Res judicata conditions for revision and applicable deadline for completing judgment dispositive in extraordinary remedies

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia Civilă la data de 10.08.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea acesteia la plata sumei de 7.174.712,74 RON plus T.V.A. cu titlu de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat, la plata dobânzii legale aferente sumei de 7.174.712,74 RON plus T.V.A., începând cu data de 22.10.2019 până la data plăţii integrale şi efective a sumei, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat, în temeiul art. 430 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 114/12.04.2019, definitivă prin decizia civilă nr. 1380/22.10.2019, menţionând că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că lucrările, reprezentând 19,26% din totalul valorii contractului, nu au fost începute sau continuate din culpa pârâtei.

În aceste condiţii, reclamanta apreciază că, prin litigiul anterior, s-a stabilit deja răspunderea pârâtei, invocând totodată şi prevederile art. 1517, art. 1534 alin. (1), art. 1547-1548, art. 1530, art. 1531, art. 1535 din C. civ. (2009).

Prin întâmpinare, pârâta B. a solicitat instanţei respingerea acţiunii formulate de reclamantă, în principal, în baza insuficientei timbrări, a excepţiei autorităţii de lucru judecat, a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, iar, în subsidiar, ca nefondată şi netemeinică.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, a arătat că, între aceleaşi părţi, s-a mai derulat un litigiu, înregistrat sub nr. x/2015, iar instanţele au soluţionat definitiv pretenţiile solicitate în acest dosar, nefiind reţinută culpa pârâtei pentru nerealizarea lucrărilor invocate de reclamantă, nefiind acordate nici daunele interese reprezentând profitul solicitat pentru lucrările cuantificate de reclamantă la suma de 7.174.712,74 RON. De asemenea, a mai arătat că reclamanta îşi poate valorifica pretenţiile doar în baza răspunderii contractuale, iar aceasta a fost respinsă definitiv prin sentinţa civilă nr. 114/2019 şi decizia civilă nr. 1380/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 427/A/2020 din 25 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Cluj, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 9 noiembrie 2020, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1801/2020 din 24 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., având ca obiect pretenţii, în favoarea Tribunalului Cluj. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, iar, în temeiul art. 134 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecării cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 3/2021 din 15 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa materială de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 21 ianuarie 2021, sub nr. x/2020*.

Prin sentinţa civilă nr. 552/2021 din 22 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta B. S.A.; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta B. S.A. şi, în consecinţă, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în calitate de lider al asocierii cu C. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; totodată, a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei în cuantum de 14.280 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, solicitând schimbarea sentinţei apelate, respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi admiterea cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 558/2021 din 25 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 552/2021, pronunţată la data de 22.03.2021 de Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime, obligând, totodată, apelanta să plătească intimatei B. S.A. suma de 9.520 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva aceleiaşi sentinţe (nr. 552/2021 din 22 martie 2021, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2020), reclamanta A. S.A. a formulat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cerere de revizuire (înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă la 03.12.2021, sub nr. x/2021), solicitând admiterea cererii, anularea sentinţei civile nr. 552/22.03.2021 şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea căii extraordinare de atac de retractare, revizuenta s-a prevalat de încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În esenţă, aceasta a susţinut că hotărârea atacată contravine considerentelor care sprijină o altă hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (sentinţa civilă nr. 114/12.04.2019) şi care a tranşat aspectul referitor la momentul naşterii dreptului la acţiunea prin care s-a solicitat protecţia dreptului subiectiv civil dedus judecăţii în cadrul litigiului pendinte.

În accepţiunea revizuentei, prin sentinţa civilă nr. 114/12.04.2019, instanţa a stabilit atât întinderea pagubei suferite de revizuentă, cât şi persoana răspunzătoare, aceste considerente intrând în puterea de lucru judecat, motiv pentru care nu mai pot fi puse în discuţie.

Ca atare, revizuenta a arătat că o consecinţă a determinării prejudiciului, precum şi a persoanei răspunzătoare este chiar stabilirea momentului de la care curge termenul de prescripţie pentru valorizarea pretenţiilor deduse judecăţii în procesul pendinte, motiv pentru care, în opinia sa, cea de-a doua instanţă nu putea stabili un alt moment al naşterii dreptului la acţiune.

A mai învederat că teza contrarietăţii între cele două acte jurisdicţionale este întemeiată pe aceea că s-ar fi statuat cu privire la un alt moment decât data de 22.10.2019 ca fiind cel al cunoaşterii întinderii pagubei suferite de revizuentă, cât şi a persoanei răspunzătoare de ea, fiind, astfel, incident cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 552 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj la data de 22.03.2021, în dosarul nr. x/2020.

La data de 17 mai 2022, B. S.A. Bistriţa, a formulat cerere de completare a deciziei civile nr. 1/2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în şedinţa publică din data de 03.02.2022, în dosarul nr. x/2021, solicitând să se dispună completarea deciziei, prin pronunţarea instanţei asupra solicitării de obligare a revizuentei la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimată prin întâmpinarea la cererea de revizuire, precum şi la termenul de judecată din data de 12.01.2022.

Prin notele de şedinţă, intimata A. S.A., prin avocat, a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii, arătând că sentinţa civilă nr. 1/03.02.2022 a fost pronunţată într-o procedură de revizuire, respectiv într-o cale extraordinară de atac de retractare şi, în acest context, cererea de completare a dispozitivului ar fi trebuit să fie formulată în termen de 15 zile de la pronunţare. Cum această cerere a fost formulată la data de 17.05.2022, revizuenta a apreciat că titulara cererii de completare este decăzută din dreptul de a uza de procedura reglementată de art. 444 C. proc. civ.. În subsidiar, a învederat că, şi dacă s-ar aplica prima teză a art. 444 alin. (1) C. proc. civ., respectiv acelaşi termen în care se poate declara apel, respectiv recurs împotriva acelei hotărâri, consideră că cererea de completare a dispozitivului este tot tardivă, întrucât termenul în care se putea declara recurs sau apel este de 10 zile, conform art. 55 alin. (3)1 din Legea nr. 101/2016.

Curtea de apel a respins această excepţie ca nefondată la termenul din 9 iunie 2022, în şedinţă publică. Pentru a dispune în acest sens, instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 513 alin. (5), art. 513 alin. (6), art. 444, art. 457 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., reţinând că, prin indicarea termenului în care hotărârea poate fi atacată ca fiind acela de 30 de zile de la comunicare, titulara cererii de completare este repusă de drept în termenul de formulare a cererii de completare din perspectiva incidenţei art. 457 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

Prin decizia de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/03.02.2022 pronunţată în şedinţa publică de la 09 iunie 2022, în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis cererea privind completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1/03.02.2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2021, formulată de intimata B. S.A. şi, în consecinţă, a obligat revizuenta A. S.A. la plata în favoarea intimatei B. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale aferente revizuirii.

Împotriva deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2021, revizuenta A. S.A., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de revizuire, astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată.

Cu titlu prealabil, a arătat că, prin cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat anularea sentinţei civile nr. 552/22.03.2021 şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pe motiv că sentinţa civilă nr. 552/22.03.2021 a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 114/12.04.2019, prin care instanţa a tranşat chestiunea litigioasă privind procentul de 19,26% din "lucrările care nu au fost începute sau continuate din culpa pârâtei", stabilindu-se, astfel, atât persoana răspunzătoare, cât şi întinderea pagubei.

În accepţiunea recurentei, decizia civilă atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire la condiţiile de admitere a cererii de revizuire şi a art. 430 din acelaşi Cod. În mod nelegal s-a reţinut de către instanţă că acest motiv de revizuire presupune îndeplinirea mai multor condiţii cumulative: să existe hotărâri definitive contradictorii, hotărârile să fie pronunţate în do­sare diferite, iar în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia au­torităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat; în cel de-al doilea proces nu a existat o rejudecare a constatărilor instanţei precedente, sub aspectul momentului de la care ar fi început să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiunea în despăgubiri aferente procentului de 19,26% din lucrările ce nu au putut fi executate ori începute din culpa pârâtei.

Susţinând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin aceea că instanţa a reţinut că, pentru a fi incident acest motiv de revizuire, trebuie să mai fie întrunită o condiţie suplimentară, respectiv ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată, ori, dacă a fost invocată, instanţa să nu se fi pronunţat asupra acesteia, recurenta arată că, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condiţiile sunt ca hotărârile să fie de­finitive, să fie pronunţate în dosare diferite, iar cea de-a doua hotărâre să încalce autoritatea de lucru judecat a celei dintâi, astfel încât, în opinia sa, a admite că mai există şi o altă condiţie, neprevăzută expres, înseamnă o adăugare la lege.

În acest sens, a învederat că scopul revizuirii întemeiate pe acest motiv este tocmai preîntâmpinarea situaţiei în care cea de-a doua hotărâre să încalce autoritatea de lucru judecat a celei dintâi, indiferent că excepţia a fost sau nu invocată în cel de-al doilea proces.

De asemenea, a mai arătat că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţă, revizuirea nu este transformată într-un recurs deghizat dacă excepţia autorităţii de lucru judecat ar fi fost invocată şi respinsă, întrucât scopul acestei căi extraordinare este tocmai protejarea securi­tăţii juridice şi conservarea încrederii în actul de justiţie.

Totodată, recurenta precizează că nu solicită să se verifice modul în care in­stanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 552/22.03.2021 a analizat excepţia autorităţii de lucru judecat, ci să constate că, prin respingerea cererii sale, sentinţa civilă nr. 552/22.03.2021 încalcă cele deja statuate de sentinţa civilă nr. 114/12.04.2019.

Pe de altă parte, arată că, în cererea ce a format obiectul dosarului nr. x/2020, a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în sensul că ceea ce a fost deja stabilit de prima instanţă, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, cu privire la persoana răspunzătoare şi paguba, nu mai poate fi contrazis într-o altă judecată, următoarea instanţă plecând deja de la premisele tranşate de prima instanţă.

De asemenea, a arătat că, prin întâmpinarea formulată de intimată, aceasta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, motivând această excepţie din perspectiva întrunirii triplei identităţi, a obiectului, cauzei şi părţilor, iar, prin sentinţa civilă nr. 552/22.03.2021, instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat.

Recurenta învederează că, prin cererea de revizuire, nu a invocat încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, ci încălcarea efectului pozitiv, care presupune că, într-o judecată ulterioară, partea care a câştigat un proces se poate prevala de dreptul recunos­cut prin hotărârea din acest proces anterior, care este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, fără ca instanţa sau partea adversă din litigiul ulterior să mai poată supune dezbaterii existenţa dreptului.

De asemenea, a mai arătat că, potrivit art. 513 alin. (4) teza a doua C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul formulării acesteia, ulterior modificării textului de lege prin Legea nr. 310/2018, ceea ce se poate invoca prin intermediul acestui caz de revizuire este şi încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Prin urmare, consideră că în mod greşit instanţa a reţinut că nu este incident motivul de revizuire, întrucât s-ar fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat în cadrul celui de-al doilea proces, iar această apărare a fost valorificată atât sub aspectul efectului pozitiv, cât şi a celui negativ.

De asemenea, a mai arătat că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţă, în dosarul nr. x/2020, instanţa nu a analizat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ci doar efectul negativ, iar paragraful reţinut de instanţa care a pronunţat decizia recurată, conform căruia prima instanţă (cea care a pronunţat sentinţa civilă nr. 552/22.03.2021) s-ar fi pronunţat inclusiv asupra efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu dovedeşte această concluzie.

Mai arată că ceea ce a susţinut, prin invocarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, este că la data de 22.10.2019 s-a stabilit definitiv întinderea pagubei (pagubă pe care nu o cunoştea la momentul introducerii acţiunii, în 2015) şi persoana răspunzătoare de pagubă, pe care nu o cunoştea în perioada faptelor ilicite, 2014-2015.

Or, instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 552/22.02.2021 nu a analizat aceste aspecte, ci a făcut o nouă analiză, proprie, cu privire la întinderea pagubei şi a persoanei răspunzătoare.

Or, ceea ce a solicitat, prin acţiunea introductivă ce a format obiectul dosarului nr. x/2020, a fost obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cauzate pentru neefectuarea procentului de 19,26% lucrări, pe care recurenta nu a putut să le efectueze ori să le înceapă din culpa acesteia.

De asemenea, recurenta a susţinut că a formulat această acţiune în termenul de prescripţie de 3 ani de la data de 22.10.2019, întrucât acesta a fost momentul în care s-a stabilit că din culpa pârâtei nu a putut efectua ori începe 19,26% din lucrări. Or, instanţa care a pronunţat sentinţa civilă nr. 552/22.03.2021 a stabilit un alt moment şi nu a analizat susţinerile sale (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat).

De asemenea, a mai arătat că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţă, nu este vorba despre "două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni", ci despre o judecare în fapt şi în drept asupra aceleiaşi chestiuni.

În continuare, printr-o altă critică, recurenta a susţinut că instanţa a aplicat greşit şi dispoziţiile art. 430 C. proc. civ. prin aceea că a reţinut că "în cel de-al doilea proces nu a existat o rejudecare a constatărilor instanţei precedente, sub aspectul momentului de la care ar fi trebuit să curgă termenul de prescripţie al dreptului material la acţiunea în răspundere vizând despăgubirile aferente procentului de 19,26% din lucrări ce nu au putut fi executate ori începute din culpa pârâtei."

De asemenea, evocând ceea ce a mai reţinut instanţa, respectiv că "prin raportare la obiectul şi cauza litigiului pendinte, vizând cu precădere natura şi cauza acţiunii ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2015, dar şi considerentele decizorii care stau la baza chestiunilor tranşate anterior, cea de-a doua instanţă avea abilitatea de a realiza evaluări asupra momentului naşterii dreptului la acţiune", recurenta susţine că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţă, cea de-a doua instanţă a realizat evaluări proprii şi contrare primei instanţe cu privire la momentul începerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune.

Or, abia prin sentinţa civilă nr. 114/12.04.2019 s-a stabilit atât întinderea pagubei suferite, cât şi persoana răspunzătoare de ea, aceste considerente intrând în puterea de lucru judecat prin respingerea recursului (prin decizia civilă nr. 1380/22.10.2019).

Ulterior, împotriva deciziei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunţate la data de 09.06.2022, revizuenta A. S.A., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa admiterii excepţiei tardivităţii cererii de completare dispozitiv.

Cu titlu prealabil, a arătat că, prin notele scrise formulate faţă de cererea de completare dispozitiv a deciziei civile nr. 1/03.02.2022, a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii de completare dispozitiv, iar, prin decizia de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/03.02.2022, pronunţată la data de 09.06.2022, instanţa a respins excepţia tardivităţii, reţinând că, "prin indicarea termenului în care hotărârea poate fi atacată ca fiind acela de 30 de zile de la comunicare, titulara cererii de completare este repusă de drept în termenul de formulare a cererii de completare din perspectiva incidenţei art. 457 alin. (2) teza a doua noul C. proc. civ., astfel cum fost modificat prin Legea nr. 310/2018".

În accepţiunea recurentei, decizia civilă mai sus amintită este nelegală, întrucât instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor argumentelor pe care autoarea prezentului demers judiciar le-a invocat în susţinerea excepţiei şi pentru că instanţa a adăugat la lege, extinzând repunerea de drept în termen şi asupra cererii de completare dispozitiv, cu depăşirea puterii judecătoreşti, transformându-se în legiuitor.

Susţinând, aşadar, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin încălcarea art. 425 din acelaşi Cod, recurenta arată că a invocat tardivitatea cererii de completare a dispozitivului, raportat la art. 444 alin. (1) şi art. 509 şi următoarele din C. proc. civ., respectiv că cererea de completare dispozitiv era formulată faţă de o sentinţă pronunţată în calea extraordinară a revizuirii.

Din această perspectivă, a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ., cererea de completare dispozitiv ar fi trebuit formulată în termen de 15 zile de la pronunţare, or instanţa nu a analizat acest argument, contrar dispoziţiilor art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Prin urmare, arătând că instanţa nu s-a pronunţat şi asupra argumentului pe care l-a invocat în susţinerea excepţiei tardivităţii raportat la art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta conchide în sensul că instanţa a încălcat exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ., hotărârea nefiind motivată din această perspectivă.

În continuare, susţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta a arătat că a invocat tardivitatea cererii de completare a dispozitivului, raportat la art. 444 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 55 alin. (3)1 din Legea nr. 101/2016.

Cu toate acestea, instanţa a reţinut în mod greşit că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ. cu privire la repunerea de drept în termenul de formulare a cererii de completare dispozitiv.

În acest sens, recurenta a arătat că, aşa cum rezultă din art. 457 alin. (2) C. proc. civ., menţiunea inexactă cu privire la termenul în care se poate formula calea de atac are efect numai asupra căii de atac, nu şi asupra altor cereri, astfel încât, reţinând că această prevedere legală se extinde şi asupra altor cereri, cum este cea de completare dispozitiv, în accepţiunea recurentei, instanţa a adăugat la lege, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti.

Cum, în opinia recurentei, textul de lege are în vedere repunerea de drept numai asupra termenului în care se poate exercita calea de atac, instanţa nu avea niciun temei de drept pentru care să extindă această prerogativă şi asupra cererii de completare dispozitiv.

Prin întâmpinările formulate, intimata a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, iar recurenta a depus la dosar note scrise prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei, admiterea recursurilor şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Recursul formulat împotriva deciziei nr. 1/2022 din 3 februarie 2022:

Recurenta A. S.A. a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin aceea că instanţa de revizuire a aplicat în mod greşit atât dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8, cât şi dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că nu ne aflăm în ipoteza prevăzută de acest motiv de casare, ci, în situaţia în care o instanţă de revizuire a fost chemată să aprecieze dacă decizia atacată cu revizuire încalcă autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive anterioare.

Ca urmare, va fi avut în vedere doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă, în esenţă, soluţionarea cererii de revizuire cu încălcarea normelor de procedură referitoare la cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 430 din acelaşi Cod.

Demersul judiciar al recurentei în etapa căii de atac a revizuirii a fost fundamentat pe existenţa unor hotărâri potrivnice, invocându-se faptul că sentinţa civilă nr. 552/22.03.2021 încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 114/12.04.2019 pronunţate de Tribunalul Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2015 (devenită definitivă prin decizia civilă nr. 1380/22.10.2019) din perspectiva considerentelor care dezleagă naşterea dreptului autoarei prezentului demers judiciar la despăgubirile aferente procentului de 19,26% din lucrările ce nu au putut fi executate sau începute din culpa intimatei-pârâte, recurenta susţinând, astfel, că, la data de 22.10.2019, s-a tranşat definitiv între părţi atât persoana răspunzătoare de fapta ilicită (intimata din prezenta cauză), cât şi paguba (19,26% din valoarea lucrărilor).

De asemenea, în etapa revizuirii, a mai arătat că aceste două elemente sunt, conform art. 2528 C. civ. (2009), esenţiale în stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv momentul la care se naşte dreptul la acţiune în repararea prejudiciului, însă, prin admiterea unui alt moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se încalcă efectul pozitiv al celor tranşate deja de instanţă în dosarul nr. x/2015.

Având în vedere că, în speţă, se aplică dispoziţiile C. proc. civ. în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, se reţine că, prin adăugarea în art. 513 alin. (4) C. proc. civ. a prevederii potrivit căreia, în cazul hotărârilor potrivnice, instanţa anulează cea din urmă hotărâre şi, după caz, trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, legiuitorul a asigurat accesul efectiv la cazul de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (şi) pentru încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Însă, revizuirea întemeiată pe textul legal anterior citat este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei; hotărârile contradictorii să fi fost pronunţate nu în acelaşi proces, ci în procese diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, chiar dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Condiţiile anterior menţionate trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerinţe conducând la respingerea cererii de revizuire.

În speţă, recurenta a susţinut, sub un prim aspect, aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin aceea că instanţa de revizuire a reţinut ca aplicabilă condiţia ca, în al doilea proces, să nu se fi analizat autoritatea de lucru judecat.

Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanţa de revizuire a reţinut incidenţa condiţiei anterior menţionate. Chiar dacă nu este prevăzută expres de lege, această condiţie a fost confirmată de doctrină şi practica judiciară, plecând de la următoarele argumente:

În ipoteza în care, în al doilea proces, prima hotărâre a fost invocată şi instanţa a respins susţinerile/apărările referitoare la incidenţa autorităţii de lucru judecat, partea nu mai poate reitera aceeaşi apărare pe calea revizuirii, deoarece se opune însăşi autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării/dezlegării date chestiunii litigioase respective.

În speţă, se constată că, în litigiul în care s-a pronunţat sentinţa a cărei revizuire s-a solicitat, instanţa a luat în analiză sentinţa civilă nr. 114/12.04.2019.

În acest sens, se cuvin a fi avute în vedere considerentele aflate la antepenultimul paragraf din sentinţa civilă nr. 552/2021 din 22 martie 2021 a cărei revizuire a fost solicitată de recurentă, considerente reproduse, de altfel, şi de instanţa de revizuire.

În acest context, întrucât dezlegările date prin hotărârea invocată au fost analizate în cel de-al doilea dosar, nu se poate susţine că există posibilitatea valorificării lor şi prin intermediul revizuirii, întrucât instanţa de revizuire nu poate, raportat la dispoziţiile legale invocate, să efectueze un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

Altfel spus, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce instanţa s-a pronunţat asupra lipsei incidenţei efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, infirmarea unei astfel de soluţii nu se poate face pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii, iar nu să cenzureze o judecată anterioară.

Totodată, faţă de susţinerea recurentei, în sensul că, prin cererea de revizuire, nu a invocat încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, ci încălcarea efectului pozitiv, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că:

- recurenta a invocat în mod expres chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei nr. 114/12.04.2019;

- prima instanţă (Tribunalul Specializat Cluj) a analizat în mod expres apărarea reclamantei constând în pretinsa autoritate de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2015 sub aspectul tranşării elementelor prescripţiei extinctive, reţinând că, în dosarul menţionat, "instanţele doar au constatat că a operat rezilierea acordului contractual nr. x/13.05.2014 din culpa reclamantei".

Aşadar, în mod corect instanţa de revizuire a reţinut faptul că autoarea prezentului demers judiciar a invocat în cererea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, în mod corect instanţa de revizuire a statuat că nu este îndeplinită condiţia ca, în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat sau, chiar dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat, motiv pentru care nu se poate reţine ca întemeiată critica referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul luării în analiză a unei condiţii suplimentare de admitere a cererii de revizuire.

Cât priveşte pretinsa aplicare greşită a dispoziţiilor art. 430 din C. proc. civ., raportat la care recurenta a susţinut că cea de-a doua instanţă a realizat evaluări proprii şi contrare primei instanţe cu privire la momentul începerii termenului de prescripţie al dreptului material la acţiune, Înalta Curte constată că titulara recursului nu se raportează la considerente decizorii ale instanţei de revizuire, acestea fiind deja supuse controlului instanţei de recurs conform celor analizate în precedent, ci la considerente reţinute doar cu titlu subsidiar (în exprimarea folosită de însăşi instanţa de revizuire), potrivit cărora, în speţă, nu există o divergenţă de interpretare în ce priveşte aspectul referitor la momentul naşterii dreptului la acţiune, întrucât în corpul sentinţei civile nr. 114/12.04.2019 nu se regăsesc nici statuări exprese, nici implicite cu privire această chestiune litigioasă.

Prin urmare, având în vedere că prin critica formulată, recurenta s-a raportat la considerente reţinute doar cu titlu subsidiar, şi critica dobândeşte acelaşi caracter, fiind inutil de analizat, în condiţiile în care o altă condiţie a revizuirii nu era îndeplinită.

În considerarea celor mai sus arătate, constatând caracterul nefondat al recursului declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva acestei decizii.

2. Recursul formulat împotriva deciziei de completare a dispozitivului deciziei nr. 1 din 3 februarie 2022, pronunţată la 9 iunie 2022:

În motivarea cererii de recurs, revizuenta A. S.A. a susţinut atât incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., întrucât instanţa a încălcat dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., prin neanalizarea argumentului invocat de către revizuentă cu privire la dispoziţiile art. 444 alin. (1) din C. proc. civ. şi la art. 509 şi următoarele din acelaşi Cod, întrucât cererea de completare era formulată împotriva unei hotărâri pronunţate într-o cale extraordinară de atac, termenul de formulare a cererii de completare dispozitiv fiind de 15 zile de la pronunţare, iar instanţa nu a analizat acest motiv de tardivitate, cât şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., prin aceea că, reţinând aplicarea dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din C. proc. civ. cu privire la repunerea de drept în termenul de formulare a cererii de completare dispozitiv, instanţa a adăugat la lege, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti.

Răspunzând criticilor, în ordinea în care acestea au fost formulate, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu toate că instanţa nu a analizat punctual argumentul invocat de revizuenta A. S.A. privind tardivitatea cererii de completare dispozitiv, instanţa de recurs constată că în practicaua deciziei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/03.02.2022 se regăsesc argumentele de drept pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia asupra excepţiei tardivităţii formulării cererii de completare dispozitiv.

În consecinţă, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de argumentele şi soluţia dată asupra excepţiei tardivităţii cererii de completare dispozitiv nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii, motiv pentru care critica subsumată prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Cât priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., subsumat căruia recurenta a susţinut că instanţa a adăugat la lege prin aceea că a reţinut aplicarea dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din C. proc. civ. cu privire la repunerea de drept în termenul de formulare a cererii de completare dispozitiv, Înalta Curte subliniază că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. sancţionează nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi presupune imixtiunea autorităţii judecătoreşti în activitatea puterii executive sau legislative, aşa cum au fost consacrate de Constituţia României.

Se reţine, aşadar, că depăşirea atribuţiilor instanţelor judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a acestora în sfera activităţii executive sau legislative, ceea ce presupune săvârşirea de către instanţa judecătorească a unor acte care intră în atribuţiile altei puteri legal constituite în stat.

În speţă, însă, ceea ce impută recurenta instanţei de revizuire este o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 457 alin. (2) din C. proc. civ., prin extinderea sferei de aplicare a acestui text de lege.

Contrar celor afirmate de recurentă în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 4 al art. 488 C. proc. civ., pretinsa nelegalitate săvârşită de instanţa de revizuire nu relevă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci aplicarea greşită a unor norme de drept procesual civil.

Aşa fiind, susţinerile recurentei pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin prisma căruia vor fi verificate criticile acesteia.

Aşadar, se reţine că, potrivit art. 444 alin. (1) C. proc. civ., "dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri, iar în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reţinere, în termen de 15 zile de la pronunţare".

Prin cererea adresată instanţei de revizuire, intimata B. S.A. a solicitat completarea dispozitivului deciziei civile nr. 1/03.02.2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a Civilă în dosarul nr. x/2021, arătând că, la data soluţionării cererii de revizuire, instanţa a omis să se pronunţe asupra petitului accesoriu referitor la acordarea cheltuielilor de judecată.

Textul invocat de Curte (art. 457 alin. (2) teza a doua C. proc. civ.) este reglementat la dispoziţiile generale aplicabile căilor de atac şi astfel, este aplicabil doar în materia repunerii în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei.

Cum cererea cu privire la care instanţa a reţinut ca incidentă cauza de repunere în termen din oficiu prevăzută de art. 457 alin. (2) teza a doua C. proc. civ. este o cerere de completare a hotărârii, reglementată de art. 444 C. proc. civ., iar nu o cale de atac, rezultă că instanţa a încălcat regulile de procedură sancţionate cu nulitatea, respingând excepţia tardivităţii cererii de completare a hotărârii prin invocarea unei norme de procedură inaplicabile.

Aşadar, instanţa de revizuire trebuia să se raporteze strict la prevederile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. şi să stabilească, motivat, dacă termenul pentru formularea cererii de completare a hotărârii prin care a fost respinsă o cerere de revizuire pentru hotărâri potrivnice este fie acelaşi termen în care se putea declara recurs împotriva acestei hotărâri, fie termenul de 15 zile de la pronunţare aplicabil în cazul hotărârilor date în căile extraordinare de atac.

Prin urmare, reţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. în privinţa deciziei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, Înalta Curte, în temeiul art. 496 şi 497 din acelaşi Cod, va admite recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă la 9 iunie 2022, pe care o va casa, sens în care va trimite, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata B. S.A., Înalta Curte reţine că, în şedinţa publică, înainte de încheierea dezbaterilor, apărătorul intimatei a depus factura x/09.08.2022 (aflată la fila x, însoţită de un extras de cont, aflat la fila x) care atestă, conform menţiunilor inserate în rubrica "denumirea produselor sau a serviciilor" şi raportat la menţiunile din împuternicirea avocaţială nr. x/2022 (aflată la fila x), efectuarea cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în sumă de 7.140 RON, conform actului adiţional la contractul de asistenţă juridică x/2021, în dosarul nr. x/2021 în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reţinând, totodată, că intimata a avansat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat inclusiv faţă de recursul respins, formulând apărări distincte în acest sens, în considerarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 RON, către intimata B. S.A.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta A. S.A., Înalta Curte reţine că, faţă de soluţia de casare şi de trimitere, spre rejudecare, a cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, la acest moment procesual, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de această parte în recurs, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în ce priveşte cererea prevăzută de art. 444 C. proc. civ., astfel încât cheltuielile de judecată urmează a fi evaluate de instanţa de rejudecare în raport de soluţia ce o va pronunţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva deciziei de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă la 9 iunie 2022, pe care o casează şi trimite, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe, cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1/2022 din 3 februarie 2022.

Obligă recurenta A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5000 RON, către intimata B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.