Unfair-competition ruling quashed and remanded for reasoned re-assessment; accounting expert mandate upheld.

Şedinţa publică din data de 12 aprilie 2022

Deliberând, constată următoarele:

I. Judecata în primă instanţă

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28.12.2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2012, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C., D., E., F. şi G., a solicitat obligarea pârâţilor la încetarea tuturor actelor şi faptelor de concurenţă neloială, constând în deturnarea clientelei A., precum şi răspândirea unor informaţii nereale cu privire la activitatea A. şi obligarea acestora în solidar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

La termenul din 14.03.2013, reclamanta a formulat cerere completatoare, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.620.874 Euro, reprezentând daunele suferite de reclamantă ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâţi.

2. Prin sentinţa civilă nr. 4273/14.07.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâtelor C. şi S.C. B. S.R.L., a obligat pârâtele la încetarea tuturor actelor şi faptelor de concurenţă neloială constând în deturnarea clientelei A.; a respins în rest cererile formulate de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii S.C B. S.R.L., C., D., E., F. şi G., ca neîntemeiate; a obligat reclamanta la plata către pârâţii E., F., D., G. a sumei de câte 6.629,20 RON şi către pârâta S.C. B. S.R.L. a sumei de 72.860 RON, cheltuieli de judecată, şi pe pârâtele C. şi S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 19 RON, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că atât reclamanta A., cât şi pârâta B. au în obiectul de activitate asigurarea şi întreţinerea sistemelor de securitate.

Pârâta C. a fost director al A., în baza contractului individual de munca, în baza căruia îi revenea obligaţia de a respecta secretul de serviciu şi obligaţia de fidelitate faţă de angajator, având inserată în contract o clauză de confidenţialitate (anexa nr. 1 la contract), respectiv o clauză prin care se obligă la protejarea informaţiilor proprietatea angajatorului (anexa nr. 2 la contract).

Pârâta E. a fost angajată a A., în baza contractului individual de munca din 19.07.2010, deţinând funcţia de director, contractul încetând prin acordul părţilor la data de 26.06.2012.

Pârâtul F. a fost angajat al A., în baza contractului individual de munca din 05.07.2011, deţinând funcţia de manager de produs, contractul încetând prin acordul părţilor la data de 01.06.2012.

Pârâtul G. a fost angajat al A., în baza contractului individual de munca din 15.06.2006, deţinând funcţia de operator calculator electronic şi reţele, contractul încetând prin acordul părţilor la data de 01.04.2012. În fişa postului depusă la dosar, acesta figurează cu funcţia reprezentant comercial.

Pârâtul D. a fost angajat al A., în baza contractului individual de munca din 16.05.2012, deţinând funcţia de director, contractul încetând prin acordul părţilor la data de 15.08.2012.

Prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta produce dovezi privind activităţile pârâţilor persoane fizice, care presupun o legătură directă atât cu clienţii cât şi cu furnizorii reclamantei.

Colaborarea dintre B. S.R.L. şi D. se face în baza contractului de prestări servicii nr. x din 25.09.2012.

Colaborarea dintre B. S.R.L. şi G. se face în baza contractului de prestări servicii nr. AS 41/CC/PFA/2012 din 26.03.2012, respectiv în baza contractului de prestări servicii nr. AS 206/CC/31.10.2012.

Colaborarea dintre B. S.R.L. şi E. se face în baza contractului de prestări servicii nr. x din 25.09.2012.

Colaborarea dintre B. S.R.L. şi F. se face în baza contractului de prestări servicii nr. x/4.12.2012.

Astfel cum rezultă din relaţiile furnizate de registrul comerţului, B. S.R.L. a fost constituită la 15.06.2011 sub forma societăţii cu răspundere limitată, având ca asociat unic S.C. H., cu sediul social în Cipru. Deşi susţine că nu are nicio legătură cu pârâta C., pârâta B. S.R.L. nu a indicat persoanele fizice care deţin societatea asociat unic al acesteia şi nu a făcut dovada contrară susţinerilor reclamantei în sensul că din deţinătorii acesteia nu fac parte pârâţii persoane fizice şi în special pârâta C..

Potrivit relaţiilor furnizate de I., printre persoanele împuternicite să opereze pe conturile societăţii B. S.R.L. se regăsesc pârâţii F., G. şi foşti angajaţi ai societăţilor din cadrul grupului A.. Tot din relaţiile furnizate de către I. rezultă calitatea de împuternicit pe conturile societăţii a soţului pârâtei C., respectiv J., în condiţiile în care C. a negat pe tot parcursul procesului că ar avea vreo legătură cu societatea pârâtă, dar recunoaşte că numitul J. este soţul său.

Din e-mailurile depuse în copie la dosar, rezultă utilizarea de către pârâţii D., E., G. şi C. a unor adrese care conţin denumirea pârâtei B., împrejurare care confirmă colaborarea pârâţilor D., E., G. cu societatea pârâtă, dar şi argumentează concluzia implicării pârâtei C. în activitatea societăţii B.. E-mailul provine de la K., reprezentant al furnizorului L., care îşi anunţă încetarea colaborării cu această firmă. Existenţa acestor e-mailuri a fost confirmată de martorii audiaţi în cauză şi se coroborează cu celelalte probe administrate.

Cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispoziţiile generale privind răspunderea delictuală, respectiv pe dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Referitor la fapta ilicită, au fost citate dispoziţiile art. 1 şi 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale şi s-a reţinut că, potrivit art. 4 din lege constituie contravenţie: (…)

e) comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente;

g) deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acest comerciant;

h) concedierea sau atragerea unor salariaţi ai unui comerciant în scopul înfiinţării unei societăţi concurente care să capteze clienţii acelui comerciant sau angajarea salariaţilor unui comerciant în scopul dezorganizării activităţii sale.

Caracterul ilicit al faptelor rezultă din chiar dispoziţiile legale care sancţionează contravenţional deturnarea clientelei unui comerciant şi atragerea salariaţilor acestuia.

Prima instanţă a apreciat că reclamanta a dovedit săvârşirea unor asemenea fapte de către C. şi S.C. B. S.R.L. Din probele administrate, prima instanţă a reţinut că pârâta B. S.R.L., cu contribuţia directă a pârâtei C., care s-a prezentat în calitate de reprezentant şi deţinător al acestei societăţi în faţa furnizorilor şi clienţilor, acţionând pe un segment de piaţă comun cu reclamanta, a angajat personal care activase anterior la reclamantă, atât pârâţii persoane fizice cât şi alţi angajaţi (respectiv a colaborat cu astfel de persoane în baza unui contract de muncă, colaborare sau contract încheiat cu PFA), a angajat relaţii cu unul dintre furnizorii reclamantei (L.) şi a încheiat contracte cu clienţi care aveau relaţii contractuale cu reclamanta, folosindu-se de relaţiile anterior născute între reclamantă şi aceşti clienţi. Prima instanţă a mai reţinut că reclamanta a făcut dovada denunţării de către parte din clienţii săi a contractelor încheiate cu aceştia.

Totodată, prima instanţă a mai reţinut că pârâta a făcut dovada prin adresele de la dosar a obţinerii colaborării cu anumiţi clienţi pe baza selecţiei de oferte. Această împrejurare a fost apreciată a nu înlătura caracterul ilicit al faptei, în condiţiile în care într-o selecţie de oferte B. putea avea un avantaj, respectiv a beneficiat de cunoştinţele şi implicarea pârâtei C., fost angajat al reclamantei. Aceasta avea obligaţia de a respecta secretul de serviciu şi obligaţia de fidelitate faţă de angajator, având inserată în contract o clauză de confidenţialitate (anexa nr. 1 la contract), respectiv o clauză prin care se obligă la protejarea informaţiilor proprietatea angajatorului (anexa nr. 2 la contract). După cum afirmă şi pârâta B., selecţia de oferte presupune selectarea furnizorilor pe baza deciziei comerciale a beneficiarilor. Această decizie poate fi luată şi în considerarea persoanei care reprezintă ofertantul; nu în ultimul rând, ofertantul care cunoaşte modul de prezentare a unui alt ofertant are o poziţie de avantaj în raport cu acesta.

Pe de altă parte, pârâta a dovedit că anumiţi clienţi fac selecţia urmare a organizării unei licitaţii deschise, împrejurare care exclude dobândirea acestor clienţi prin săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâta B. sau de către pârâta C..

Nu în ultimul rând, prima instanţă a avut în vedere concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, în care la obiectivul 1 s-a stabilit existenţa unui număr de 25 de clienţi comuni până la data de 31.01.2013 şi de 43 de clienţi comuni până la data de 31.01.2014.

Cu privire la aceşti clienţi, a apreciat prima instanţă că trebuie reţinută, pe de o parte, împrejurarea că, fiind vorba de servicii prestate în domeniul sistemelor de securitate, nu este relevantă existenţa sau inexistenţa identităţii între bunurile şi serviciile livrate/prestate, întrucât este vorba de bunuri şi servicii din acelaşi domeniu, al sistemelor de securitate, respectiv nu este relevantă durata contractuală, deoarece relaţiile contractuale preexistente prezumă o fidelizare a clientului şi încheierea unor contracte ulterioare cu acelaşi partener contractual.

Totodată s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada săvârşirii de către pârâţi a faptei sancţionate de dispoziţiile art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1990, respectiv comunicarea, chiar făcută confidenţial, sau răspândirea de către un comerciant de afirmaţii mincinoase asupra unui concurent sau asupra mărfurilor/serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente. Reclamanta nu a dovedit afirmaţiile sale referitoare la răspândirea de către pârâţi de zvonuri privind intenţia sa de a nu mai activa în domeniul EAS şi nici la afectarea activităţii sale din această cauză.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că din probele administrate în cauză nu rezultă săvârşirea vreunei fapte ilicite de către pârâţii D., E., F. şi G.. Instanţa a reţinut că între aceştia şi reclamantă au existat raporturi de muncă, iar ulterior încetării acestor raporturi de muncă pârâţii au început colaborarea cu societatea pârâtă în baza unor contracte de prestări servicii.

Prima instanţă a reţinut că, pe de o parte, în contractele acestor pârâţi nu sunt incluse clauze de fidelizare sau de neconcurenţă, că nu s-a făcut dovada unei colaborări a acestora cu pârâta B. anterior încetării raporturilor de muncă cu reclamanta şi că aceşti pârâţi aveau deplina libertate ca la data încetării contractului de muncă cu reclamanta să încheie contracte de muncă sau prestări servicii cu orice alt angajator, inclusiv cu pârâta.

Referitor la cerinţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, prima instanţă a reţinut că acestea nu au fost dovedite, deşi reclamantei îi revenea sarcina probei, potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ.

A reţinut prima instanţă că reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă că scăderea cifrei sale de afaceri, în raport cu clienţii comuni, a fost cauzată exclusiv de deturnarea acestei clientele de către pârâtă, respectiv că cifra de afaceri realizată de pârâtă prin raportare la aceşti clienţi se datorează exclusiv acţiunii ilicite a acesteia.

Astfel, pe de o parte, prima instanţă a reţinut că contracţia pieţei de sisteme EAS din România, în contextul crizei economice, respectiv creşterea operatorilor pe această piaţă, cu consecinţa creşterii competiţiei pot fi, în egală măsură, cauze ale scăderii cifrei de afaceri a reclamantei.

Pe de altă parte, pârâta a dovedit că anumiţi clienţi fac selecţia urmare a organizării unei licitaţii deschise, împrejurare care exclude dobândirea acestor clienţi prin săvârşirea unei fapte ilicite de către pârâta B. sau de către pârâta C.. Aceeaşi este situaţia şi în ce priveşte clienţii care achiziţionează servicii şi echipamente prin intermediul platformei electronice on-M..

În ceea ce priveşte selecţia de oferte, selectarea furnizorilor pe baza deciziei comerciale a beneficiarilor poate avea drept cauză şi calitatea serviciilor prestate, iar pârâta a depus la dosar adrese emise de anumiţi clienţi care susţin o asemenea cauză a începerii colaborării cu B. S.R.L.

Prin urmare, a apreciat prima instanţă, chiar dacă s-a reţinut împrejurarea că parte din aceşti clienţi au fost deturnaţi de către cele două pârâte si că acestea au săvârşit faptele ilicite prevăzute de art. 4 lit. g) şi h) din Legea nr. 11/1990, nu s-a demonstrat de către reclamantă, punctual, fără nici un dubiu, că toate profiturile pârâtei B. obţinute în relaţie cu aceşti clienţi (sau o parte strict determinată din aceste venituri) sunt obţinute urmare a unor fapte ilicite de natura celor reţinute în sarcina pârâtei. Cu alte cuvinte, s-a dovedit încheierea unor relaţii contractuale cu aceşti clienţi urmare a activităţii ilicite a pârâtelor, dar nu s-a dovedit cu certitudine beneficiul obţinut de către societatea pârâtă urmare a acestor fapte.

În ceea ce priveşte vinovăţia, prima instanţă a reţinut că aceasta reiese cu evidenţă din aceea că faptele ilicite săvârşite de către pârâtele B. şi C. au fost anterior planificate şi ascunse de către acestea. Pârâtele au acţionat cu intenţie în săvârşirea faptelor de concurenţă neloială reţinute anterior.

II. Judecata în apel

3. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtele B. S.R.L. şi C..

3.1. Prin apelul său, pârâta B. S.R.L. a solicitat schimbarea sentinţei în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost ulterior completată şi precizată de A., inclusiv în sensul respingerii capătului de cerere privind obligarea B. la încetarea tuturor actelor şi faptelor de concurenţă neloială constând în pretinsa deturnare a clientelei A..

În motivarea apelului, s-a arătat că acţiunea nu a vizat pretinsa angajare de personal care activase anterior la A.. Cu grava nesocotire a principiului disponibilităţii, hotărârea conţine motive străine de obiectul pricinii. Prima instanţă a inclus în sentinţa apelată considerente privind o pretinsă atragere de personal, deşi acţiunea A. nu a vizat fapta prevăzută la art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991.

Acţiunea A. priveşte exclusiv pretinsa săvârşire de către B. a faptelor prevăzute la art. 4 lit. e) (denigrare) şi lit. g) (deturnare de clienţi) din Legea nr. 11/1991.

Referitor la fapta de deturnare a clientelei A. (art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1991), s-a învederat că aceasta nu există şi că în mod greşit prima instanţă a reţinut că B., împreună cu C., ar fi săvârşit fapta ilicită.

Considerentele invocate de instanţă (paginile 10-12 ale sentinţei apelate) sunt contradictorii, nefundamentate pe probatoriul administrat în cauză de B.. Ele sunt bazate pe o admitere şi achiesare necondiţionată a instanţei la afirmaţiile A., pe simple supoziţii şi presupuneri ale instanţei, pe depoziţii ale martorilor subiectivi ce aveau calitatea de angajaţi ai A. la data administrării probei testimoniale.

Prima instanţă a reţinut că B. a dobândit contracte în urma participării la licitaţii şi selecţii de oferte, dar aceeaşi constatare nu este avută în vedere de aceasta la stabilirea existenţei sau inexistenţei faptei de deturnare de clienţi.

Simpla analiză judicioasă şi obiectivă a probatoriului administrat ar fi condus la concluzia ca, în cvasi-totalitatea lor, contractele sunt încheiate de B. numai în urma participării la licitaţii si selecţii de oferte, ceea ce exclude existenţa faptei de deturnare de clienţi.

În privinţa licitaţiilor, prima instanţă a reţinut, în mod greşit, doar trei agenţi economici care ar fi organizat licitaţii (N., O., P.). Prima instanţă a omis din analiza faptei ilicite faptul că sunt si alţi agenţi economici, precum Q. si R., care organizează licitaţii.

Exact aceleaşi probe sunt reţinute şi analizate în mod diferit în două secţiuni ale sentinţei apelate, deşi nu există nicio raţiune pentru această diferenţă de tratament a probelor administrate.

În privinţa agenţilor economici care organizează selecţii de oferte, prima instanţă a ignorat caracterul transparent al acestor proceduri şi a stabilit, în absenţa oricăror probe, că aceşti clienţi ar putea fi deturnaţi, deşi nu s-a dovedit implicarea C. în pregătirea ofertelor. Oricum, folosirea experienţei profesionale nu este o faptă ilicită, iar simpla participare la o selecţie de oferte exclude "ab initio" deturnarea de clienţi.

Prima instanţă a ignorat în analiza faptei ilicite că pe piaţa serviciilor EAS nu există exclusivităţi, astfel că nu se poate vorbi despre clientela exclusivă a A.. Clienţii contractează servicii de la unul sau mai mulţi ofertanţi. Greşeala primei instanţe este evidentă, mai ales că exact aceeaşi instanţă a reţinut, atunci când a conchis asupra respingerii daunelor solicitate de A., că pretinşii clienţi A. sunt şi clienţi ai altor companii de furnizare de servicii EAS.

În realitate, nu există nicio justificare în a separa licitaţiile de selecţiile de oferte. Selecţia de oferte este, la fel ca si licitaţia, o metodă folosită de beneficiarii sistemelor EAS pentru a-şi selecta, în mod transparent şi nepărtinitor, partenerii contractuali, strict pe considerente legate de calitatea serviciilor şi de preţ.

Ambele metode sunt utilizate de agenţii economici (de multe ori, mari lanţuri comerciale) tocmai pentru a selecta ofertele exclusiv pe criteriul performanţei şi a înlătura orice suspiciune legată de selectarea unei anumite oferte pe baza cunoaşterii anterioare a persoanei de contact.

Considerentele reţinute de instanţă sunt contradictorii. Susţinând că utilizarea unei metode transparente, precum selecţia de oferte, nu ar asigura caracterul concurenţial deoarece colaborările anterioare ar putea influenţa selecţia, prima instanţă practic a admis că A. ar putea fi avantajată în cadrul unei selecţii de oferte, iar nu B., deoarece A. este prestatorul cu legături preexistente cu un client. Evident că această teză nu poate conduce la concluzia unei deturnări de clienţi de către B..

Deturnarea clientelei ar reprezenta o faptă de concurenţă neloială numai în ipoteza în care atragerea clienţilor ar fi efectuată în mod fraudulos, prin folosirea de mijloace neoneste. Atragerea clientelei prin metode oneste, precum participarea la licitaţii si selecţii de oferte, nu reprezintă o faptă de concurentă neloială.

Pretinsele fapte imputate pârâtelor C. şi B. nu sunt concret individualizate.

Prima instanţă a reţinut, în mod greşit, că pârâtele C. şi B. ar fi săvârşit fapta de deturnare de clienţi ai A., fără se arăta şi individualiza, în mod concret faptele, cu referire precisă la fiecare beneficiar de servicii pretins deturnat de C. şi B.. Se enumeră în mai multe secţiuni anumiţi clienţi, însă nu se individualizează nicio faptă concretă de deturnare şi nici nu se arată, în mod clar, care dintre clienţi ar fi fost deturnaţi prin anumite fapte şi care nu au fost deturnaţi.

Nu se arată acţiunile materiale concrete de deturnare al beneficiarilor - adică acele activităţi concrete de atragere a acestora prin mijloace neoneste.

Nu se arată circumstanţele (împrejurările) concrete ale producerii faptelor.

În realitate, sentinţa apelată nu cuprinde indicarea concretă a faptelor şi nici a probelor concrete care ar dovedi existenţa unor acţiuni neoneste ale pârâtelor C. şi B., acţiuni care să fie indubitabile, clare şi neechivoce, de determinare a orientării clientelei exclusive a A. către B..

Orientarea unor agenţi economici spre produsele şi serviciile B. sau spre cele ale oricărui alt agent economic nu constituie deturnare de clienţi. Trebuie dovedit efectiv că au existat manevre dolosive de atragere a clienţilor, deoarece preferinţele clientelei spre produsele unui nou comerciant nu pot da naştere răspunderii pentru concurenţă neloială. Or, o asemenea dovadă a unor fapte indubitabile nu există în cauză.

Pretinsele fapte imputate pârâtelor C. şi B. nu sunt concret dovedite, sub aspectul atragerii clientelei A. prin folosirea de mijloace neoneste, precum şi al exclusivităţii A. cu privire la aceşti pretinşi clienţi. Prima instanţă a reţinut deturnarea de clienţi, în mod generic, deşi tot aceasta constată că mulţi clienţi A. sunt şi clienţii altor agenţi economici sau că anumiţi agenţi economici ar fi decis să nu mai lucreze cu A. din motive comerciale.

Prima instanţă a ignorat trăsăturile pieţei serviciilor şi a sistemelor electronice de supraveghere şi anume împrejurarea că nu există exclusivităţi. A. nu avea încheiate contracte cu clauze de exclusivitate cu clienţii săi.

A. prestează şi în prezent numeroase servicii pentru pretinşii clienţi deturnaţi, precum Q., O. sau S.. Acest fapt demonstrează că decizia unora dintre aceştia de a selecta serviciile unuia sau a mai multor prestatori ţine exclusiv de politica comercială a beneficiarilor şi nu constituie o faptă de concurenţă neloială, fiind tocmai expresia liberei concurenţe.

Prima instanţă a ignorat probatoriul administrat de B., mai exact declaraţiile martorilor T. şi U.. Astfel, s-a ignorat că martorul T. (fost angajat A., având o experienţă de 20 de ani in domeniu) a arătat că decizia de contractare nu se ia niciodată pe baza unor relaţii interpersonale (a se vedea fila x din volumul III al dosarului de fond); că martorul U. - director într-o companie de mentenanţă pentru retail - a confirmat că la încheierea contractelor se ia in calcul doar profesionalismul şi nu se ţine cont de relaţii de prietenie (a se vedea fila x din volumul III al dosarului de fond).

În schimb, fără nicio dovadă, prima instanţă a reţinut că selecţia de oferte ar fi influenţată de cunoştinţele profesionale dobândite de o persoană.

Prima instanţă nu a dat eficienţă celor 36 de scrisori obţinute de la pretinşii clienţi comuni şi care atestă că B. a fost selectat de clienţi în urma unor selecţii de oferte sau licitaţii electronice deschise (a se vedea, cu titlu de exemplu, Q. şi R. - filele x şi urm. din volumul II al dosarului de fond). Toată această documentaţie (centralizată prin opisul depus la termenul din 25.02.2016 la dosarul primei instanţe) a fost complet ignorată de prima instanţă la analiza pretinsei fapte de deturnare de clienţi.

Prima instanţă a ignorat recunoaşterile din interogatoriul A.. S-a ignorat că, prin răspunsul la întrebarea 3 din interogatoriu, A. a recunoscut că a participat la astfel de proceduri de achiziţie de servicii şi sisteme EAS implementate şi organizate de beneficiarii menţionaţi în acţiunea introductivă (a se vedea fila x din volumul II al dosarului de fond).

De asemenea, s-a ignorat că A. a recunoscut că în perioada 2010 - 2012 au existat situaţii în care nu a participat sau nu a câştigat procedurile de achiziţii de servicii şi sisteme EAS organizate de marile lanţuri comerciale (a se vedea fila x din volumul II al dosarului de fond).

Apelanta-pârâtă B. a învederat inexistenţa vinovăţiei, arătând că prin sentinţa apelată s-a reţinut în mod greşit că B. şi C. ar fi acţionat cu intenţie în săvârşirea pretinselor fapte de concurenţă neloială. Reţinerea intenţiei, ca formă a vinovăţiei, este o simplă afirmaţie a instanţei, deoarece nu s-a dovedit existenţa indubitabilă a unor acţiuni premeditate de C. şi B. constând în atragerea unor clienţi concret individualizaţi, prin acţiuni concrete (faptic şi ca localizare în timp/spaţiu) şi neoneste.

De asemenea, concluzia instanţei nu este bazată pe probe privind implicarea C. în procedura de ofertare a B., cu atât mai mult cu cât folosirea de către o persoană a calităţilor profesionale dobândite în activitatea sa nu constituie o faptă ilicită.

Prima instanţă a concluzionat existenţa deturnării de clienţi, în mod vădit greşit, prin: acceptarea şi achiesarea necondiţionată la simple afirmaţii nedovedite de A., pretinsa implicare a C. în activitatea B., fără a se individualiza vreo faptă concretă imputabilă pârâtei C. cu privire la toţi clienţii pretinşi deturnaţi de la A., acceptarea unor declaraţii de martori subiective produse de A. şi ignorarea declaraţiilor martorilor B., respingerea probelor administrate de B. privind participarea acesteia la proceduri transparente de selecţie de către beneficiari (licitaţii şi selecţii de oferte), ignorarea practicii judiciare constante care a statuat că existenţa unor proceduri de licitaţii şi cereri de ofertă exclude existenţa faptei de deturnare de clienţi.

Prima instanţă a ignorat că martorul V. este angajatul A. din luna ianuarie 2013 (a se vedea filele x din volumul III al dosarului de fond). S-au luat în considerare, în mod greşit, declaraţiile subiective ale unui salariat, aflat în relaţii de dependenţă şi subordonare faţă de A., contrar practicii instanţelor de judecată. S-a ignorat că însuşi martorul a recunoscut că B. nu "racolează" clientela A., arătând că aceste contracte sunt atribuite în mod transparent, iar "licitaţia a fost câştigată în parte de B., în parte de A." după ce a expirat contractul cu A..

Prima instanţă a ignorat că martorul W. era angajatul A. la momentul administrării probei cu martori (28.11.2013) (a se vedea filele x din volumul III al dosarului de fond). Susţinerile subiective şi părtinitoare ale martorului W. referitoare la pretinsul comportament neconcurenţial al B. sunt nedovedite, acestea fiind "informaţii" indirecte, pe care le-ar fi primit de la terţi.

Referitor la clientul X., prima instanţă a reţinut greşit că acest agent economic a deschis un nou magazin la Constanţa şi că ar fi achiziţionat doar consumabilele de la reclamanta A.. În realitate, X. a achiziţionat probabil toate sistemele de la A. şi, cu siguranţă, doar anumite consumabile de la B.. De asemenea, s-a reţinut incorect că "pârâta înlocuia echipamentele montate de reclamantă", aspect ce este nereal (B. a fost solicitat de X., la momentul respectiv, să efectueze numai o singura înlocuire punctuală a unui sistem defect dintr-un singur magazin).

Afirmaţiile martorului sunt generale şi lacunare, nu identifică clienţi concreţi, nu sunt relatări ale unor fapte despre care acest martor are cunoştinţă personală şi sunt contrazise de toate adresele clienţilor, ce atestă efectuarea achiziţiilor prin licitaţii sau selecţii de oferte.

A mai susţinut apelanta-pârâtă B. că prima instanţă a ignorat circumstanţele în care B. a primit dreptul de distribuţie a produselor L.: nemulţumirile îndelungate ale furnizorului L. faţă de relaţia de afaceri cu A..

L. are în România 4 distribuitori: Y. S.R.L. (deţinută de martorul W.), Z., AA. şi B..

Prin urmare, având în vedere că L. a încheiat contracte de distribuţie şi cu alte 3 societăţi de profil, neavând o relaţie comercială exclusivă cu A., rezultă că invocarea unor pretinse discuţii între C. şi L. este nerelevantă pentru reţinerea unor fapte de concurenţă neloială în sarcina acesteia sau a B..

Mai mult, în cuprinsul declaraţiei martorului BB. (a se vedea filele x din volumul III al dosarului de fond), se menţionează că "în 2011 şi 2012, vânzările A. erau mai mici decât target-ul". Aşadar, motivul pentru care L. a decis încheierea unor alte parteneriate, este acela că L. era nemulţumit de performanţele A. şi de lipsa de concentrare a A. asupra business-ului EAS. De asemenea, din cuprinsul aceleiaşi declaraţii a martorului BB. rezultă că nu există nicio dovadă cu privire la pretinsele negocieri purtate cu reprezentanţii L..

Apelanta-pârâtă B. a susţinut că prima instanţă a realizat o serie de supoziţii nefondate privind existenţa unei legături între pârâta C. şi B., pornind de la menţiunile din adresa I..

Respectiva adresă indică 6 deţinători de carduri ce au început colaborarea cu B. ulterior încetării relaţiei de colaborare cu A. şi fără a fi ţinute de clauze de neconcurentă în favoarea A., aspect ce a fost, de altfel reţinut de prima instanţă, dar fără a fi considerat în analiza afirmaţiilor A. privind pretinsa legătură dintre C. si B..

Prima instanţă a reţinut, în mod greşit, o pretinsă legătură dintre C. şi B., pornind de la menţionarea lui J. în adresa I.., ignorându-se că acesta a acţionat exclusiv ca delegat al administratorului B. pe care îl cunoştea, neavând calitatea de împuternicit care deţine specimen de semnătură în bancă. Mai mult, J. a realizat o singura operaţiune punctuală în anul 2012.

Prima instanţă a pornit de la un element de fapt ce nu are relevanţă probatorie în dovedirea pretinsei deturnări de clienţi şi a extins, prin supoziţii şi presupuneri nedovedite, acest element pentru a conchide, în mod greşit, o pretinsă conivenţă între C. şi B..

În opinia apelantei-pârâte B., au caracter netemeinic afirmaţiile referitoare la folosirea de către pârâţi a unei adrese colective de e-mail aparţinând B..

Prima instanţă a reţinut în mod greşit că o pretinsă folosire a unei adrese colective de e-mail ar demonstra colaborarea cu B. a pârâţilor, inclusiv a pârâtei C. (a se vedea pagina 8 a sentinţei apelate).

Toate aceste considerente sunt vădit eronate, după cum rezultă inclusiv din corespondenţa depusă de B. la termenul din 03.04.2014.

Afirmaţiile A. din cererea introductivă, reţinute de prima instanţă, referitoare la o pretinsă asociere a acestei adrese colective cu o anumită persoană, precum C., precum şi cele declarate de martorul subiectiv, V., fost angajat A., privitoare la pretinsa primire a unor răspunsuri de la această adresă de e-mail colectivă, fără a fi indicată persoana care expedia corespondenţa, sunt false şi contrazise de înscrisurile depuse în dosarul de fond. Nu exista la dosarul cauzei nici un singur e-mail de pe adresa x@x.ro care să fi fost semnat de C..

Mai mult, aceste e-mail-uri nu pot avea valoare probatorie, impunându-se înlăturarea acestora, întrucât nu conţin o semnătură electronică, în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică. În absenţa unei semnături electronice, aceste înscrisuri nu pot fi asimilate înscrisurilor sub semnătură privată.

Totodată, în mod eronat, instanţa de fond a constatat că pârâţii nu ar fi contestat aceste email-uri decât doar cu ocazia concluziilor pe fond. În realitate, B. a contestat aceste susţineri în repetate rânduri, inclusiv prin întâmpinare si notele de şedinţă însoţite de documentaţia aferentă, depuse la termenul de judecată din data de 03.04.2014.

3.2. Prin apelul său, pârâta C. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei civile apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în integralitate.

În motivare, s-a arătat că reclamanta nu a învestit instanţa cu o cerere in constatarea săvârşirii faptei de atragere a unor salariaţi, prevăzută de art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991.

În al doilea rând, prima instanţă a motivat hotărârea şi prin raportare la obligaţii ale pârâtei C., născute din contractul individual de muncă cu reclamanta, respectiv obligaţia de păstrare a secretului de serviciu şi de loialitate faţă de angajator.

Aceste obligaţii pretins încălcate, care sunt eminamente specifice dreptului muncii, nu sunt nici măcar conexe obligaţiilor reglementate de art. 4 lit. g) şi h) din Legea nr. 11/1991, care privesc fapte de comerţ. Mai mult, secţia a VI-a civilă a Tribunalului nu a fost învestită de reclamantă cu cercetarea încălcării unor obligaţii născute din raportul de muncă, ci cu pretinse delicte civile aferente activităţii de comerţ.

Constatarea de către instanţă a încălcării obligaţiilor sale de respectare a secretului de serviciu si de fidelitate faţă de angajator este neîntemeiata pe fond, întrucât din cadrul sentinţei nu reiese nici măcar o faptă concretă în acest sens.

Apelanta-pârâtă C. a susţinut că a fost acuzată de reclamantă în mod generic că ar fi săvârşit fapta delictuală reglementata de art. 4 lit. g) din Legea nr. 11/1990, fără ca prin acţiune sau prin cererile ulterioare sa fie aduse precizări cu privire la identitatea clienţilor pe care i-ar fi deturnat prin folosirea legăturilor stabilite anterior. Totodată, reclamanta nu a precizat nici modalitatea efectivă în care s-ar fi folosit de presupusele legături stabilite anterior în deturnarea fiecărui client în parte.

În mod eronat, instanţa analizează doar parţial clienţii pretins deturnaţi, trăgând din exemplele pe care le-a ales concluzii pe care le extinde la toţi clienţii comuni.

Apelanta-pârâtă a susţinut că stabilirea în sarcina sa a săvârşirii unei fapte grave cum este concurenţa neloială impune analiza şi probarea faptei pentru fiecare dintre clienţii pretins deturnaţi.

În cazul clienţilor care organizau selecţii de oferte, instanţa a invocat că este posibilă deturnarea acestora pe baza legăturilor stabilite anterior, presupunând că fapta ilicită a fost săvârşită.

Invocând încălcarea principiului "in dubio pro reo", apelanta-pârâtă susţine inexistenţa vreunei probe în ceea ce priveşte utilizarea de către pârâtă a unor presupuse legături stabilite anterior cu clienţii. Din contră, martorii audiaţi în cauza, inclusiv cei propuşi de reclamantă, au declarat că sistemul de atribuire al contractelor pentru servicii de securitate pe bază de selecţie de oferte nu poate fi fraudat.

Cu toate acestea, prima instanţă a ales în mod neîntemeiat să îi prezume pe clienţi ca fiind de rea-credinţă, dispuşi să eludeze regulile selecţiei de oferte, iar în ceea ce o priveşte pe pârâtă, să considere că dacă există un dubiu cu privire la posibilitatea de deturnare a clientelei, atunci acest dubiu operează împotriva sa, în sensul că a săvârşit această faptă ilicită.

Pe de altă parte, apelanta-pârâtă a arătat că prima instanţă nu s-a preocupat de stabilirea măcar în manieră minimă a modului în care reclamanta a acuzat-o generic ca s-ar fi folosit de legăturile stabilite anterior. Dincolo de definiţia legală a acestei fapte de concurenţă neloială, ea trebuie sa îmbrace nişte forme efective. În concret, folosirea legăturilor stabilite anterior s-ar traduce prin contractarea directă de către aşa-zişii clienţi deturnaţi a serviciilor pârâtei B., fără organizarea altor proceduri de licitaţie/selecţie de oferte.

Or, această ipoteză nu este dovedită, fiind contrazisă de toate probele administrate în cauză: de declaraţiile martorilor, care neagă un astfel de sistem de operare pe piaţa serviciilor de securitate; de adresele depuse de clienţi la dosar, care confirmă caracterul licit al procedurilor de atribuire al contractelor; de justificările care au stat la baza deciziilor acelor clienţi care au renunţat la serviciile A. sau care şi-au restrâns colaborarea cu aceasta.

În concluzie, a solicitat apelanta-pârâtă să se constate că stabilirea de către prima instanţă a faptului ca pârâta a săvârşit fapta ilicită prevăzută de art. 4 lit. g) din lege nu este întemeiată pe nicio probă. Pentru fiecare client pretins deturnat trebuia sa se determine daca existau legături stabilite anterior, precum şi modul în care s-ar fi folosit de aceste legături pentru a deturna fiecare client în parte.

Prin declaraţiile martorilor propuşi de reclamantă au fost relevate aspecte factuale cu privire la două societăţi care se aflau în relaţii contractuale cu reclamanta: CC. şi L.. Instanţa a dat valoare probatorie completă acestor declaraţii de martori, în ciuda faptului ca aceştia se aflau în relaţie de subordonare cu reclamanta, fiind salariaţi ai acesteia.

Dincolo de acest aspect, declaraţiile martorilor W., V. şi BB. nu probează săvârşirea de către pârâtă a unei fapte delictuale.

Apelanta-pârâtă a arătat că, în stabilirea existenţei sau a inexistenţei unor indicii minime că ar fi săvârşit fapta ilicită de deturnare a clientelei prin folosirea legăturilor stabilite anterior, este esenţial următorul raţionament elementar: folosirea acestor legături ar fi trebuit să determine o schimbare a comportamentului clienţilor reclamantei A., o modificare a modalităţii de atribuire a contractelor de servicii de securitate care s-o avantajeze pe pârâta B. şi să o dezavantajeze pe reclamanta A..

Or, absolut toate probele administrate în dosar dovedesc faptul ca nu s-a produs nici în cea mai mică măsură o schimbare a comportamentului clienţilor, modalitatea de atribuire a contractelor rămânând exact aceeaşi.

În lipsa posibilităţii minime de a dovedi săvârşirea de către pârâtă a unei fapte de concurenţă neloială, reclamanta a încercat să introducă în cadrul factual al procesului şi aspectul prezenţei numelui soţului său în cadrul unei adrese furnizată de o societate bancară, arătând că acesta era "împuternicit al B. să efectueze operaţiuni în bancă", aceasta dovedind în opinia reclamantei legăturile pârâtei cu B..

Instanţa şi-a însuşit această susţinere a reclamantei, contrar înscrisurilor depuse la dosar, respectiv dovezilor operaţiunilor bancare pe care soţul său le-a realizat. Din aceste înscrisuri reiese că soţul său, în mod exclusiv şi limitativ, a efectuat în data de 21.09.2012 două depuneri în calitate de mandatar al administratorului societăţii, doamna DD.. În condiţiile în care existenţa unor relaţii de amiciţie între familia pârâtei şi familia administratorului B., d-na DD., a fost dovedită încă de la momentul administrării interogatoriilor şi probei testimoniale, este lipsit de orice spectaculozitate şi relevanţă faptul că, în data de 21.09.2012, soţul său a întreprins un comision pentru dânsa.

Un alt aspect pe care instanţa de fond l-a reţinut în mod neîntemeiat în contra sa, a arătat apelanta-pârâtă, este reprezentat de înscrisurile depuse de reclamantă, din care ar reieşi că ar fi folosit adresa de e-mail x@x.ro.

Apelanta-pârâtă a învederat că înţelege să critice pretinsa corespondenţă electronică pe care reclamanta a depus-o la dosar. Un astfel de înscris poate fi realizat pro causa cu extremă uşurinţă, iar conţinutul său poate fi adaptat nevoilor probatorii ale oricărei părţi. De aceea, el nu poate fi considerat un veritabil înscris în concepţia C. proc. civ.

Cu privire la aceste apărări, prima instanţă a reţinut că "e-mailurile nu au fost contestate în termen, prin întâmpinare, nici de către pârâta C., nici de ceilalţi pârâţi, ci doar cu ocazia concluziilor pe fond, după încheierea cercetării judecătoreşti". Aceasta susţinere este inexactă, întrucât, a argumentat apelanta-pârâtă, a contestat înscrisurile chiar prin întâmpinarea formulată în cauză. Mai mult, invocarea necontestării în termen a acestor înscrisuri trimite la o culpă procesuală, în condiţiile în care apărările de fond (cum este şi contestarea e-mailurilor), nu sunt supuse vreunui termen a cărui nerespectare să atragă o sancţiune procedurală.

3.3. Prin apelul său, reclamanta A. S.A. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei civile apelate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată şi precizată.

În motivare, apelanta-reclamantă a arătat că, prin soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti, judecătorul fondului a constatat caracterul ilicit al faptei de a deturna clientela unui comerciant, reţinând că reclamanta a dovedit săvârşirea acestor fapte de către intimata C. şi intimata B. S.R.L.

Cu toate acestea, judecătorul fondului, în mod greşit, a respins ca nefiind dovedite atât caracterul ilicit al faptelor săvârşite de ceilalţi foşti angajaţi, cât şi fapta prevăzută de dispoziţiile art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991.

De asemenea, prin soluţia apelată, tot în mod greşit, judecătorul fondului a dispus şi respingerea obligării în solidar a intimaţilor la plata prejudiciului suferit de reclamantă, reţinând în acest sens că aceasta nu ar fi făcut dovada indubitabilă că scăderea cifrei de afaceri a fost cauzată exclusiv de deturnarea clientelei de către intimaţi.

Din aceasta perspectivă, prin calea de atac formulata de reclamantă, criticile aduse sentinţei vizează: i) nelegalitatea soluţiei pronunţate cu privire la inexistenţa faptelor ilicite săvârşite de D., E., F. şi G.; ii) nelegalitatea soluţiei pronunţate cu privire la pretinsul caracter nedovedit al săvârşirii faptei prevăzute de dispoziţiile art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991; iii) nelegalitatea soluţiei pronunţate cu privire la pretinsul caracter nedovedit al prejudiciului si al legăturii de cauzalitate dintre faptele ilicite săvârşite şi prejudiciu.

Apelanta-reclamantă a arătat că premisele avute în vedere de către judecătorul fondului la stabilirea caracterului licit al faptelor imputate intimaţilor D., E., F. si G. sunt greşite. Astfel, prin cererea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat instanţei de judecată să constate că, prin faptele tuturor acestor foşti angajaţi ai A., care au acţionat de conivenţă şi în deplină cunoştinţă de cauză, clientela sa a fost deturnată în mod neconcurenţial în favoarea intimatei B. S.R.L.

În acest sens, judecătorul fondului în mod greşit se raportează la inexistenţa unor clauze de fidelizare sau de neconcurenţă în contractele individuale de muncă încheiate între A. si aceşti foşti angajaţi.

Astfel, trebuie observat că dispoziţiile Legii nr. 11/1991 impun o obligaţie general aplicabilă fiecărei persoane, ca, în cadrul exercitării activităţii, să nu săvârşească faptele prohibite de dispoziţiile acestui act normativ. Cu alte cuvinte, independent de clauzele contractelor individuale de munca, tuturor intimaţilor le revenea obligaţia generală de a nu săvârşi fapte de concurenţă neloială.

Pornind de la cele anterior menţionate, trebuie observat ca primei instanţe îi revenea obligaţia de a analiza dacă activitatea prestată de aceşti intimaţi în numele şi în favoarea B. S.R.L. se circumscrie faptelor expres interzise prin dispoziţiile Legii nr. 11/1991.

Or, toţi aceşti intimaţi persoane fizice au acţionat de conivenţă în vederea atragerii clienţilor A. S.A. spre a încheia acelaşi tip de relaţii contractuale, pentru acelaşi gen de produse şi servicii oferite de reclamantă, cu intimata B. S.R.L., clienţi cu care aceştia au avut ocazia stabilirii unor relaţii exclusiv ca urmare a activităţii prestate în cadrul reclamantei şi ca urmare a pregătirii acestora realizate de reclamantă.

Caracterul ilicit al faptelor săvârşite de intimaţii D., E., F. şi G. rezultă şi din faptul că, aceştia, cunoscând îndeaproape relaţiile contractuale dintre reclamantă şi clienţii săi, prevalându-se de know-how-ul dobândit ca urmare a activităţii desfăşurate în cadrul său, au cunoscut îndeaproape atât cerinţele, cât şi aşteptările clienţilor de la serviciile şi produsele oferite cu privire la sistemele EAS.

Conivenţa dintre aceşti intimaţi în abordarea clienţilor săi cu scopul încetării raporturilor contractuale cu A. S.A. şi preluarea acestor raporturi contractuale de către B. S.R.L. rezultă chiar din conduita acestora.

În acest sens, trebuie observat că raporturile de muncă dintre aceştia şi reclamantă au încetat în aceeaşi perioadă, pentru ca, imediat ulterior, toţi aceştia sa încheie o serie de contracte de prestări servicii cu intimata B. S.R.L.

De altfel, chiar şi modalitatea special aleasă în scopul prestării unei activităţi în favoarea intimatei B. S.R.L. dă naştere unei prezumţii legitime de conivenţă între toţi aceşti intimaţi, în condiţiile în care, între aceştia si B. S.R.L. nu au fost încheiate contracte individuale de muncă, ci o serie de contracte de prestări servicii, tocmai în scopul creării unei aparenţe a inexistenţei unor fapte de concurentă neloială.

Cu alte cuvinte, în analiza faptei ilicite trebuie avută în vedere şi atitudinea subiectivă adoptată de intimaţi, din care rezultă premeditarea tuturor etapelor de urmat în vederea constituirii societăţii B. S.R.L. şi a disimulării realităţii obiective, care conduce la prezumţia că aceştia au avut un plan bine prestabilit, cunoscând faptul că le poate fi antrenată răspunderea pentru fapte neconcurenţiale.

Mai mult, cu atât mai evident este caracterul concertat şi premeditat al acţiunilor întreprinse de foştii săi angajaţi în condiţiile în care F. şi G., alături de C., au calitatea de împuterniciţi pe conturile deţinute de intimata B. S.R.L. la unitatea bancara I..

Sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei hotărârii apelate cu privire la pretinsul caracter nedovedit al săvârşirii faptei prevăzute de dispoziţiile art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1991, apelanta-reclamantă a arătat că din depoziţiile martorilor rezultă contrariul celor reţinute de prima instanţă.

În acest sens, au fost invocate declaraţiile martorilor BB. şi W., potrivit cărora clienţii reclamantei A. S.A. au renunţat la serviciile sale ca urmare a zvonurilor lansate de intimaţi (ce se prezentau clienţilor reclamantei ca fiind reprezentanţii B. S.R.L., deşi in continuare erau angajaţi ai săi) privind retragerea A. din oferirea de servicii şi produse pe segmentul de piaţă destinat sistemelor EAS.

De altfel, din cuprinsul depoziţiilor celor doi martori de mai sus, coroborată cu declaraţia dată de martorul V., rezultă că aceleaşi zvonuri au fost lansate şi clienţilor reclamantei, tocmai în scopul facilitării încheierii de contracte cu aceştia de către intimata B. S.R.L. în detrimentul său.

Prin urmare, având în vedere întreaga conduită a intimaţilor, aceştia au acţionat în scopul deturnării clientelei şi a destabilizării poziţiei sale şi prin răspândirea de afirmaţii mincinoase, atât cu privire la o pretinsă retragere a sa de pe piaţa produselor şi serviciilor aferente sistemelor EAS, cât şi cu privire la calitatea serviciilor şi produselor oferite de reclamantă.

Referitor la nelegalitatea si netemeinicia hotărârii apelate cu privire la pretinsul caracter nedovedit al prejudiciului şi al legăturii de cauzalitate dintre faptele ilicite si prejudiciu, apelanta-reclamantă a arătat că, în această analiză, trebuie pornit chiar de la fapta ilicită deja constatată de către judecătorul fondului, respectiv deturnarea clienţilor săi.

Astfel, în mod eronat, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă că scăderea cifrei sale de afaceri, în raport cu clienţii comuni, a fost cauzată exclusiv de deturnarea acestei clientele de către societatea pârâtă, respectiv că cifra de afaceri realizată de pârâtă prin raportare la aceşti clienţi se datorează exclusiv acţiunii ilicite a acesteia.

Din aceasta perspectivă, contrar opiniei primei instanţe, deturnarea unor clienţi presupune întâi de toate oferirea aceloraşi servicii sau unor servicii similare ca şi societatea concurentă, astfel că deturnarea clienţilor implică, prin realizarea unor acte de concurenţă neloială, încheierea unor raporturi contractuale cu aceşti clienţi în detrimentul societăţii concurente.

Cu alte cuvinte, deturnarea unor clienţi implică ori renunţarea acestora la raporturile contractuale în detrimentul societăţii prejudiciate, ori diminuarea serviciilor prestate de către societatea prejudiciată ca urmare a preluării acestor servicii de către noua societate.

Pornind de la cele anterior menţionate, apelanta-reclamantă susţine că prejudiciul suferit este evident în condiţiile în care, urmare a faptelor ilicite de concurenţă neloială, odată cu apariţia B. S.R.L., clienţii reclamantei au renunţat la serviciile şi produsele sale în favoarea societăţii pârâte, contractele fiind obţinute de B. ca urmare a folosirii legăturilor stabilite de către intimaţii persoane fizice cu aceşti clienţi în cadrul funcţiilor pe care le-au deţinut anterior la A. S.A. Odată deturnată această clientelă, reclamanta a fost prejudiciată prin nerealizarea beneficiului ce ar fi fost obţinut în ipoteza inexistenţei faptei ilicite.

Apelanta-reclamantă apreciază absurd a se considera că diminuarea sumelor obţinute pe segmentul de piaţă EAS s-ar putea datora şi altor pretinse motive, în condiţiile în care din probele administrate rezultă dincolo de orice dubiu faptul că analiza diminuării sumelor obţinute de reclamantă s-a raportat exclusiv la clienţii comuni, sume ce corespund în câştigurile societăţii pârâte, astfel că nu are nici o relevanţă modalitatea în care ar fi fost afectată piaţa sistemelor EAS de criza financiară.

Cu alte cuvinte, contractarea pieţei de sisteme EAS ar fi avut relevanţă numai în condiţiile în care, în perioada de referinţă, solicitările de servicii şi produse din acest segment de către clienţii comuni ar fi scăzut semnificativ, cauza dedusă judecăţii vizând tocmai perspectiva în care aceste solicitări a clienţilor comuni nu s-au modificat semnificativ, ci doar, ca urmare a concurentei neloiale săvârşite de pârâţi, s-au îndreptat către societatea B. S.R.L.

Or, jurisprudenţa confirmă faptul că prejudiciul suferit urmare deturnării clientelei constă în beneficiul nerealizat ce are corespondent în profitul brut al societăţii ce a săvârşit faptele de concurenţă neloială.

De asemenea, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezulta "ex re", chiar din săvârşirea faptei, atestând faptul că orice profit realizat ca urmare a unor raporturi contractuale obţinute prin deturnarea clientelei reprezintă beneficiul nerealizat al societăţii deturnate.

Mai mult decât atât, apelanta-reclamantă apreciază că nu sunt relevante soluţionării prezentei cauze nici ipotezele reţinute de prima instanţă, potrivit căreia anumiţi clienţi ar realiza selecţia urmare organizării unor licitaţii deschise, aspect ce ar exclude dobândirea acestor clienţi prin săvârşirea unei fapte ilicite.

În acest sens, trebuie observat că, atât timp cât pârâţii persoane fizice, în funcţiile ocupate anterior în cadrul reclamantei au avut acces la întreg know-how-ul său, cât şi la toate datele confidenţiale privind serviciile şi produsele oferite, precum şi la ofertele financiare practicate, este evident faptul că, prevalându-se de pregătirea dobândită exclusiv urmare activităţii desfăşurate în cadrul său, ofertele realizate în numele B. S.R.L. au vizat, tocmai în scopul deturnării clientelei, realizarea unor oferte mai avantajoase.

Deşi prima instanţă a reţinut că, urmare practicilor neconcurenţiale, pârâţii au reuşit perfectarea unor relaţii contractuale cu clienţii săi, totuşi nu este dovedit cu certitudine beneficiul obţinut ca urmare a acestor fapte, trebuie observat că beneficiul obţinut de pârâţi ca urmare a acestor fapte constă tocmai în sumele de bani achitate de clienţi în temeiul contractelor încheiate.

Faţă de aceste argumente, prejudiciul reclamantei şi legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite şi prejudiciul suferit de A. S.A. au fost pe deplin dovedite.

4. Prin decizia civilă nr. 1128/A din 17 mai 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4273 din 14 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B. S.R.L., C., D., E., F. şi G.; au fost admise apelurile declarate de apelanţii-pârâţi B. S.R.L. şi C. împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul respingerii cererii de obligare a pârâţilor la încetarea actelor şi faptelor de concurenţă neloială constând în deturnarea clientelei A. S.A.; a fost înlăturată dispoziţia primei instanţe privind obligarea pârâtelor C. şi B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 19 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei civile apelate.

A fost obligată apelanta-reclamantă A. S.A. la plata către apelanta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 82.487,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligată apelanta-reclamantă A. S.A. la plata către fiecare dintre intimaţii-pârâţi D., E., F. şi G. a sumei de 3000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

III. Primul recurs; decizia de casare

5. Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. din 1865.

Prin Decizia nr. 5142 din 29 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1128/A din 17 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

IV. Judecata în apel după casare

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, spre rejudecare, la 20 iunie 2019, sub nr. x/2012*.

6. Prin încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2019, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri pentru toate părţile, precum şi efectuarea unei expertize contabile cu următoarele obiective: stabilirea profitului apelantei-reclamante A. în anul anterior înfiinţării societăţii pârâte B. (2009-2010) şi ulterior, după înfiinţarea acesteia (2011-2012); determinarea clienţilor societăţii nou înfiinţate B. ce au figurat ca şi clienţi ai societăţii A. şi a numărului de clienţi ai societăţii B. la înfiinţare; data la care clienţii au pierdut calitatea de clienţi ai primei societăţi. Prin aceeaşi încheiere, s-au dispus măsurile subsecvente în vederea administrării probei cu expertiză (desemnarea expert, stabilire onorariu, încuviinţare experţi parte/consilieri).

7. Prin decizia civilă nr. 1272 din 01 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. S.A. şi de apelantele-pârâte B. S.R.L. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 4273 din 14 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2012.

În motivarea acestei decizii, instanţa de rejudecare a reţinut următoarele:

Apelurile formulate de pârâtele B. S.R.L. şi C., au fost analizate împreună, considerându-se că au motive similare.

Astfel, un prim motiv de apel referitor la reţinerea de către prima instanţă a unor motive străine de natura pricinii, respectiv fapta prevăzută de art. 4 lit. h) din Legea nr. 11/1991, nu a mai fost analizat în acest ciclu procesual având în vedere că a primit o dezlegare definitivă prin decizia de casare, reţinându-se că instanţa nu a fost învestită cu o astfel de faptă.

Motivul de apel privind motivarea contradictorie a fost înlăturat cu motivarea că, deşi prima instanţă a considerat că există o faptă ilicită, respectiv cea de deturnare clientelă, iar apoi a respins capătul de cerere privind acordarea contravalorii prejudiciului, nu duce la concluzia că ar exista o motivare contradictorie.

Curtea a arătat că noţiunea de faptă ilicită este diferită de cea de prejudiciu, fiecare cu individualitatea ei, constatarea unei fapte ilicite nu duce automat la acoperirea unui prejudiciu atâta timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea prejudiciului, condiţii proprii acestuia, respectiv acesta să fie în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită, să fie cert, condiţii pe care prima instanţa le-a considerat neîndeplinite.

Ambele apelante au invocat faptul că faptele imputate, respectiv deturnarea clientelei nu sunt corect individualizate, modalitatea efectivă de deturnare.

Curtea de apel a reţinut că şi acest motiv de apel a primit o dezlegare prin decizia de casare.

Astfel, Înalta Curte a reţinut că "o astfel de interpretare a normelor legale (în sensul că ar fi necesara individualizarea faptelor) şi implicit, aplicarea lor este lipsită de suport juridic, în condiţiile în care modalitatea în care sunt prefigurate faptele de concurenţă neloială prevăzute de Legea nr. 11/1991, presupun în mod implicit, săvârşirea acestora în condiţii oculte, prin intermediul unor mecanisme apte să faciliteze ascunderea identităţii adevăratului făptuitor şi fără relevarea unor elemente concret-determinate.

În acest sens, conduita persoanelor fizice relevantă în determinarea faptelor de concurenţă neloială este susţinută de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, dar îndepărtate de către instanţa de apel fără o argumentare temeinică.

În interpretarea dispoziţiilor evocate, instanţa de apel a constatat că susţinerile recurentei nu sunt probate, deşi aceasta a menţionat în mod expres chiar şi clienţii în raport de care au fost săvârşite faptele de deturnare a clientelei, chestiune ce a făcut obiectul raportului de expertiză efectuat în cauză şi necontestat de către intimaţi sub acest aspect".

Prin urmare, faţă de cele reţinute de Înalta Curte, instanţa de apel consideră că fapta de atragere clientelă a fost corect identificată şi reţinută de prima instanţă faţă de ansamblul probelor administrate la fond.

De asemenea, au mai fost aduse critici cu privire la proba cu înscrisuri, respectiv e-mail-urile avute în vedere de prima instanţă, acestea nefiind însoţite de o semnătură electronică şi cu privire la martorii audiaţi, salariaţi ai reclamantei, depoziţiile acestora având un caracter subiectiv.

Curtea de apel a reţinut că şi aceste motive au primit o dezlegare în recurs, în sensul că e-mail-urile nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 455/2001, nefiind necesară o semnătură electronică.

De asemenea, Înalta Curte a mai reţinut că aceste e-mail-uri au fost contestate doar formal de către apelante, fără a solicita o expertiză tehnică de specialitate. Nici în rejudecarea apelului o astfel de probă nu a fost solicitată.

În ceea ce priveşte subiectivismul martorilor, Înalta Curte a reţinut că depoziţiile martorilor trebuie analizate în coroborare cu celelalte probe, urmând a fi apreciată concludenţa acestora.

În continuare, instanţa de apel a procedat la analiza îndeplinirii condiţiilor pentru angajarea răspunderii celor două apelante, ambele criticând sentinţa primei instanţe atât cu privire la existenţa faptei de deturnare de clientelă, cât şi cu privire la modul de coroborare a probelor.

Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut săvârşirea de către cele două pârâte a faptei ilicite de deturnare a clientelei reclamantei, faptă prevăzută de art. 4 lit. lit). g) coroborat cu art. 2 din Legea nr. 11/1991.

În acord cu prima instanţă, s-a reţinut că atât reclamanta A., cât şi pârâta B., au în obiectul de activitate asigurarea şi întreţinerea sistemelor de securitate.

Pârâta C. a fost angajată la reclamanta A. S.A., deţinând funcţia de director. Conform contractului individual de muncă, acesteia îi revenea obligaţia de a respecta secretul de serviciu şi obligaţia de fidelitate faţă de angajator, având inserată în contract o clauză de confidenţialitate (anexa nr. 1 la contract), respectiv o clauză prin care se obligă la protejarea informaţiilor proprietatea angajatorului (anexa nr. 2 la contract).

Din înscrisurile administrate în faţa primei instanţe rezultă că atribuţiile apelantei - pârâte C. au presupus o legătură directă atât cu clienţii, cât şi cu furnizorii reclamantei, aspecte reţinute în sentinţa apelată şi necriticate prin apel.

Astfel cum rezultă din relaţiile furnizate de registrul comerţului, B. S.R.L. a fost constituită la data de 15.06.2011 sub forma societăţii cu răspundere limitată, având ca asociat unic societatea H., cu sediul social în Cipru.

În ceea ce priveşte existenţa vreunei legături între apelanta-pârâtă B. şi apelanta-pârâtă C., Curtea de apel a reţinut că, deşi au fost solicitate în apel nenumărate lămuriri şi înscrisuri apelantei-pârâte B. şi instituţiilor bancare cu privire la identitatea reală a asociatului/asociaţilor persoane fizice ce deţin H., nu se poate stabili cu certitudine acest lucru.

Astfel, apelanta pârâtă B. menţionează că beneficiarul real al H. ar fi un cetăţean turc, însă legislaţia cipriotă ar interzice dezvăluirea acestei identităţi.

Însă, apelanta B. nu a făcut dovada acestor susţineri, nu a dovedit nici legislaţia cipriotă în sensul indicat şi nici faptul că cetăţenia unicului asociat ar fi fost turcă.

Prin urmare, apelanta B. nu a făcut dovada faptului că pârâta C. nu ar avea nicio legătură cu H., scopul acestor societăţi înfiinţate în Cipru fiind tocmai de a se ascunde identitatea beneficiarilor reali ai acestor societăţi, neavând relevanţă că şi reclamanta A. ar avea ca asociat o societate din Cipru.

Curtea de apel a mai reţinut că există îndoieli reale cu privire la lipsa oricărei legături între pârâta C. (sau soţul acesteia) şi pârâta B..

Aceste îndoieli sunt susţinute de faptul că la răspunsul la întrebarea 1 la interogatoriu referitor la persoana care a identificat oportunitatea de business pe segmentul EAS/retail/mentenanţă retail pe piaţa din România, hotărând înfiinţarea B. S.R.L., pârâta răspunde "nu ştiu", refuzând practic să indice persoana care a iniţiat afacerea. Totodată, la întrebarea referitoare la modalitatea juridică în care colaborează cu pârâţii persoane fizice, pârâta B. răspunde că "nu există nici un fel de colaborare" cu pârâta C..

Potrivit relaţiilor furnizate de I. rezultă calitatea de împuternicit pe conturile societăţii a soţului pârâtei C., respectiv J., în condiţiile în care C. a negat pe tot parcursul procesului că ar avea vreo legătură cu societatea pârâtă, dar recunoaşte că numitul J. este soţul său, acesta nefăcând doar o depunere de numerar în numele administratorului B., având chiar calitatea de împuternicit pe conturile societăţii.

Aceste aspecte au fost reţinute de prima instanţă şi însuşite de instanţa de apel.

De asemenea, administratorul B., DD. a menţionat în declaraţia dată că anterior angajării la B. a fost contactată de o persoană din partea H., iar discuţia a avut loc în limba română, de unde rezultă şi implicarea unor persoane de naţionalitate română în societatea H..

În al doilea rând, Curtea a subliniat că fapta ilicită de deturnare a clientelei nu este condiţionată de dovedirea faptului că societatea B. ar fi deţinută sau nu în realitate de pârâta C. sau de soţul acesteia. Pârâta C. putea să participe la deturnarea clientelei reclamantei A. din motive multiple cum ar fi: asociat în H., aceasta sau soţul (nu există dovezi clare în acest sens), interese materiale sau prietenie cu administratorul B., însă nu prezintă relevanţă juridică în prezenta speţă scopul exact pentru care a săvârşit fapta ilicită reclamată.

În continuare, instanţa a precizat că urmează să stabilească dacă apelanta-pârâtă B. a deturnat clientela reclamantei, folosindu-se de legăturile stabilite de apelanta-pârâtă C. cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la reclamanta A..

Din e-mailurile depuse în copie la dosar rezultă utilizarea de către apelanta-pârâtă C. a unei adrese de e-mail care conţine denumirea pârâtei B., împrejurare care confirmă colaborarea acesteia cu societatea, dar şi argumentează concluzia implicării pârâtei C. în activitatea societăţii B..

Deşi apelanta-pârâtă B. susţine că sentinţa nu cuprinde indicarea concretă a faptelor şi nici a probelor care ar dovedi existenţa unor acţiuni neoneste, instanţa de apel a considerat că aceste susţineri sunt contrazise de cele reţinute de prima instanţă. A mai adăugat că prima instanţă a reţinut în mod corect fapta de deturnare de clientelă ca urmare a coroborării probelor administrate, respectiv înscrisuri şi depoziţii de martori.

Redând textual ceea ce a reţinut prima instanţă din declaraţiile martorilor W., V. şi BB., instanţa de apel trage concluzia că, din coroborarea acestor probe (depoziţiile martorilor şi e-mail-urile indicate mai sus) rezultă faptul că apelantele-pârâte au deturnat clientela reclamantei, folosindu-se de legăturile stabilite de C. cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior în cadrul A..

Reluând considerentele anterioare şi pe ale primei instanţe referitoare la obligaţiile asumate de pârâta C. potrivit contractului individual de muncă respectiv obligaţia de a respecta secretul de serviciu şi obligaţia de fidelitate faţă de angajator, instanţa de apel dezvoltă conţinutul acestor obligaţii şi apoi trage concluzia că aceste obligaţii au fost încălcate, câtă vreme pârâta C. a acţionat în contra intereselor fostului angajator, ajutând la încheierea unor contracte cu clienţii reclamantei, în beneficiul societăţii concurente B., pârâta C. folosindu-se de informaţiile şi legăturile obţinute la locul de muncă deţinut la reclamanta A., nefiind vorba de folosirea doar a experienţei profesionale.

Apelantele-pârâte au mai susţinut că, în absenţa unei clauze de exclusivitate între reclamanta A. şi clienţii săi şi în condiţiile libertăţii de a întreprinde a oricărui comerciant (inclusiv sub aspectul atragerii clientelei altuia), faptul că anumiţi clienţi/furnizori ai reclamantei au intrat în raporturi contractuale cu societatea B. nu reprezintă o concurenţă neloială.

Cu privire la această apărare, instanţa de apel a reţinut că libera concurenţă nu echivalează cu o preluare a clienţilor fostului angajator şi o includere a acestora în clientela "în construcţie" a societăţii cu acelaşi obiect de activitate (cu atât mai mult cu cât, conform depoziţiei de martori şi înscrisurilor ataşate la dosar societăţile incluse în această sferă de clientelă au solicitat oferte de la A., au avut încheiate contracte cu aceasta sau au intenţionat să încheie actul juridic cu reclamanta, dar l-au încheiat cu B.).

Instanţa de apel a apreciat astfel că atragerea clientelei reclamantei a fost făcută de pârâtele B. şi C. prin încălcarea obligaţiilor legale şi contractuale ce îi reveneau în calitate de angajat/fost angajat al societăţii reclamante.

A mai arătat că faptul că unii dintre clienţi au fost angajaţi ca urmare a unor selecţii de oferte (prima instanţa făcând în mod corect diferenţa între licitaţiile deschise şi selecţiile de oferte), nu înlătură fapta de concurenţă neloială având în vedere că apelanta-pârâta C., în calitatea sa de angajat al reclamantei A., a avut acces la informaţii ce ar fi trebuit să rămână confidenţiale, respectiv preţurile pe care reclamanta le solicita pentru serviciile pe care urma să le presteze, aceste informaţii putând fi folosite în scăderea preţurilor solicitate de pârâta B., uşor sub preţul reclamantei astfel încât să poată câştiga selecţia de oferte.

Mai mult decât atât, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, selecţia de oferte presupune o decizie comercială din partea beneficiarului, această decizie putând fi luată şi în considerarea persoanei care reprezintă ofertantul.

În ceea ce priveşte critica apelantelor-pârâte referitoare la lipsa identificării clienţilor deturnaţi, instanţa de apel a reţinut că prima instanţa i-a identificat. Au fost redate textual considerentele sentinţei referitoare la denunţarea unor contracte de către o parte din clienţii reclamantei .

În ceea ce priveşte susţinerile apelantei-pârâte referitoare la ignorarea declaraţiilor martorilor T. şi U., Curtea de apel a considerat că acestea nu erau concludente faţă de obiectul cauzei.

Astfel, apelanta-pârâtă a susţinut că aceşti martori au declarat că decizia de contractare nu se ia pe baza unor relaţii interpersonale, ci doar pe bază de profesionalism.

Curtea de apel a reţinut că fapta ilicită de deturnare clientelă a avut ca punct de plecare relaţiile profesionale stabilite de pârâta C. cu acei clienţi care ulterior au încheiat contracte cu pârâta B..

Însă, din declaraţia martorului T. rezultă că acesta prin "relaţiile interpersonale" a avut în vedere de fapt relaţiile de prietenie, având în vedere faptul că în aceeaşi declaraţie a folosit atât termenul de "relaţiile interpersonale", cât şi pe cel de "relaţii personale", cu acelaşi sens.

În ceea ce priveşte vinovăţia apelantelor-pârâte, contrar celor susţinute de acestea şi în acord cu prima instanţă, Curtea a considerat că şi această condiţie este îndeplinită, pârâtele acţionând cu intenţie atunci când au săvârşit fapta de deturnare de clientelă, încercând să ascundă acest lucru.

Referitor la apelul declarat de către reclamanta A.:

Cu privire la motivele de apel privind greşita respingere a cererii de chemare în judecată în raport cu pârâţii D., E., F. şi G., Curtea a reţinut, din probele administrate, faptul că în persoana acestor pârâţi nu s-a făcut dovada săvârşirii faptei de concurenţă neloială, respectiv deturnarea clientelei.

Faptul că aceste persoane au fost angajaţi ai reclamantei şi ulterior încetării raporturilor de muncă au colaborat cu pârâta B. în mod transparent, nu duce la concluzia că aceştia ar fi participat la deturnarea clientelei, în lipsa altor probe.

Mai mult decât atât, s-a arătat că aceşti pârâţi nu au avut în contract vreo interdicţie de angajare pentru o anumită perioadă de timp la o societate concurentă.

În ceea ce priveşte respingerea cererii sub aspectul faptei prevăzute de art. 4 lit. e) din Legea nr. 11/1990, Curtea a reţinut că, din declaraţiile martorilor indicaţi de reclamantă, nu rezultă cu claritate cine ar fi răspândit afirmaţiile mincinoase/denigratoare, nefiind precizat niciun nume care să aibă legătură cu pârâţii din prezenta cauză, niciun martor nu a menţionat că pârâţii ar fi lansat zvonuri privind retragerea A. S.A. de pe segmentul de piaţă relevant, neputându-se reţine în sarcina lor fapta de a fi comunicat sau răspândit afirmaţii mincinoase asupra A. sau asupra serviciilor sale, afirmaţii de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente, retragerea de la conferinţă nefiind o dovadă în acest sens.

Apelanta-reclamantă a mai criticat sentinţa primei instanţe şi sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de despăgubiri, pe considerentul caracterului nedovedit al prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate cu fapta ilicită.

Cu privire la acest motiv de apel, Curtea a arătat că prejudiciul pe care apelanta-reclamantă l-ar fi suferit, pentru a fi în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită, trebuie să se raporteze strict la pierderea suferită de reclamantă prin pierderea clienţilor ca urmare a negocierilor/deturnărilor de clientelă purtate de pârâtele C. şi B., respectiv la profitul obţinut ca urmare a colaborării cu aceste societăţi, respectiv cu clienţii ce au fost preluaţi de pârâta B. ca urmare a unei selecţii de oferte, nu pe bază de licitaţie deschisă.

S-a arătat că acest prejudiciu nu trebuie să se raporteze la profitul integral al reclamantei, nici la cifra de afaceri a reclamantei, nici la profitul sau cifra de afaceri ale pârâtei B..

Însă, Curtea de apel a reţinut că nu s-au propus şi administrat probe în sensul acesta.

În finalul considerentelor, Curtea a mai arătat că a fost respectată decizia de casare, probele s-au suplimentat, însă obiectivele propuse şi încuviinţate nu au dus la dovedirea prejudiciului, rolul activ al judecătorului fiind limitat de principiul disponibilităţii, toate părţile din litigiu având asistenţă juridică.

V. Judecata în recurs

8. Împotriva deciziei civile nr. 1272 din 1 iulie 2021, cât şi împotriva încheierii premergătoare din 21 noiembrie 2019, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., solicitând:

- în principal, casarea în parte a deciziei şi a încheierii recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel spre rejudecarea fondului apelului şi suplimentarea probatoriului;

- în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 4273/14.07.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, schimbarea în parte a sentinţei apelate şi admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, completate şi precizate.

8.1. În motivarea recursului, reclamanta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 1865 atât cu privire la încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2019, cât şi cu privire la decizia de apel.

Recurenta-reclamantă a arătat că, prin încheierea din 21 noiembrie 2019, termen la care s-au discutat şi încuviinţat probele suplimentare în rejudecarea apelurilor, instanţa a reformulat obiectivele expertizei contabile încuviinţate, astfel că nu există obiective propuse de reclamantă şi încuviinţate de instanţa de apel. Consideră că există o discrepanţă vădită între raţionamentul judiciar al instanţei de apel care, pe de o parte, îşi exercită rolul activ cu prilejul încuviinţării probatoriului suplimentar, necesar pentru determinarea prejudiciului, sens în care procedează la stabilirea din oficiu a obiectivelor expertizei contabile, corelativ cu respingerea obiectivelor propuse în scris de reclamantă, iar pe de altă parte, sancţionează prin hotărârea finală presupusa lipsă de diligenţă a aceleiaşi părţi de a solicita un probatoriu adecvat dovedirii existenţei şi întinderii prejudiciului.

Drept urmare, recurenta-reclamantă consideră că maniera neconcordantă în care a fost exercitat rolul activ al judecătorilor la diferite momente procesuale denotă o încălcare a dispoziţiilor art. 129 alin. (2)-(5) privind rolul activ şi ale art. 315 C. proc. civ. 1865 referitoare la forţa obligatorie pentru instanţa de trimitere a îndrumărilor instanţei de casare sub aspectul necesităţii administrării unor probe.

Prin înlăturarea obiectivelor expertizei contabile propuse de reclamantă, se susţine că instanţa de apel a încălcat formele de procedură, nesocotind decizia de casare şi principiul disponibilităţii.

8.2. Printr-un alt motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865, recurenta-reclamantă a invocat (i) lipsa completă de motivare a concluziei instanţei de apel conform căreia prima instanţă a făcut în mod corect diferenţa între licitaţiile deschise şi selecţiile de oferte (consecinţa în planul despăgubirilor fiind aceea că prejudiciul reparabil nu ar putea privi deturnarea clientelei prin organizarea de licitaţii deschise) şi (ii) motivarea contradictorie sub aspectul considerentului instanţei de apel conform căruia a fost respectată decizia de casare, probele s-au suplimentat, însă obiectivele propuse şi încuviinţate nu au dus la dovedirea prejudiciului, rolul activ al judecătorului fiind limitat de principiul disponibilităţii. A precizat că atacă pentru criticile subsumate motivării contradictorii şi încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2019.

În ceea ce priveşte lipsa completă a motivării, recurenta-reclamantă arată că simpla menţiune de a confirma concluzia primei instanţe fără prezentarea nici unei argumentaţii proprii echivalează cu nemotivarea soluţiei de a exclude din sfera deturnării ilicite a clientelei a acelor clienţi comuni preluaţi de la A. în urma participării la licitaţii deschise.

Recurenta-reclamantă a precizat că a adus prin cererea de apel critici exprese considerentelor în discuţie, însă în decizia din apel nu se regăsesc referiri la aceste critici, din care să rezulte că ar fi fost analizate de instanţa de apel cu ocazia deliberării, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865.

În ceea ce priveşte motivarea contradictorie, recurenta-reclamantă a reluat susţinerile referitoare la încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2019 şi a arătat că instanţa de apel a impus propriile obiective ale expertizei contabile, iar apoi a respins cererea de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor, reproşând reclamantei că nu ar fi cerut obiectivele necesare. De altfel, nimic nu împiedica instanţa de apel să includă, printre obiectivele stabilite în mod unilateral, şi pe acelea pe care le-ar fi considerat adecvate pentru stabilirea întinderii prejudiciului.

8.3. Un alt motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, a fost invocat de recurenta-reclamantă sub următoarele aspecte:

(i) nelegalitatea considerentelor conform cărora fapta ilicită constând în deturnarea clientelei nu poate fi săvârşită în cazul licitaţiilor deschise şi a considerentelor privind legătura de cauzalitate şi cuantificarea prejudiciului.

Recurenta a susţinut că excluderea nelegală din sfera ilicitului a deturnării de clientelă în urma licitaţiilor deschise este expresia unei adăugiri nepermise la lege, faţă de textul art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1990. A mai precizat că temeinicia acestei critici a fost reţinută în apel, în decizia pronunţată în primul ciclu procesual, casată în recurs, dar care rămâne de actualitate sub aspectul interpretării că săvârşirea faptei ilicite este compatibilă cu licitaţiile deschise.

Sub aspectul legăturii de cauzalitate şi al cuantificării prejudiciului, recurenta-reclamantă a criticat excluderea nelegală a componentei constând în pierderea suferită prin deturnarea clientelei în urma organizării de licitaţii deschise, a invocat încălcarea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului cauzat prin fapte ilicite, explicând, prin trimitere la probatoriul administrat, atât existenţa prejudiciului, cât şi posibilitatea de evaluare prin raportare la profitul brut al societăţii ce a săvârşit faptele de concurenţă neloială sau la cifra de afaceri realizată de B. din clienţii comuni.

(ii) nelegalitatea considerentelor potrivit cărora pârâţii D., E., F. şi G. nu au săvârşit fapta de deturnare a clientelei.

După ce afirmă că instanţa de apel s-a raportat în mod greşit la inexistenţa unor clauze de fidelizare sau de neconcurenţă în contractele individuale de muncă ale acestor foşti angajaţi A., întrucât prevederile art. 4 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 11/1990 nu reglementează aceste ipoteze ca fiind derogatorii, tuturor intimaţilor revenindu-le obligaţia generală de a nu săvârşi fapte de concurenţă neloială, recurenta-reclamantă dezvoltă critici de netemeinicie referitoare la situaţia de fapt şi la probele relevante, care ar susţine concluzia că toţi intimaţii persoane fizice au acţionat în mod concertat şi premeditat în vederea deturnării clienţilor A..

(iii) nelegalitatea considerentelor potrivit cărora pârâţii nu au săvârşit fapte de comunicare ori răspândire de afirmaţii mincinoase cu privire la A. sau activitatea sa.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel a stabilit un conţinut deficitar al art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 11/1990, întrucât răspândirea de afirmaţii mincinoase este sancţionată inclusiv dacă se realizează confidenţial, deci de o manieră ocultă, prin acţiuni ascunse publicului, într-un cadru greu de probat prin mijloace directe.

Plecând de la această susţinere, recurenta-reclamantă formulează critici de netemeinicie, referitoare la evaluarea declaraţiilor martorilor audiaţi, din care ar rezulta opusul celor reţinute de instanţa de fond.

9. Împotriva deciziei civile nr. 1272 din 1 iulie 2021, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând modificarea, în parte, a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului propriu împotriva sentinţei tribunalului, cu consecinţa respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată.

9.1. În motivarea recursului, pârâta B. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ. 1865, susţinând că decizia atacată a fost pronunţată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii. A precizat că proba constând în simpla supoziţie a legăturii dintre pârâta C. şi asociatul unic al B. a fost administrată şi dezbătută în faţa unui alt complet de judecată.

9.2. Un alt motiv de recurs invocat de pârâta B. este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865.

Recurenta a arătat că instanţa de apel nu a individualizat concret faptele imputate pârâţilor, prin referire precisă la fiecare beneficiar de servicii pretins deturnat, astfel încât dispozitivul deciziei recurate este imposibil de aplicat, întrucât nu cuprinde niciun reper temporal sau faptic care să contureze conţinutul faptei de concurenţă neloială a cărei încetare este dispusă prin această decizie. Aşadar, instanţa nu a arătat acţiunile materiale concrete de deturnare a beneficiarilor prin mijloace neoneste/dolosive.

9.3. Printr-un alt motiv de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, recurenta-pârâtă B. a invocat nelegalitatea deciziei recurate ca urmare a încălcării şi aplicării greşite a legii, prin raportare la situaţia de fapt în cauză, greşit reţinută de către instanţa de apel.

În primul rând, recurenta-pârâtă a susţinut că în sarcina sa nu a fost dovedit nici măcar un minim indiciu de faptă de concurenţă neloială, iar în al doilea rând, că din probatoriul vast administrat în cauză instanţa de apel s-a rezumat la analiza a doar trei probe, ignorând restul probatoriului (cum ar fi scrisorile emise de clienţii pretinşi deturnaţi şi expertiza efectuată în rejudecarea apelului). Prin această analiză limitativă şi superficială efectuată de instanţa de apel, aceasta şi-a încălcat rolul activ, pronunţând o hotărâre cu un dispozitiv imposibil de aplicat prin raportare la considerente.

În continuare, recurenta expune în detaliu răspunsurile la obiectivele raportului de expertiză contabilă din data de 18 mai 2021 şi dezvoltă concluzia că această probă confirmă inexistenţa unei deturnări a clientelei.

Susţinând că declaraţiile de martori şi înscrisurile avute în vedere de instanţa de apel nu dovedesc existenţa unei fapte de deturnare a clientelei, recurenta arată că instanţa de apel a săvârşit greşeli în analiza probatoriului, necoroborând declaraţiile martorilor subiectivi ce aveau calitatea de angajaţi ai A. cu întreg probatoriul administrat în cauză, ignorând caracterul transparent al procedurilor de selecţii de oferte şi faptul că pe piaţa serviciilor EAS nu există exclusivităţi.

Tot astfel, instanţa de apel nu a dat eficienţă celor 36 de scrisori obţinute de la pretinşii clienţi comuni şi nu a avut în vedere adresele depuse la 19.06.2019, prin care clienţii atestă faptul că au implementate proceduri interne stricte, ce exclud influenţarea deciziei de selecţie a prestatorilor pe baza unor interese subiective sau a unor relaţii personale.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a ignorat probele care atestă inexistenţa unei legături între pârâta C. şi asociatul unic al B., că nu a reţinut declaraţiile utile, pertinente şi concludente ale martorilor T. şi U., a ignorat recunoaşterile din interogatoriul A. privind participarea la procedurile de achiziţie de servicii şi sisteme EAS, precum şi că a ignorat aspecte relevante din declaraţiile martorilor V., W. şi BB., ultima referitoare la renunţarea de către furnizorul L. la serviciile prestate de A..

Recurenta-pârâtă B. a mai arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale privind rolul activ al judecătorului, întrucât nu a suplimentat probatoriul pentru a înlătura îndoielile cu privire la "lipsa oricărei legături între pârâta C. (sau soţul acesteia) şi pârâta B.".

În final, recurenta-pârâtă B. a făcut trimitere la jurisprudenţă, susţinând că răspunderea delictuală pentru fapta de deturnare de clienţi nu există în absenţa producerii unui prejudiciu, certitudinea acestuia fiind o condiţie "sine qua non" de antrenare a răspunderii.

10. Împotriva deciziei civile nr. 1272 din 1 iulie 2021, a declarat recurs şi pârâta C., solicitând schimbarea în parte a deciziei, în sensul admiterii apelului şi al respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.

Recurenta-pârâtă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, susţinând că decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, prin raportare la situaţia de fapt.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta C. a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dezlegările date prin decizia de casare, în sensul că nu a reanalizat situaţia de fapt prin raportare la întreg probatoriul administrat în cauză, ci a avut în vedere exclusiv probele favorabile existenţei delictului civil. Indicând pentru fiecare aspect factual constitutiv al raportului delictual că a fost dezlegat prin decizia de casare, instanţa de apel a transformat susţinerea că fapta de concurenţă neloială se realizează ocult într-o veritabilă justificare a răsturnării sarcinii probei şi a prezumţiilor de bună-credinţă şi de nevinovăţie.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel nu a mai analizat contradictorialitatea dintre constatarea săvârşirii faptei de deturnare a clientelei şi inexistenţa unui prejudiciu, motivând că aceste aspecte au fost dezlegate de instanţa de casaţie. Recurenta consideră că această chestiune se impunea a fi dezlegată în rejudecare, prin raportare la toate probele administrate, întrucât inexistenţa prejudiciului este un element care înlătură consumarea faptei ilicite, efectul deturnării clientelei fiind încetarea relaţiei de afaceri dintre client şi persoana păgubită, consecinţa fiind sistarea încasărilor băneşti.

Or, concluzia raportului de expertiză în sensul inexistenţei prejudiciului nu a fost analizată de instanţa de apel coroborat cu adresele primite din partea clienţilor (depuse de pârâta B. la 24.02.2016 la prima instanţă şi apoi la 19.06.2019 în apel), prin care clienţii confirmau că B. a fost selectată prin metode transparente.

Instanţa a înlăturat motivul de apel referitor la necesitatea individualizării în concret a faptelor de deturnare la clientelei, cu motivarea că instanţa de recurs a dezlegat aspectul că aceste fapte au fost săvârşite în condiţii oculte, astfel că individualizarea lor nu este necesară. Recurenta consideră că instanţa de apel a aplicat greşit decizia de casare, întrucât nu a coroborat susţinerile reclamantei cu raportul de expertiză efectuat în primă instanţă, dar nici cu raportul de expertiză efectuat în apel după casare.

Instanţa de apel nu a mai analizat, în rejudecare, criticile referitoare la proba reclamantei din care ar rezulta că pârâta a folosit adresa de e-mail x@x.ro, reţinând că pârâta nu a solicitat o expertiză tehnică informatică prin care să conteste veridicitatea comunicărilor electronice în discuţie. Recurenta arată însă că această probă era imposibil de administrat, întrucât se susţine că e-mailul a fost trimis de pe un computer aflat în străinătate (al companiei americane L.) către un computer neidentificat de către reclamantă.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanţa de apel nu a analizat, aşa cum s-a indicat prin decizia de casare, declaraţiile martorilor audiaţi la propunerea reclamantei în coroborare cu celelalte probe din dosar, cum ar fi: cele două expertize contabile, adresele emise de clienţi şi declaraţiile martorilor propuşi de pârâtele-recurente.

În opinia recurentei, nu există nicio legătură între încălcarea secretului profesional prin folosirea informaţiilor anterior dobândite despre preţurile practicate de A. şi folosirea relaţiilor anterioare pentru deturnarea clientelei.

Recurenta-pârâtă Dincă a mai criticat însuşirea de către instanţa de apel, în mod netemeinic, a susţinerii reclamantei că J., soţul pârâtei, ar fi "împuternicit al B. să efectueze operaţiuni în bancă", făcând trimitere la puterea probatorie a înscrisurilor relevante (adresa I.. şi dovezile operaţiunilor bancare realizate).

În fine, recurenta-pârâtă a susţinut că analiza apelului a fost realizată cu răsturnarea sarcinii probei şi cu încălcarea prezumţiilor de bună-credinţă şi de nevinovăţie, indicând punctual raţionamentele prin care instanţa de apel a analizat dacă probatoriul este apt să dovedească că nu a fost săvârşită fapta, precum şi paragrafele din cadrul deciziei în care principiul "in dubio pro reo" este în mod expres repudiat.

11. Verificând hotărârile atacate în raport de actele dosarului şi de motivele invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

11.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva încheierii din 21 noiembrie 2019

Examinând încheierea premergătoare atacată, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte proba cu expertiză contabilă încuviinţată suplimentar în rejudecare, instanţa de apel a cenzurat obiectivele propuse de apelanta-reclamantă prin nota de probe depusă în scris la acelaşi termen şi a încuviinţat obiective reformulate de instanţă şi apreciate ca necesare pentru determinarea prejudiciului .

Această soluţie este legală şi conformă prevederilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. 1865, întrucât se încadrează în marja de apreciere a instanţei devolutive cu privire la necesitatea încuviinţării unor probe/obiective suplimentare în apel.

În primul rând, nu poate fi primită critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. 1865, întrucât decizia de casare nu a impus necesitatea administrării unor probe determinate şi nici stabilirea unor obiective specifice ale expertizei contabile, ci a recomandat în mod generic instanţei de trimitere ca, în rejudecare, să administreze/suplimenteze probatoriul necesar stabilirii situaţiei de fapt.

Instanţa de apel nu şi-a exercitat în mod nelegal rolul activ când a stabilit obiective proprii ale expertizei contabile, întrucât a urmărit stabilirea profitului reclamantei A. prin raportare la clienţii comuni. Chiar dacă obiectivele propuse de apelanta-reclamantă A. urmăreau determinarea cifrei de afaceri în considerarea clienţilor comuni, trebuie observat că reclamanta nu a contestat obiectivele stabilite de instanţa de apel în rejudecare, iar prin cererea de recurs a făcut referire expresă la despăgubirile în sumă de 800.472,16 RON, solicitate prin concluziile scrise depuse la prima instanţă şi stabilite prin raportul de expertiză contabilă întocmit la tribunal, care concluzionează la obiectivul nr. 5 că "profitul nerealizat de A. aferent cifrei de afaceri realizată de B. din clienţi comuni este de 800.472,16 RON". Astfel, chiar recurenta-reclamantă susţine, prin exemple jurisprudenţiale, inclusiv în cererea de apel, posibilitatea de evaluare a prejudiciului prin raportare la profitul brut.

Criticile privind motivarea contradictorie se referă însă la considerentele deciziei recurate, prin care au fost respinse criticile apelantei-reclamante referitoare la dovada prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate. Faptul că instanţa de apel a respins cererea de obligare a pârâţilor la plata despăgubirilor, reproşând reclamantei că nu ar fi cerut obiectivele necesare, nu imprimă încheierii premergătoare din 21 noiembrie 2019 vreun viciu propriu de legalitate.

În aceste condiţii, neîncuviinţarea obiectivelor propuse în scris de apelanta-reclamantă nu este de natură să încalce principiul disponibilităţii şi nici dreptul la un proces echitabil, întrucât instanţa a încuviinţat completarea probelor administrate la prima instanţă, în modalitatea apreciată ca necesară pentru soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii din 21 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2012, va fi respins ca nefondat.

11.2. Recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei de apel

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. din 1865, constând în (i) lipsa completă de motivare a concluziei instanţei de apel conform căreia prima instanţă a făcut în mod corect diferenţa între licitaţiile deschise şi selecţiile de oferte şi (ii) motivarea contradictorie sub aspectul considerentului instanţei de apel conform căruia probele propuse şi administrate nu au dus la dovedirea prejudiciului.

Aceste critici sunt fondate, pentru următoarele argumente:

(i) Prin apelul declarat, reclamanta a criticat ca fiind nerelevantă distincţia reţinută de prima instanţă între selecţia de oferte şi licitaţiile deschise, cu consecinţa excluderii ilicitului faptei de deturnare clientelă prin organizarea de licitaţii deschise.

Răspunzând acestui motiv de apel, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut, prin decizia casată, că "licitaţia deschisă nu exclude de plano săvârşirea faptei de deturnare".

În decizia recurată, instanţa de rejudecare nu a mai analizat motivul de apel anterior menţionat, limitându-se la afirmaţia că prejudiciul trebuie raportat strict la pierderea suferită de reclamantă, respectiv la profitul obţinut de pârâta B. ca urmare a preluării unor clienţi prin selecţia de oferte, iar nu pe bază de licitaţie deschisă.

(ii) Pentru a respinge cererea de despăgubiri pe motiv că nu sunt dovedite prejudiciul şi legătura de cauzalitate cu fapta ilicită, instanţa de apel a reţinut că "acest prejudiciu nu trebuie să se raporteze la profitul integral al reclamantei, nici la cifra de afaceri a reclamantei, nici la profitul sau cifra de afaceri ale pârâtei B.", ci la pierderea suferită/profitul obţinut prin raportare la clienţii (comuni) preluaţi.

Această motivare, prin care instanţa de apel consideră că nu s-au propus şi administrat probe în sensul de mai sus, denotă lipsa oricărei analize a răspunsurilor la obiectivele expertizelor contabile administrate în cauză.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor.

Motivarea hotărârii trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la soluţia adoptată. Motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către părţi, ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii. Motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de cerere şi mijloacelor de apărare. Această garanţie este esenţială, deoarece permite părţii să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate şi deci că judecătorul a ţinut cont de ele.

Motivarea hotărârii înlătură arbitrariul şi face posibil controlul judiciar, iar nemotivarea atrage nulitatea hotărârii, în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. 1865, instanţa de recurs fiind pusă în imposibilitatea de a verifica care au fost argumentele şi raţionamentul juridic care au condus instanţa la soluţia adoptată.

Ca o consecinţă a reţinerii motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. din 1865, potrivit considerentelor anterioare, nu se mai impune analiza motivului recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, referitor la nelegalitatea considerentelor conform cărora fapta ilicită constând în deturnarea clientelei nu poate fi săvârşită în cazul licitaţiilor deschise şi a considerentelor privind legătura de cauzalitate şi cuantificarea prejudiciului.

Referitor la criticile aduse considerentelor deciziei potrivit cărora pârâţii D., E., F. şi G. nu au săvârşit fapta de deturnare a clientelei, precum şi considerentelor potrivit cărora pârâţii nu au săvârşit fapte de comunicare ori răspândire de afirmaţii mincinoase cu privire la A. sau activitatea sa, Înalta Curte subliniază că, în conformitate cu prevederile art. 304 C. proc. civ. 1865, recursul declarat împotriva hotărârilor instanţei de apel este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, ce poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de lege.

Stabilirea completă a situaţiei de fapt, pe baza interpretării şi evaluării probatoriului administrat, intră în competenţa instanţelor de fond. În acest cadru, Înalta Curte reaminteşte că, în recurs, nu pot fi invocate aspecte de netemeinicie, cum ar fi modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele administrate.

Deşi recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a stabilit un conţinut deficitar al art. 4 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 11/1990, întrucât răspândirea de afirmaţii mincinoase este sancţionată inclusiv dacă se realizează confidenţial, deci de o manieră ocultă, prin acţiuni ascunse publicului, într-un cadru greu de probat prin mijloace directe, Înalta Curte apreciază această critică ca fiind una de netemeinicie, întrucât nu ridică o problemă de încălcare sau aplicare greşită a legii.

Măsura în care a fost sau nu dovedită, chiar făcută confidenţial, comunicarea/răspândirea de afirmaţii mincinoase de natură să dăuneze bunului mers al întreprinderii concurente nu presupune interpretarea normei de drept material, ci analiza probatoriului administrat (declaraţii de martori), la care recurenta-reclamantă face trimitere în motivarea recursului.

11.3. Recursurile declarate de pârâta B. S.R.L. şi de pârâta C. împotriva deciziei de apel

Având în vedere poziţia procesuală (ambele pârâte fiind obligate în solidar) şi similaritatea unor motive de nelegalitate invocate, cele două recursuri vor fi analizate concomitent, prin considerente comune.

Printr-un prim motiv de casare, prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ. 1865, pârâta B. a invocat încălcarea principiului continuităţii, susţinând că decizia atacată a fost pronunţată de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.

Acest motiv de recurs este nefondat, întrucât dezbaterea în fond a pricinii în apel, după casare, a avut loc la termenul din 17 iunie 2021, cu participarea aceloraşi judecători care au pronunţat decizia recurată. Faptul că, pe parcursul judecăţii în apel, un judecător care a administrat nemijlocit anumite probe a fost înlocuit pentru motive temeinice, nu constituie o încălcare a principiului continuităţii.

Deşi recurentele-pârâte şi-au încadrat criticile în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte constată că anumite critici (cum ar fi neanalizarea unor probe în apărare, încălcarea rolului activ, răsturnarea sarcinii probei şi încălcarea prezumţiei de nevinovăţie ori a principiului "in dubio pro reo") pot fi încadrate după caz, în cazurile recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. 1865, întrucât se referă fie la încălcarea unor norme/principii de procedură sancţionată cu nulitatea, fie la neanalizarea unor argumente şi elemente de probă ale părţilor.

Precedând la analiza motivelor de nelegalitate invocate de recurentele-pârâte, Înalta Curte constată că motivul de apel, prin care se arăta că faptele imputate de deturnare a clientei nu sunt concret individualizate, a fost înlăturat de instanţa de rejudecare, fără o analiză efectivă, cu argumentul că acest motiv de apel a primit o dezlegare prin decizia de casare.

Potrivit art. 315 C. proc. civ. 1865, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Aşadar, decizia instanţei de recurs este obligatorie sub două aspecte:

- asupra modului în care instanţa de recurs a rezolvat o problemă de drept;

- asupra necesităţii de a se administra anumite probe.

"Per a contrario", situaţia de fapt va fi stabilită de instanţa care rejudecă fondul, care îşi păstrează dreptul de apreciere cu privire la dovada faptei ilicite.

Ca urmare, considerentele deciziei de casare potrivit cărora faptele de concurenţă neloială prevăzute de Legea nr. 11/1991 presupun "săvârşirea acestora în condiţii oculte, prin intermediul unor mecanisme apte să faciliteze ascunderea identităţii adevăratului făptuitor şi fără relevarea unor elemente concret determinate" nu dezleagă o problemă de drept, întrucât nivelul de detaliere şi precizie a probaţiunii faptei ilicite prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. g) Legea nr. 11/1991 se apreciază de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă. Măsura în care se face dovada faptei de concurenţă neloială nu reprezintă un aspect de interpretare a legii în vederea determinării elementelor constitutive ale faptei delictuale, ci rămâne o chestiune de temeinicie, a cărei stabilire rămâne în atribuţia instanţelor de fond.

Din moment ce motivul de apel în discuţie aducea în analiză temeinicia sentinţei sub aspectul dovezii faptei ilicite, fără a reprezenta o problemă de drept, acest motiv de apel nu putea fi dezlegat prin decizia instanţei de recurs.

Referitor la motivul de apel privind contradicţia dintre constatarea săvârşirii faptei de deturnare a clientelei şi inexistenţa unui prejudiciu, analiza instanţei de apel este făcută în termeni generali. Distincţia dintre fapta ilicită şi prejudiciu este explicată doar teoretic, cu referire la orice delict civil, fără a se avea în vedere specificul faptei de concurenţă neloială de deturnare a clientelei unui comerciant şi fără a se răspunde apărării apelantelor-pârâte potrivit căreia inexistenţa prejudiciului este un element care înlătură consumarea faptei ilicite.

În ceea ce priveşte subiectivismul martorilor propuşi de reclamantă, instanţa de apel a arătat că instanţa de recurs a reţinut că depoziţiile acestora trebuie analizate în coroborare cu celelalte probe. Cu toate acestea, din considerentele ulterioare ale deciziei, rezultă că declaraţiile acestor martori au fost coroborate doar cu alte probe administrate de reclamantă, fără a se mai face vreo analiză a unui eventual subiectivism şi fără nicio evaluare coroborată cu probele administrate de pârâte în apărare.

Curtea de apel a reţinut săvârşirea de către apelantele-pârâte a faptei de deturnare a clientelei reclamantei A. din coroborarea depoziţiilor de martori şi înscrisurilor administrate la prima instanţă, fără a analiza valoarea probatorie a probelor administrate în cursul apelului, nici măcar pentru a le stabili relevanţa.

Astfel, instanţa de apel nu a analizat înscrisurile depuse la dosar de apelanta B. la data de 19 iunie 2019, reprezentând adrese/scrisori emise de clienţii pretins deturnaţi, prin care B. urmărea să dovedească teza că a fost selectată de clienţi pe baza unor proceduri transparente de selecţie, ce exclud posibilitatea unor manevre oculte . Tot astfel, utilizând prezumţia simplă în reţinerea faptei ilicite în cazul selecţiilor de oferte, dedusă pe baza accesului pârâtei C. la informaţiile confidenţiale privind preţurile serviciilor în perioada deţinerii calităţii de angajat al A., instanţa de apel nu a analizat motivele exprimate de clienţi în adresele anterior menţionate cu privire la încetarea relaţiei cu A. sau alegerea cocontractantului.

De asemenea, instanţa de apel nu a expus vreun considerent referitor la răspunsurile expertului contabil la obiectivele expertizei încuviinţate în rejudecare, cu toate că, în recurs, părţile adverse în proces au puncte de vedere diferite cu privire la valoarea probatorie a raportului de expertiză contabilă întocmit de doamna EE. şi depus la dosar la 18 mai 2021 .

În fine, în motivarea apelului, pârâta C. a criticat considerentele sentinţei referitoare la obligaţiile pârâtei de păstrare a secretului de serviciu şi de loialitate faţă de angajator, născute din contractul individual de muncă, arătând că instanţa a fost învestită cu cercetarea unui pretins delict civil aferent activităţii de comerţ, iar nu cu încălcarea unor obligaţii contractuale specifice dreptului muncii.

Instanţa de apel a reluat considerentele sentinţei de primă instanţă, reţinând că atragerea clientelei reclamantei a fost făcută de pârâtă prin "încălcarea obligaţiilor legale şi contractuale ce îi reveneau în calitate de fost angajat al societăţii reclamante", fără însă a analiza efectiv motivul de apel invocat şi fără a stabili natura juridică a răspunderii (delictuală sau contractuală).

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 1865, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor.

În jurisprudenţa sa referitoare la aplicarea art. 6 paragraful 1 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră necesare pentru cauza lor, şi corelativ, obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, par. 30).

Omisiunea instanţei de a examina în mod efectiv anumite motive de apel şi probele esenţiale administrate de apelantele-pârâte atrage nu numai incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. 1865 privind nemotivarea, dar şi concluzia că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 313-314 C. proc. civ. 1865, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai în cazul în care se pune problema aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite, ceea ce nu se verifică în speţă.

Faţă de considerentele expuse anterior, în temeiul art. 312 alin. (2)-(3), cu aplicarea art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. 1865, Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă şi de recurentele-pârâte împotriva deciziei civile nr. 1272 din 1 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa în tot decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. 1865, instanţa de apel va stabili, pe baza examinării efective şi integrale a probatoriului administrat, situaţia de fapt cu referire la faptele ilicite de concurenţă neloială afirmate de reclamantă, răspunzând totodată în mod complet motivelor de apel formulate de părţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva încheierii din 21 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2012.

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.A. şi de recurentele-pârâte B. S.R.L. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1272 din 1 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în tot decizia civilă nr. 1272 din 1 iulie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 aprilie 2022.