Classification of regulatory invoice deadlines as forfeiture periods under Article 2545 Civil Code

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 02.04.2021, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 2.854.996,10 RON reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/18.05.2020 şi nr. x/20.05.2020 şi la plata dobânzii legale aferente acestor facturi.

Prin sentinţa civilă nr. 2337/01.10.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă în dosarul nr. x/2021 s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 817/19 mai 2022, pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2337/01.10.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata - pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

S-a dispus obligarea apelantei-reclamante la plata către intimata-pârâtă a sumei de 23.534,87 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs reclamanta A. S.A..

Recurenta-reclamantă a criticat decizia instanţei de apel, pe temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor Metodologiei de regularizare dintre alocări si cantităţile de gaze naturale distribuite aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, prin raportare la dispoziţiile art. 2545 C. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs a arătat că instanţele de fond au apreciat că nerespectarea termenelor prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia pentru transmiterea facturilor este sancţionată cu decăderea, fiind fără relevanţă faptul ca acestea sunt prevăzute de un act administrativ cu caracter normativ, iar sancţiunea nu este expresă.

Recurenta-reclamantă motivează că sancţiunea decăderii în reglementarea dispoziţiilor art. 2545 C. civ. este aplicabilă exclusiv în situaţiile strict determinate de legiuitor, când a fost prevăzută prin lege sau voinţa părţilor, pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. Potrivit art. art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea si funcţionarea ANRE, competentele sale de reglementare vizează:

a) acordarea, modificarea, suspendarea, refuzul ori retragerea de licenţe sau autorizaţii;

b) aprobarea preţurilor şi tarifelor reglementate şi/sau a metodologiilor de calcul al acestora;

c) aprobarea reglementărilor tehnice şi comerciale pentru funcţionarea sigură şi eficientă a sectorului energici electrice, termice şi al gazelor naturale;

d) aprobarea/avizarea documentelor elaborate de operatorii economici reglementaţi conform prevederilor legale în vigoare;

e) acordarea, modificarea, suspendarea/refuzul ori retragerea de atestate/autorizaţii operatorilor economici şi persoanelor fizice care desfăşoară activităţi specifice în sectorul energiei electrice şi al gazelor naturale;

f) aprobarea altor reglementări, norme, studii, documentaţii prevăzute de legislaţia pentru domeniul energiei electrice, termice şi al gazelor naturale.

În raport de acest competenţe legale, recurenta-reclamantă consideră că Metodologia privind de regularizarea diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze efectiv distribuite, aprobata prin Ordinul nr. 16/2020 emis de ANRE are caracterul unei reglementari comerciale. Fiind acte administrative cu caracter normativ, ordinele şi deciziile emise de preşedintele ANRE în exercitarea atribuţiilor sale pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, potrivit art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007.

Legea nr. 123/2012 privind energia electrică şi gazele naturale, prevede la art. 194 pct. 27, sancţiuni pentru nerespectarea reglementărilor comerciale aprobate de ANRE, inclusiv a metodologiilor privind preţurile şi tarifele din domeniul gazelor naturale. Cadrul legal în baza căruia activează ANRE îi conferă atribuţii de reglementare în domeniul energiei electrice şi gazelor naturale, în chestiuni cu caracter comercial având în vedere natura relaţiilor dintre furnizori si clienţi, dintre furnizori şi operatorii de distribuţie, dintre furnizori-producători-traderi, precum şi în chestiuni tehnice.

Prin urmare, ANRE nu poate emite decât reglementari cu caracter comercial sau tehnic, care sunt acte administrative cu caracter normativ, pentru transpunerea legislaţiei europene şi a celei naţionale.

Scopul Metodologiei, aşa cum rezulta din art. 1, este acela de a reglementa modalitatea de determinare şi regularizare a diferenţelor dintre alocări si cantităţile de gaz distribuite, ceea ce înseamnă reguli de calcul şi frecvenţa cu care se fac regularizările. Însă, atunci când se constată că una dintre părţi deţine un drept de creanţă, exercitarea acestuia se face în condiţiile consacrate de C. civ.

Metodologia stabileşte în sarcina operatorului de distribuţie/utilizatorului reţelei obligaţia de a transmite facturile aferente diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, ceea nu echivalează cu decăderea din dreptul de a pretinde contravaloarea diferenţelor, atunci când acestea există.

Recurenta-reclamantă motivează că nerespectarea termenului de transmitere al facturilor nu poate atrage sancţiunea decăderii din dreptul deţinut de creditoare de a-şi valorifica creanţa, constând în contravaloarea diferenţei pozitive dintre cantităţile de gaze alocate şi cele efectiv distribuite, având în vedere că dreptul de creanţa nu îşi are izvorul în factura fiscală, ci a luat naştere în baza contractului de distribuţie.

Aceasta obligaţie se regăseşte reglementată în majoritatea contractelor cadru, având în vedere că executarea lor presupune prestaţii succesive, care se realizează în mod continuu, pe durate mari de timp, scopul fiind acela de a impune o anumită disciplina financiara în raporturile dintre părţi. Termenele care se regăsesc atât în Metodologie, cât şi în alte reglementări ANRE sunt de recomandare, în acord cu competenţele pe care aceasta entitate le are. Se mai arată că instanţa de apel a invocat în considerentele deciziei atacate, interpretarea pe care a dat-o ANRE în legătura cu aplicarea art. 7 alin. (1) lit. a) si art. 8 alin. (5), reţinând că reglementatorul a avut în vedere sancţionarea netrasmiterii facturilor în termen cu decăderea din dreptul de a pretinde contravaloarea diferenţelor din regularizări. Reliefează că în fapt, ANRE, în adresa nr. x/17.02.2021 reia obligaţia prevăzuta în Metodologia de transmitere a facturilor, fără a invoca sancţiunea decăderii, ci doar "ritmicitatea operaţiunilor pe care le au de efectuat în procesul de regularizare părţile implicate".

Se mai arată că excepţia decăderii a fost invocată de către intimata-parată în dosarul nr. x/2021, cu acelaşi obiect, având ca părţi pe A. şi B., soluţionat prin admiterea cererii de chemare, menţinută şi de către instanţa de apel. Precizează că, în cauza menţionată mai sus, instanţa de apel a reţinut ca neemiterea facturilor în termenul stabilit nu poate fi sancţionată cu împiedicarea emiterii acestora după expirarea termenului şi cu pierderea dreptului de creanţa, concluzionând că nu poate fi acceptată teza potrivit căreia nerespectarea termenului de emitere a facturii ar atrage sancţiunea decăderii intimatei-reclamante din dreptul de a-şi valorifica creanţa, având în vedere că dreptul de creanţa al acesteia nu îşi are izvorul în respectiva factură fiscală şi că în afara termenelor a căror nerespectare atrag fie sancţiunea decăderii, fie prescripţia extinctivă, unele nu atrag nicio sancţiune, fiind simple termene de recomandare.

Recurenta-reclamantă a conchis că soluţionarea apelului s-a efectuat cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material menţionate, impunându-se casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În drept, a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă, B. S.R.L. prin reprezentant legal Dl. C., în calitate de director general şi prin reprezentant convenţional D., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.

Intimata-pârâtă consideră că motivul de recurs invocat de apelantă este vădit nefondat, aspect ce impune respingerea recursului şi menţinerea deciziei apelate, ca legală şi temeinică, întrucât metodologia de regularizare se încadrează la noţiunea de "lege" prevăzută de art. 2.545 C. civ.

Conform art. 2545 C. civ. "(1) Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale. (2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Recurenta induce ideea că, întrucât Metodologia este o reglementare cu caracter comercial, aceasta nu s-ar încadra la noţiunea de "lege" din art. 2.545 C. civ.

Cu toate acestea, recurenta introduce recursul invocând aplicarea greşită a normelor de drept material ale Metodologiei. Astfel, recurenta recunoaşte că prevederile Metodologiei sunt norme de drept material, încadrându-se astfel la noţiunea de lege. Mai mult, chiar recurenta afirmă că Ordinul prin care a fost adoptată Metodologia de regularizare are caracterul unui act administrativ cu caracter normativ.

Prin urmare, în opinia intimatei, chiar A. aduce argumente contradictorii, care dovedesc faptul că prevederile Metodologiei se încadrează la noţiunea de "lege" din art. 2545 C. civ.. În susţinerea încadrării Metodologiei de regularizare la noţiunea de "lege" din art. 2545 C. civ. a adus următoarele argumente suplimentare:

Potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 5 din O.U.G. nr. 33/2007 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei:

"Art. 1 Autoritatea de reglementare

(1) Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, denumită în continuare ANRE, este o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, sub control parlamentar, finanţată integral din venituri proprii, independentă decizional, organizatoric şi funcţional, având ca obiect de activitate elaborarea, aprobarea şi monitorizarea aplicării ansamblului de reglementări obligatorii la nivel naţional necesar funcţionării sectorului şi pieţei energiei electrice, termice şi a gazelor naturale în condiţii de eficienţă, concurenţă, transparenţă şi protecţie a consumatorilor".

Art. 5: Reglementări ANRE

(1) Ordinele, deciziile sau avizele ANRE cu privire la activitatea de reglementare se referă la: a) acordarea/modificarea/suspendarea/refuzul ori retragerea de licenţe sau autorizaţii; b) aprobarea preţurilor şi tarifelor reglementate şi/sau a metodologiilor de calcul al acestora; c) aprobarea reglementărilor tehnice şi comerciale pentru funcţionarea sigură şi eficientă a sectorului energiei electrice, termice şi al gazelor naturale."

Potrivit art. 74 din Ordonanţa de urgenţă nr. 57/2019 privind Codul administrativ:

"Art. 74: Actele administrative ale autorităţilor administrative autonome:

(1) în exercitarea atribuţiilor proprii prevăzute de lege, autorităţile administrative autonome emit sau, după caz, adoptă acte administrative a căror denumire este stabilită în legea de înfiinţare a acestora.

(2) Actele prevăzute la alin. (1) pot avea caracter normativ sau individual.

(3) Actele administrative cu caracter normativ prevăzute la alin. (1) se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu excepţiile prevăzute de lege".

Potrivit doctrinei:

Legea, sub aspect formal, "este actul normativ emis de Parlament în conformitate cu normele de procedură stabilite de Constituţie şi de regulamentele parlamentare". Alături de această definiţie restrânsă a legii, există şi o altă accepţiune a legii care conferă denumirea de lege oricărui act normativ, indiferent de la cine emană. Această definire a legii - lato sensu - evocă ideea de obligativitate a normelor juridice, indiferent de autoritatea publică emitentă a unui act normativ".

Din cele de mai sus, reiese că ANRE este o autoritate administrativă autonomă, aflată sub control parlamentar, care emite acte normative obligatorii la nivel naţional. Actele normative obligatorii se încadrează la noţiunea de lege lato sensu.

Printre aceste acte normative emise de ANRE se regăsesc, pe de o parte, metodologiile de calcul a preţurilor şi tarifelor reglementate, iar pe de altă parte, reglementări tehnice şi comerciale.

Mai mult, pe site-ul ANRE, secţiunea legislaţie, există mai multe tipuri de acte normative adoptate de ANRE, printre care: (i) Metodologii şi (ii) Norme tehnice. De aici rezultă că ANRE prevede expres care acte normative sunt de natura tehnică sau comercială şi care reprezintă metodologii.

Aşadar, în speţă, Metodologia de regularizare este un act normativ obligatoriu la nivel naţional, întrucât: are aplicabilitate generală, nefiind un act administrativ individual, astfel cum reiese şi din publicarea Ordinului ANRE nr. 16/2020 de aprobare a Metodologiei în Monitorul Oficial, Partea I nr. 92 din 07 februarie 2020; stabileşte o modalitate de calcul a regularizărilor şi termenele de emitere a facturilor aferente, nefiind un act administrativ cu caracter individual sau o reglementare tehnică sau comercială, cum afirmă recurenta. Prin urmare, intimata apreciază că metodologia de regularizare este un act normativ care se încadrează la noţiunea de "lege" lato sensu, prevăzută de art. 2545 C. civ., sancţiunea decăderii fiind aplicabilă în speţă.

În continuare, intimata-pârâtă a susţinut că dreptul de creanţă îşi are izvorul în Metodologia de regularizare. Recurenta susţine, în mod neîntemeiat, faptul că dreptul de creanţă al acesteia îşi are izvorul în Contractul de distribuţie, nu în factura fiscală. Astfel, dreptul de creanţă s-ar fi născut în temeiul Contractului, pe baza datelor de facturare şi a proceselor-verbale de predare-preluare a gazelor naturale, conform modului de calcul prevăzut de Metodologie şi, în consecinţă, neemiterea facturilor în termen nu este sancţionată cu decăderea.

Prin art. 15 din contractul de distribuţie se prevede că dispoziţiile acestuia se completează cu reglementările în vigoare, ceea ce înseamnă că Metodologia de regularizare completează dispoziţiile Contractului de distribuţie, prin stabilirea unor termene clare de emitere a facturilor de regularizare. ANRE - în calitate de autoritate de reglementare în domeniul energiei - a adoptat, cu efect de lege, modalitatea în care se regularizează diferenţele dintre cantităţile alocate şi cele distribuite.

În acest sens, intimata apreciază că emiterea facturilor nu se poate efectua decât în temeiul Metodologiei de regularizare şi în termenele prevăzute de aceasta. Mai mult, astfel cum întemeiat a reţinut instanţa de apel, chiar recurenta a indicat în cuprinsul Facturilor că sumele reprezintă "Reg. alocări cf. Ordinului nr. 16/2020".

Având în vedere aceste aspecte, intimata-pârâtă consideră că interpretarea dispoziţiilor legale aplicabile, propusă de recurentă, este eronată.

Intimata reliefează că din Metodologie reiese chiar intenţia legiuitorului de a sancţiona neemiterea în termen a facturilor, nu doar intenţia de a stabili termene de recomandare. Din moment ce Metodologia de regularizare are caracter obligatoriu, rezultă că termenele stabilite prin Metodologia de emitere a facturilor au caracter obligatoriu, nefiind termene de recomandare.

Sub un al doilea aspect, se arată că, prin adresa nr. x/17.02.2021, se menţionează că "termenele de plată ale facturilor emise au fost stabilite la 15, respectiv 20 de zile de la data primirii lor, după caz. Astfel, până cel târziu la sfârşitul lunii martie 2020, obligaţiile de regularizare aferente perioadei octombrie 2018 - decembrie 2019, prevăzute în Metodologie ar trebui să fie deja îndeplinite."

În opinia intimatei, chiar ANRE, în calitate de emitent al normei, confirmă sancţiunea decăderii, precizând expres că, până la expirarea termenelor prevăzute în Metodologie, obligaţiile de regularizare ar trebui să fie îndeplinite.

Intimata subliniază şi faptul că autoritatea emitentă a normei nu doar oferă interpretarea acesteia, ci o şi aplică în sensul interpretării date. Solicită a se avea în vedere Decizia ANRE nr. 93/07.04.2021 privind soluţionarea plângerii unui UR cu privire la aceleaşi aspecte ca şi cele ce fac obiectul prezentei acţiuni. În decizia nr. 93/07.04.2021, se reţine că facturile fiscale emise de un UR, în data de 01.11.2020, pentru perioada octombrie 2018 - decembrie 2019, au fost emise "cu mult peste termenul prevăzut la art. 8 alin. (6) şi (7) din Metodologia care a fost în vigoare în perioada 7 februarie-20 iulie 2020, respectiv sfârşitul lunii martie 2020".

Instanţa de apel a avut în vedere ambele adrese emise de ANRE şi a pronunţat o hotărâre temeinică, cu luarea în considerare a interpretării normei date chiar de emitentul acesteia.

Sub un al treilea aspect, a precizat că hotărârea din apel, din dosarul nr. x/2021, invocată de recurentă, conform căreia termenele ar fi de recomandare, nu de decădere este o hotărâre nedefinitivă şi contrazisă de alte patru hotărâri, dintre care una este definitivă, conform cărora termenele sunt de decădere.

Astfel, a precizat că a formulat recurs în dosarul nr. x/2021, hotărârea din apel cuprinzând motive contradictorii şi fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material. A solicitat casarea acestei hotărâri în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În plus, a subliniat faptul că, astfel cum în mod întemeiat a reţinut instanţa de apel, sancţiunea decăderii se aplică şi faptelor materiale, iar emiterea facturii este un fapt material, care dă naştere dreptului A. de a solicita contravaloarea facturii.

Prin decizia recurată s-a reţinut, în mod întemeiat, că sancţiunea decăderii poate fi şi tacită, cum este cazul în speţă, iar sancţiunea decăderii tacite este recunoscută în doctrină. În opinia intimatei nu există argumente în susţinerea calificării termenelor ca fiind de recomandare, dar există dovezi în sensul calificării lor ca fiind de decădere.

A mai precizat că recurenta nu aduce nicio critică deciziei în ce priveşte accesul A. la datele necesare pentru emiterea Facturilor. În acest cadru, intimata consideră că nu poate fi sancţionată pentru că A. nu a emis facturile, deşi avea toate informaţiile pentru emiterea lor, hotărârea instanţei fiind în concordanţă cu cele reţinute expres de emitentul normei, prin adresa ANRE nr. x/17.02.2021.

Având în vedere toate aspectele anterior menţionate, intimata a solicitat să se constate că decizia recurată este legală şi temeinică şi, pe cale de consecinţă, să se dispună respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 490 C. proc. civ., art. 2545 C. civ., art. 8 şi art. 7 din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite aprobata prin Ordinul nr. 16/2020 al ANRE, precum şi orice alte dispoziţii legale la care a făcut trimitere în cuprinsul acţiunii.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la aplicarea greşită a art. 2545 C. civ. raportat la art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul nr. 16/2020 al ANRE.

Pentru a facilita înţelegerea prezentei decizii se impune prezentarea succintă a contextului factual şi legal care caracterizează raportul juridic dedus judecăţii şi aspectele specifice care au condus la declanşarea litigiului dintre părţi.

Astfel, intimata-pârâtă B. S.R.L. desfăşoară activitatea de distribuţie de gaze naturale în regim reglementat, în conformitate cu prevederile Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 şi a legislaţiei secundare adoptate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE). Potrivit art. 100 pct. 41 din Legea nr. 123/2012, distribuţia gazelor naturale constă în activitatea de vehiculare a gazelor naturale printr-un sistem de conducte de distribuţie pentru a fi furnizate clienţilor, dar neincluzând furnizarea. În sensul prevederilor art. 100 pct. 43 din aceeaşi lege, furnizarea gazelor naturale desemnează activitatea comercială de vânzare a gazelor naturale către clienţi.

În cauză, între recurenta-reclamantă A. S.A., în calitate de beneficiar şi intimata-pârâtă B. S.R.L., în calitate de distribuitor, s-a încheiat contractul-cadru de distribuţie gaze naturale nr. 1/03.01.2018, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale ulterioare.

Obiectul acestui contract l-a constituit prestarea serviciilor de distribuţie a gazelor naturale, constând în ansamblul de activităţi şi operaţiuni desfăşurate de distribuitor pentru sau în legătură cu rezervarea capacităţii de distribuţie şi vehicularea prin sistemul de distribuţie a cantităţilor de gaze naturale, exprimate în unităţi de energie, asigurate de beneficiar pe perioada de valabilitate a contractului.

Prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă A. S.A. a solicitat, în principal, obligarea intimatei-pârâte B. S.R.L. la plata sumei de 2.854.996,10 RON, reprezentând contravaloarea a două facturi aferente regularizării diferenţelor dintre cantităţile de gaze naturale alocate şi cele efectiv distribuite pentru perioada octombrie 2018- decembrie 2019 şi, respectiv, pentru perioada vizând primul trimestru al anului 2020. În temeiul art. 5 din contract, reclamanta A. susţine că a plătit tariful de distribuţie ce conţine contravaloarea serviciilor prestate, constând în ambele componente, rezervarea şi vehicularea, în raport cu estimarea realizată pe baza datelor de consum comunicate de către clienţi.

Prin Ordinul nr. 16/2020 emis de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE) s-a aprobat Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite. Acest Ordin a intrat în vigoare în data de 07.02.2020, a fost rectificat în data de 22 mai 2020 şi, ulterior, a fost modificat prin Ordinul nr. 145/2020.

În cauza dedusă judecăţii sunt incidente prevederile Ordinului nr. 16/05.02.2020 în forma iniţială, în temeiul principiului tempus regit actum.

Din cuprinsul normativ al art. 2 din Ordinul nr. 16/2020 rezultă că destinatarii metodologiei sunt Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" - S.A. Mediaş, furnizorii de gaze naturale şi operatorii sistemelor de distribuţie a gazelor naturale, iar compartimentele de resort din cadrul Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei urmăresc respectarea prevederilor acestui Ordin.

În conformitate cu terminologia utilizată în acest domeniu reglementat, în cauză, intimata-pârâtă B. S.R.L. are calitatea de operator de distribuţie (OD) potrivit art. 100 pct. 63 din Legea nr. 123/2012, iar recurenta-reclamantă este utilizatorul de reţea (UR), în sensul descris de art. 100 pct. 891 din aceeaşi lege.

Prin art. 8 alin. (1) din Metodologia cuprinsă în Anexa la Ordinul nr. 16/2020, s-a instituit în sarcina OD obligaţia ca, în termen de maximum 20 de zile de la data intrării în vigoare a Metodologiei de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, să determine şi să transmită fiecărui UR datele prevăzute la art. 4 alin. (1) pentru fiecare lună din perioada octombrie 2018- decembrie 2019.

Regularizarea diferenţelor dintre alocare şi cantitatea distribuită aferentă portofoliului fiecărui UR din perioada octombrie 2018- decembrie 2019 se calculează conform unei formule stabilite prin art. 8 alin. (3) şi (4) din Metodologie.

Potrivit art. 8 alin. (5) şi (6), 7 din Metodologie", (5) OD sau UR transmit facturile aferente diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite şi facturile aferente diferenţelor dintre alocarea lunară finală şi suma cantităţilor alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018- decembrie 2019, în termen de maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei metodologii. (6) În situaţia în care OD constată că diferenţa dintre alocarea lunară finală şi cantitatea distribuită aferentă portofoliului unui UR în perioada octombrie 2018- decembrie 2019 este pozitivă sau suma diferenţelor dintre alocarea lunară finală şi suma cantităţilor alocate zilnic în perioada octombrie 2018- decembrie 2019 este negativă, OD plăteşte UR regularizarea cantităţilor de gaze naturale care reprezintă aceste diferenţe, în termen de maximum 20 de zile de la data primirii facturii aferente. (7) În situaţia în care OD constată că diferenţa dintre alocarea lunară finală şi cantitatea distribuită aferentă portofoliului unui UR în perioada octombrie 2018- decembrie 2019 este negativă sau suma diferenţelor dintre alocarea lunară finală şi suma cantităţilor alocate zilnic în perioada octombrie 2018- decembrie 2019 este pozitivă, UR plăteşte OD regularizarea cantităţilor de gaze naturale care reprezintă aceste diferenţe, în termen de maximum 15 zile de la data primirii facturii aferente".

În cauză, intimata-pârâtă, în calitate de operator de distribuţie nu şi-a îndeplinit obligaţia ca, în termen de maximum 20 de zile de la data intrării in vigoare a Metodologiei de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, să determine şi să transmită recurentei-reclamante, în calitate de utilizator de reţea, datele prevăzute la art. 4 alin. (1), pentru fiecare lună din perioada octombrie 2018 - decembrie 20l9. În această situaţie, recurenta-reclamantă a efectuat propriul calcul pentru determinarea diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze distribuite clienţilor, pe baza datelor introduse în platforma operatorului de transport şi de sistem (OTS), care pot fi vizualizate şi de utilizatorii reţelei, însă după împlinirea termenului în care intimata-pârâtă avea obligaţia să determine şi să transmită recurentei-reclamante respectivele date. În urma calculelor efectuate, recurenta-reclamantă susţine că a rezultat o diferenţă pozitivă între alocarea finală lunară şi cantitatea de gaze naturale distribuită clienţilor şi a emis facturile de plată, pentru perioada octombrie 2018- decembrie 2019 şi pentru primul trimestru al anului 2020, cu depăşirea termenelor pentru emiterea facturilor stabilite până la 9 martie 2020, pentru diferenţele aferente perioadei octombrie 2018- decembrie 2019 şi până la 30 aprilie 2020, pentru diferenţele aferente primului trimestru din 2020.

Aceste termene au fost calificate de instanţele de fond ca fiind termene de decădere şi, pe cale de consecinţă, s-a constatat că reclamanta este decăzută din dreptul de a solicita contravaloarea diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite pentru cele două perioade.

În temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 2545 C. civ., cu referire la calificarea termenelor prevăzute de Metodologia aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020 şi la sancţiunea aplicată. Relevă că argumentul reţinut de instanţa de apel, potrivit cu care sancţiunea decăderii se aplică deopotrivă actelor juridice, cât şi faptelor materiale, contravine principiilor de drept civil, întrucât sancţiunea decăderii nu poate fi aplicată decât pentru neîndeplinirea unui drept procesual în termen legal şi doar în cazul actelor juridice şi nu al unor documente justificative cum sunt facturile fiscale care consemnează cantităţi de produse, servicii şi echivalentul lor valoric. S-a mai motivat că dreptul de creanţă pretins îşi are izvorul în contractul de distribuţie a gazelor naturale şi existenţa sa nu poate fi anulată de netransmiterea facturii până la un anumit termen, nefiind protejat prin măsura reglementată. În opoziţie cu aceste argumente, intimata-pârâtă s-a apărat, susţinând în esenţă, că metodologia se încadrează în noţiunea de lege la care se referă art. 2545 C. civ., că dreptul de creanţă îşi are izvorul în metodologia de regularizare şi, prin urmare, termenele de emitere a facturilor sunt termene de decădere, iar nu de recomandare, aşa cum chiar emitentul normei interpretează norma şi confirmă că natura termenelor este de decădere.

Instanţa de recurs reţine, în considerarea prevederilor art. 2545 alin. (1) din C. civ., că "prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale, iar alin. (2) dispune că neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor". Totodată, art. 2547 stabileşte că "Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie".

Problema de drept care face obiectul disputei judiciare în această etapă a procesului vizează calificarea termenului de 30 de zile prevăzut art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologie, în sensul de a se stabili dacă acest termen este unul de decădere din dreptul recurentei reclamante de a-şi valorifica creanţa constând în diferenţa dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite.

Din interpretarea literală şi logică a textului din cuprinsul art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologie rezultă că aceste termene sunt instituite pentru transmiterea facturilor aferente diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite şi facturilor aferente diferenţelor dintre alocarea lunară finală şi suma cantităţilor alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018- decembrie 2019, respectiv pentru primul trimestru al anului 2020.

În mod evident, dispoziţiile pe care le conţin art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, referitoare la termenul instituit pentru transmiterea facturilor de regularizare, nu se referă la sancţiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanţelor rezultate din procesul de regularizare. Instanţa de apel a reţinut că este vorba de o decădere implicită care rezultă în mod neîndoielnic din intenţia emitentului de a reglementa condiţiile/termenele de exercitare a dreptului de a pretinde contravaloarea diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite aferente perioadei octombrie 2018 - decembrie 2019/primului trimestru al anului 2020 şi de a sancţiona neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit prin pierderea lui.

Instanţa de recurs apreciază că sintagma "în mod neîndoielnic" presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenţia legiuitorului pentru calificarea unui termen ca fiind de decădere, ceea ce implică înlăturarea oricărui dubiu că termenele în discuţie sunt termene de decădere din exerciţiul dreptului pentru recuperarea sumelor rezultate din diferenţele pozitive sau negative dintre cantităţile de gaze alocate şi cele distribuite. Or, din reglementarea art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare nu se poate deduce, în mod univoc, fără nicio îndoială rezonabilă că termenele pentru transmiterea facturilor sunt termene de decădere care atrag sancţiunea stingerii dreptului subiectiv de recuperare a sumelor rezultate din diferenţele pozitive apărute, pe parcursul executării contractului dintre părţi, între cantităţile de gaze alocate şi cele distribuite. Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte din actul normativ care îl instituie. Din modalitatea de redactare a normei şi din scopul întregii reglementări nu se poate deduce că termenele analizate sunt termene de decădere. Aplicarea sancţiunii decăderii, constând în stingerea dreptului subiectiv, apare lipsită de temei legal, în condiţiile în care din reglementarea termenelor respective nu se poate deduce în mod neîndoielnic o atare calificare.

Nu poate fi primită apărarea intimatei-pârâte potrivit căreia emitentul Metodologiei ar fi lămurit natura termenului menţionat la art. 8 alin. (5), invocând în acest sens adresa ANRE nr. x/17.02.2021 şi Decizia ANRE nr. 93/07.04.2021 emisă în soluţionarea unei plângeri formulate de un utilizator de reţea. Atât în adresa nr. x/17.02.2021, cât şi în Decizia nr. 93/07.04.2021, emise de ANRE se specifică faptul că, la momentul emiterii acestor documente, Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite a fost modificată şi completată prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 145/2020, publicat în Monitorul Oficial al României în data de 20 iulie 2020, care nu a mai păstrat prevederile referitoare la perioada octombrie 2018- decembrie 2019 şi că la data emiterii documentelor analizate termenele respective au expirat. În mod evident, emitentul Metodologiei nu se pronunţă în mod expres în sensul că termenele respective sunt termene de decădere.

Distinct de aceste aspecte, instanţa de recurs apreciază că reţinerea acestor apărări în fundamentarea deciziei atacate este contrară prevederilor art. 9 alin. (1) şi (2) C. civ.. Deşi este real că, în temeiul art. 9 alin. (1) C. civ., cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială, totuşi cele consemnate în documentele invocate în apărare nu pot fi calificate ca fiind dispoziţii interpretative din partea emitentului actului pentru clarificarea sensului normei legale, întrucât documentele invocate nu au valenţele unui act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat aşa cum impun prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Totodată, se reţine că interpretarea oficială produce efecte pentru viitor, iar nu şi pentru situaţii trecute. În acest sens, art. 9 alin. (2) C. civ. reglementează efectele pe care le generează norma interpretativă, stabilind că acestea se produc pentru viitor, din nevoia de a se asigura predictibilitatea actului normativ interpretativ, care trebuie cunoscut de destinatarii normei. În raport de aceste argumente, interpretarea oficială pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia adoptată a fost greşit aplicată în cauză.

La data naşterii raportului juridic dedus judecăţii, interpretarea actului normativ se poate realiza prin recurgerea la celelalte metode legale de interpretare a normelor juridice.

Din întreaga reglementare a Metodologiei de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite rezultă că scopul normei este acela de regulariza diferenţele dintre cantitatea de gaze naturale alocată şi cantitatea distribuită şi de a restabili echilibrul contractual. În contextul întregii reglementări, rezultă că termenele pentru transmiterea facturilor au rolul de a asigura succesiunea în timp a perioadelor stabilite etapizat pentru regularizare şi pentru contabilizarea corectă a operaţiunilor comerciale, depăşirea acestor termene putând fi sancţionată contravenţional în temeiul art. 194 pct. 27 din Legea nr. 123/2012, în măsura în care s-ar constata că persoana căreia îi incumbă obligaţia de transmitere a facturii se face vinovată de nerespectarea reglementărilor legale aprobate de ANRE.

Totodată, din interpretarea logică şi sistematică a art. 8 alin. (5), (6) şi 7 din Metodologie rezultă că suma de plată devine exigibilă pentru OD în termen de 20 de zile de la data primirii facturii aferente diferenţelor constatate (alin. (6), iar pentru UR, în termen de 15 zile de la primirea facturii aferente respectivelor diferenţe (alin. (7), fiind expres prevăzut în actul normativ că acestea sunt termene de plată.

În acest cadru, rezultă că termenele stabilite prin art. 8 alin. (6) teza finală şi alin. (7) teza finală din Metodologie marchează data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru recuperarea respectivelor creanţe, ceea ce infirma statuarea instanţei de apel că termenele stabilite pentru transmiterea facturilor sunt termene de decădere care atrag sancţiunea stingerii dreptului subiectiv de a pretinde contravaloarea creanţelor rezultate din diferenţele dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite.

În raport de considerentele reţinute prin această decizie, instanţa de recurs constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, întrucât instanţa de apel a calificat greşit termenele prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, ca fiind termene de decădere, cu aplicarea greşită a art. 2545 C. civ.

În temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., urmează a admite recursul declarat de recurenta-reclamantă, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre o nouă judecată a apelului instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 817/2022 din 19 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 817/2022 din 19 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 15 decembrie 2022.