Contractual liability for loss of entrusted goods and risk allocation in processing agreements

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub număr de dosar x/2020, reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 310.410,25 Euro, contravaloarea a 1.510.770,90 Ron (calculat la cursul BNR din data de 11.112020 la valoare de 1 Euro = 4,8667 Ron), reprezentând debit conform facturii nr. x/18.01.2017; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în cuantum de 68.073,53 Euro, echivalentul a 331.293,43 RON, calculată conform dispoziţiilor art. 4 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, de la data scadentei (18.03.2017) şi până la momentul introducerii acţiunii (11.11.2020) în continuare, până la plata efectivă a debitului; obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată avansate pe parcursul prezentului litigiu.

Prin sentinţa civilă nr. 718/CA/2021 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020 s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta A.., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L..

Împotriva acestei sentinţe, A.. a declarat apel.

Prin decizia nr. 174 din 13 mai 2022, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de A. m.b.H împotriva sentinţei nr. 718/CA/2021, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2020, şi a obligat apelanta la 17.850 RON, cheltuieli de judecată în favoarea intimatei.

În termen legal, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., A.. a declarat recurs,

Recurentul a precizat că încadrează criticile aduse deciziei atacate în prevederile şi se raportează la aplicarea greşită a normelor de drept în prezenta cauză.

Prezentând etapele procesuale anterioare ale disputei litigioase, recurentul a arătat că a solicitat obligarea intimatei la plata sumei de 310.410,25 Euro, contravaloarea a 1.510.770,90 Ron (calculat la cursul BNR din data de 11.112020 la valoare de 1 Euro = 4,8667 Ron), reprezentând debit conform facturii nr. x/18.01.2017 şi la plata dobânzii legale în cuantum de 68.073,53 Euro, echivalentul a 331.293,43 RON, calculată conform dispoziţiilor art. 4 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, de la data scadentei (18.03.2017) şi până la momentul introducerii acţiunii (11.11.2020) în continuare, până la plata efectivă a debitului.

Precizează că temeiul emiterii facturii invocate l-a reprezentat contractul de colaborare nr. x/02.09.2013, încheiat între părţi. Conform contractului, recurentul deţinea obligaţia să furnizeze materii prime pentru prelucrare, iar intimata se obliga să asigure prelucrarea acestora şi să livreze materia finita obţinută în urma prelucrării.

Se susţine că instanţa de apel a înţeles să respingă cererea de apel, raportat la faptul că în sarcina pârâtei intimate nu s-a născut, în temeiul art. 1350 C. civ., coroborat cu art. III şi IV din Contractul de colaborare nr. x/2013, obligaţia de achitare a contravalorii facturii nr. x/18.01.2017, în cuantum de 310.430,25 euro.

Sub un prim aspect, în dezvoltarea motivelor de recurs, a criticat interpretarea greşită a art. 1.270 C. civ., prin care a fost denaturată instituţia forţei obligatorii a contractului, ignorându-se esenţa şi scopul său real.

În opinia sa, imprecizia definirii obiectului a permis interpretarea contractului în sensul prejudicierii sale, prin decizia recurată reţinându-se că avea dreptul de a obţine prelucrarea materiei prime livrate şi nu de a încasa preţul acesteia, dar s-a ignorat cauza acestei pretenţii şi anume imposibilitatea intimatei de a prelucra materia primă furnizată.

Autorul căii de atac a apreciat ca fiind contrară dispoziţiilor art. 1.350 alin. (1) C. civ., statuarea instanţei de apel vizând împrejurarea că, în lipsa unei prevederi contractuale, emiterea facturii nu are aptitudinea de a naşte obligaţia intimatei de remitere a sumei de bani, ci pe aceea de a livra produse finite.

În combaterea considerentului evocat, a arătat că a livrat materia primă intimatei, care nu şi-a executat, din culpă, obligaţia de livrare a produsul finit, reiterând că intimatei îi revenea obligaţia de a achita factura în litigiu. A apreciat că această stare de fapt o îndreptăţea, în calitate de creditor, să solicite executarea silită în natură sau să recurgă la alte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obţine prestaţia cuvenită sau să obţină constrângerea debitorului în acelaşi scop.

Totodată, consideră că instanţei de apel a interpretat eronat dispoziţiile art. 1.268 alin. (3) C. civ., interpretare care a permis concluzia, contrară intenţiei comune a părţilor, că intimata nu devine obligată la plata contravalorii materiilor prime nici în cazul în care nu livrează produsul finit.

O altă normă de drept material greşit aplicată, susţine recurentul, o reprezintă art. 1.530 C. civ., a cărui interpretare eronată a condus la a valida îmbogăţirea fără just temei a intimatei cu contravaloarea materiei prime furnizate, rezultat al respingerii cererii de obligare a acesteia la plata de daune-interese.

În susţinerea acestei critici, a contrazis întemeierea raţionamentului instanţei de apel pe hotărârea instanţei penale care a încetat procesul penal deschis în urma incendiului produs la fabrica intimatei. Pe de o parte, a arătat că aceasta contravine art. 28 C. proc. pen., care dispune expres că instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, în privinţa existenţei prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite. Pe de altă parte, a arătat că prin raportul de expertiză întocmit în dosarul penal ca urmare incendiului din 2017, nu a fost în mod definitiv înlăturată culpa intimatei.

Sub un alt aspect, recurentul a invocat interpretarea greşită a normelor privitoare la riscul pieirii bunului, art. 1755 C. civ., apreciind că este imposibil ca acesta să fie obligat să suporte riscul pieirii bunurilor, în contextul în care bunurile se aflau sub paza intimatei, fiind în posesia acesteia încă de la 20.01.2017, reprezentând data livrării acestora.

Susţine că intimata avea obligaţia contractuală de a depozita şi prelucra în timp, materiile prime, fapt ce nu s-a întâmplat, obligaţia de plată a facturii fiind scadentă la 18.03.2017. Incendiul care a generat distrugerea materiei prime s-a produs la 12.09.2017, astfel încât, nu numai că produsele se aflau deja în posesia intimatei cu mult timp înainte de producerea incendiului, ci şi obligaţia de plată era deja scadentă.

A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, pe cale de consecinţă, să se dispună trimiterea pricinii spre o nouă judecată instanţei de apel.

Intimata pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului formulat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Ipoteza de casare analizată impune autorului căii de atac să argumenteze nelegalitatea statuărilor în drept ale instanţei de apel printr-un raţionament propriu care să îi expună viziunea în privinţa legalei aplicări a normelor de drept pertinente la situaţia de fapt fixată în fazele devolutive, aceste exigenţe rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) şi 488 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel cum va rezulta din examinarea recursului, numai o parte dintre criticile recurentului satisfac aceste cerinţe de motivare a căii de atac.

Instanţa supremă va analiza împreună criticile prin care recurentul pretinde încălcarea art. 1.270 C. civ., apreciază că instanţa de apel trebuia să aplice regulile de interpretare cuprinse în art. 1.268 alin. (3) şi (1).269 alin. (1) C. civ. şi susţine aplicarea greşită a art. 1.755 C. civ., referitoare la riscul contractului.

Aceste critici au ca premisă opinia recurentului, contrară celei a instanţei de apel, în privinţa calificării contractului de colaborare nr. x/02.09.2013, din care derivă disputa litigioasă.

Examinarea Înaltei Curţi relevă, însă, că instanţa de prim control judiciar a făcut o legală aplicare a art. 1.270 raportat la art. 1.168, 1.225 şi 1.266 C. civ., criticile recurentului fiind nefondate în privinţa efectelor acesteia, respectiv, stabilirea obiectului contractului şi reliefarea obligaţiilor asumate de părţi.

Contrar susţinerii recurentului, obiectul contractului este determinat şi precis, iar atunci când voinţa părţilor este clar exprimată, deci clauzele contractuale sunt lipsite de echivoc, nu este necesară aplicarea regulilor de interpretare a contractelor; interpretatio cessat in claris.

Instanţa de apel a respectat art. 1.270 C. civ., când a dat obligaţiilor asumate de părţi efectele prevăzute de înţelegerea acestora şi nu pe cele pretinse de recurent, care s-a prevalat de dispoziţii legale străine contractului încheiat de părţi. Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor stabilite prin contractul amintit, exclude aplicarea normelor speciale din materia vânzării sau furnizării, fiind îndestulător dreptul comun, consacrat legislativ în capitolul I din Cartea a V-a, Titlul II din C. civ., ca şi în alte dispoziţii de aplicare generală, ce vor fi indicate în continuare.

Optând pentru o acţiune în răspundere contractuală, recurentul a învestit instanţele cu analiza pretenţiei sale în perimetrul convenţiei complexe încheiate cu intimata; această cerere este incompatibilă cu propunerea pe care autoarea căii de atac o face, ca obiectul contractului să fie disjuns în operaţiuni juridice distincte -vânzare-cumpărare, furnizare - care să producă efectele lor proprii.

Pe de altă parte, prin raportare la clauzele convenţiei, instanţele devolutive au reţinut corect caracterul său netranslativ de proprietate, iar această concluzie, pe care recurentul nu o combate, justifică înlăturarea art. 1.755, 1.767, 1.678 şi 1.274 C. civ.

Aşadar, Înalta Curte înlătură cele trei critici analizate, impunând concluzia că instanţa de apel a aplicat legal dispoziţiile art. 1.270 C. civ. şi nu a încălcat art. 1.268 şi 1.269 C. civ.

Potrivit art. 1.350 C. civ.:

"(1) Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii".

Normă legală enunţată reprezintă sediul materiei pentru răspunderea contractuală, a cărei angajare presupune existenţa unei fapte ilicite, sub forma neexecutării unei obligaţii contractuale, prejudiciul, existenţa raportului de cauzalitate dintre cele două şi vinovăţia debitorului.

Este nefondată şi susţinerea recurentului conform căreia a fost greşit înlăturat motivul său de apel prin care a susţinut că intimatei îi incumba obligaţia de plată a contravalorii materiei prime, în situaţia neexecutării obligaţiilor sale de prelucrare şi de livrare a produsului finit.

Cum în mod legal au constatat instanţele devolutive, obiectul contractului nr. x/02.09.2013, care a stat la baza raportorilor contractuale, respectiv la baza emiterii facturii a cărei contravaloare s-a solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii, a constat în mai multe operaţiuni juridice conexe, în furnizarea de către recurent a materiilor prime pentru prelucrare şi în prelucrarea acestora de către intimată, urmată de livrarea produselor finite recurentului.

Capitolul III din contractul nr. x/02.09.2013 reglementează preţul contractului, iar în legătură cu preţul materiilor prime, intimatei îi revine obligaţia de a livra produsele finite obţinute în urma prelucrării mărfurilor livrate de recurentă.

Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţele devolutive au mai reţinut incidenţa în cauză a unui caz fortuit, de natură a înlătura răspunderea contractuală a pârâtei intimate, conform dispoziţiilor art. 1351 alin. (1) C. civ.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel, de respingere a motivelor circumscrise încălcării art. 1.350 C. civ. este corectă.

Prin critica vizând aplicarea art. 1.530 C. civ., întemeiată pe instituţia executării silite prin echivalent, recurentul susţine că i s-a negat dreptul la daune-interese, deşi intimata şi-a încălcat obligaţia contractuală.

Într-adevăr, în condiţiile în care debitorul nu îşi execută obligaţia contractuală, în mod culpabil şi fără justificare, creditorul poate solicita executarea silită prin echivalent, în condiţiile art. 1.530 C. civ.

Premergător analizei în drept, instanţa supremă subliniază că nu poate fi cenzurată în recurs statuarea în fapt a instanţei de apel potrivit căreia neexecutarea obligaţiei de plată ce revenea intimatei, clarificată anterior, a fost cauzată de incendiul produs în 12.09.2017 la fabrica sa de prelucrare. În egală măsură, nu poate fi reevaluată aprecierea curţii de apel privind caracterul exonerator al acestui eveniment cu privire la obligaţia intimatei, dat fiind că, prin calea de atac exercitată, recurentul nu a criticat această dezlegare.

Înalta Curte constată că art. 558 C. civ. a fost legal aplicat de instanţa de prim control judiciar, rezultând concluzia că, până la termenul la care intimata îşi executa obligaţia de plată - nestipulat contractual -, riscul pieirii materiilor prime livrate era suportat de recurentă, în sprijinul acestei interpretări fiind şi art. IV.2 din convenţie, prin care reclamantei îi revenea obligaţia încheierii unei asigurări a acestora, aspect reţinut cu justeţe de instanţa de control judiciar.

În acest cadru procesual, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală şi prin raportare la art. 1.530 C. civ., întrucât cazul fortuit exclude existenţa raportului de cauzalitate şi angajarea răspunderii contractuale a intimatei sub forma obligării acesteia la plata de daune-interese, iar la momentul când a survenit evenimentul, obligaţia intimatei nu devenise scadentă.

Nu în ultimul rând, în argumentarea recursului, descriind situaţia dosarului penal nr. x/2019 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, recurentul a invocat dispoziţiile art. 28 C. proc. pen., conform cărora instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Or, nu se poate reţine că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale, astfel cum încearcă să recurentul să susţină.

Apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanţei să conchidă că, în speţă, caracterul accidental a fost stabilit în expertiza tehnică întocmită de către C., iar cu privire la o eventuală vinovăţie a intimatei, a menţionat că prin Ordonanţa pronunţată la data de 22.06.2021 în dosarul penal nr. x/2019 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara s-au pronunţat soluţii de clasare pentru infracţiunile cercetate în legătură cu incendiul din luna septembrie 2017 de la fabrica pârâtei.

Este adevărat că potrivit art. 28 C. proc. civ., instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal, însă revenea recurentului-reclamant sarcina de a face dovada contrară, sub aspectul situaţiei de fapt, câtă vreme acesta susţine în continuare existenţa culpei pârâtei intimate.

Pentru toate raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi invocat de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 477 A din 16 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentului în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentului-reclamant A.. la plata sumei de 35700 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A.. împotriva deciziei nr. 174/2022 din 13 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A.. la plata sumei de 35700 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2022.