Scope of cassation review for criminal typicity: exclusion of factual re-examination of officer’s duty status in outrage offenses

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 180 din 11 septembrie 2019 pronunţată de Judecătoria Târgu Neamţ în dosarul nr. x/2018, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1), (4) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen.

În temeiul art. 19 şi art. 397 C. proc. pen. raportat la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul să îi plătească acesteia suma de 671,60 RON cu titlu de daune materiale şi suma de 3000 RON cu titlu de daune morale.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 137,95 RON către persoana vătămată, precum şi a sumei de 2300 RON către stat, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a constatat că, în actul de sesizare, s-a reţinut, în fapt, că, la data de 14 ianuarie 2017, inculpatul A. a adresat injurii persoanei vătămate B., poliţist local în cadrul Poliţiei Locale Târgu Neamţ, în timp ce acesta se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar, în momentul în care a încercat să plece din parcarea destinată autovehiculelor în regim taxi cu autoturismul său marca x cu nr. de înmatriculare x, l-a lovit cu roata stângă faţă peste piciorul stâng, cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 12-15 zile de îngrijiri medicale.

Analizând mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv declaraţiile persoanei vătămate, ale suspectului/inculpatului şi ale martorilor, certificatul medico-legal şi înregistrarea video, judecătorul primei instanţe a reţinut, în esenţă, că, în speţă, nu rezultă dincolo de orice dubiu rezonabil că inculpatul A. a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie a intenţiei directe sau indirecte caracteristică infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., în condiţiile în care, potrivit declaraţiei acestuia, este posibil să fi acţionat ambreiajul din greşeală, fiind tras de haine şi somat în mod insistent de patru poliţişti locali să coboare din autoturism, toate acestea creându-i o stare de agitaţie, aspect ce se poate observa şi din înregistrarea video.

Aşa fiind, Judecătoria Târgu Neamţ a apreciat că, în cauză, nu se poate reţine tipicitatea subiectivă a infracţiunii de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 193 alin. (2) C. pen., săvârşită asupra unui poliţist local aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, de care a fost acuzat inculpatul, fapta de lovire nefiind comisă cu intenţie directă sau indirectă. S-a considerat că, deşi există şi probe care îl incriminează pe inculpat, în condiţiile în care îndoiala profită acestuia, prezumţia de nevinovăţie nu a fost răsturnată.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond, raportându-se la dispoziţiile art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ. şi art. 1381 C. civ., a apreciat că partea civilă nu a dovedit că, în perioada ianuarie - aprilie 2017, s-a aflat în concediu medical, lipsind de la serviciu din cauza faptei culpabile a inculpatului, în condiţiile în care, din cuprinsul certificatului medico-legal nr. A2/46 din 16 ianuarie 2017, a rezultat că aceasta a suferit leziuni de tipul entorsă la genunchi (persoana vătămată a declarat la eliberarea certificatului medico-legal că, la data de 14 ianuarie 2017, a fost victima unui accident rutier în calitate de pieton), care au necesitat pentru vindecare un număr de 12-15 zile de îngrijiri medicale. S-a mai reţinut că persoana vătămată nu a solicitat reexaminarea stării de sănătate la Serviciul Judeţean de Medicină Legală Neamţ şi nici o eventuală prelungire a numărului de zile de îngrijiri medicale necesare vindecării. În atare situaţie, prima instanţă nu a luat în considerare menţiunile certificatului medical eliberat de medicul de familie, ci doar pe cele inserate în certificatul medico-legal şi, în consecinţă, nu a acordat acesteia suma de 6069 RON, reprezentând diferenţe salariale.

De asemenea, Judecătoria Târgu Neamţ a reţinut că persoana vătămată a probat doar parţial prejudiciul material constând în contravaloarea cheltuielilor medicale, stabilind, pe baza probelor administrate, că acestea au avut un cuantum de 671,60 RON.

Deopotrivă, instanţa de fond a apreciat că, la stabilirea daunelor morale, trebuie avute în vedere suferinţele fizice provocate persoanei vătămate de leziunile produse la picior prin fapta culpabilă a inculpatului, ce au necesitat un număr de 12-15 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, astfel cum s-a stabilit prin certificatul medico-legal, şi care au creat acesteia un oarecare disconfort în deplasare. S-a subliniat că a nu sancţiona judiciar, din punct de vedere al reparării prejudiciului moral, comportamentul inculpatului ar reprezenta un act de natură a încuraja gesturile agresive, cu repercusiuni nefaste pentru valorile fundamentale, ocrotite atât de legea penală, cât şi de dispoziţiile legii civile. Cu toate acestea, prima instanţă a considerat că suma de 50.000 euro solicitată cu titlu de daune morale este excesivă şi, pentru a evita o îmbogăţire fără justă cauză a părţii civile, a apreciat că suma de 3.000 RON constituie o indemnizaţie echitabilă şi suficientă pentru repararea prejudiciului nepatrimonial suferit de aceasta.

Totodată, a fost obligat inculpatul la plata către persoana vătămată a sumei de 137,95 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând contravaloarea taxei de eliberare a certificatului medico-legal şi a transportului la unitatea spitalicească din Piatra-Neamţ.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Neamţ, criticând-o sub aspectul greşitei achitări a acuzatului, ca urmare a interpretării eronate a materialului probator administrat în cauză, şi al greşitei soluţionări a laturii civile, precum şi inculpatul A., care a solicitat schimbarea temeiului achitării prin reţinerea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) sau lit. b) teza I C. proc. pen. în loc de prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C. proc. pen.

Prin decizia penală nr. 516 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în temeiul art. 421 pct. 2 C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgu Neamţ împotriva sentinţei penale nr. 180 din 11 septembrie 2019 a Judecătoriei Târgu Neamţ, care a fost desfiinţată în totalitate şi, în rejudecare:

În temeiul art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj.

În temeiul art. 67 alin. (1) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a) şi b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat), pe o durată de 1 an după executarea pedepsei închisorii.

În temeiul art. 65 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 66 lit. a), b) C. pen. de la rămânerea definitivă a sentinţei şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale (pedeapsa accesorie).

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale şi accesorii şi s-a stabilit un termen de supraveghere de 2 ani, conform dispoziţiilor art. 92 C. pen., pe a cărui durată, în temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Neamţ, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus condamnatului să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate, iar, în temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca, pe parcursul termenului de supraveghere, acesta să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în cadrul Primăriei municipiului Târgu Neamţ pe o perioadă de 90 de zile lucrătoare.

În baza art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen.

În temeiul art. 19 şi art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1386, art. 1388 şi art. 1391 C. civ., a fost admisă, în parte, acţiunea civilă formulată de partea civilă B. şi a fost obligat inculpatul să îi plătească acesteia suma de 7.558 RON cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale.

A fost obligat inculpatul la plata către persoana vătămată a sumei de 137,95 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008 cu referire la Anexa 1 din Legea nr. 187/2012 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la A. în vederea introducerii profilului genetic în Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de către stat la fond.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a pronunţa această decizie, făcând propria analiză a materialului probator administrat în cauză pe tot parcursul procesului penal, Curtea a reţinut, în esenţă, că la dosar există suficiente probe care să formeze convingerea instanţei, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. există, constituie infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1), (4) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen. şi au fost săvârşite de acesta. Ca urmare, a considerat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică, fiind fundamentată pe o apreciere eronată a probelor administrate în cauză.

Astfel, raportându-se la declaraţiile constante ale martorilor C., D., E., F., G. şi H., date în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, Curtea a constatat că, la data de 14 ianuarie 2017, inculpatul A. a adresat injurii persoanei vătămate B., poliţist local în cadrul Poliţiei Locale Târgu Neamţ, în timp ce acesta se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar, în momentul în care a încercat să plece din parcarea destinată autovehiculelor în regim taxi cu autoturismul său marca x cu nr. de înmatriculare x, l-a lovit cu roata stângă faţă peste piciorul stâng, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 12-15 zile de îngrijiri medicale.

În dezacord cu prima instanţă, care şi-a fundamentat soluţia în mod singular pe declaraţia inculpatului, Curtea a constatat că acesta a manifestat o atitudine procesuală nesinceră, de inducere în eroare a organelor judiciare cu privire la adevărata situaţie de fapt. Astfel, având în vedere declaraţiile martorilor menţionaţi anterior, din care rezultă dincolo de orice dubiu că inculpatul, în urma discuţiei cu persoana vătămată, a intenţionat să plece, virând spre partea stângă, unde se afla B., acesta fiind lovit peste picior de roata autoturismului şi căzând la pământ, instanţa de apel a apreciat că nu pot fi considerate ca fiind corespunzătoare adevărului susţinerile acuzatului, în sensul că din greşeală ar fi acţionat ambreiajul, după ce a acţionat marşarierul, şi, astfel, maşina s-a pus singură în mişcare, cu atât mai mult cu cât nicio probă din dosar nu confirmă ipoteza susţinută de acesta. În atare situaţie, Curtea a concluzionat că inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege.

La stabilirea pedepsei, instanţa de control judiciar a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., cu precădere împrejurările cauzei, natura şi gravitatea faptei, precum şi aspectele care circumstanţiază persoana inculpatului, inclusiv conduita nesinceră a acestuia, apreciind că se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea orientată spre limita minimă reglementată de norma de incriminare, a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere.

Totodată, Curtea a considerat nelegală soluţia dată pe fond cu privire la latura civilă, apreciind că se impune admiterea în parte a acţiunii civile, în conformitate cu dispoziţiile art. 1357 şi art. 1381 C. civ., astfel că l-a obligat pe inculpat să plătească părţii civile suma de 7.558 RON cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 20.000 RON cu titlu de daune morale.

Ulterior, prin decizia nr. 1150 din 15 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 180 din 11 septembrie 2019 a Judecătoriei Târgu Neamţ pronunţată în dosarul nr. x/2018, apelantul fiind obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva deciziei penale nr. 516 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., prin avocaţi I. (care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x/2020, dosar I.C.C.J.) şi J. (care a ataşat împuternicirea avocaţială seria x/2020, dosar I.C.C.J.), invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin prisma căruia a învederat că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală întrucât, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, la momentul presupusei loviri, partea civilă B. nu se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, aşa cum impun dispoziţiile art. 257 alin. (1) C. pen., motiv pentru care nu îl putea legitima ori sancţiona contravenţional şi nici nu avea dreptul să îi interzică să plece din parcare.

Totodată, hotărârea a fost criticată sub aspectul omisiunii instanţei de control judiciar de a se pronunţa cu privire la apelul declarat de inculpat. În acest context, s-a apreciat ca nefiind legală soluţia adoptată de instanţa de apel în sensul repunerii pe rol a cauzei în vederea pronunţării unei alte decizii penale, considerând că nu erau incidente dispoziţiile art. 395 C. proc. pen., care se aplică doar în situaţia în care este necesară lămurirea unor anumite împrejurări. În plus, s-a arătat că repunerea pe rol a unei cauze are loc doar cu prilejul deliberărilor, nu şi după ce instanţa s-a pronunţat în cauză. În atare condiţii, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bacău, pentru ca aceasta să se pronunţe în mod unitar asupra ambelor apeluri.

Decizia penală atacată a mai fost criticată şi sub aspectul greşitei soluţionări a laturii civile, susţinându-se că, în condiţiile în care partea civilă B. nu a exercitat apel în cauză, instanţa de control judiciar nu putea să se pronunţe asupra acţiunii civile promovată de aceasta.

Prin încheierea din 04 martie 2021, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 434 C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în baza art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 516 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018, dispunând trimiterea cauzei Completului nr. 4, în vederea judecării pe fond a căii extraordinare de atac.

Examinând, în continuare, cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca nefiind fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Premergător analizării în concret a criticilor formulate de recurent, se impune a se sublinia că eventualele erori intervenite în activitatea de judecată, fie în privinţa stabilirii faptelor, fie în ceea ce priveşte aplicarea legii, pot fi înlăturate în urma exercitării controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare sau extraordinare, din ultima categorie făcând parte şi recursul în casaţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 C. proc. pen., pe această cale instanţa examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege şi exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanţa de fond şi/sau apel intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii Înaltei Curţi învestită cu judecarea recursului în casaţie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege şi invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situaţia factuală şi elementele care au circumstanţiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casaţie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, aşadar, ca scop exclusiv sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală şi nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor şi a vinovăţiei persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să poată fi invocate şi, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste consideraţii sunt valabile şi cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiţia legală a infracţiunii, aşa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) C. pen., precum şi modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale, reţine că, prin prisma acestuia, instanţa de casaţie verifică dacă faptele, astfel cum au fost reţinute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înţelege orice act de conduită (acţiune sau inacţiune) sau manifestare de voinţă exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale şi, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casaţie, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar şi faptul că existenţa unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum şi lipsa vinovăţiei prevăzute de lege constituie alte situaţii în care punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. d) C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., rezultă fără putinţă de tăgadă că, în concepţia legiuitorului, înţelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condiţiilor de tipicitate subiectivă a infracţiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracţiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravenţională, materială sau disciplinară), cât şi situaţia în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăţia prevăzută de lege".

În sensul consideraţiilor teoretice de mai sus este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (deciziile nr. 235/RC din 07 octombrie 2014, nr. 78/RC din 03 martie 2015, nr. 350/RC din 20 octombrie 2015, nr. 323/RC din 18 noiembrie 2014, nr. 23/RC din 28 ianuarie 2016, nr. 408/RC din 19 octombrie 2017, nr. 380/RC din 05 octombrie 2017, nr. 83/RC din 15 martie 2018, nr. 166/RC din 10 mai 2018, nr. 188/RC din 23 mai 2018, nr. 394/RC din 08 noiembrie 2018, nr. 206/RC din 30 mai 2019, nr. 207/RC din 30 mai 2019, nr. 422/RC din 07 noiembrie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 180/RC din 18 iunie 2020, nr. 353/RC din 08 octombrie 2020).

În cauză, se observă că inculpatul A. a invocat acest motiv de casare susţinând, în principal, că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală întrucât, aşa cum rezultă din probatoriul administrat pe parcursul procedurii judiciare, la momentul presupusei loviri, partea civilă B. nu se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu. În acest sens, a arătat că, din moment ce la data de 14 ianuarie 2017 parcarea în care a staţionat nu era destinată a fi folosită exclusiv de autoturismele autorizate să funcţioneze în regim de taxi, abia ulterior fiind emisă o hotărâre de consiliu local în acest sens, prin oprirea autovehiculului în acel loc nu a încălcat nicio dispoziţie legală, aşa cum impun dispoziţiile art. 20 lit. g) din Legea nr. 155/2010, astfel că partea civilă nu avea dreptul să îl legitimeze, o atare solicitare formulată de aceasta neputând fi considerată ca fiind făcută în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

Verificând, din această perspectivă, actele dosarului, se constată că, în speţă, s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea inculpatului A. pentru aceea că, la data de 14 ianuarie 2017, a adresat injurii persoanei vătămate B., poliţist local în cadrul Poliţiei Locale Târgu Neamţ, în timp ce acesta se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar, în momentul în care a încercat să plece din parcarea destinată autovehiculelor în regim taxi cu autoturismul său marca x cu nr. de înmatriculare x, l-a lovit cu roata stângă faţă peste piciorul stâng, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 12-15 zile de îngrijiri medicale.

Or, potrivit art. 257 alin. (1) şi (4) C. pen., constituie infracţiunea de ultraj ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii. Aşadar, una din condiţiile prevăzute de legiuitor pentru existenţa acestei infracţiuni se referă la subiectul pasiv, care trebuie să fie unul circumstanţiat.

Cum instanţa de control judiciar a reţinut cu autoritate de lucru judecat că, la momentul incidentului, persoana vătămată B., care era poliţist local în cadrul Poliţiei Locale Târgu Neamţ, se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, se constată că cerinţa impusă de norma de incriminare cu privire la subiectul pasiv este îndeplinită în cauză, situaţia factuală astfel stabilită de curtea de apel neputând face obiectul cenzurii în calea extraordinară de atac.

Prin urmare, contrar susţinerilor inculpatului, fapta comisă, astfel cum a fost reţinută cu titlu definitiv de către instanţa de apel, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1), (4) C. pen. raportat la art. 193 alin. (2) C. pen., neputând fi valorificate criticile formulate sub acest aspect de către recurent.

De altfel, prin susţinerile sale din calea extraordinară de atac, acesta tinde, în realitate, la reanalizarea probelor administrate în cauză, cu consecinţa stabilirii unor împrejurări faptice diferite de cele reţinute de instanţele inferioare (că persoana vătămată nu se afla în exerciţiul atribuţiilor de serviciu), aspect care, aşa cum s-a menţionat anterior, nu poate fi realizat, însă, în cadrul recursului în casaţie, care, potrivit art. 447 C. proc. pen., se limitează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii atacate, situaţia factuală fiind intrată în puterea lucrului judecat.

Ca urmare, în condiţiile în care prin cererea de recurs în casaţie nu s-a solicitat repararea unui aspect de nelegalitate constând în condamnarea inculpatului A. pentru o faptă care nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzută de norma de incriminare, ci s-a contestat însăşi situaţia factuală reţinută, împrejurare care, aşa cum s-a arătat anterior, nu poate forma obiectul examinării prin intermediul acestei căi extraordinare de atac întrucât presupune o reapreciere a materialului probator, Înalta Curte constată că, în speţă, motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat în mod formal.

În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurent prin prisma aceloraşi dispoziţii legale, Înalta Curte reiterează faptul că limitarea obiectului judecăţii în această cale extraordinară de atac la motivele reglementate de art. 438 alin. (1) C. proc. pen. înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru casarea hotărârii recurate, ci numai acele încălcări care corespund unuia dintre cazurile de casare expres prevăzute de lege şi pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante (deciziile nr. 340/RC din 11 octombrie 2018, nr. 231/RC din 11 iunie 2019, nr. 488/RC din 17 decembrie 2019, nr. 238/RC din 22 iulie 2020 şi nr. 258/RC din 04 august 2020 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

Aşadar, în condiţiile în care dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. sunt de strictă interpretare şi vizează doar acele situaţii în care fapta săvârşită, astfel cum a fost reţinută cu titlu definitiv de instanţa de apel, nu întruneşte elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, prin intermediul său nu pot fi cenzurate alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor la reglementarea cazului de casare, precum omisiunea instanţei de control judiciar de a se pronunţa asupra apelului promovat de una dintre părţi, urmată de repunerea pe rol a cauzei, ori soluţionarea greşită a acţiunii civile în absenţa apelului promovat de persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal, cu atât mai mult cu cât aceste aspecte criticate de recurent în calea extraordinară de atac nu se circumscriu niciunuia din celelalte motive de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.. De altfel, prin formularea acestor critici recurentul tinde la trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel, soluţie care, însă, este incompatibilă cu motivul reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., prin intermediul căruia se poate realiza doar pronunţarea unei soluţii de achitare, prin constatarea incidenţei cauzei care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea în continuare a acţiunii penale prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În atare situaţie, având în vedere că nu au fost constatate nelegalităţi care să poată fi remediate prin intermediul cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de recurent, Înalta Curte, temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 516 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Totodată, faţă de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea avocatului ales, în sumă de 160 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 516 din 29 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2018.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea avocatului ales, în sumă de 160 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 aprilie 2021.