Bank's guarantee claim against credit guarantee fund fails over missing original SME self-declaration

Şedinţa publică din data de 22 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 26.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N. la plata sumei de 230.007,17 RON, reprezentând 70% din soldul finanţării restante acordate de reclamantă beneficiarului S.C. B. S.R.L. în temeiul contractului de credit nr. x/2014 din data de 20.01.2014, finanţare garantată de către pârât în temeiul Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/24.12.2014 şi la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data de 12.03.2018, până la data plăţii efective a garanţiei de către pârât. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1516 alin. (1) şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. art. 3 alin. (1), art. 6 alin. (1) şi (2) şi art. 28 din Legea nr. 346/2004; art. 194 şi urm. şi art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 536/2021 din 5 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

Împotriva acestei sentinţe, apelanta-reclamantă A. S.A. a formulat apel prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtului la plata sumei de 229.953,98 RON, reprezentând 70% din soldul finanţării restante acordate de aceasta beneficiarului S.C. B. S.R.L. în temeiul contractului de credit nr. x/2014 din data de 20.01.2014, finanţare garantată de către Fond în temeiul Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/24.12.2014; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data de 12.03.2018, până la data plăţii efective a garanţiei de către Fond; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate A. de prezentul litigiu.

Prin decizia civilă nr. 2228 din 15 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul promovat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 536/05.03.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

Împotriva deciziei instanţei de apel, la 4 martie 2022, reclamanta A. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Anterior dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a făcut o prezentare a situaţiei de fapt şi a parcursului procesual, după care a arătat că îşi întemeiază recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat atât prevederile art. 1556, cât şi dispoziţiile art. 1266 şi 1267 din C. civ.

Detaliind critica privind încălcarea prevederilor art. 1556 alin. (2) din C. civ., recurenta a arătat că prevederile art. 1556 sunt aplicabile întrucât părţile, prin Convenţia cadru (art. 9.3 alin. (1) şi (2), califică expres refuzul Fondului de a efectua plata garanţiei drept o excepţie de neexecutare, iar, în cazul de faţă, refuzul F.N.G.C.I.M.M. a intervenit ca urmare a netrimiterii către Fond a Declaraţiei pe propria răspundere privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M., în original.

În continuare, a arătat că Banca a depus declaraţia completată de Beneficiar - Declaraţia pe propria răspundere privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M., semnată de dna. C., având data de 02.12.2014 (Anexa A1 a cererii de apel), în original, în calitate de asociat şi administrator al B. S.R.L.

De asemenea, a mai învederat că A. a transmis către Fond şi Declaraţia pe propria răspundere privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M., semnată la data de 16.12.2014 de către D., în copie certificată, potrivit Completărilor trimise către Fond pe data de 15.01.2018 (Anexa A2 a cererii de apel).

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, motivele de refuz nu pot justifica invocarea, susţinerea şi menţinerea refuzului la plată în condiţiile în care transmiterea declaraţiei privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M. în copie nu poate echivala cu ipoteza în care nu ar fi trimis acest document astfel, raportat la mica însemnătate a deficienţei invocate, dar şi la faptul că beneficiarul îndeplinea condiţiile de eligibilitate.

Aşadar, în opinia recurentei, se poate concluziona că A. a executat obligaţia privind depunerea Declaraţiei pe propria răspundere privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M., semnată la data de 16.12.2014 de către D., această executare putând fi catalogată cel mult drept neconformă întrucât a fost depusă o copie certificată în locul originalului.

De asemenea, a mai învederat că Banca a trimis către F.N.G.C.I.M.M. Anexele semnate de către unul dintre asociaţii societăţii, datele din cuprinsul acestora fiind identice cu cele din data de 16.12.2014, fiind evident că scopul prevăzut de Convenţie prin transmiterea acestor documente a fost atins.

Mai mult, recurenta arată că beneficiarul îndeplinea condiţia de eligibilitate şi se încadra în categoria I.M.M. la data prelungirii garanţiei. Astfel, potrivit situaţiilor financiare, pragurile prevăzute de lege nu au fost depăşite.

În acest context, recurenta susţine că instanţa de apel era datoare să verifice, prin raportare la prevederile art. 1556 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora "Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe" dacă această neconformitate este suficient de însemnată pentru a justifica invocarea excepţiei de neexecutare cu bună-credinţă, întrucât, în cadrul unei asemenea analize, existenţa unei vătămări decurgând din neexecutare era esenţială.

De asemenea, a mai arătat că relevanţa analizei vătămării de către instanţă decurge din necesitatea de a fi analizată însemnătatea neexecutării, inexistenţa unei vătămări fiind un indiciu decisiv al caracterului neînsemnat al neexecutării.

În acest sens, susţine că lipsa vătămării determină şi mica însemnătate a unei eventuale neexecutări ce s-ar reţine în sarcina Băncii, astfel încât, în accepţiunea recurentei, Fondul nu poate invoca excepţia de neexecutare, în virtutea art. 1556 alin. (2) din C. civ.

Or, având în vedere că scopul pentru care în art. 9.2 din Convenţia cadru se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată este acela ca Fondul să poată verifica, în primul rând, îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate pentru garanţie prevăzute în art. 3.1 şi, după caz, art. 3.2 din Convenţia cadru, scop ce poate fi îndeplinit la fel de bine prin intermediul unei copii certificate a documentelor; în viziunea recurentei, este certă inexistenţa unei vătămări decurgând din nefurnizarea originalului, este certă şi mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, refuzul întemeiat pe această neexecutare fiind contrar bunei-credinţe.

Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1266 şi art. 1267 din C. civ.

După ce a evocat conţinutul dispoziţiilor art. 1266 alin. (1) şi (2) C. civ. şi art. 1267 din acelaşi cod, recurenta susţine că, analizând Convenţia cadru în ansamblul său, se poate observa că scopul pentru care în art. 9.2 din Convenţie se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată este acela ca Fondul să poată verifica îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate pentru garanţie prevăzute în art. 3.1 şi, după caz, art. 3.2 din Convenţia cadru.

Prin urmare, potrivit afirmaţiilor recurentei, numai neîndeplinirea acestor condiţii de eligibilitate echivalează cu nelegalitatea operaţiunii de garantare. Altfel spus, în accepţiunea recurentei, cercetarea legalităţii garanţiei se realizează exclusiv prin evaluarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate pentru garantare, iar demersul de verificare a îndeplinirii acestor condiţii este (doar) facilitat Fondului prin prevederea unor anumite documente care însoţesc cererea de plată.

În consecinţă, în opinia recurentei, refuzul Fondului este justificat numai atunci când condiţiile de eligibilitate pentru garantare, respectiv pentru contragarantare, nu sunt întrunite - ceea ce echivalează cu nelegalitatea garanţiei - ori când Banca nu şi-a executat obligaţia esenţială care îi revine în temeiul Convenţiei cadru - de a achita comisionul de garantare.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, orice alt motiv de refuz, prin care nu se invocă neîndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, ci numai chestiuni strict formale referitoare la cererea de plată sau la documentaţia aferentă acesteia, nu este întemeiat, contravenind clauzelor şi spiritului Convenţiei cadru.

Însă, în măsura în care documentele depuse la Fond, alături de cererea de plată sau prin completări ulterioare, sunt suficiente pentru a dovedi îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate şi, implicit, a legalităţii garanţiei, chiar dacă nu coincid în totalitate cu cele prevăzute în art. 9.2 din Convenţia cadru, scopul art. 9.2 din Convenţia cadru este, fără îndoială, atins.

Cu privire la declaraţia pe propria răspundere privind încadrarea beneficiarului în categoria I.M.M., recurenta susţine că unicul scop al acesteia este acela de a proba calitatea de I.M.M. a beneficiarului, respectiv, de a proba îndeplinirea condiţiei de eligibilitate pentru finanţare pe care o impune art. 3.1 din Convenţia cadru.

Aşadar, potrivit afirmaţiilor recurentei, art. 9.2 alin. (1) lit. a) din Convenţie şi Anexa nr. 6 la Convenţia cadru stabilesc astfel un mod facil pentru Finanţator de a face, faţă de Fond, dovada calităţii de I.M.M. a beneficiarului pentru care solicită plata, prin intermediul unei declaraţii pe proprie răspundere completate la data acordării finanţării.

Or, în accepţiunea recurentei, netrimiterea către Fond a Declaraţiei pe propria răspundere privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M., semnată la data de 16.12.2014 de către D., în original, nu poate fi interpretată drept o neexecutare a obligaţiilor contractuale. Aceasta deoarece prevederile contractuale care se referă la proba calităţii de I.M.M. a beneficiarului prin intermediul declaraţiei sale pe proprie răspundere sunt dispoziţii de favoare pentru Finanţator, la care acesta poate renunţa în mod unilateral.

De altfel, în accepţiunea recurentei, o pretinsă limitare a mijloacelor prin care Banca ar putea face, faţă de F.N.G.C.I.M.M., proba că un anumit beneficiar se încadrează în categoria I.M.M.-urilor exclusiv la declaraţia pe propria răspundere al cărei format este prezentat în Anexa nr. 6 la Convenţia cadru ar fi excesivă şi, în acelaşi timp, contrară literei şi spiritului Legii nr. 346/2004, întrucât, aşa cum reiese din cuprinsul declaraţiei, aceasta reflectă situaţia financiară la finalul anului 2013, situaţie care ar fi fost reflectată în orice declaraţie pe proprie răspundere similar întocmită la orice dată în cursul anului 2014. Ca atare, în opinia recurentei, această declaraţie, transmisă Fondului, dovedeşte calitatea de I.M.M. a B. în cursul anului 2014.

În acest sens, recurenta arată că, analizând prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, se deduce că două condiţii trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o întreprindere să fie considerată I.M.M. şi, prin urmare, să poată beneficia de garanţii individuale din partea Fondului, în temeiul art. 28 şi următoarele din acelaşi act normativ: să aibă un număr mediu anual de salariaţi mai mic de 250; să realizeze o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în RON sau să deţină active totale care nu depăşesc echivalentul în RON a 43 milioane euro, conform ultimei situaţii financiare aprobate. Or, ultima situaţie financiară aprobată la data de 31.12.2013 este aceeaşi cu cea pe anul 2014, reflectată în declaraţia transmisă Fondului.

Totodată, învederează că art. 6 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 stabileşte că statutul de I.M.M. se stabileşte pe baza datelor raportate în situaţiile financiare aferente exerciţiului financiar precedent.

Or, potrivit afirmaţiilor recurentei, analizând decizia recurată, se poate observa că instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire că scopul pentru care în art. 9.2 din Convenţia cadru se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată este acela ca Fondul să poată verifica îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate pentru garanţie prevăzute în art. 3.1 şi, după caz, la art. 3.2 din Convenţia cadru, fiind, astfel, încălcate prevederile art. 1266 şi 1267 C. civ.

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 C. proc. civ.

Având în vedere că, în cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 C. proc. civ., prin rezoluţia din 16 august 2022, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 22 noiembrie 2022, cu citarea părţilor.

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., expunând două critici.

Printr-o primă critică, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1556 alin. (2) din C. civ. prin aceea că era datoare să verifice dacă neconformitatea invocată de Fond cu ocazia respingerii cererii de plată a garanţiei era suficient de însemnată pentru a justifica invocarea excepţiei de neexecutare cu bună-credinţă.

Totodată, a precizat că scopul pentru care în art. 9.2 din Convenţia cadru se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată este acela ca Fondul să poată verifica, în primul rând, îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate pentru garanţie prevăzute în art. 3.1 şi, după caz, art. 3.2 din Convenţia cadru, scop care, în accepţiunea recurentei, poate fi îndeplinit la fel de bine şi prin intermediul unei copii certificate a documentelor. Prin urmare, apreciind ca fiind certă atât inexistenţa unei vătămări decurgând din nefurnizarea originalului, cât şi mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, consideră că refuzul întemeiat pe această neexecutare este contrar bunei-credinţe.

Prin a doua critică, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1266 şi 1267 din C. civ., prin aceea că instanţa de prim control judiciar a ignorat scopul pentru care în art. 9.2 din Convenţia cadru se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată, respectiv acela ca Fondul să poată verifica îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate pentru garanţie prevăzute în art. 3.1 şi, după caz, la art. 3.2 din Convenţia cadru.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că raportul juridic litigios derivă din acordarea unei garanţii personale de către intimatul-pârât F.N.G.C.I.M.M. S.A. I.F.N., în calitate de fideiusor, recurentei-reclamante A. S.A., în considerarea calităţii acesteia de finanţator faţă de clienţii săi, întreprinderi mici şi mijlocii.

Convenţia de garantare încheiată de părţile litigante (156/2011), cu modificările şi completările ulterioare, califică expres în art. 6.6. drept fideiusiune garanţia acordată de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N.

Intimatul-pârât şi-a asumat, aşadar, garantarea obligaţiilor de rambursare ce revin beneficiarilor finanţărilor acordate de recurentă, întreprinderi mici şi mijlocii, în limita plafonului convenit contractual şi pentru care părţile au urmat procedura descrisă în capitolul 7 al convenţiei, procedură în baza căreia se individualizează finanţările garantate.

Cadrul contractual convenit de părţi impune, aşadar, concluzia că obiectul convenţiei încheiate de părţi este garantarea de către F.N.G.C.I.M.M. S.A.-I.F.N. a obligaţiilor împrumutaţilor băncii recurente pentru care garanţia fusese acordată în temeiul capitolului 7.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că obiectul obligaţiei intimatului pârât are două componente: obligaţia de garantare şi obligaţia de plată.

Aşadar, dacă obligaţia de garantare se asumă de intimatul-pârât în condiţiile reglementate de capitolul 7 din convenţie, obligaţia de plată a garanţiei devine exigibilă numai în condiţiile capitolului 9 din convenţie. Or, pentru plata garanţiei, finanţatorul trebuie să depună cererea de plată, la care să ataşeze documentaţia prevăzută de art. 9.2. alin. (1) din convenţia de garantare.

În ceea ce priveşte motivul respingerii cererii de plată privind beneficiarul de finanţare B. S.R.L., recurenta susţine că, deşi documentele ataşate cererii de plată nu coincid în totalitate cu cele prevăzute la art. 9.2 din Convenţia cadru, în opinia sa, acestea sunt suficiente pentru a dovedi îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate, scopul art. 9.2 din Convenţie fiind atins.

Examinând prima critică, Înalta Curte constată că, prin critica formulată, recurenta vizează exclusiv aprecierea asupra caracterului neînsemnat al obligaţiilor neîndeplinite de aceasta, raportat la scopul pentru care, în înţelesul recurentei, la art. 9.2 din Convenţie, se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată.

În primul rând, Înalta Curte observă că dispoziţiile art. 1556 C. civ. au ca premisă existenţa unor obligaţii exigibile, iar una dintre părţi nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei.

Însă, verificarea caracterului semnificativ al neexecutării nu era necesară, din moment ce, aşa cum în mod corect a statuat instanţa de apel, îndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarilor finanţării se verifica în mod primordial, pe lângă alte condiţionalităţi, prin declaraţia pe propria răspundere a acestora în sensul că se încadrează în categoria IMM-uri, în cauză, apelanta nedovedind îndeplinirea acestei obligaţii principale asumate în relaţia cu intimatul, obligaţia de care depindea acordarea garanţiei de către acesta din urmă.

Altfel spus, obligaţia ce revenea intimatului, de plată a garanţiei, nu era art. 9.2 alin. (1) din Convenţie, în speţă, cerinţelor corespunzătoare literei a) de la art. 9.2 alin. (1) din Convenţie.

Prin urmare, ambele instanţe de fond au constatat caracterul incomplet/neconform al documentaţiei care a însoţit cererea de plată şi au apreciat că acest fapt este suficient pentru a fundamenta decizia intimatului de respingere a cererii de plată.

În altă ordine de idei, însă, dincolo de premisa existenţei unei obligaţii exigibile, dispoziţiile materiale invocate impun stabilirea însemnătăţii prestaţiei neexecutate. Or, din cercetarea tuturor clauzelor contractuale, se observă că părţile în mod explicit au convenit că înfăţişarea tuturor documentelor expuse are caracter esenţial, în lipsa îndeplinirii acestei obligaţii putând fi invocată de Fond excepţia de neexecutare şi suspendată efectuarea plăţii garanţiei (art. 9.3 alin. (2) din aceeaşi Convenţie cadru 156/2011), situaţie regăsită în cauză.

Faţă de aceste împrejurări, instanţa de recurs nu poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., atât timp cât voinţa părţilor a fost exprimată în sensul atribuirii unei însemnătăţi substanţiale acestei obligaţii, fapt ce infirmă premisa legală indicată de recurenta-reclamantă (executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei credinţe)

Nu în ultimul rând, aprecierea caracterului semnificativ al neexecutării reprezintă, totodată, şi o chestiune de fapt, cu privire la care instanţele de fond sunt suverane şi care scapă cenzurii instanţei de recurs.

Aşa fiind, Înalta Curte va reţine că dezlegarea instanţei de apel în privinţa neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către recurentă se întemeiază pe analiza materialului probator şi nu poate fi reapreciată în recurs, întrucât vizează temeinicia, şi nu legalitatea hotărârii.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, accesând garanţia acordată de intimat, recurenta şi-a asumat un formalism strict în privinţa raporturilor cu clienţii a căror obligaţie de rambursare era garantată, atât cu privire la demersurile contemporane acordării şi executării contractelor de credit, cât şi în legătură cu activarea garanţiei, sub aspectul formulării şi documentării cererii de plată.

Drept consecinţă a acestei configuraţii specifice a obligaţiilor finanţatorului, lipsa unui demers sau a unui document dintre cele menţionate de art. 9 din convenţia de garantare, care nu respectă cerinţele prevăzute în mod explicit, este de natură să îndreptăţească fideiusorul să respingă cererea de plată.

Răspunzând şi celei de a doua critici subsumate aceluiaşi motiv de recurs, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, nu au fost încălcate şi nici aplicate greşit dispoziţiile art. 1266 şi 1267 C. civ., ci, dimpotrivă, instanţa de apel a dat o interpretare legală dispoziţiilor convenţiei de garantare şi a modului în care aceasta obligă părţile contractante.

În acest sens, instanţa de prim control judiciar a arătat, în esenţă, că regula în contracte este aceea a interpretării voinţei părţilor prin luarea în considerare a ansamblului dispoziţiilor contractuale agreate de părţi, iar nu doar prin analizarea izolată a unei anumite clauze contractuale, context în care sensul unei norme contractuale specifice va trebui stabilit prin integrarea acesteia în ansamblul prevederilor asupra cărora părţile au convenit la semnarea contractului.

În plus, Înalta Curte reţine că nu ne regăsim în situaţia aplicării dispoziţiilor art. 1266 C. civ., deoarece convenţia părţilor nu cuprinde eventuale nepotriviri sau contradicţii care să facă necesară identificarea voinţei concordante, reale şi interne a părţilor, diferită de sensul literal al termenilor utilizaţi, părţile agreând explicit documentele necesare cererii de plată a garanţiei, cât şi formularele tipizate ce urmau a fi utilizate pentru această declaraţie (fiind indicate Anexele 6 şi 7 ale Convenţiei cadru încheiată de părţile litigante), ceea ce lipseşte de echivoc obiectul acordului lor.

De altfel, se constată că inclusiv în preambulul Convenţiei cadru-plafon de garantare nr. 156/2011 s-a prevăzut în mod explicit faptul că, "în scopul susţinerii activităţii curente şi a proiectelor investiţionale ale întreprinderilor mici şi mijlocii din România, părţile convin încheierea prezentei convenţii în condiţiile prevăzute în continuare."

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a statuat în sensul că posibilitatea societăţii bancare de a recupera de la Fondul intimat contravaloarea garanţiei acordate de acesta din urmă era condiţionată de mai mulţi factori prevăzuţi la art. 9.2 alin. (1) din Convenţie, printre aceştia regăsindu-se declaraţia de încadrare în categoria IMM completată de beneficiarul finanţării la data acordării acesteia, în original, aceasta reprezentând o condiţionalitate esenţială activării mecanismului de plată al garanţiei asumată de Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A., iar îndeplinirea acestei condiţionalităţi nu putea fi dedusă din îndeplinirea altora.

Se constată, aşadar, că părţile au reglementat punctual înscrisurile ce constituie documentaţia necesară plăţii, iar modul de indicare a acestora determină concluzia potrivit cu care părţile convenţiei au stipulat cu rigoare documentele care să probeze calificarea beneficiarului la acordarea garanţiei, conform art. 3.1.1. şi pe care Banca finanţatoare era ţinută să le înfăţişeze la momentul depunerii cererii de plată.

Prin urmare, din verificarea şi interpretarea clauzelor contractuale, rezultă că părţile au condiţionat în mod explicit plata garanţiei de înfăţişarea documentaţiei prevăzute de art. 9.2., fapt ce rezultă în mod special din cuprinsul art. 9.3. alin. (3) din Convenţie.

Per a contrario, critica recurentei putea fi acceptată doar în cazul în care declaraţia prevăzută la art. 9.2. alin. (1) lit. a) din Convenţie nu era condiţionată de depunerea acesteia în original, conform sintagmei folosite ("în original"), ipoteză în care Finanţatorul/Banca avea libertatea de a alege orice altă formă de a primi o declaraţie din partea beneficiarului finanţării cu privire la încadrarea acestuia în categoria IMM.

Cum, în cauză, nu ne aflăm în ipoteza unei astfel de clauze, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a arătat că îndeplinirea acestei condiţionalităţi nu putea fi dedusă din îndeplinirea altora, astfel încât nu se justifică înlocuirea modului de îndeplinire a obligaţiei finanţatorului, peste ceea ce părţile convenţiei cadru au agreat.

Prin urmare, pornind de la obiectul Convenţiei, respectiv garantarea de către Fond, în calitate de fideiusor, a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor acordate de Finanţator/bancă beneficiarilor IMM care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1. din Convenţie, se constată că, în analiza căii de atac devolutive a pârâtei, instanţa de apel a respectat voinţa părţilor, astfel cum a fost exprimată în convenţie, nefiind identificată nicio încălcare a dispoziţiilor art. 1266 şi 1267 din C. civ., pretins a fi fost nesocotite.

Aşadar, cercetând ansamblul contractului şi coroborând prevederile art. 9.2 alin. (1) lit. a) din Convenţie cu art. 9.3 alin. (3) şi art. 3.1.1. din Convenţie, se constată, în acord cu motivarea instanţei de apel, că în mod corect intimatul-pârât nu era ţinut să satisfacă o cerere de plată la care nu este ataşată documentaţia prevăzută la art. 9.2. din Convenţie.

Totodată, în dezacord cu susţinerile recurentei-reclamante, Înalta Curte consideră că, în speţă, nu are relevanţă scopul pentru care la art. 9.2 din Convenţia cadru se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată, ci modul în care recurenta, în calitate de Finanţator, şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privind înfăţişarea documentelor stabilite de părţi prin convenţie, documente considerate de acestea prin voinţa comună ca dovadă a îndeplinirii criteriilor de eligibilitate.

Prin urmare, se reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 9.2 alin. (1) lit. a) din Convenţie, cererea de plată trebuia însoţită, printre altele, şi de declaraţia privind încadrarea în categoria IMM, respectiv Anexa nr. 6 şi Anexa nr. 7, în original, completate de beneficiar la data acordării finanţării şi la data solicitării prelungirii(…), astfel încât, interpretând logico-sistematic dispoziţiile Convenţiei, în mod corect instanţa de apel a reţinut că, pentru a primi plata garanţiei, reclamanta trebuie să execute în mod cumulativ toate prestaţiile la care s-a obligat, dreptul băncii la plata garanţiei fiind condiţionat nu numai de achitarea la zi a comisionului de garantare datorat, ci şi de depunerea tuturor documentelor prevăzute de art. 9.2 din Convenţie (a se vedea dispoziţiile art. 9.3 alin. (3) din Convenţia cadru 156/2011).

Având în vedere că o măsură de respingere a cererii de plată trebuie luată cu respectarea dispoziţiilor contractuale şi a exigenţelor bunei-credinţe care guvernează şi executarea contractelor, potrivit art. 1170 C. civ., Înalta Curte reţine că, în cauză, examinarea deciziei recurate, prin raportare la criticile subsumate motivului de recurs invocat, nu decelează încălcarea de către intimat, la momentul respingerii cererii de plată, a condiţiilor contractuale convenite prin convenţia de garantare.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura criticile examinate şi, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2228 din 15 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2228 din 15 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 noiembrie 2022.