Extraordinary appeal for material error and omitted grounds against foreign judgment exequatur dismissed, respondent ordered to pay litigation costs

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra contestaţiei în anulare, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 martie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B. l-au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să recunoască şi să încuviinţeze executarea silită pe teritoriul României a hotărârii judecătoreşti pronunţate de Federal Circuit Court of Australia at Melbourne în dosarul nr. x din 2016.

La data de 28 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a V-a civile a aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 1886 din 14 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea, a recunoscut hotărârea pronunţată la 10 august 2016 de instanţa australiană în dosarul nr. x 160, a încuviinţat executarea ei silită pe teritoriul României şi a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată, în sumă de 12.003,05 RON.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor de la 12 octombrie 2018 şi de la 7 decembrie 2017, pârâtul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 150A/17.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; apelantul a fost obligat la plata către intimaţi a sumei de 3.813,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii de amânare a pronunţării din 6 ianuarie 2020, C. declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

În motivare, recurentul a susţinut faptul că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, că sunt motivate contradictoriu şi că au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2548/24.11.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea de suspendare a judecăţii recursului şi a respins ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât C. împotriva deciziei civile nr. 150A/17.02.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La data de 9 iunie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, contestaţia în anulare formulată de contestatorul C. împotriva deciziei nr. 2548 din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 din C. proc. civ.

Contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi rejudecarea recursului, cu consecinţa admiterii acestuia, casării în parte a deciziei recurate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, în apel, de către Curtea de Apei Bucureşti, raportat la prevederile art. 508 alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu prevederile art. 497 din acelaşi cod.

Consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când [...] dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale", text de lege care are în vedere greşelile evidente, involuntare, săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale importante.

În opinia contestatorului, dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale concretizată în raportarea eronată la prevederile Legii nr. 151/2015. Astfel, s-a arătat că, deşi Legea nr. 151/2015 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2018, instanţa de recurs, în respingerea criticile invocate prin cererea de recurs, se raportează la această lege şi la măsurile dispuse în cuprinsul ei, fiind evident că se impune admiterea contestaţiei în anulare, raportat la acest temei de drept.

Din simpla lecturare a considerentelor deciziei contestate, se poate observa că instanţa de recurs a făcut referire la Legea nr. 151/2015 care nu se aplică în litigiul dedus judecăţii, neputând sta la baza motivelor de respingere a recursului.

Subsumat motivului de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatorul a arătat că recursul formulat a fost sintetizat pe fiecare critică în parte adusă soluţiei din apel, însă instanţa de recurs nu a analizat şi nu a motivat decizia cu privire la toate motivele de recurs, omiţând în mod evident să se pronunţe asupra unor critici concrete aduse deciziei pronunţate în apel.

Instanţa de recurs, prin decizia contestată, nu a examinat criticile subsecvente ale inexistenţei unei reciprocităţi de fapt concrete între decizia supusă exequatorului şi condiţiile reciprocităţii de fapt cu privire la recunoaşterea unei hotărâri a instanţei australiene în materie civilă, raportat la considerentele dezvoltate de recurent pe aspectul referitor la neîndeplinirea identităţii părţilor (adică părţile din procedura de executare trebuie să fie aceleaşi cu cele din sentinţa străină) şi la neîndeplinirea condiţiei conform căreia dispozitivul hotărârii a cărei recunoaştere şi încuviinţare a executării silite se cere trebuie să se refere la o datorie fixă, aceste critici fiind formulate prin cererea de recurs, însă nu au fost analizate de completul de recurs.

Pe acest aspect, urmează a constata că instanţa de recurs a analizat critica adusă de recurent cu privire la dovedirea contrarie prezumţiei legale, raportat la lipsa punctului de vedere propriu al Ministerului Justiţiei, însă nu a analizat motivul de recurs raportat la neîndeplinirea criteriilor de condiţionare a recunoaşterii de fapt, aşa cum au fost ele comunicate de Guvernul Australian, instanţa de recurs precizând doar că "Din această perspectivă, a lipsei dovezii contrare prezumţiei legale, toate celelalte aspecte invocate de recurent în cadrul acestei prime critici - vizând lipsa unei identităţi între părţile din dosarul instanţei australiene şi cel de faţă şi lipsa indicării, în hotărârea străină, a unei datorii fixe - nu au relevanţă, deoarece nu pot demonstra, prin ele însele, lipsa reciprocităţii prezumate; în măsura în care ele au fost invocate şi în susţinerea următoarei critici, vor fi evaluate în cele ce succed", fără ca ulterior să se regăsească şi "evaluarea" instanţei de recurs.

Un alt motiv omis de instanţa de recurs în soluţionarea şi motivarea deciziei contestate îl reprezintă critica dezvoltată prin motivele de recurs sub forma criticii regăsite la filele x din recursul formulat, respectiv 2.2. - instanţa de apel, în mod nelegal, cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1.097 (1) lit. a) din C. proc. civ. coroborat cu aplicarea şi interpretarea greşită a celor cuprinse în art. 663 din acelaşi cod.

În final, contestatorul a arătat că un ultim motiv omis de instanţa de recurs îl reprezintă critica dezvoltată prin motivele de recurs sub forma criticii regăsite la filele x din recursul formulat, respectiv 2.3. - instanţa de apel, în mod nelegal, cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1.097 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. coroborat cu art. 10, art. 31, art. 555, art. 557 şi 2.561 alin. (1) din C. civ.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 din C. proc. civ.

Intimaţii A. şi B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. La termenul de judecată din 6 octombrie 2022, apărătorul intimaţilor a arătat că aspectul legat de inadmisibilitatea contestaţiei în anulare a fost invocat ca apărare de fond, în considerarea faptului că motivele prezentate în susţinerea căii de atac în retractare nu se încadrează în cele prevăzute de dispoziţiile legale, iar Înalta Curte a luat act de poziţia procesuală a intimaţilor.

Înalta Curte, analizând contestaţia în anulare din perspectiva temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

În cadrul motivului de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., contestatorul susţine faptul că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale concretizată în raportarea eronată la prevederile Legii nr. 151/2015. Astfel, s-a arătat că, deşi Legea nr. 151/2015 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2018, instanţa de recurs, în respingerea criticile invocate prin cererea de recurs, se raportează la această lege şi la măsurile dispuse în cuprinsul ei, fiind evident că se impune admiterea contestaţiei în anulare, raportat la acest temei de drept.

Potrivit acestui text de lege, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Norma legală evocată reglementează contestaţia în anulare specială exercitată împotriva hotărârii instanţei de recurs, care este rezultatul unei erori materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului.

Sintagma "erori materiale" vizează acele greşeli materiale cu caracter procedural, care au condus la pronunţarea unei soluţii eronate, ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente ori date materiale importante, existente la dosarul cauzei la momentul pronunţării hotărârii atacate.

Motivul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. nu poate viza însă aspecte ce ţin de judecata în fond a cauzei, constând în aprecierea greşită a probelor administrate în cauză sau interpretarea ori aplicarea greşită a unor dispoziţii legale; aceste aspecte se circumscriu unor greşeli de judecată care nu pot fi subsumate noţiunii de eroare materială, specifică contestaţiei în anulare speciale.

Pornind de la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că prin considerentele referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 151/2015, instanţa de recurs a soluţionat un motiv de recurs al contestatorului, realizând o interpretare şi o delimitare a dispoziţiilor legale evocate de către acesta în cadrul litigiului de recunoaştere a hotărârii străine pe teritoriul României.

Referirile instanţei de recurs la un act normativ nu pot constitui o eroare materială de natură procedurală, ci reprezintă înfăptuirea unui element esenţial al actului de justiţie sub aspectul motivării în drept a hotărârii cu arătarea temeiurilor pe care aceasta se sprijină, în acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Instanţa supremă a explicat recurentului că Legea nr. 151/2015 nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii, însă chiar şi în situaţia în care acest act normativ s-ar fi aplicat cauzei, tot nu ar fi schimbat soluţia dată asupra fondului.

În al doilea rând, aceste considerente referitoare la inaplicabilitatea Legii nr. 151/2015 nu vizează o chestiune de procedură, ci reprezintă verificarea pe care instanţa de recurs o face asupra normelor de drept material aplicate în cadrul judecăţii din apel.

Dacă instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare ar examina în fond motivele invocate din perspectiva celor solicitate de contestator, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă transformată într-o cale de atac de reformare.

Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice motivat de faptul că nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac, în acest sens fiind şi Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunţată în Cauza Pshenichny împotriva Rusiei, paragraful 26.

Prin urmare, criticile contestatorului formulate în susţinerea motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. nu se circumscriu unei erori materiale în sensul dispoziţiilor legale evocate, ci reprezintă, de fapt, nemulţumirea acestuia cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de recurs, fiind inadmisibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuţie în calea extraordinară de atac.

Aşadar, nu este incident cazul de anulare reglementat de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În cadrul motivului prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., contestatorul a arătat că instanţa de recurs, prin decizia contestată, nu a examinat criticile subsecvente ale inexistenţei unei reciprocităţi de fapt concrete între decizia supusă exequatorului şi condiţiile reciprocităţii de fapt cu privire la recunoaşterea unei hotărâri a instanţei australiene în materie civilă, raportat la considerentele dezvoltate de recurent pe aspectul referitor la neîndeplinirea identităţii părţilor (adică părţile din procedura de executare trebuie să fie aceleaşi cu cele din sentinţa străină) şi la neîndeplinirea condiţiei conform căreia dispozitivul hotărârii a cărei recunoaştere şi încuviinţare a executării silite se cere trebuie să se refere la o datorie fixă.

De asemenea, instanţa supremă a omis să se pronunţe pe criticile din recurs ce au vizat faptul că în sentinţa de faliment "nu este stabilită nicio sumă certă, lichidă şi exigibilă", ceea ce contravine art. 663 din C. proc. civ. referitor la executarea silită. Totodată, contestatorul apreciază că instanţa de recurs a omis să se pronunţe pe criticile referitoare la faptul că sentinţa de faliment contravine prevederilor din dreptul român în privinţa transferului dreptului de proprietate privată.

Cât priveşte motivul de contestaţie în anulare reglementat de legiuitor prin art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Contestaţia în anulare întemeiată pe acest motiv poate fi admisă numai dacă instanţa de recurs a omis să analizeze un motiv de casare dintre cele prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi cu care a fost învestită în termenul legal.

Neexaminarea distinctă a fiecărei critici subsumate unui motiv de recurs nu constituie însă o omisiune în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., dacă instanţa a răspuns motivului de recurs printr-un considerent comun prin gruparea criticilor şi cercetarea lor în bloc.

În speţă, instanţa supremă a realizat un control judiciar real asupra motivelor de recurs, iar împrejurarea că au fost grupate argumentele recurentului şi s-a răspuns uneori acestora printr-un considerent comun, s-a datorat caracterului supraabundent al criticilor supuse analizei.

De aceea, instanţa de recurs a arătat, în prealabil, că examinarea fiecărui motiv presupune un unic răspuns la criticile prezentate, în urma grupării lor în ipotezele de nelegalitate invocate, fără să fie utilă analiza lor repetată.

Totodată, pentru a fi admisibilă contestaţia în anulare, trebuie să se constate de către instanţa de judecată că nu a fost analizat un motiv de recurs relevant pentru soluţionarea cauzei, apt să conducă la o altă soluţie decât cea pronunţată prin hotărârea atacată.

În realitate, contestatorul, pe calea prezentei căi de atac în retractare, supune analizei aspecte identice cu cele ce au făcut obiectul judecăţii anterioare.

Însă aceste aspecte nu pot fi repuse în discuţie în cadrul unei contestaţii în anulare, deoarece această cale extraordinară de atac în retractare nu deschide oportunitatea formulării unui recurs la recurs, ci tinde la retractarea unei hotărâri pentru înlăturarea neregularităţilor formale, expres şi limitativ prevăzute de lege.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente cazurile de anulare invocate de contestatorul C., în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei nr. 2548 din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Faţă de soluţia de respingere a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe contestatorul C. la plata sumei de 4.000 Euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii B. şi A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul C. împotriva deciziei nr. 2548 din 24 noiembrie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Obligă contestatorul C. la plata sumei de 4.000 Euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimaţii B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 decembrie 2022.