Contractual liability of a housing agency under a mandate: distinction between obligations of means and result, and opposability of a definitive administrative judgment to civil proceedings

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând:

1. să fie obligată pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în temeiul răspunderii civile contractuale, la plata sumei de 1.300 euro (respectiv 6036,07 RON/lună la cursul de 1 euro = 4.6539 RON din 16.11.2018) pentru perioada cuprinsă între 20 noiembrie 2015 şi data depunerii cererii de chemare în judecată, respectiv 20 noiembrie 2018, în total suma provizorie de 46.800 euro (echivalentul sumei de 218.270,52 RON la cursul de 1 euro = 4,6639 RON din 16.11.2018), cu titlu de daune-interese, constând în contravaloarea lipsei de folosinţă în sumă de 1.200 euro/lună (echivalentul sumei de 5.596,68 RON/lună la cursul de 1 euro = 4,6639 RON din 16.11.2018) pentru perioada cuprinsă între 20 noiembrie 2015 şi 20 noiembrie 2018, în sumă totală de 43.200 euro (echivalentul a 201.480,48 RON la cursul de 1 euro = 4,6639 RON din 16 noiembrie 2018), evaluată provizoriu până la stabilirea prin expertiză tehnică de evaluare a sumei exacte, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ce se va acumula până la data predării la cheie a locuinţei, după recepţia la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S7, situat în sectorul 1, Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. x/15.07.2004;

2. să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei;

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin încheierea din 19 iunie 2019, a admis excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei a VI-a civile invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre secţiile a III-a - a V-a ale Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2018, la data de 2 august 2019.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin încheierea din 21 octombrie 2019, a admis excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei a III-a civile invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Bucureşti, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 109F din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin cererea înregistrată la data de 6 decembrie 2018 reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor morale în sumă de 100 euro/lună (echivalentul sumei de 466,39 RON/lună la cursul de 1 euro = 4,6639 RON din 16.11.2018) pentru perioada cuprinsă între 20 noiembrie 2015 - 20 noiembrie 2018, în sumă totală de 3.600 euro (echivalentul sumei de 16.790,04 RON la cursul de 1 euro = 4,6639 RON din 16.11.2018), precum şi la plata daunelor morale ce se vor acumula în continuare până la data predării la cheie a locuinţei după recepţie la terminarea lucrărilor şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă din care face parte şi locuinţa tip S7, situat în sectorul 1, Bucureşti, cu număr cadastral x şi înscris în CF individuală nr. x, conform încheierii nr. x/15.07.2004.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2372/2020 din 25 noiembrie 2020, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 68.483,46 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 20 noiembrie 2015 - 10 iulie 2020; a respins restul pretenţiilor, ca nefondate; pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 12.135 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat apel, solicitând admiterea acestuia şi modificarea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1393/A din 14 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva sentinţei civile nr. 2372 din 25 noiembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.; apelanta-pârâtă a fost obligată să plătească intimatei-reclamante suma de 3.318 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

La data de 4 noiembrie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1393/A din 14 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin memoriul de recurs, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată este nelegală, deoarece nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

S-a criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a reţinut, în mod nelegal, efectul puterii de lucru judecat decurgând dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în alt dosar, în care intimata-reclamantă nu este parte şi care nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă.

Din prevederile art. 430 din C. proc. civ., care a preluat principiile puterii de lucru judecat reglementate de dispoziţiile art. 1201 din C. civ., rezultă că trebuie îndeplinită condiţia triplei identităţi (de obiect, cauză şi părţi) pentru a exista putere de lucru judecat.

Or, în dosarul reţinut de către instanţa de apel, având ca reclamant pe B., reclamanta din prezenta cauză nu a fost parte şi nu au fost analizate obligaţiile asumate prin contractul de mandat nr. x/25.05.2004, invocat în cauza de faţă.

Este adevărat că motivarea nu trebuie să aibă în vedere toate detaliile invocate de părţi, însă instanţa de judecată trebuia să determine raporturile juridice obligaţionale între părţi care să conducă la stabilirea naturii răspunderii contractuale a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, să efectueze o analiză a elementelor răspunderii, să identifice faptele ilicite care au fost săvârşite de Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi care au condus, printr-o legătură de cauzalitate, către prejudiciul pretins de intimata-reclamantă.

În raport de circumstanţele concrete ale cauzei, faţă de conţinutul amplu al înscrisurilor depuse în probaţiune, hotărârea instanţei de apel apare ca nemotivată şi constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Absenţa motivării din cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti are semnificaţia necercetării fondului cauzei şi atrage, după sine, casarea hotărârii cu reţinerea cauzei spre rejudecare.

Deşi avea obligaţia de a analiza probele administrate, instanţa s-a rezumat la a reitera o hotărâre judecătorească anterioară, pronunţată cu privire la alte părţi, afirmând că aceasta beneficiază de putere de lucru judecat, motiv pentru care, a respins susţinerile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, ca nefondate.

Instanţa de apel, pe baza probelor administrate în cauză, trebuia să se pronunţe asupra caracterului obligaţiilor asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a îndeplinirii sau neîndeplinirii acestora, asupra existenţei sau inexistenţei unei fapte ilicite a mandatarului Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

S-a arătat că între reclamanta A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu au existat alte litigii anterioare ale căror soluţii să poată fi considerate ca având autoritate de lucru judecat asupra litigiului de faţă.

Recurenta-pârâtă consideră că, în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor şi a aplicării dreptului, iar hotărârea pronunţată nu oferă părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată. Scopul motivării este tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de către instanţa de judecată.

În cauza de faţă, instanţa s-a mulţumit cu reţinerea răspunderii Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe analizată în cadrul altor dosare.

Motivarea instanţei de apel este superficială şi contravine prevederilor legale în materie.

Instanţa de apel, prin hotărârea pronunţată, nu face decât să confere putere şi calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătoreşti, în care poate exista un element de asemănare, ignorându-se însă realitatea faptică, care este diferită în fiecare dosar în parte.

În condiţiile în care nu a analizat probele administrate şi apărările formulate de ambele părţi, instanţa de apel nu a putut nici să stabilească împrejurările de fapt esenţiale în cauză, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii nelegale.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut faptul că instanţa de apel a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi că nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi, contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau.

Astfel, s-a arătat că prin art. 1 al contractului de mandat, se conferă Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe atribuţii de reprezentare a beneficiarei în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire.

Or, noţiunea de "urmărire" defineşte acţiuni de diligenţă, iar nu de rezultat.

Obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe sunt obligaţii de mijloace, sancţionabile în măsura în care se face dovada că debitorul nu a utilizat mijloacele specifice pentru atingerea rezultatului, culpa contractuală raportându-se la neutilizarea mijloacelor specifice, iar nu la însăşi neobţinerea rezultatului.

Înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nesocotite de instanţa de apel, nu conturează încălcarea de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe a acestor obligaţii în contextul în care limitele au fost trasate prin contractul de mandat.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe a efectuat demersurile necesare urmărind executarea contractului de mandat încheiat cu reclamanta A., demersuri concretizate prin încheierea procesului-verbal de predare-primire a locuinţei din data de 12 decembrie 2013 (înregistrat la Agenţia Naţională pentru Locuinţe sub nr. 1052), prin care reclamanta din prezenta cauză recunoaşte, sub semnătură, faptul că lucrările de construcţii şi instalaţii sunt executate conform proiectului şi opţiunilor făcute (punctul 4 din procesul-verbal depus la dosarul cauzei).

De vreme ce obligaţiile stabilite în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor de construire, au fost îndeplinite şi, mai mult, reclamanta a exonerat mandatarul de orice răspundere, asumându-şi preluarea locuinţei, în mod nelegal, prin hotărârea recurată, s-a reţinut că este probată culpa contractuală a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, actele îndeplinite de aceasta fiind suficiente pentru a nu se reţine o culpă în sarcina sa (din moment ce imobilul se află în posesia reclamantei încă din anul 2013, anterior introducerii cererii de chemare în judecată; mai mult, pe perioada pentru care se solicită despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, reclamanta se afla în posesia acestuia).

Obligaţia de mijloace asumată a fost îndeplinită cu suficientă diligenţă, motiv pentru care, recurenta-pârâtă apreciază că neatingerea rezultatului, în termenul de 24 luni, este indiferentă.

În lipsa unei dovezi care să ateste faptul că locuinţa intimatei-reclamante a fost predată, în termenul contractual, de antreprenorul general către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, acesteia din urmă nu îi poate incumba obligaţia de nepredare la termen a locuinţei reclamantei, conform contractului de antrepriză generală.

Deşi a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale, instanţa a stabilit că Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu a coordonat entităţile pârâte şi nu a adoptat niciuna dintre măsurile energice pe care le avea la dispoziţie, astfel încât se face culpabilă şi de neîndeplinirea obligaţiei de realizare a utilităţilor, soluţia de admitere a acţiunii reclamantei având drept temei, încălcarea de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe a obligaţiilor asumate în baza tuturor contractelor şi convenţiilor încheiate - la care reclamanta din prezenta cauză nu este parte - sau încălcarea unor obligaţii izvorâte din lege care constituie temeiul unei răspunderi civile delictuale.

Antrenarea răspunderii contractuale a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, conform raţionamentului expus de instanţă, a fost angajată nu doar în baza contractului de mandat, ci în baza tuturor contractelor încheiate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe, a tuturor actelor normative care guvernează activitatea acesteia şi în baza tuturor relaţiilor stabilite.

Răspunderea contractuală are la bază neîndeplinirea unei obligaţii asumate de pârâtă în relaţia cu reclamanta printr-un contract, obligaţie care constituie conţinutul acelui raport juridic, pe când încălcarea oricărei alte obligaţii, izvorâte din lege sau alte raporturi juridice, străine raportului analizat, antrenează răspunderea delictuală a celui care se face vinovat de respectiva încălcare.

Părţile Convenţiei MM 1909/06.05.2004 au convenit, conform art. 1 din această convenţie, să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, însă nu se poate susţine faptul că Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe i-ar reveni obligaţia de a asigura finalizarea lucrărilor în condiţiile în care convenţia respectivă prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenţiei înţelege să contribuie la realizarea obiectivului şi obligaţiile asumate în acest scop, iar printre obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu se regăseşte o astfel de obligaţie.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe poate şi trebuie să fie responsabilă pentru ceea ce şi-a asumat faţă de intimata-reclamantă în baza contractului de mandat - contract preexistent, care atrage răspunderea contractuală şi care nu poate fi asimilat poziţiei reţinute de instanţă - poziţie care presupune analizarea unei răspunderi delictuale.

De asemenea, în analiza modului de îndeplinire a obligaţiilor derivând din contractul de mandat, nu pot fi aplicate toate contractele în care Agenţia Naţională pentru Locuinţe este parte, avându-se în vedere împrejurarea că intimata-reclamantă nu este parte în acestea, oricare ar fi ele.

Împrejurarea că Agenţia Naţională pentru Locuinţe are ca obiectiv realizarea locuinţelor pe credit ipotecar, nu schimbă câtuşi de puţin natura juridică a contractului încheiat între părţi (mandat) şi nici nu modifică dispoziţiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

Nefinalizarea la termen a cartierului nu a fost determinată de acţiunea sau inacţiunea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe în rezolvarea problemelor ivite sau de modul defectuos de urmărire a activităţii.

Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu poate fi răspunzătoare pentru acţiunile sau mai ales inacţiunile autorităţilor şi a societăţilor cu atribuţii în domeniu.

Obligaţiile părţilor semnatare ale Convenţiei MM 1909/06.05.2004 sunt distincte de obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe, astfel încât aceste părţi au fost sau trebuiau să fie în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile independent de activitatea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu au nicio relevanţă şi nicio influenţă asupra rezultatului asumat prin semnarea Convenţiei.

De la începutul derulării programului şi până în prezent, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a depus toate diligenţele, în vederea îndeplinirii şi realizării obligaţiilor asumate, astfel încât locuinţele finalizate să poată fi recepţionate şi predate beneficiarilor conform contractelor încheiate, dovada fiind înscrisurile de la dosar, corespondenţa purtată, participarea la întâlniri, acţiunile formulate în instanţă.

Pe de altă parte, s-a arătat că Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu este instituţie publică, ci instituţie de interes public, diferenţa între cele două tipuri de entităţi fiind majoră.

Aşadar, nu poate fi obligaţia Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe de a bugeta sau identifica resursele financiare ale entităţilor implicate în realizarea utilităţilor pentru programul construcţii de locuinţe prin credit ipotecar.

Mai mult, intimata-reclamantă nu a mandatat Agenţia Naţională pentru Locuinţe să o reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât nu se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe sub acest aspect.

Cu alte cuvinte, Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu şi-a asumat nici contractual şi nici legal efectuarea reţelelor de utilităţi.

Prin urmare, nu se poate ajunge la concluzia că Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, astfel încât să se stabilească în sarcina acesteia obligaţia de a repara un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă, în condiţiile în care imobilul este finalizat, iar utilităţile au fost realizate, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.

Un alt motiv de recurs vizează prejudiciul, în privinţa căruia instanţa de apel a menţinut opinia tribunalului care a dispus efectuarea unei expertize de specialitate pentru a se determina eventualul prejudiciu cauzat intimatei-reclamante constând în lipsa de folosinţă a imobilului contractat prin nepredarea la timp a acestuia, stabilind în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe existenţa unui prejudiciu, pentru nepredarea la termen.

O astfel de interpretare greşită a actului dedus judecăţii nu poate duce la atragerea răspunderii contractuale a Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, întrucât obligaţia de finalizare şi de predare la termen a locuinţei este exclusiv în sarcina antreprenorului general în baza contractului de construire, iar realizarea utilităţilor în sarcina autorităţilor locale (contractul de cooperare din anul 2008, contract de execuţie lucrări din 2013), în care Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu este parte.

Recurenta-pârâtă consideră că prejudiciul nu a fost dovedit.

Sub acest aspect, a menţionat că situaţiile avute în vedere de expert şi analiza din cadrul raportului nu reprezintă o dovadă a prejudiciului.

În concret, a susţinut faptul că nu a fost prezentat, în cadrul expertizei, un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, nu s-au analizat contracte de închiriere valabil încheiate pentru a putea dovedi o sumă reală ce ar fi putut fi obţinută, ci doar oferte ale proprietarilor, în cartiere deloc comparabile cu cel în discuţie, fără a se avea în vedere situaţia concretă a zonei rezidenţiale, ceea ce nu probează un prejudiciu real, efectiv.

A mai arătat că, în materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între părţi.

Or, în baza contractului de mandat, obligaţia Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie care a fost respectată şi dovedită cu înscrisurile depuse la dosar.

Nu se poate ignora faptul că raportul de expertiză întocmit în cauză conţine o evaluare ipotetică a unui imobil, raportat la o situaţie ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar, finalizat. În acest context, această evaluare nu poate avea caracter de certitudine.

În plus, nu poate fi reţinut caracterul cert al prejudiciului, sub aspectul existenţei şi al posibilităţii de evaluare, atâta timp cât nu au fost prezentate probe din care să rezulte că reclamanta ar fi avut posibilitatea efectivă de a ceda folosinţa locuinţei în lipsa utilităţilor şi a străzilor.

Prin urmare, stabilirea în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe a existenţei unui prejudiciu pentru lipsa de folosinţă a imobilului reprezintă o măsură abuzivă, avându-se în vedere, pe de o parte, împrejurarea că imobilul se află în posesia intimatei-reclamante, iar, pe de altă parte, faptul că prejudiciul nu are un caracter cert.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare şi înscrisuri, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-pârâte Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenţei şi întinderii lor.

Recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 6 octombrie 2022 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE, stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la 8 decembrie 2022, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, faptul că motivarea deciziei atacate este superficială având în vedere că instanţa de apel nu a explicat argumentul potrivit căruia unele hotărâri trebuie avute în vedere la soluţionarea cauzei, iar altele trebuie înlăturate, în condiţiile în care toate hotărârile cuprind dezlegări cu privire la conduita Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

Aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretenţiile şi apărările lor de către instanţa sesizată.

Prin raportare la aceste dispoziţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că decizia instanţei de contencios administrativ este opozabilă recurentei-pârâte, iar deciziile pronunţate în cauze similare nu pot fi opuse intimatei-reclamante.

Relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Atâta timp cât, conform interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, o hotărâre judecătorească definitivă a unei instanţe de contencios administrativ se opune şi unei instanţe penale, în pofida art. 22 din C. proc. pen. român (identic cu art. 28 alin. (2) al actualului C. proc. pen.), cu atât mai mult o hotărâre judecătorească definitivă a unei instanţe de contencios administrativ se opune şi unei instanţe civile. Iar decizia nr. 5197/25.04.2017, atâta timp cât stabileşte obligaţii în sarcina ANL în legătură cu Complexul din care face parte şi imobilul reclamantei nu este o simplă jurisprudenţă, o decizie de speţă, ci o hotărâre pe deplin obligatorie în sarcina ANL care îi poate fi opusă şi în litigii ulterioare chiar vizând alţi mandanţi. Nu numai opozabilitatea, ci chiar opunerea cu putere de lucru judecat, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei 5197/25.04.2017 şi fapta ilicită a ANL şi vinovăţia acesteia în raporturile cu mandanţii din complexul Henri Condă a fost reţinută şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".

Prin urmare, decizia recurată respectă exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., astfel încât criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta a reţinut, în mod nelegal, efectul puterii de lucru judecat decurgând dintr-o hotărâre judecătorească pronunţată în alt dosar, în care intimata-reclamantă nu este parte şi care nu a avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă.

Aceste critici se încadrează în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., "hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."

Acest text de lege consacră principiul opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti faţă terţi, care vor fi ţinuţi să respecte cele statuate printr-o hotărâre judecătorească; aceştia vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărârea ce li se opune, dat fiind că nu au figurat ca părţi în procesul respectiv.

Simetric, hotărârea judecătorescă nefavorabilă unei părţi va putea fi invocată de terţi într-un proces ulterior, statuarea din această hotărâre neputând fi ignorată de către instanţă.

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 5197/25.04.2013, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coadă".

Deşi acţiunea din dosarul nr. x/2011 a privit imobilul aflat pe lotul nr. x, decizia anterior evocată cuprinde dezlegări cu privire la conduita recurentei-pârâte faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coadă", deci inclusiv cu privire la imobilul intimatei-reclamante, aflat în acelaşi stadiu de nefinalizare ca şi celelalte imobile.

În consecinţă, dezlegările date prin decizia evocată anterior au avut în vedere acelaşi context cu cel din prezentul proces, chiar dacă a fost pronunţată de o instanţă de contencios administrativ.

Aceste dezlegări nu au fost însă valorificate de instanţele devolutive în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., ci în baza principiului opozabilităţii efectelor hotărârii judecătoreşti, care nu presupune identitatea de părţi între cele două procese.

Prin urmare, sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, faptul că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor nu este una de rezultat, ci de diligenţă, specifică contractului de mandat.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Potrivit art. 1 din contractul de mandat nr. x/25.05.2004, mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicit de mandant să-l reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire-obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Din analiza acestei clauze rezultă că Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost împuternicită să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei tip S7 de pe lotul nr. x, în conformitate cu proiectul tehnic şi autorizaţia de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate convenite.

Prin clauza stipulată la art. 14 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

La art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din acelaşi contract.

În consecinţă, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, conform art. 1539 din C. civ. de la 1864 şi art. 381 din Codul comercial de la 1887.

Contractul de mandat nu a fost însă încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului. În realitate, contractul de mandat dedus judecăţii este un act juridic complex prin care reclamantul a împuternicit-o pe pârâtă să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire.

În aplicarea regulii de interpretare prevăzute de art. 970 alin. (2) din C. civ. de la 1864, conform căreia "convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care această parte a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Din analiza prevederilor legale anterior evocate rezultă că obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci mandatarul acţionează ca un adevărat dezvoltator cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligaţiile Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi. În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale.

Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impun ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin clauza stipulată la art. 2 lit. b) din convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, Agenţia Naţională pentru Locuinţe s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, iar părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor.

În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

În consecinţă, obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal şi convenţional, Înalta Curte reţine că este justă concluzia instanţei de apel în sensul că "obligaţia contractuală a pârâtei de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor este o obligaţie de rezultat, inclusiv prin prisma cadrului în care a fost înfiinţată ANL şi îşi desfăşoară activitatea ANL, cadru care stă la baza şi a contractului cu reclamanta, inclusiv prin prisma contractului de antrepriză generală pentru că şi acesta a fost menţionat expres în contractul cu reclamanta în preambul ca stând la baza acestuia".

Aşadar, obligaţiile stabilite de lege în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificaţia depăşirii sferei obligaţiilor de diligenţă ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecinţă, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Faţă de cele anterior expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă nu a depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare. Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1393/A din 14 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea formulată de intimata-reclamantă A. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.