Concession fees claim upheld; contract nullity counterclaim rejected post-bankruptcy

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 septembrie 2014 pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2014, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Ialomiţa, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 750.097,01 RON redevenţă scadentă la data de 30 iunie 2013 şi să fie obligată pârâta la plata majorărilor de întârziere în cuantum de 305.472,56 RON la 31 august 2014, calculate pentru suma de 750.097,01 RON, conform clauzelor contractuale, de la data de 30 iunie 2013 şi până la plata integrală a sumei solicitate.

Prin sentinţa civilă nr. 387/C din 13 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Judeţul Ialomiţa, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L. şi, în consecinţă: pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 750.097,01 RON, reprezentând redevenţă scadentă la data de 30 iunie 2013, suma de 305.472,56 RON, reprezentând majorări de întârziere calculate până la data de 31 august 2014 şi, în continuare, până la plata integrală a debitului.

Prin decizia civilă nr. 548/Ap din 30 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 387/2015 a Tribunalului Braşov, care a fost anulată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În rejudecare, la data de 14 iunie 2016, pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională .

Pe cale reconvenţională, pârâta-reclamantă reconvenţională a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a actului juridic reprezentat de contractul de concesiune nr. x din 25 noiembrie 2010 şi a actului adiţional nr. x din 3 februarie 2010, precum şi a Hotărârii Consiliului Judeţean Ialomiţa nr. 51 din 25 septembrie 2009. Ca efect al constatării nulităţii absolute, pârâta-reclamantă reconvenţională a solicitat să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea reclamantului-pârât Judeţul Ialomiţa la restituirea prestaţiilor achitate de pârâta-reclamantă, cu titlu de redevenţă (acestea având caracter de plată nedatorată) pentru perioada 11.04.2011-10.12.2012 şi la plata dobânzii legale aferente acestui debit, cu titlu de daune-interese.

Prin sentinţa civilă nr. 729/C din 2 noiembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2014, s-a dispus, în temeiul art. 75 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 85 din 2014, încetarea acţiunii formulate de reclamanta-pârâtă reconvenţională Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Ialomiţa, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvenţională S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., având ca obiect plata sumelor cuvenite cu titlu de redevenţă şi accesorii aferente, conform contractului de concesiune nr. x din 25 noiembrie 2009; s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţională S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţională Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Ialomiţa, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa; s-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei-reclamante reconvenţionale S.C. A. S.R.L., de reducere a onorariului solicitat de expertul tehnic judiciar specialitatea topografie C. şi, pe cale de consecinţă: s-a încuviinţat onorariul final, cuvenit expertului tehnic judiciar specialitatea topografie C., în sumă de 37.582 RON; pârâta-reclamantă reconvenţională S.C. A. S.R.L. a fost obligată la plata în contul expertului C. a sumei de 22.581,8 RON, cu titlu de diferenţă onorariu de expert.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta-reclamantă reconvenţională S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a formulat apel, solicitând, în principal, admiterea căii de atac şi anularea sentinţei apelate. În subsidiar, a solicitat modificarea în tot a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii cererii reconvenţionale şi acordării cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1371/Ap din 4 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Ialomiţa, împotriva sentinţei civile nr. 729/C din 2 noiembrie 2020, pronunţate de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care a fost păstrată.

La data de 19 ianuarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2024*, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1371/Ap din 4 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii recurate, cu consecinţa rejudecării cauzei şi admiterii cererii reconvenţionale.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii

1. Referitor la nulitatea pentru lipsa capacităţii de a contracta a Consiliului Judeţean Ialomiţa

Instanţa de apel a admis lipsa personalităţii juridice a Consiliului Judeţean (conform dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001), însă a apreciat, cu aplicarea greşită a legii, că o astfel de încălcare a legii nu este sancţionată cu nulitatea contractului, deoarece prin actul adiţional nr. x/05.08.2011 la contractul de concesiune Consiliul Judeţean a fost înlocuit cu Judeţul Ialomiţa, iar preşedintele Consiliului Judeţean reprezintă atât Judeţul, cât şi Consiliul Judeţean.

Instanţa de apel omite faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1190 din C. civ. de la 1864, "actul de confirmare sau ratificarea unei obligaţii, în contra căreia legea admite acţiunea în nulitate, nu este valabil, decât atunci când cuprinde obiectul, cauza, natura obligaţiei şi când face menţiune de motivul acţiunii în nulitate, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care este întemeiată acea acţiune", dar şi faptul că actul adiţional nr. x/05.08.2011 nu îndeplineşte niciuna dintre cerinţele textului de lege citat.

Mai mult, lipsa capacităţii de a contracta prin lipsa personalităţii juridice este o cauză de nulitate absolută ce nu poate fi acoperită prin confirmare şi nici prin faptul că preşedintele Consiliului Judeţean reprezintă Judeţul, având în vedere că la semnarea contractului acesta nu a reprezentat Judeţul, ci Consiliul Judeţean, astfel că persoana care a încheiat actul nu avea capacitatea de a contracta.

Conform dispoziţiilor art. 91 şi art. 115 din Legea nr. 215/2001, Consiliul Judeţean reprezintă un organ deliberativ al judeţului având atribuţii legate de administrarea patrimoniului judeţului prin emiterea de hotărâri şi, în niciun caz prin asumarea directă, în nume personal a drepturilor şi obligaţiilor judeţului în legătură cu bunurile aflate în proprietatea sa.

În situaţia de faţă, Consiliul Judeţean Ialomiţa care a semnat contractul de concesiune cu societatea pârâtă nu este subiect de drept civil, ci o subunitate fără personalitate juridică a Judeţului Ialomiţa, fără capacitatea de a deveni titular de drepturi şi obligaţii.

Faţă de aceste argumente, recurenta-pârâtă consideră că lipsa capacităţii de a contracta a Consiliului Judeţean este o cauză de nulitate absolută a contractului de concesiune ce nu poate fi acoperită prin confirmare, respectiv prin actul adiţional nr. x/05.08.2011, folosind ca pretext prevederile art. IX din O.U.G. nr. 63/2010.

2. Referitor la nulitatea pentru lipsa calităţii de proprietar a concedentului

Cu ignorarea legii aplicabile şi fără a oferi un temei de drept, instanţa de apel, utilizând în mod greşit prezumţia că drepturile înscrise în cartea funciară există, susţine faptul că nu se impune anularea contractului "cât timp nu s-a promovat vreo acţiune în constatarea nulităţii actelor în baza căruia şi-a înscris dreptul în CF şi dreptul său de proprietate nu a fost radiat din evidenţele CF".

Concluzia instanţei de apel este cât se poate de greşită şi ignoră în mod flagrant legea, emiţând teorii generice legate de prezumţia de valabilitate a înscrierilor de carte funciară, în ciuda faptului că pârâta a prezentat detaliat şi a motivat în fapt şi în drept că titlurile în baza cărora s-au făcut înscrierile în cărţile funciare nu fac dovada dreptului de proprietate.

Astfel, independent de valabilitatea sau nevalabilitatea actelor care au stat la baza înscrierilor în cartea funciară şi a eventualelor acţiuni de anulare a acestora, din analiza respectivelor acte rezultă, în mod clar, că acestea nu reprezintă titluri de proprietate pentru terenurile menţionate în contractele de concesiune, iar prezumţia de valabilitate a înscrierilor în cărţile funciare este răsturnată.

În cartea funciară nr. x Judeţul Ialomiţa figurează cu următorul titlu de proprietate - "act administrativ nr. 1063 din 25.09.2002, emis de Guvernul României, act administrativ nr. 5/28.01.2010, emis de Consiliul Judeţean Ialomiţa, act administrativ nr. 107/25.11.2009, emis de Consiliul Judeţean Ialomiţa", adică Hotărârea Guvernului nr. 1063/2002, Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 5/28.01.2010 şi contractul de concesiune a cărui nulitate s-a solicitat.

Din motive evidente, Hotărârea Consiliului Judeţean Ialomiţa nu poate constitui titlu de proprietate pentru Judeţul Ialomiţa, entitatea deliberativă din cadrul judeţului neputând atribui judeţului proprietăţi, iar contractul de concesiune nu reprezintă titlu translativ de proprietate.

Cât priveşte "actul administrativ nr. 1063 din 25.09.2002, emis de Guvernul României", adică Hotărârea Guvernului nr. 1063/2002, pentru motivele detaliate în cuprinsul cererii de recurs, autoarea căii de atac a solicitat Înaltei Curţi să observe că acesta nu constituie titlu de proprietate pentru terenurile menţionate în contractul de concesiune.

În cartea funciară nr. x Judeţul Ialomiţa figurează cu următorul titlu de proprietate - "act normativ nr. 1063 din 25.09.2002, emis de Guvernul României, act administrativ nr. 28/26.03.2003, emis de Consiliul Judeţean Ialomiţa, act administrativ nr. 1541/02.04.2003, emis de Prefectura Ialomiţa".

Aşadar, nici Hotărârea de Guvern şi nici actele emise de entităţi din cadrul judeţului nu atribuie judeţului dreptul de proprietate asupra terenurilor menţionate în contractul de concesiune.

Potrivit art. 7 şi urm. din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic ai acesteia, înregistrările cadastrale nu sunt constitutive de proprietate, spre deosebire de Hotărârile de Guvern, care sunt constitutive de proprietate.

În cazul de faţă, Hotărârea de Guvern nr. 1063/2002 nu transferă dreptul de proprietate asupra terenurilor menţionate în contractul de concesiune.

În egală măsură, nici Legea nr. 270/2005 pentru înfiinţarea Comunei Gura Ialomiţei, nici Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 51/2009, modificată prin Hotărârea nr. 6/28.01.2010, prin care s-a decis concesionarea şi nici măcar Hotărârea Consiliului Judeţean nr. 5/28.01.2010 pentru constatarea amplasării proprietăţii în Giurgeni şi Gura Ialomiţei nu sunt acte translative de proprietate şi nu conferă Judeţului Ialomiţa un drept de proprietate asupra vreunui teren în Gura Ialomiţei, astfel că reclamanta-pârâtă nu poate face dovada titlului său de proprietate.

Prin urmare, în lipsa unei Hotărâri de Guvern sau a altui document care potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia să transmită clar şi fără echivoc proprietatea asupra terenului situat în Gura Ialomiţei, după desfiinţarea D., acest teren rămâne în proprietatea publică a Statului Român.

Faptul că un organ deliberativ al pârâtei declară, prin două hotărâri, că are în proprietate anumite terenuri nu este de natură să îi confere acesteia un titlu valabil de proprietate.

Constituirea cărţilor funciare, cu încălcarea rigorilor legale, nu schimbă faptul că reclamanta-pârâtă nu este proprietara terenului din Gura Ialomiţei şi, prin urmare, nici nu avea capacitatea legală de a-l concesiona.

3. Referitor la nulitatea pentru lipsa unui obiect determinat, generată de imposibilitatea identificării terenurilor

Instanţa de apel consideră că terenurile au fost individualizate suficient prin actele adiţionale şi datele de carte funciară, ignorând complet conţinutul real al actelor adiţionale şi al cărţilor funciare.

De asemenea, instanţa de apel consideră că semnarea unui proces-verbal de predare-primire, fără obiecţiuni, materializează obiectul contractului.

Concluzia instanţei de apel este greşită din două perspective:

1) a fost dată fără a se pronunţa asupra faptului că unul dintre motivele de apel a fost acela că societatea pârâtă nu a avut posesia terenurilor;

2) chiar şi în cazul unei predări de terenuri acest lucru nu înseamnă că obiectul contractului ar fi determinat/determinabil, întrucât obiectul efectiv al predării şi obiectul contractului sunt două lucruri diferite;

În opinia instanţei de apel, existenţa unei suprafeţe mai mici decât cea menţionată în contract nu este de natură să conducă la nulitate care presupune inexistenţa din punct de vedere fizic a obiectului material al contractului, ceea ce nu se poate concepe în cazul unor imobile preluate în folosinţă şi înscrise în cartea funciară.

Concluzia instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât suprafeţele real concesionate sunt derizorii în comparaţie cu suprafeţele care trebuiau să facă obiectul concesiunii, iar un obiect real derizoriu nu poate valida contractul şi nu îi poate justifica existenţa.

4. Referitor la nulitatea pentru lipsa cauzei raportat la categoria de folosinţă a terenurilor, ca agricole neproductive

Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 82, art. 83 şi art. 88 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile care, prin degradare sau poluare, şi-au pierdut capacitatea de producţie vor fi constituite în perimetre de ameliorare, nu sunt incidente în cauză, deoarece terenurile care au format obiectul contractului de concesiune nu au fost incluse în astfel de perimetre.

Această concluzie este greşită, având în vedere că tocmai acesta este motivul de nulitate, respectiv faptul că terenurile, deşi neproductive, nu au fost incluse în perimetrele de ameliorare, aşa cum prevedeau imperativ dispoziţiile art. 82, art. 83 şi art. 88 din Legea nr. 18/1991, ci au fost concesionate societăţii pârâte care nu le putea folosi pentru motivul că făceau obiectul prohibiţiei stabilite de respectivele dispoziţii legale.

Recurenta-pârâtă a solicitat Înaltei Curţi să remarce că scopul contractului de concesiune este nul şi prin raportare la categoria de folosinţă a terenurilor concesionate de Consiliul Judeţean Ialomiţa.

Potrivit contractului, scopul concesiunii este reprezentat de realizarea de activităţi agricole şi construirea unui parc eolian.

Cu toate acestea, atât activităţile agricole, cât şi construirea parcului eolian nu sunt realizabile din cauza naturii şi categoriei de folosinţă a terenurilor.

Terenurile concesionate sunt neproductive, excluzând astfel, fără niciun dubiu, posibilitatea de a desfăşura activităţi agricole şi, mai mult, activităţile agricole încalcă scopul declarat al concesiunii prin Hotărârea Consiliului Judeţean din 25.09.2009 care stabileşte că scopul exclusiv al concesionării este dezvoltarea unui parc eolian, precum şi dispoziţiile Legii nr. 18/1991.

Întrucât ambele terenuri sunt agricole neproductive, prin concesionarea acestora, au fost încălcate normele imperative ale Legii nr. 18/1991, legea fondului funciar, astfel cum era în vigoare la data concesiunii.

Potrivit art. 77 din Legea nr. 18/1991 schimbarea categoriei de folosinţă pentru anumite categorii de terenuri, nu şi cele neproductive se face cu avizul organelor agricole de specialitate.

Or, Consiliul Judeţean Ialomiţa nu a obţinut avizul anterior emiterii Hotărârii din 25.09.2009 şi schimbării categoriei de folosinţă în parc eolian şi activitate agricolă.

Mai mult, terenurile neproductive nu pot fi exploatate, urmând a fi incluse obligatoriu în perimetre de ameliorare.

Aşadar, şi din perspectiva normelor imperative ale Legii nr. 18/1991 contractul de concesiune este lovit de nulitate absolută, fiind lipsit de un scop licit şi posibil.

5. Referitor la nulitatea pentru lipsa cauzei raportat la destinaţia reală a terenurilor, aceea de păşuni

Instanţa de apel a reţinut, cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, că:

- terenurile au fost folosite în mod ocazional pentru păşunat, ceea ce exclude aplicarea dispoziţiilor art. 44, art. 77, art. 78 şi art. 111 din Legea nr. 18/1991 şi ale prevederilor art. 6 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 73/2009;

- expertul a concluzionat că suprafaţa de 233,23 ha era compusă din mocirle, smârcuri, drumuri de acces şi canale, neîncadrându-se în categoria pajişti;

- art. 78 din Legea nr. 18/1991 permite schimbarea categoriei de folosinţă, iar societatea pârâtă nu a făcut dovada faptului că a solicitat şi i-a fost refuzat acest lucru;

Aceste concluzii ale instanţei de apel sunt greşite, deoarece:

- folosirea terenurilor drept păşuni este una permanentă, şi nu ocazională, astfel cum s-a demonstrat în etapele procesuale anterioare;

- indiferent că folosirea terenurilor drept păşuni a fost sau nu ocazională, acest aspect nu influenţează în niciun fel aplicabilitatea prevederilor legale privind păşunatul;

- compoziţia terenurilor constatată de către expert nu exclude utilizarea reală a acestora drept păşuni;

- art. 78 din Legea nr. 18/1991 nu permite schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor din păşuni într-o altă categorie, astfel că pârâta nu avea niciun motiv să solicite schimbarea categoriei de folosinţă. Mai mult, cauzele de nulitate se stabilesc în raport de momentul încheierii actului, iar nu în raport de demersurile ulterioare realizate de părţile actului;

Există documente care demonstrează că cel puţin 1.561,35 ha din cele 1.692,39 ha concesionate de la Consiliul Judeţean Ialomiţa sunt încadrate în categoria de folosinţă păşune.

Activitatea de păşunat excede scopului contractului de concesiune, respectiv activitate agricolă şi parc eolian şi nici nu reprezintă o exploatare directă, conform art. 6 din contractul de concesiune.

Schimbarea categoriei de folosinţă a păşunii putea fi efectuată în condiţiile art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 18/1991 numai cu acordul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

La momentul încheierii contractului de concesiune sau anterior, acest teren nu a obţinut avizul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale pentru dezvoltarea parcului eolian.

Mai mult, începând cu data de 13 mai 2013 a fost introdusă o interdicţie expresă în materia păşunilor, prin alin. (11), la art. 78 din Legea nr. 18/1991.

De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 111 din Legea nr. 18/1991 schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor în alte scopuri decât pentru producţia agricolă şi silvică constituie contravenţie.

6. Instanţa de apel reţine că aspectele referitoare la categoria de folosinţă a terenurilor deschid dreptul concesionarului de renunţare la concesiune, iar nu de nulitate pentru lipsa cauzei

Concluzia instanţei de apel, preluată de la prima instanţă, este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii.

Prima instanţă a reţinut că, în conformitate cu art. 10 pct. 5 din contractul de concesiune, imposibilitatea realizării obiectului contractului duce la încetarea acestuia fără drept de despăgubire, iar nu la nulitate.

În primul rând, recurenta-pârâtă a arătat că art. 10 pct. 5 din contract este subordonat existenţei unui contract valabil în ansamblul său, iar părţile nu pot înlătura, prin convenţie, cauzele de nulitate absolută.

Astfel, lipsa scopului la încheierea contractului constituie o cauză de nulitate absolută, iar nu una de denunţare a contractului.

În al doilea rând, se omite faptul că manifestarea intenţiei pârâtei de a pune capăt contractului a avut loc încă din anul 2013, când a solicitat reclamantei, în scris, încetarea contractului, refuzând să plătească, în continuare, redevenţele. La dosarul cauzei a fost depusă o amplă corespondenţă purtată cu reclamanta anterior declanşării prezentului litigiu.

Mai mult, în cadrul dosarului de faţă, pârâta a solicitat anularea contractului şi, implicit, încetarea acestuia şi restituirea sumelor achitate în baza contractului, în principal, pentru multiplele cauze de nulitate, iar, în subsidiar, pentru neexecutarea culpabilă a contractului de către reclamantă.

Aşadar, prevederile art. 10 pct. 5 din contractul de concesiune nu pot înlătura posibilitatea încetării contractului, ca urmare a nulităţii şi nici dreptul pârâtei de a fi despăgubită pentru neexecutarea culpabilă a contractului de către reclamantă.

7. Referitor la nulitatea contractului pentru lipsa cauzei în raport de avizul Transelectrica

Instanţa de apel a reţinut că necesitatea investiţiei în valoare de 2.000.000 euro, comunicată de Transelectrica, nu afectează valabilitatea contractului care trebuie apreciată în raport de momentul încheierii acestuia şi că avizul nu menţionează imposibilitatea dezvoltării parcului eolian, profitabilitatea nedeterminând nulitatea.

Această concluzie este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece instanţa de apel ignoră prevederile Legii nr. 31/1990, potrivit cărora scopul societăţilor comerciale este obţinerea de profit.

Aşadar, profitabilitatea este de esenţa societăţilor comerciale, iar avizul Transelectrica care, pe lângă faptul că impunea o investiţie în valoare de 2.000.000 euro, comunică şi faptul că parcul eolian urma să producă energie electrică pentru o piaţă de desfacere inexistentă, capacitatea acesteia depăşind de 7 ori necesarul zonei.

Dezvoltarea parcului eolian decis de către Consiliul Judeţean încalcă realităţile obiective ale zonei şi necesităţile de energie existente, investiţia uriaşă a societăţii pârâte fiind ulterior sortită eşecului, dat fiind faptul că energia produsă nu poate fi stocată, transportată şi, respectiv vândută, neexistând în acest sens o cerere reală şi o piaţă de desfacere.

În acest context, "studiul de oportunitate" aprobat de către Consiliul Judeţean care stabileşte scopul contractului este lovit de nulitate absolută, fiind bazat pe premise false şi pe lipsa de interes şi de cerere pentru consumul de energie eoliană, lipsind, din nou, contractul de concesiune de scop.

8. Referitor la nulitatea contractului pentru fraudarea legii de către reclamantă şi pentru cauza imorală urmărită

Instanţa de apel a reţinut, cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, că nulitatea pentru fraudă la lege şi cauză imorală presupune existenţa unei conivenţe ilicite între părţile contractante şi că nulitatea nu se poate aprecia din perspectiva unei singure părţi.

De asemenea, instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că manoperele uneia dintre părţi pentru inducerea în eroare a celeilalte părţi s-ar circumscrie unor alte cauze de nulitate care nu au fost invocate.

În primul rând, este de remarcat faptul că legea, respectiv dispoziţiile art. 943 pct. 4, art. 966 şi art. 968 din C. civ. de la 1864 nu fac niciun fel de trimitere la conivenţa frauduloasă între părţile contractante, instanţa de apel adăugând la lege într-un mod nepermis.

Prin urmare, dacă una dintre părţi a urmărit ca, prin încheierea actului, să fraudeze legea sau un scop imoral, atunci contractul nu poate fi menţinut ca valabil.

În al doilea rând, nulitatea pentru eroare sau dol sugerată de instanţa de apel (prin trimiterea la manoperele care induc în eroare cocontractantul) presupune totuşi ca scopul contractului să nu fraudeze legea sau bunele moravuri, ceea ce nu se regăseşte în cazul de faţă, utilizarea manoperelor dolosive fiind dublată de fraudarea legii şi de imoralitatea reclamantei.

Astfel, o cauză licită se determină prin raportare la prevederile art. 966 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect" şi la prevederile art. 968 din acelaşi cod, potrivit cărora "cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".

Susţinerea că Judeţul Ialomiţa nu a încălcat nicio lege la momentul încheierii contractului este nesinceră.

Consiliul Judeţean ştia de existenţa problemelor celor două terenuri şi, cu ignorarea acestui fapt, a inventat un proiect de energie verde pentru a cosmetiza activele nefuncţionale, inutilizabile din patrimoniul propriu, înşelându-şi partenerii care, cu bună-credinţă au concesionat, considerând că atât studiul de oportunitate, cât şi licitaţia organizată se vor putea materializa în dezvoltarea parcului eolian (înşelarea partenerilor s-a realizat nu ca în cazul dolului pentru un simplu folos material injust, ci şi pentru fraudarea legii).

Iminenţa afectării terenurilor de Natura 2000 şi a exceptării acestora de la desfăşurarea de activităţi profitabile, conform O.U.G. nr. 57/2007, erau evidente anterior încheierii contractului pentru Consiliul Judeţean Ialomiţa.

Pe de altă parte, chiar şi dacă s-ar face abstracţie de iminenţa instituirii ariilor naturale protejate, terenurile erau neproductive, iar Consiliul Judeţean Ialomiţa avea obligaţia de a demara procedurile speciale de îmbunătăţiri funciare prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Mai mult, Consiliul Judeţean Ialomiţa nu a analizat în studiul său de oportunitate sau nu a menţionat faptul că la nivelul judeţului nu exista o piaţă de desfacere a energiei, astfel că investiţiile şi redevenţele ar reprezenta o pierdere pentru investitor.

Consiliul Judeţean Ialomiţa a încălcat la momentul încheierii contractului atât principiile bunei-credinţe, cât şi normele imperative ale O.U.G. nr. 57/2007 şi Legea nr. 18/1991.

Prin demersurile nesincere şi studiile false a păcălit societatea pârâtă să încheie contractul de concesiune, transferând astfel ilegal şi injust interdicţiile şi problemele puse de O.U.G. nr. 57/2007 şi Legea nr. 18/1991 în sarcina pârâtei.

În contextul prezentat în cuprinsul cererii de recurs, este lesne de observat că toate activităţile Consiliului Judeţean Ialomiţa au fost întreprinse pentru inducerea investitorilor în eroare, cu scopul de a-i determina să investească, dar şi cu scopul obţinerii ilicite a unor sume disproporţionate şi nelegale, raportat la terenurile ce fac obiectul concesiunilor.

Referitor la contractele de subconcesiune, s-a arătat că au fost încheiate la solicitarea Consiliului Judeţean către persoane care utilizau terenul anterior concesiunii pe modelul de contract şi însoţite de "hărţile" întocmite de către Consiliul Judeţean.

Societatea pârâtă şi-a exprimat doar acordul în sensul că, până la demararea proiectului eolian, să permită crescătorilor de animale să utilizeze aceste terenuri, aşa cum obişnuiau să facă şi anterior, când terenurile erau administrate de Consiliul Judeţean.

Aceste contracte de subconcesiune nu îndeplinesc scopul contractului de concesiune a cărui nulitate se solicită.

9. Referitor la aprecierea instanţei de apel, în sensul că nulitatea produce efecte numai pentru viitor

Instanţa de apel, reluând concluzia primei instanţe, a reţinut că nulitatea nu poate produce efecte retroactiv, atâta timp cât pârâta a avut folosinţa terenurilor.

Această concluzie este greşită, deoarece nulitatea operează retroactiv, după principiul nullum est, nullum producit efectum.

Societatea pârâtă nici nu a avut folosinţa terenurilor, astfel cum s-a arătat, însă instanţele anterioare au decis să ignore solicitările acesteia de a se constata faptul că nu am avut în niciun moment beneficiul folosinţei terenurilor, potrivit scopului în care a contractat.

Cele două instanţe s-au mulţumit să declare o excepţie de la principiul restitutio in integrum, fără să invoce un text de lege, o prevedere legală sau măcar doctrinară care să susţină o astfel de afirmaţie.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că s-a aflat în posesia unor terenuri inutile pentru scopul concesiunii pentru o perioadă de timp nu este de natură să înlăture efectul retroactiv al nulităţii şi necesitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară.

Terenurile care s-au aflat în posesia pârâtei nu au fost terenurile din contractul de concesiune şi, mai mult, acestea nu au servit scopului contractului, fiind agricole neproductive, păşuni şi situri Natura 2000 care nu permiteau nici exploatare agricolă, nici dezvoltarea de parcuri eoliene.

Faptul că societatea pârâtă a subconcesionat terenurile nu are nicio relevanţă.

S-a arătat că pârâta a încasat o redevenţă de subconcesiune de 10% din valoarea redevenţei suportate de către aceasta în baza propriului contract de concesiune, iar din redevenţa de subconcesiune de 10% din concesiune, 25% a fost încasată tot de către Consiliul Judeţean Ialomiţa.

Subconcesiunea nu a avut pentru societatea pârâtă o valoare economică şi nu a reprezentat o realizare a scopului contractului (subconcesiunea nefiind nici dezvoltare de parc eolian, nici exploatare agricolă).

Activităţile desfăşurate pe terenurile subconcesionate, pentru care nu se poate determina că sunt, în realitate, terenurile menţionate în contractul de concesiune încheiat de societatea pârâtă cu Consiliul Judeţean Ialomiţa sunt de păşunat.

Prin urmare, acestea nu servesc activităţilor agricole sau parcului eolian şi nici nu reprezintă o exploatare directă a acestora de către pârâtă, conform contractului de concesiune.

10. Referitor la concluzia instanţei de apel, potrivit căreia în cadrul prezentului demers pârâta S.C. A. S.R.L. nu avea dreptul să solicite restituirea prestaţiilor pentru neexecutarea contractului, deoarece nu a solicitat şi rezilierea, reziliere care a format obiectul unui alt dosar

Recurenta-pârâtă a solicitat Înaltei Curţi să remarce că neexecutarea culpabilă a obligaţiilor fie ea sancţionată sau nu cu rezilierea generează dreptul părţii prejudiciate la restituirea prestaţiilor corelative obligaţiilor neîndeplinite, astfel că restituirea prestaţiei executate pentru o obligaţie corelativă neexecutată nu depinde de solicitarea rezilierii, ci de restabilirea echilibrului între părţi şi evitarea unei îmbogăţiri fără justă cauză a părţii care, deşi nu şi-a executat obligaţia, a beneficiat de o prestaţie nedatorată.

Totodată, aşa cum s-a arătat în faţa instanţei de fond, sentinţa civilă nr. 669/C/05.11.2014, pronunţată de Tribunalul Braşov, nu are niciun fel de autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, întrucât respectiva sentinţă nu a analizat în niciun fel culpa reclamantei-pârâte în neexecutarea contractului.

Terenurile ce fac obiectul contractului de concesiune sunt agricole neproductive şi au fost utilizate ca păşuni.

Faţă de această situaţie, sunt incidente în cauză dispoziţiile:

- art. 82 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile care prin degradare şi poluare (terenurile neproductive) şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de producţie pentru cultura agricolă sau silvică vor fi constituite în perimetre de ameliorare, sub conducerea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei;

- art. 83 şi art. 88 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora deţinătorii unor astfel de terenuri sunt obligaţi să le pună la dispoziţie pentru constituirea perimetrelor;

- art. 78 alin. (1) indice 1 la din Legea nr. 18/1991, introdus in aplicarea Regulamentului (CE) nr. 73/2009, potrivit căruia schimbarea categoriei de folosinţa a păşunilor este interzisă.

11. Referitor la onorariul expertului

Instanţa de apel nu motivează în vreun fel decizia de a menţine opinia primei instanţe cu privire la onorariul expertului în cuantum de 37.582 RON, declarând că efectuarea expertizei nu presupune doar deplasările în teren, ci şi consultarea evidenţelor scriptice şi redactarea raportului, suma nefiind disproporţionat de mare.

Cu toate că, prin notele scrise de la termenul de judecată din 9 iunie 2020, societatea pârâtă a explicat, pe larg, motivele pentru care solicită menţinerea onorariului final al expertului la nivelul onorariului provizoriu în cuantum de 15.000 RON, arătând că munca depusă nu este proporţională cu suma solicitată, prima instanţă şi instanţa de apel au stabilit, fără niciun fel de argumente concrete, că expertul este îndreptăţit la un onorariu în valoare de 37.582 RON, adică aproximativ suma de 7.700 euro pentru două deplasări în teren de câte o zi fiecare şi un raport de expertiză depus după 2 ani de la numire şi care a necesitat completări, având în vedere că expertul nu a rezolvat de prima dată obiectivele stabilite în integralitatea lor.

Suma solicitată de către expert în cuantum de 37.582 RON, cu titlu de onorariu, este nejustificată în raport cu Nota de evaluare a onorariului şi disproporţionată în raport cu activitatea efectiv desfăşurată, precum şi cu posibilităţile de plată ale societăţii pârâte care se află în procedura falimentului din data de 25 septembrie 2019.

Recurenta-pârâtă consideră că i se încalcă liberul acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, fără o justificare temeinică, întrucât a fost obligată la plata sumei de 37.582 RON şi, mai mult, i se înlătură singura posibilitate de a putea acoperi o parte din pasivul societăţii, respectiv admiterea cererii reconvenţionale ce formează obiectul prezentului dosar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Ialomiţa a depus întâmpinare la data de 4 martie 2022 (e-mail), prin care a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor. În temeiul dispoziţiilor art. 82 din C. proc. civ., intimata-reclamantă a înţeles să invoce excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat cererea de recurs .

Recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., a formulat răspuns la întâmpinare la data de 23 martie 2022.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2022 s-a respins excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat cererea de recurs, invocată de intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Judeţul Ialomiţa; s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., stabilindu-se termen la data de 8 decembrie 2022, ora 10:00, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, instanţa supremă observă că recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii recurate, cu consecinţa rejudecării cauzei şi admiterii cererii reconvenţionale, nesocotind că, în situaţia recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluţia casării cu reţinere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., autoarea căii de atac a invocat încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, criticile sale vizând soluţia dată cererii sale reconvenţionale, care a fost respinsă, deşi susţine că în cauză era incidentă sancţiunea nulităţii absolute a contractului de concesiune nr. x din 25 noiembrie 2010 şi a actului adiţional nr. x din 3 februarie 2010, încheiate de părţi.

Recurenta a indicat punctual pretinsele vicii ale actelor încheiate cu intimata, susţinând faptul că acestea sunt cauze de nulitate absolută, aşadar expresă, care nu poate fi acoperită.

Astfel, o primă critică deduce spre soluţionare chestiunea calităţii cocontractantului, respectiv Consiliul Judeţean Ialomiţa, care nu are personalitate juridică, prin urmare, nici capacitatea de a contracta.

Aceste susţineri nu pot fi primite, întrucât, pe de-o parte, aşa cum a reţinut instanţa devolutivă de control judiciar, în temeiul art. 102 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, Unitatea Administrativ Teritorială Judeţul Ialomiţa este reprezentată de Preşedintele Consiliului Judeţean, singurul care poate angaja faţă de terţi entitatea cu personalitate juridică, iar contractul de concesiune în dispută a fost semnat de acesta, înţelegând să angajeze contractual Judeţul Ialomiţa.

Pe de altă parte, actul adiţional nr. x/05.08.2011, semnat de aceleaşi părţi, confirmă teza anterior expusă, întrucât prin acesta părţile, prin voinţa lor expresă, au menţionat în calitate de concedent U.A.T. Judeţul Ialomiţa, entitatea angajată prin contractul de concesiune de reprezentantul legal, Preşedintele Consiliului Judeţean, astfel că nu se poate reţine încălcarea vreunei dispoziţii de drept material, statuarea instanţei de apel asupra acestui aspect fiind legală.

Cu privire la lipsa calităţii de proprietar a Judeţului Ialomiţa, fundamentată pe faptul că o hotărâre a consiliului local nu poate valora titlu de proprietate şi nici înscrierea în cartea funciară a unor acte netranslative de proprietate nu poate genera acest drept, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 30 din Legea nr. 7/1996, forma în vigoare la data efectuării înscrierii dreptului concedentului, "Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condiţiile prezentei legi, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul". Aşadar, înscrierile din cartea funciară se prezumă a reflecta realitatea atât timp cât rămân valabile şi nu au fost radiate din aceste evidenţe.

Cum în cauză, în baza probatoriului administrat, respectiv extrasele de carte funciară şi celelalte înscrisuri administrate în scopul probării dreptului de proprietate, instanţele devolutive au statuat asupra calităţii de proprietar a concedentului, această chestiune nu mai poate fi pusă în discuţie din perspectiva prezentată de recurentă, care urmăreşte reanalizarea dovezilor administrate pentru a se constata contrariul menţiunilor din cartea funciară. Or, în această fază procesuală, o asemenea analiză nu mai este permisă, examinarea de către instanţa de recurs a hotărârii atacate fiind posibilă numai în limita motivelor de nelegalitate prevăzute expres de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pretinsa încălcare şi aplicare greşită a legii nu se constată.

Nici critica privind incidenţa nulităţii faţă de lipsa obiectului determinat al contractului de concesiune nu poate fi reţinută, deoarece aspectul imposibilităţii identificării terenurilor concesionate a fost analizat şi de instanţa de apel, fiind fără echivoc faptul că, în cuprinsul actelor juridice încheiate, au fost menţionate expres imobilele terenuri, cu datele de identificare, iar contractul de concesiune şi-a produs efectele, întrucât recurenta, în calitate de concesionar, nu a invocat anterior acestui litigiu faptul că ar fi fost în imposibilitate de a beneficia de bunurile concesionate.

Un alt motiv de recurs a vizat lipsa cauzei actului juridic încheiat, autoarea căii de atac susţinând că viciul nulităţii este legat de categoria de folosinţă a terenurilor, care sunt neproductive şi nu ar putea fi folosite pentru activităţi agricole, astfel cum s-a prevăzut în contract. A susţinut recurenta că, încălcând dispoziţiile art. 82-83 şi art. 88 din Legea nr. 18/1990, care prevedeau obligaţia ca terenurile neproductive să fie incluse în perimetre de ameliorare, intimata, în calitate de concedent, le-a concesionat, cu nesocotirea obligaţiilor legale imperative.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, potrivit statuărilor curţii de apel fundamentate pe analiza dovezilor administrate, terenurile obiect al contractului de concesiune nu au fost incluse într-un perimetru de ameliorare, nefiind urmată procedura legală în acest sens, ci recurenta este cea care consideră, fără a avea atribuţii în acest sens, că acestea ar fi trebuit să fie supuse evaluării în acest scop. Or, atât timp cât imobilele vizate nu fac parte din perimetre de ameliorare, nu sunt incidente dispoziţiile invocate, prin urmare nici nu se poate reţine încălcarea sau aplicarea greşită a acestora. De altfel, nemulţumirea recurentei, care pretinde că aceste terenuri prezintă anumite vicii care le fac improprii scopului urmărit prin contract, nu poate fi reţinută drept fraudare a legii, ci, dacă ar fi întemeiată, ceea ce instanţa de recurs nu poate verifica în această etapă procesuală, opunându-se caracterul nedevolutiv al recursului, indică o lipsă de diligenţă a acesteia la încheierea contractului, sub aspectul verificării actelor prezentate de concedent, cu deosebire extrasele de carte funciară din care rezulta expres categoria de folosinţă.

Nici susţinerile recurentei privind destinaţia terenurilor ca păşuni, ceea ce ar fi contrar scopului urmărit prin încheierea contractului, nu pot fi evaluate de instanţa de recurs, având în vedere, pe de-o parte, că acestea au fost analizate şi în etapa apelului, prin prisma elementelor de fapt relevate de aceeaşi parte în calitate de titulară a căii de ataca devolutive, iar pe de altă parte, întrucât modul în care sunt prezentate vizează aspecte de temeinicie, iar nu de legalitate. Iar dispoziţiile art. 78 din Legea nr. 18/1991 privind schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor sunt invocate doar formal, întrucât în speţă nu se regăseşte ipoteza pe care acest text de lege o reglementează, recurenta apreciind eronat că pretinsa utilizare a unor terenului pentru păşunat (deşi raportul de expertiză a infirmat şi teza că acestea ar putea fi încadrate în categoria pajişti) ar echivala cu schimbarea destinaţiei acestora.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine, în acord cu statuările curţii de apel, că toate criticile referitoare la categoria de folosinţă, care ar determina imposibilitatea realizării obiectului concesiunii, invocate drept motive de nulitate a contractului părţilor şi a actului adiţional la acesta, nu pot avea un asemenea efect, întrucât părţile au prevăzut clauze care pot fi activate, într-o asemenea ipoteză, cu scopul de a pune capăt contractului. Astfel, pe lângă aspectul insuficientei diligenţe a concesionarei, deja reţinut anterior, pe care nu îl poate invoca pentru a se detaşa de raportul contractual, aceasta a avut la îndemână clauza de renunţare la concesiune, prin efectul căreia se putea exonera de obligaţiile asumate. Este adevărat că invocarea clauzei stabilită de părţi la art. 10 pct. 5 din contract presupune ca acesta să nu fie afectat de viciul nulităţii, ipoteză regăsită în speţă, recurenta optând însă pentru a solicita constatarea nulităţii acestuia pentru motive care impuneau aplicabilitatea clauzei menţionate, finalitatea fiind încetarea contractului.

Nulitatea contractului părţilor prin prisma necesităţii avizului Transelectrica nu poate fi reţinută, întrucât data emiterii acestuia este ulterioară încheierii contractului, or sancţiunea urmărită de recurentă trebuie apreciată numai în raport cu circumstanţele contemporane momentului încheierii contractului, neputând fi aplicabilă pentru împrejurări ulterioare. Condiţia impusă de Transelectrica, terţ faţă de contract, privind necesitatea unei investiţii în reţeaua de transport al energiei electrice, nu poate avea nicio influenţă asupra condiţiilor de validitate ale contractului de concesiune încheiat de părţi, astfel că argumentele prezentate relevă, în mod evident, nemulţumirea autoarei căii extraordinare de atac faţă de valoarea mare a investiţiei pe care o apreciază neprofitabilă, chestiune total străină de convenţia părţilor.

O altă critică formulată de recurentă vizează nulitatea concesiunii pentru fraudarea legii de către intimată şi pentru cauza imorală urmărită.

Nici aceste susţineri nu sunt fondate.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că, în ipoteza fraudei la lege, actul juridic încheiat este doar mijlocul prin care se eludează aplicarea unei norme legale imperative; aşadar, frauda la lege nu este o încălcare directă a legii, ci o nesocotire indirectă a ei, în sensul că anumite norme imperative se folosesc în alt scop decât acela pentru care au fost create. Scopul urmărit de părţi, prin fraudarea legii, nu este atât de a păgubi pe alţii, cât mai ales de a obţine ele însele un folos injust.

În acest context, este corectă statuarea instanţei de apel potrivit căreia frauda la lege presupune existenţa unei conivenţe ilicite între părţile contractante. Or, în speţă, recurenta nu a făcut dovada intenţiei intimatei de a frauda legea, nici a mecanismului fraudulos prin care au fost eludate norme legale imperative. Nici cauza imorală, adică contrară bunelor moravuri, nu fost probată în speţă, astfel că şi susţinerile în fundamentarea acestei teze vor fi respinse.

De altfel, prin argumentele prezentate în dezvoltarea acestui motiv sunt reluate unele chestiuni deja expuse în cadrul criticilor precedente, vizând nerespectarea de către intimată a unor obligaţii legale, apreciate de către recurentă necesare pentru validitatea contractului semnat. De asemenea, se impută concedentului reaua-credinţă, în scopul inducerii în eroare a partenerilor contractuali, or aceste critici vizează, în mod neechivoc, temeinicia cererii, iar nu legalitatea acesteia.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de apel a apreciat eronat că nulitatea produce efecte numai pentru viitor, Înalta Curte constată că această chestiune este una pur teoretică, deci nu vizează aplicarea greşită a legii, în măsura în care problema de drept a efectelor nulităţii şi a excepţiilor de la acestea ar trebui analizată numai în ipoteza în care această sancţiune civilă ar fi fost aplicată. Or, în cauză, curtea de apel a menţinut soluţia primei instanţe de respingere a cererii reconvenţionale formulate de S.C. A. S.R.L., aşadar, nu a constatat incidenţa vreunui motiv de nulitate dintre cele invocate de apelantă. În acest context, aprecierile recurentei asupra aspectelor teoretice şi ipotetice reţinute de prima instanţă, confirmate şi de instanţa devolutivă de control judiciar nu pot fi examinate drept critici de nelegalitate atât timp cât nu vizează efectiva aplicare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii. Aceasta, deoarece niciuna dintre instanţele anterioare nu a constatat nulitatea absolută a actelor contestate, împrejurare care nu putea conduce la analizarea efectelor unei sancţiuni neaplicabile.

Sub aspect pur teoretic, considerentele deciziei atacate cu privire la faptul că nulitatea produce efecte doar pentru viitor în cazul contractelor cu executare succesivă, categorie în care se încadrează şi cel de concesiune, sunt legale, întrucât în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. civ. de la 1864, care guvernează convenţia părţilor, acest tip de prestaţii erau exceptate de la principiul restitutio in integrum.

Autoarea căii de atac a mai imputat instanţei de apel statuarea greşită asupra faptului că, în prezenta cauză, nu putea să solicite restituirea prestaţiilor pentru neexecutarea contractului, deoarece nu a solicitat şi rezilierea, această cerere formând obiectul unui alt demers judiciar iniţiat de U.A.T. Judeţul Ialomiţa, care a fost admis. Faţă de acel proces, a afirmat că sentinţa civilă nr. 669/C/05.11.2014, pronunţată de Tribunalul Braşov, nu are autoritate de lucru judecat în litigiul pendinte, întrucât respectiva hotărâre nu a analizat în niciun fel culpa reclamantei în neexecutarea contractului. În continuare, a prezentat argumente prin care a urmărit să justifice temeinicia cererii sale privind culpa neexecutării contractului şi dreptul la restituirea prestaţiilor.

Înalta Curte subliniază că toate susţinerile recurentei subsumate acestui motiv nu vizează greşeli de judecată rezultate din aplicarea eronată a legii, ci aspecte de temeinicie decurgând din aprecierile instanţelor devolutive asupra fondului cauzei. Prin aceste critici, titulara căii extraordinare de atac nu a indicat modalitatea concretă în care normele de drept material au fost nesocotite, ci supune atenţiei instanţei supreme fondul raporturilor contractuale dintre părţi şi conduita acestora pe parcursul executării contractului, chestiuni care nu pot face obiectul examinării în etapa procesuală a recursului, faţă de art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. care, indicând că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă.

Nici ultima critică formulată de recurentă privind cuantumului onorariului de expert nu poate fi primită, aceasta neavând valenţe de nelegalitate, faţă de statuările Deciziei nr. 3/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit căreia "motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Această decizie, deşi analizează chestiunea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, este aplicabilă prin analogie şi prezentei cauze, întrucât criticile vizează cuantumul onorariului expertului, care se încadrează tot în categoria cheltuielilor de judecată. De altfel, considerentele deciziei instanţei supreme au avut în vedere, pe de-o parte, faptul că instanţele devolutive dispun de o marjă de apreciere în analiza acestor cheltuieli, raportat la munca depusă şi complexitatea cauzei, criterii care pot fi regăsite şi în cazul expertului judiciar, iar, pe de altă parte, faptul că stabilirea cuantumului acestora presupune o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

Faţă de cele anterior expuse, înlăturând în totalitate criticile aduse de recurentă deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1371/Ap din 4 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.