surse extrajudiciare, fiind ulterioară pronunţării hotărârii judecătoreşti a cărei revizuire se cere în cauza de faţă, cuprinde şi referiri la faptele pentru care autorul petentului a fost condamnat prin hotărârea mai sus arătată, însă prin această declaraţie nu sunt relevate aspecte pe care martorul în cauză le-a perceput direct, personal, privitoare la ordinele prin care s-a dispus executarea represaliilor împotriva populaţiei civile din Odesa, ci doar aspecte de care martorul a luat cunoştinţă chiar de la autorul inculpatului, fiind lipsite de relevanţă probatorie demersurile ulterioare represaliilor, cum sunt cele prin care populaţiei supusă represaliilor i s-a permis revenirea în oraşul Odesa. Prin urmare, nici această declaraţie nu poate fi calificată ca fiind o probă prin care este constatată o faptă sau împrejurare care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.

Cu privire la proba cu înscrisuri invocată de petent în susţinerea cererii de revizuire, curtea constată că petentul a depus la dosarul cauzei mai multe lucrări cu caracter istoric şi jurnalistic, însă nici din conţinutul acestora nu rezultă fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.

Curtea a constatat că în motivarea cererii de revizuire petentul invocă şi aspecte care privesc nelegalitatea procedurii judiciare finalizată cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită în cauza de faţă, însă aceste aspecte nu se pot încadra în unul dintre motivele de revizuire reglementate prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. pen., astfel că a apreciat că nu se impune analiza acestora.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, instanţa a constatat că motivele invocate de către revizuentul A. nu constituie fapte sau împrejurări noi, care să permită redeschiderea procedurilor penale, neîncadrându-se în vreunul dintre cazurile pe care le are în vedere art. 453 din C. proc. pen.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel revizuientul A., prin apărător ales.

Cauza s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 10 iunie 2022, fiind stabilit termen la data de 29 septembrie 2022, când instanţa a acordat cuvântul în dezbateri, concluziile reprezentantului Ministerului Public şi ale apărării fiind redate în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând apelul declarat de revizuentul A., atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, potrivit art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 452 şi urm. din C. proc. pen., revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de instanţele penale, prin care s-a rezolvat fondul cauzei, doar pentru motivele expres reglementate de legiuitor. În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut că, fiind o cale de atac de retractare, revizuirea permite instanţei să revină asupra propriei hotărâri, iar, în acelaşi timp, având caracterul unei căi de atac de fapt, prin intermediul său sunt constatate şi înlăturate erorile judiciare în rezolvarea cauzelor penale.

Totodată, potrivit art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea conflictului juridic de drept penal şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză. Din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 453 alin. (3) şi (4) din C. proc. pen., astfel cum au fost reconfigurate prin decizia Curţii Constituţionale nr. 2/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 05 mai 2017, rezultă că revizuirea întemeiată pe acest caz este supusă unei duble condiţionări, respectiv ca faptele sau împrejurările învederate să fie noi, complet necunoscute instanţei care a soluţionat cauza şi să poată dovedi netemeinicia hotărârii pronunţate, adică să conducă la o soluţie diametral opusă celei dispusă prin aceasta.

Reglementând procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, art. 459 din C. proc. pen. stabileşte, în alin. (3), că în această etapă instanţa examinează dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 din C. proc. pen. b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3) din C. proc. pen. c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4) din C. proc. pen.. În cazul în care aceste condiţii nu sunt îndeplinite, instanţa dispune, prin sentinţă, respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, această hotărâre fiind supusă aceloraşi căi de atac ca şi cea la care se referă revizuirea [art. 459 alin. (5) şi (7) din C. proc. pen..].

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în mod corect, judecătorul fondului a stabilit că împrejurările la care revizuentul a făcut trimitere în cererea formulată nu sunt de natură a conduce la stabilirea existenţei unor temeiuri legale care să permită revizuirea şi nu au aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunţate, motiv pentru care, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) din C. proc. pen.. Astfel, în acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că revizuentul a invocat doar în mod formal motivul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., de vreme ce, în cuprinsul cererii de revizuire, nu a făcut referire la fapte sau împrejurări noi care să nu fi fost cunoscute de instanţele care au dispus condamnarea.

Înalta Curte reţine că, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., se impune ca faptele probatorii să fie noi, iar nu mijloacele de probă vizând o faptă sau împrejurare ce a fost cunoscută şi avută în vedere de către instanţă la soluţionarea cauzei, căci altfel revizuirea s-ar transforma într-un nou grad de jurisdicţie în care s-ar putea continua probaţiunea, situaţie de natură a afecta principiul securităţii raporturilor juridice, componentă a procesului echitabil.

Elementele de probă noi la care se referă textul de lege trebuie să fie de natură a demonstra, fie că faptul constatat nu a existat, fie că cel condamnat nu a luat parte la comiterea lui. Nu pot fi considerate "noi", în sensul cerut de lege, probele care aduc doar argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate, jurisprudenţa în materia revizuirii fiind bine stabilită în ceea ce priveşte inadmisibilitatea cererilor prin care se tinde la prelungirea probatoriului sau reexaminarea materialului probator pe baza căruia a fost pronunţată hotărârea iniţială.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un defect fundamental, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac. Altfel, în această ultimă situaţie, modificarea unei hotărâri definitive pe calea unui recurs extraordinar ar constitui o violare a dreptului de acces la justiţie. Simpla divergenţă de păreri asupra aceleiaşi chestiuni pusă în discuţie nu va putea reprezenta un asemenea "defect fundamental" şi nu poate justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat (cauzele Stanca Popescu împotriva România, hotărârea din 7 iulie 2009 şi Pravednaya împotriva Federaţiei Ruse, hotărârea din 18 noiembrie 2004).

Pentru a se putea examina caracterul nou şi necunoscut al faptelor sau împrejurărilor prezentate instanţei învestită cu soluţionarea cererii de revizuire, criteriul îl reprezintă lucrările dosarului, întrucât doar astfel se poate verifica dacă aceste elemente au fost cunoscute de către instanţele ordinare care au pronunţat hotărârea a cărei revizuire se solicită.

Analizând, în raport cu aceste consideraţii teoretice, cererea formulată, se apreciază că, prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, revizuentul A. nu a invocat împrejurări noi, în sensul mai sus menţionat, ci a adus critici hotărârilor judecătoreşti de condamnare. Astfel, în cuprinsul cererii, revizuientul a invocat ordinul de zi din data de 23 septembrie 1944 emis de generalul - locotentent C., declaraţia din 8 martie 1945 dată de Marele Stat Major prin locotenent-.colonel D. cu privire la înlăturarea acuzaţiilor aduse A., Decretul nr. 421 din 1950, Decretul nr. 222 din 3 iulie 1995 Monitorul Oficial al României nr. 123 din 2 iunie 1045,ordinul de zi aflat în dosarul fond Casa Regală, Diverse, dosar x/1944, la fila x şi lista prin care A. a fost înlăturat ca fiind criminal de război, anterior arestării lui, declaraţia martorului P. cu privire la situaţia de fapt şi proba cu înscrisuri, invocând, de asemenea lipsa de incriminare a faptei pentru care autorul său a fost condamnat.

Înalta Curte mai reţine că instanţa de fond a analizat punctual toate solicitările revizuentului reţinând, cu referire la înscrisurile invocate că, prin ordinul de zi din data de 23 septembrie 1944 emis de generalul - locotentent C. au fost appreciate calitătile militare ale autorului pententului, declaraţia din 8 martie 1945 dată de Marele Stat Major priveşte o recunoaştere a calităţilor generalului A., nefiind realizată o amnistie sau graţiere a faptelor pentru care autorul petentului a fost condamnat.

Cu referire la celelalte înscrisuri menţionate în cuprinsul cererii de revizuire, precum şi la declaraţia martorului P., Curtea Militară de Apel Bucureşti a apreciat că acestea nu pot fi considerate probe efective, potrivit art. 97 din C. proc. pen.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că revizuientul a invocat aspecte probatorii care nu nu sunt apte a determina o soluţie diametral opusă pentru a justifica o afectare a stabilităţii raporturilor juridice născute prin hotărârea pronunţată, câtă vreme probele invocate nu ar avea forţa răsturnării probatoriului administrat în dovedirea soluţiei de condamnare.

Cu privire la critica apărării vizând lipsa de imparţialitate a judecătorului fondului, instanţa de apel consideră că aceste motive ale apelantului revizuent nu se circumscrie cazului de revizuire şi nu pot fi analizate în cauza de faţă.

Nu în ultimul rând, petentul a invocat lipsa de incriminare a faptelor pentru care autorul său a fost condamnat. Cu referire la această critică, Înalta Curte aminteşte că revizuirea se deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, prin aceea că temeiurile de înlăturare a hotărârii nu rezultă din dosarul cauzei, ci din aspecte exterioare acestuia, pe care instanţa nu le-a avut în vedere la judecata anterioară, motiv pentru care consideraţiile apelantului revizuent referitoare la dezincriminarea faptei sau lipsa de incrimnare a acesteia la momnetul condamnării, nu se circumscriu niciunui caz de revizuire prevăzut de art. 453 din C. proc. pen.

Pentru considerentele arătate anterior, Înalta Curte va constata că hotărârea atacată este legală şi temeinică, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 4 din data de 4 mai 2022 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga apelantul revizuent la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei penale nr. 4 din data de 4 mai 2022 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2022.