Appeals admitted, loan repayment ruling partially quashed and remanded on separate-property issue and costs.

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată în data de 5 iulie 2016 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta societatea B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 2.460.726 RON cu titlu de împrumut nerestituit şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 339 şi următoarele, art. 2158 şi următoarele C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L. a solicitat, în principal, anularea acţiunii introductive ca insuficient timbrată şi, în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a constatării prescripţiei dreptului material la acţiune, dar şi ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.

La 2 august 2016, numita C. a formulat o cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâtei B. S.R.L., prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulată de soţul său, reclamantul A..

La 16 septembrie 2016, reclamantul A. a depus întâmpinare la cererea de intervenţie accesorie, prin care a solicitat, în principal, respingerea ca inadmisibilă în principiu a cererii de intervenţie accesorie iar, în subsidiar, respingerea acesteia ca nefondată.

Prin încheierea nr. 2377/2016 din 23 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalului Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 170/2017 din 27 aprilie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a declinat judecarea cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 57/F/CC/2017 din 26 mai 2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect restituire împrumut, în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Ca urmare a emiterii regulatorului de competenţă, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalul Specializat Cluj, la 23 iunie 2017, sub nr. x/2016*.

La termenul din 25 octombrie 2017, conform încheierii de şedinţă de la acea dată, instanţa a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, având ca obiect constatarea faptului că în timpul căsătoriei dintre C. şi reclamantul A. s-a dobândit, sub regimul comunităţii de bunuri, creanţa în valoare de 2.460.726 RON faţă de societatea B. S.R.L., respectiv constatarea faptului că, la dobândirea creanţei, numita C. a avut o cotă de contribuţie de 90%, iar reclamantul A. a avut o cotă de contribuţie de 10%, precum şi ieşirea din indiviziune cu privire la creanţa în sumă de 2.460.726 RON.

Totodată, cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în principiu.

De asemenea, având în vedere faptul că reclamantul a depus la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru, pârâta nu a mai susţinut excepţia anulării cererii ca nefiind timbrată.

În ceea ce priveşte chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune constând în restituirea sumelor datorate, aceasta a fost interpretată ca fiind o chestiune de fond, instanţa apreciind că trebuie verificată pentru fiecare împrumut datorat data acordării lui, dată de la care ar curge şi termenul de prescripţie.

La 12 februarie 2019, intervenienta C. a depus note de şedinţă, prin care a arătat că, din creditările făcute de-a lungul timpului societăţii B. S.R.L., suma de 612.896 RON reprezintă bunul său propriu, motiv pentru care a susţinut că reclamantul nu are niciun drept să solicite restituirea ei, invocând calitatea de bunuri comune a sumelor creditate.

La 7 mai 2019, reclamantul A. a depus la dosar o cerere de modificare a cuantumului pretenţiilor, sens în care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.448.415 RON, arătând că înţelege să îşi micşoreze pretenţiile la această sumă (a exclus de la calcul două categorii de sume pe care experţii le-au avut în vedere, în speţă, rata credit D. S.R.L. şi o dare în plată).

Prin sentinţa civilă nr. 884/2019 din 15 mai 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi cu intervenienta accesorie C. şi a obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantului A. şi intervenientei accesorii C., suma de 2.448.415 RON. Totodată, a compensat cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat apel, solicitând schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării societăţii B. S.R.L. la plata, doar către acesta, a sumei de 2.448.415 RON, precum şi obligarea societăţii B. S.R.L. şi a intervenientei C. la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de fond; de asemenea, a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. şi a intervenientei accesorii C. la plata cheltuielilor de judecată din apel.

Împotriva aceleiaşi sentinţe, a formulat apel şi pârâta B. S.R.L., solicitând schimbarea în parte a sentinţei civile apelate, în principal, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată şi, în subsidiar, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată pentru o sumă mai mică decât cea solicitată de către reclamantul A., astfel cum a arătat în primă instanţă, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta B. S.R.L. a solicitat respingerea ca lipsit de interes legitim şi, în subsidiar, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantul A., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, iar reclamantul a solicitat, prin întâmpinare, în principal, anularea cererii de apel ca netimbrată, iar, în subsidiar, ca nefondată.

Prin decizia civilă nr. 127/2021 din 8 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii motivelor de apel întemeiate pe dispoziţiile art. 1434-1437 C. civ. a respins excepţia lipsei de interes în formularea apelului de către A., invocată de S.C. B. S.R.L. şi a admis apelurile declarate de A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 884/15.05.2019 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2016 pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească în favoarea reclamantului şi a intervenientei suma de 2.025.063,5 RON.

De asemenea, a înlăturat dispoziţia de compensare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 18.328,13 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului A. în prima instanţă

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei civile nr. 884/15.05.2019, a respins cererea apelantului reclamant A. privind obligarea apelantei pârâte S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în apel şi a obligat intimatul A. la plata sumei de 5417 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de obligare a societăţii B. S.R.L. la plata, către recurent, a sumei de 2.448.415 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de fond, în apel şi recurs (constând în taxa de timbru, onorariul avocaţial urmând a fi solicitat pe cale separată), susţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În motivare, recurentul a arătat că, deşi s-a stabilit că numita C. nu a avut calitatea de reclamant în cauză, ci de intervenient accesoriu în favoarea pârâtei, instanţa a obligat pârâta la plata atât către reclamant, cât şi către intervenienta accesorie, în virtutea calităţii acesteia din urmă de coproprietar asupra creanţei.

În opinia recurentului, procedând în această manieră, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 643 C. civ., în sensul că a ignorat dispoziţiile alin. (3) al acestui articol şi, totodată, a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, susţine că, în considerarea dispoziţiilor art. 643 alin. (3) C. civ., este singura persoana care a avut calitatea de reclamant, sens în care doar în favoarea sa pârâta putea fi obligată la plată.

Totodată, afirmă că aceeaşi concluzie se poate trage şi din analiza dispoziţiilor art. 397 teza a doua din C. proc. civ., normă care impune instanţei să se pronunţe doar asupra cererilor cu care părţile au învestit-o, arătând, totodată, că aceeaşi idee se desprinde şi din interpretarea dispoziţiilor art. 425 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că doar reclamantul poate obţine dreptul valorificat prin cererea introductivă.

Or, doamna C. nu a avut nici calitate de reclamant, nici de pârât în cauză, fiind intervenientă în interesul pârâtei, iar în această calitate domnia sa nu a învestit instanţa cu nicio cerere, adoptând poziţia de a susţine doar apărarea societăţii B. S.R.L., sens în care, în accepţiunea recurentului, obligarea pârâtei la plata unei sume către persoana care a intervenit în favoarea sa încalcă dispoziţiile art. 643 C. civ., precum şi pe cele ale art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

În altă ordine de idei, arată că nu s-ar putea accepta nici ideea că ar fi acţionat în calitate de mandatar al doamnei C., în temeiul unui mandat de reprezentare a intereselor soţilor, în baza căruia să fi solicitat ca pârâta să fie obligată la plata în favoarea ambilor soţi.

În acest sens, subliniază că, în ceea ce priveşte mandatul convenţional între soţi, prevederile actualului C. civ., respectiv art. 314, sunt diferite de cele ale Codului familiei.

Astfel, susţine că, în noua reglementare, pentru ca un soţ să îl reprezinte pe celălalt, este necesar să primească expres mandat.

În continuare, susţine că legea permite oricăruia dintre coproprietari să introducă singur o acţiune având ca obiect valorificarea unui bun comun, iar în conformitate cu dispoziţiile alin. (3) al art. 643 C. civ., în situaţia în care doar unul dintre coproprietari iniţiază demersul în faţa instanţei, pârâtul are dreptul de a cere introducerea în cauză a celuilalt coproprietar, în calitate de reclamant. Per a contrario, pârâtul poate opta, aşa cum s-a întâmplat în cauza de faţă, să nu solicite instanţei introducerea în cauză a celuilalt coproprietar, sens în care apreciază că, în temeiul art. 9 alin. (2) C. proc. civ., cauza se va judeca în limitele stabilite de cererile şi apărările părţilor, respectiv cu un singur coproprietar în calitate de reclamant.

Totodată, susţine că acesta este contextul în care trebuie analizate dispoziţiile art. 643 alin. (2) C. civ., care stabilesc că hotărârile pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor, iar a admite o interpretare ca cea pe care instanţa a dat-o acestei norme echivalează cu a admite că, în baza art. 643 alin. (2) C. civ., este permis ca, într-o cerere formulată de un singur coproprietar, instanţa să stabilească drepturi în patrimoniul unor persoane care nici măcar nu au avut calitatea de părţi în cauză.

Prin urmare, consideră că este inadmisibil a se interpreta alin. (2) al art. 643 C. civ. în sensul în care hotărârea judecătorească pronunţată în cererea formulată de un singur coproprietar naşte o obligaţie a pârâtului faţă de o persoană care nu a avut calitatea de reclamant şi, astfel, hotărârea sa poate constitui titlu executoriu în favoarea terţului care nu a fost reclamant, o astfel de interpretare intrând în contradicţie cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Or, dată fiind conduita doamnei C., de a se opune cererii introductive, susţinând poziţia pârâtei B. S.R.L. de respingere a acţiunii, în accepţiunea recurentului este evident că el nu a avut mandat de a o reprezenta în prezenta cauză şi de a cere, în numele acesteia, să primească o sumă de bani de la pârâtă.

Prin urmare, recurentul consideră că soluţia instanţei de apel nesocoteşte atât dispoziţiile art. 643 C. civ., cât şi pe cele ale art. 9 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurentul solicită a se constata şi faptul că, pe cale de consecinţă, soluţia referitoare la cheltuielile de judecată este nelegală.

În concret, pornind de la ce anume a statuat instanţa de apel, respectiv că, prin obligarea pârâtei la plata şi în favoarea intervenientei C., cheltuielile de judecată constând în taxa de timbru şi onorariu expert se vor imputa proporţional cu numărul de persoane faţă de care a dispus restituirea sumelor, recurentul apreciază că, în condiţiile în care soluţia pronunţată asupra fondului este nelegală, raţionamentul care a stat la baza înjumătăţirii cheltuielilor de judecată care i se cuvin este eronat.

De altfel, chiar şi într-un atare context, recurentul consideră că soluţia de înjumătăţire a cheltuielilor de judecată este nelegală, întrucât acesta a suportat în întregime aceste cheltuieli, fără ca intervenienta C. să contribuie la taxa de timbru şi nici la onorariul expertului.

Pe de altă parte, arată că pârâta B. a căzut în pretenţii, fiind obligată la plata în întregime a sumelor solicitate, aspect constatat de instanţa de apel la pagina 21 a deciziei.

Revenind la analiza soluţiei atacate, arată că instanţa de apel a statuat faptul că, în condiţiile în care cererea sa a fost admisă doar în parte, i se cuvin doar jumătate din cheltuielile suportate. Or, în opinia recurentului, nu se poate reţine că ar fi câştigat doar în parte procesul, în contextul în care instanţa a admis în întregime cererea de plată a sumelor, sens în care subliniază că obiectul cauzei constă exact în obligarea pârâtei la plata sumelor indicate în acţiune.

Faptul că a dispus ca aceste sume să fie plătite atât în favoarea recurentului, cât şi a intimatei C. nu înseamnă că cererea a fost admisă în parte, în condiţiile în care cererea introductivă avea ca obiect valorificarea unui drept de creanţă faţă de pârâta B. S.R.L., iar instanţa a constatat că această societate are calitate de debitor, obligând-o la plată.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta B. S.R.L., recurentul arată că instanţa a admis în parte solicitările acestei societăţi, obligând pârâta la restituirea unei sume mai mici decât cea stabilită de instanţa de fond, iar pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a statuat că nu trebuie avute în vedere înregistrările în registrele contabile ale pârâtei pentru că nu au la bază documente justificative, ci trebuie să se raporteze doar la sumele pentru care s-au prezentat de către pârâtă documente justificative ce atestă plata.

Cu alte cuvinte, în opinia recurentului, instanţa de apel a considerat că înregistrările în registrele contabile făcute în lipsa documentelor justificative, cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 82/1991, nu pot fi luate în considerare ca probe ce atestă sumele cu care societatea B. S.R.L. a fost creditată.

Evocând, totodată, dispoziţiile art. 280 din C. proc. civ., recurentul susţine că legiuitorul a stabilit faptul că înregistrările în registrele contabile, chiar dacă încalcă legea, fac dovada în contra societăţii care le-a ţinut, sens în care afirmă că aceste registre, nu alte înscrisuri, sunt probele pe care instanţa trebuie să le ia în considerare împotriva celor care le-au ţinut.

Deşi norma de procedură este extrem de clară, susţine că instanţa de apel, prevalându-se de faptul că pârâta şi-a ţinut registrele cu nerespectarea dispoziţiilor Legii 82/1991, a stabilit că "lipsa documentelor justificative afectează valabilitatea înscrierilor". Neacordând valoare probatorie respectivelor registre, recurentul a învederat că s-au încălcat flagrant dispoziţiile art. 280 alin. (2) C. proc. civ., normă care impune că toate registrele, inclusiv cele neţinute în conformitate cu legea, fac dovada contra societăţii care avea obligaţia să le completeze.

În aceste condiţii, recurentul consideră că, fiind încălcate dispoziţiile art. 280 alin. (2) C. proc. civ., soluţia instanţei de apel este nelegală.

În plus, învederează că soluţia instanţei încalcă şi principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, conform căruia pârâta B. S.R.L. nu se poate prevala de propria incorectitudine în ţinerea registrelor contabile pentru a obţine protecţia juridică împotriva reclamantului.

Cum acest principiu urmăreşte sancţionarea unei conduite imorale sau nelegale, recurentul afirmă că ar fi în totală contradicţie cu spiritul acestui principiu să se accepte soluţia instanţei, care valorifică tocmai comportamentul delictual al societăţii B. S.R.L., de a nu-şi ţine legal registrele contabile.

De asemenea, arată că nici fapta de a nu deţine documentele justificative ale creditorilor, acte ce trebuiau să fie păstrate de B. S.R.L., nu poate sta la baza unei soluţii împotriva sa. În acest sens, susţine că, după cum însăşi instanţa de apel arată, legea impune ca înregistrările în registrele contabile să se facă în temeiul unor documente justificative. Or, lipsa documentelor justificative este o faptă imputabilă intimatei B. S.R.L., sens în care susţine că a da valoare acestei conduite, pentru a favoriza societatea care a încălcat legea, semnifică exact încălcarea principiului mai sus amintit.

La 12 iulie 2021, pârâta B. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei de interes a motivelor de recurs întemeiate pe pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 643 C. civ. şi art. 9 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

La 26.07.2021, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei, ca nefondate.

Odată cu întâmpinarea, la 12 iulie 2021, pârâta B. S.R.L. a formulat şi recurs incident împotriva deciziei civile nr. 127/2021 din 8 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, solicitând casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul soluţiilor ce privesc excepţia lipsei de interes pe care a invocat-o în apel, calitatea de bun comun a întregii sume ce i-a fost acordată cu titlu de credit de către C. şi prescripţia dreptului material la acţiune, şi, în aceste limite, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenta-pârâtă a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În concret, recurenta-pârâtă a susţinut că:

În mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes a apelantului A..

Detaliind, recurenta-pârâtă a arătat că, deşi în faţa instanţei de apel a invocat excepţia lipsei de interes a apelantului A., arătând că nu are un interes legitim în a susţine prin apel obligarea la restituirea datoriei exclusiv în favoarea acestuia, instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes, motivat de faptul că acest aspect nu priveşte legitimitatea interesului apelantului, ci temeinicia pretenţiilor sale pe fond.

Din acest punct de vedere, recurenta învederează că au fost încălcate dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., care impun existenţa unui interes legitim inclusiv pentru exercitarea căilor de atac.

În susţinerea afirmaţiilor sale, arată că analiza legitimităţii interesului trebuie să pornească întotdeauna de la identificarea interesului propriu-zis, respectiv, în speţă, a folosului practic obţinut de recurentul-reclamant în ipoteza în care întreaga datorie ar fi restituită doar către el, spre deosebire de situaţia în care datoria se restituie ambilor proprietari devălmaşi.

Susţine că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia lipsei de interes, în primul rând pentru că nu a identificat în concret interesul apelantului reclamant, anume acela de a nu se desocoti ulterior cu celălalt coproprietar devălmaş.

Or, în accepţiunea recurentei-pârâte, acesta nu este un interes legitim, fiind contrar prevederilor legale ce privesc coproprietatea devălmaşă, vizând exclusiv negarea drepturilor celuilalt coproprietar.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că:

În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu face obiectul sesizării instanţei de judecată caracterul de bun propriu al unei părţi din sumele acordate recurentei cu titlu de creditare de către C. (pct. 4 pag. 19 considerente).

Detaliind, a învederat că, deşi în faţa instanţei de apel a dovedit faptul că, din totalul creditărilor făcute de fostul asociat unic C., suma de 612.896 RON reprezintă bun propriu al intervenientei accesorii, care nu putea fi restituit către reclamantul A. în temeiul dispoziţiilor legale privind regimul comunităţii de bunuri, instanţa de apel nu a ţinut cont de aceste argumente, arătând în mod greşit că, în acest litigiu nu este sesizată şi nu ar putea analiza calitatea de bun propriu a sumelor creditate.

Astfel, în opinia recurentei, poziţia instanţei de apel contravine art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 340 lit. a) şi g), art. 342, art. 343 C. civ.

Întrucât pretenţiile reclamantului au fost fundamentate pe calitatea de bun comun a sumelor creditate pârâtei, în măsura în care sumele creditate ar fi bunuri proprii ale asociatului C., aceasta este singura în drept să le gestioneze şi să solicite restituirea lor.

Învederând, aşadar, că restituirea către A. şi C. este admisibilă doar în limita creditărilor făcute din bani ce reprezintă bun comun, recurenta-pârâtă susţine că prezintă relevanţă sursa veniturilor care au format obiectul creditărilor, motiv pentru care afirmă că restituirea unor creditări reprezentând bunuri proprii ale asociatului C. către reclamantul A. este lipsită de temei legal.

Mai arată că art. 343 C. civ. nu impune efectuarea probei privind calitatea de bun propriu exclusiv în cadrul unui proces de partaj, situaţie în care considerentele instanţei de apel privind posibilitatea analizării acestei chestiuni doar ulterior efectuării partajului sunt neîntemeiate.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că:

Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, în speţă, nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune pentru creditările făcute înainte de 05.07.2013; valoarea creditărilor supuse restituirii pentru care nu a intervenit prescripţia este de doar 245.764 RON.

Arătând că, în accepţiunea instanţei de apel, evidenţierea sumei creditate în contabilitatea societăţii în mod neîntrerupt, an de an, în perioada ianuarie 2004-2013 reprezintă o recunoaştere a dreptului la restituire, cu caracter întreruptiv al prescripţiei, recurenta-pârâtă apreciază că poziţia instanţei de apel este greşită, fiind încălcate următoarele dispoziţii legale: art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, art. 2537 pct. 1 C. civ., art. 218 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, pentru a avea caracter întreruptiv de prescripţie, recunoaşterea dreptului trebuie să emane obligatoriu de la debitor (în speţă, de la recurenta-pârâtă).

Or, actele care emană de la debitorul persoană juridică nu pot fi decât actele administratorului, respectiv actele semnate de administratorul recurentei-pârâte până în anul 2016, C..

Însă, actele contabile reţinute de instanţă cu efect întreruptiv au fost semnate de contabilul societăţii, care nu are calitatea de a reprezenta societatea, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, cu aplicarea greşită a art. 218 alin. (2) C. civ.

Prin urmare, semnarea de către contabilul societăţii a unor bilanţuri contabile în care sunt reflectate creditările nu poate reprezenta un act de recunoaştere a datoriei, cu efect întreruptiv de prescripţie, în accepţiunea recurentei concluzia reieşind şi din aplicarea principiului intangibilităţii bilanţului, prevăzut în prezent de pct. 54 din reglementările contabile aprobate prin Ordinul nr. 1802/2014 şi, anterior anului 2014, de pct. 47 din Ordinul nr. 1752/2005.

În concret, arată că, potrivit acestui principiu, bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar trebuie să corespundă cu bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent. Altfel spus, soldurile iniţiale pentru anul nou se preiau de către contabil exact aşa cum au fost raportate, ca solduri finale pentru anul anterior.

Aşadar, chiar dacă, prin absurd, s-ar putea aprecia că semnarea de către contabil a bilanţurilor care cuprind creditările făcute ar putea reprezenta un act al recurentei-pârâte, se subliniază că aceasta tot nu ar putea reprezenta un act de recunoaştere neechivocă a datoriei, cât timp contabilul preia an de an creditările în bilanţul contabil în virtutea principiului intangibilităţii bilanţului, iar nu pentru că ar dori să recunoască datorii prescrise pentru societate.

La 03.09.2021, recurentul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţei de fond, în apel şi recurs (constând în taxa de timbru, onorariul avocaţial urmând a fi solicitat pe cale separată), iar, la 21.09.2021, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 martie 2022, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, cu menţiunea că au posibilitatea de a depune punct de vedere la raport.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat în scris un punct de vedere.

Având în vedere faptul că ambele recurente nu au fost de acord cu soluţionarea recursurilor în completul de filtru, prin încheierea din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri şi a stabilit termen de judecată la 8 noiembrie 2022, în vederea soluţionării acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor, termen la care instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 22.11.2022.

Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Luând în analiză recursul principal declarat de reclamantul A., Înalta Curte reţine că, prin formularea celei dintâi critici, privind nesocotirea dispoziţiilor art. 643 C. civ. şi ale art. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant tinde să demonstreze faptul că efectele hotărârii atacate nu se puteau produce şi faţă de intervenienta accesorie C., a cărei poziţie procesuală a fost doar cea de a sprijini apărarea societăţii pârâte.

Totodată, întrucât recurentul susţine că este singura persoană care a avut calitatea de reclamant, sens în care pârâta B. S.R.L. putea fi obligată la plata sumei solicitate doar în favoarea sa, se impune observaţia că titularul prezentului demers judiciar s-a prevalat de regimul comunităţii de bunuri care a caracterizat căsătoria sa cu intervenienta accesorie, cât şi de caracterul de bun comun al sumei pretinse, scopul declarat al acţiunii fiind acela de a readuce în comunitatea de bunuri sumele cu care societatea pârâtă a fost creditată în timpul căsătoriei reclamantului cu intervenienta.

Instanţa supremă constată faptul că recurentul interpretează eronat dispoziţiile art. 643 alin. (1) C. civ.. În acest sens, se cuvine menţionat că, prin adoptarea dispoziţiilor legale mai sus amintite, a avut loc o reaşezare a regulii unanimităţii dezvoltată în vechile construcţii jurisprudenţiale.

Cu referire la contextul legislativ în care a fost adoptată norma mai sus amintită, se reţine că regula unanimităţii în acţiunea în revendicare, dar aplicabilă, prin analogie, şi în acţiuni de tipul celei de faţă, dezvoltată în dreptul civil român din vechea reglementare în materie, a fost cenzurată în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu regula unanimităţii, în sine, pune probleme sub aspectul dreptului de acces la o instanţă, ci modul rigid de aplicare a acesteia în cauzele în care s-a dovedit că existau impedimente reale în respectarea acesteia.

Pe cale de consecinţă, această chestiune a fost tranşată prin adoptarea soluţiei legislative consacrate de art. 643 din C. civ., care poartă denumirea marginală "Acţiunile în justiţie" şi care are următorul conţinut:

(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare.

(2) Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari.

(3) Când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în C. proc. civ. pentru chemarea în judecată a altor persoane."

Cât priveşte natura dispoziţiilor legale precitate, se remarcă faptul că, deşi sunt cuprinse în C. civ., fiind legate de exercitarea dreptului material la acţiune, ele conţin, în mod evident, şi norme de drept procesual civil, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 din C. proc. civ., acesta constituie norma generală, aplicându-se ori de câte ori legea nu prevede în mod expres altfel.

Astfel, din lecturarea articolului sus-redat se observă că textul de principiu al alin. (1) reglementează în mod expres atât posibilitatea de introducere a unei acţiuni privitoare la coproprietate de către oricare dintre coproprietari, cât şi posibilitatea ca oricare dintre aceştia să poată sta singur în justiţie.

Aşadar, noul C. civ. nu doar nuanţează regula unanimităţii în formularea unor astfel de acţiuni, ci o desfiinţează prin art. 643, conform căruia fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate. De asemenea, hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor, iar hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi copărtaşi.

Aşadar, art. 643 alin. (2) teza a doua din C. civ. prevede în mod expres o derogare de la norma generală, de drept comun, din C. proc. civ., care reglementează opozabilitatea efectelor hotărârii judecătoreşti faţă de terţele persoane, excepţia vizând hotărârea potrivnică unui coproprietar.

Prin urmare, împrejurarea că acţiunea a fost introdusă doar de unul dintre (foştii) soţi nu poate conduce la soluţia propusă de recurent, întrucât ceea ce prezintă relevanţă este cauza juridică de care s-a prevalat titularul acţiunii, astfel încât, este firesc ca acesta să nu dobândească întreaga sumă pretinsă cât timp nu s-a făcut dovada că a deţinut-o în nume propriu.

Cu alte cuvinte, de o manieră justă s-a dispus restituirea în favoarea comunităţii de bunuri, iar nu în patrimoniul exclusiv al reclamantului.

Cât priveşte pretinsă încălcare a dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ. care consacră dreptul de dispoziţie al părţilor în proces, Înalta Curte reţine că art. 9 alin. (2) C. proc. civ. trebuie corelat şi cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ. Astfel, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar judecătorul are obligaţia să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Având în vedere că, în speţă, pretenţiile au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 339-341 C. civ., referitoare la regimul comunităţii legale de bunuri ale soţilor, se constată că, pronunţând o hotărâre judecătorească în folosul coproprietăţii, care profită tuturor coproprietarilor (ambilor soţi), instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu respectarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., raportat la art. 643 alin. (2) C. civ. şi la art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Or, aceste aspecte fiind invocate şi analizate şi în apel, instanţa de control devolutiv pronunţându-se prin conţinutul deciziei în sensul existenţei interesului părţii reclamante în aducerea în atenţia instanţei de apel a acestor chestiuni, în cadrul procesual fixat în faţa primei instanţe, este evident că ele puteau face obiect al criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac, perspectivă din care excepţia lipsei de interes a reclamantului în invocarea lor, pretinsă de pârâtă, urmează a fi înlăturată, faţă de prevederile art. 33 C. proc. civ.

Procedând, în continuare, la analiza criticii referitoare la soluţia adoptată de instanţa de apel sub aspectul cheltuielilor de judecată aferente primei etape procesuale, invocată de reclamant în apelul propriu, Înalta Curte urmează a reţine caracterul nelegal al soluţiei pronunţate de instanţa de apel pe acest aspect, pentru considerentele ce succed.

În concret, instanţa a reţinut că acţiunea a fost admisă în parte, independent de culpa pârâtei, deoarece reclamantul a solicitat restituirea sumelor doar în favoarea sa, deşi nu avea acest drept, motiv pentru care a apreciat că acesta nu poate fi îndreptăţit la restituirea în totalitate a cheltuielilor de judecată, conform dispoziţiilor art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ. care, în astfel de situaţii, lasă la aprecierea instanţei măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, deşi instanţa de apel a apreciat că reclamantul a justificat în faţa primei instanţe cheltuieli de judecată în valoare de 36.656,26 RON, reprezentând taxa de timbru (28.212,26 RON) şi onorariu expert (6462 RON), dat fiind faptul că acţiunea a fost admisă în parte, reţinându-se şi îndreptăţirea celuilalt creditor devălmaş la restituirea împrumutului, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) teza 1 din C. proc. civ., instanţa de apel a imputat cheltuielile proporţional cu numărul persoanelor îndreptăţite la restituirea sumelor, obligând, astfel, pârâta la plata a jumătate din cheltuielile efectuate de reclamant în primă instanţă, în sumă de 18.328,13 RON.

Nelegalitatea soluţiei pronunţate care s-a întemeiat pe considerentele mai sus amintite constă în faptul că, ne aflăm în situaţia unei acţiuni admise parţial, iar raţiunea obligării la suportarea cheltuielilor de judecată este pierderea procesului, privită ca nerealizarea pretenţiei deduse judecăţii în cursul litigiului, aceasta fiind singura condiţie cerută de lege alături de cerinţa formulării unei cereri de obligare a celeilalte părţi la suportarea cheltuielilor de judecată.

Având în vedere că, în speţă, raportat la pretenţiile solicitate de reclamant şi admise de instanţă, societatea pârâtă este cea care a pierdut procesul, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că trebuie să facă aplicarea art. 453 alin. (2) teza I C. proc. civ. faţă de împrejurarea că s-a reţinut şi dreptul celuilalt creditor devălmaş la restituirea împrumutului.

Prin urmare, în privinţa cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a scăpat din vedere faptul că demersul judiciar a fost unul exclusiv al reclamantului, a fost admis, cheltuielile au fost avansate doar de acesta, iar intervenientei îi este numai opozabilă soluţia, profitându-i.

Procedând la analiza celei din urmă critici, prin care recurentul-reclamant a susţinut că soluţia instanţei de apel, de obligare a societăţii pârâte B. S.R.L. la restituirea unei sume mai mici decât cea stabilită de instanţa de fond încalcă dispoziţiile art. 280 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a considerat că înregistrările în registrele contabile, făcute în lipsa documentelor justificative nu pot fi luate în considerare ca probe ce atestă sumele cu care societatea B. S.R.L. a fost creditată, recurentul învederând că lipsa documentelor justificative este o faptă imputabilă pârâtei, care nu o poate favoriza, Înalta Curte reţine că, deşi se invocă încălcarea unui text din C. proc. civ., în realitate, titularul prezentului demers judiciar tinde la reaprecierea materialului probator care a stat la baza întocmirii expertizei contabile, aspect incompatibil cu specificul căii extraordinare de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei competenţe examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Mai mult decât atât, în susţinerea celor mai sus arătate, se cuvine menţionat că dispoziţiile articolului pretins a fi fost încălcat de către instanţa de apel (art. 280 alin. (2) C. proc. civ.) este amplasat în Capitolul II.Judecata, Secţiunea a 2-a.Cercetarea procesului, Subsecţiunea a 3-a intitulată "Probele" § 2. Dovada cu înscrisuri, III.Înscrisul sub semnătură privată, registrele profesioniştilor făcând parte din categoria înscrisurilor sub semnătură privată, cărora legiuitorul le acordă valoare probatorie conform celor menţionate în cuprinsul respectivului articol.

În plus, prin însăşi pretenţia dedusă judecăţii, instanţa nu era chemată să se pronunţe asupra respectării dispoziţiilor legale pentru întocmirea şi ţinerea registrelor profesioniştilor astfel încât să fi fost în situaţia analizării unei chestiuni de legalitate, împrejurarea rămânând, aşadar, în afara sferei de examinare.

II. Luând în analiză recursul incident declarat de pârâta B. S.R.L., Înalta Curte reţine că, printr-o primă critică, recurenta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei de interes a apelantului A., pe care a invocat-o în apel, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., care impun existenţa unui interes legitim inclusiv pentru exercitarea căilor de atac.

În esenţă, titulara recursului a arătat că interesul reclamantului nu poate fi unul legitim, de vreme ce acesta susţinea obligarea intimatei-pârâte la restituirea datoriei doar către sine.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că interesul este legitim atunci când nu contravine legii sau bunelor moravuri. De asemenea, un interes nu are caracter legitim atunci când este un interes pur teoretic sau pur economic, de natură a nu justifica exerciţiul acţiunii civile formulate.

În speţă, însă, pretenţia reclamantului nu este pur teoretică sau pur economică, ci îşi găseşte temei legal în regimul comunităţii de bunuri de care acesta s-a prevalat, scopul declarat al acţiunii promovate fiind acela de a readuce la comunitatea de bunuri sumele cu care societatea pârâtă a fost creditată în timpul căsătoriei reclamantului cu intervenienta.

Faptul că pretenţia concretă nu a fost formulată în concordanţă cu scopul declarat al acţiunii poate fi justificat de existenţa unor relaţii depreciate dintre foştii soţi fără însă a lipsi demersul judiciar din apel al reclamantului de caracter legitim.

Totodată, presupunerea că, ulterior, reclamantul nu s-ar fi desocotit cu fosta soţie/intervenienta, este pur speculativă, întrucât, şi de ar fi fost animat de un astfel de interes ascuns, litigiul tot nu ar fi fost pur vexatoriu sau lipsit de utilitate, în condiţiile în care instanţa putea uza de instituţia introducerii în cauză a altor persoane.

Prin urmare, Înalta Curte nu va putea reţine ca fondată critica formulată.

În schimb, este întemeiată critica prin care recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a statuat că nu face obiectul sesizării instanţei de judecată aspectul vizând caracterul de bun propriu al unei părţi din sumele acordate acesteia cu titlu de creditare, aparţinând intervenientei C.. În acest sens, recurenta face trimitere la considerentele de la pagina 19 punctul 4 din decizia instanţei de apel.

Contrar celor statuate de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, prin acţiunea formulată, recurentul s-a prevalat de caracterul de bun comun al sumelor cu care societatea pârâtă a fost creditată în timpul căsătoriei acestuia cu intervenienta, iar pârâta a contestat caracterul de bun comun al unei sume de bani din totalul celei la restituirea căreia a fost obligată, susţinându-se că aceasta reprezintă bunul propriu al intervenientei.

Prin urmare, chiar dacă prin acţiunea formulată de reclamant nu se viza lichidarea comunităţii de bunuri, împrejurarea că pârâta, alături de intervenientă, a susţinut faptul că o anumită sumă de bani, din cuantumul total al celei la care a fost obligate, era bun propriu al intervenientei, îndrituia şi obliga totodată instanţa să procedeze la analiza acestei chestiuni de drept, referitoare la natura juridică a sumelor disputate, astfel încât, pe cale incidentală, instanţa de fond putea cenzura împrejurarea dacă respectiva sumă reprezintă o creanţă care aparţine în exclusivitate intervenientei sau este o creanţă comună.

Aşadar, în considerarea dispoziţiilor art. 343 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de probă (…)", Înalta Curte reţine că, refuzând să analizeze acest aspect, în condiţiile în care i s-a ridicat în mod expres această problematică, instanţele au încălcat în primul rând principiul legalităţii, dar şi dreptul la apărare al pârâtei, plasând în mod nejustificat analiza respectivei apărări în cadrul unui proces de partaj, ceea ce echivalează, în mod evident, cu necercetarea fondului cauzei deduse judecăţii. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speţă, instanţa de fond nu a îmbrăţişat propunerea suspendării judecării cauzei pentru chestiunea prejudicială învederată, circumscrisă stabilirii pe cale separată a naturii juridice a sumelor de bani în discuţie.

Procedând, în continuare, la analiza celei din urmă critici, prin care recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că, în speţă, nu a intervenit prescripţia dreptului material la acţiune pentru o parte substanţială din sumele creditate, întrucât, în opinia sa, semnarea de către contabilul pârâtei a unor bilanţuri contabile în care sunt reflectate creditările nu poate reprezentă un act de recunoaştere a datoriei, cu efect întreruptiv de prescripţie, instanţa supremă reţine că, prin această critică se reproşează practic faptul că actele contabile care pot reprezenta recunoaşteri ale datoriei (bilanţurile contabile) nu au fost semnate de administratorul societăţii pârâte, ci de contabilă, astfel încât ea antamează chestiuni de fapt care presupun reevaluarea materialului probator aflat la dosarul cauzei, în vederea stabilirii unei alte situaţii factuale decât cea reţinută de instanţele de fond.

Or, în considerarea caracterului de cale extraordinară de atac a recursului, în care se analizează strict conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, critica de netemeinicie anterior evocată va fi înlăturată, neputând fi analizată în prezenta etapă procesuală.

Prin urmare, reţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., dar şi faptul că, soluţia privind admiterea excepţiei inadmisibilităţii motivelor de apel întemeiate pe dispoziţiile art. 1434-1437 C. civ., nefiind atacată, a intrat în puterea de lucru judecat, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 127/2021 din 8 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va casa în parte, urmând a trimite, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel, atât apelul declarat de reclamantul A., cât şi apelul pârâtei B. S.R.L.

În rejudecare, instanţa de apel va reanaliza apelul pârâtei, însă numai în ceea ce priveşte critica vizând împrejurarea că nu întreaga sumă cu care a fost creditată societatea pârâtă este bun comun al soţilor, urmând a analiza chestiunea sumei despre care pârâta a afirmat că ar reprezenta bun propriu al intervenientei; apelul reclamantului va fi reanalizat numai în ceea ce priveşte criticile acestuia cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă, menţinându-se celelalte dispoziţii ale deciziei instanţei de apel, cu precizarea că, în raport de soluţia care va fi dată în urma soluţionării apelului pârâtei B. S.R.L., Curtea urmează să tranşeze chestiunea cheltuielilor de judecată la care este îndreptăţit reclamantul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 127/2021 din 8 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 127/2021 din 8 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi trimite, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel, apelurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. S.R.L.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.