Contractual liability for state-owned equipment storage: binding force of prior judgments on refusal to sign contract addenda

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 21 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI (fost Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri), solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâtul la următoarele plăţi datorate de acesta în baza convenţiilor anuale încheiate între A. S.A. şi MINISTERUL ECONOMIEI, care au ca principal obiect convenirea şi detalierea activităţilor prevăzute în Hotărârea Guvernului nr. 643 din 12.08.1999, pe relaţia Krivoi Rog Ucraina: 161.641,17 RON reprezentând cheltuieli de depozitare a 420 de colete ce conţin tehnică de calcul necesară combinatului CIM Krivoi Rog Ucraina (ce reprezintă cca. 40 de tir-uri) cu o valoare de cca. 5 milioane USD proprietatea Statului Român, sumă reprezentând debitul aferent pentru perioada Trimestrul III 2017 - Trimestrul I 2018; rata inflaţiei pentru perioada trimestrul III 2017 - trimestrul I 2018 în sumă de 2.182,15 RON; dobânda conform convenţiei, 1.616,42 RON, cu obligarea pârâtului la plata obligaţiilor ce vor deriva din convenţiile anuale care se vor încheia cu reclamanta cu privire la depozitarea tehnicii de calcul pentru combinatul CIM Krivoi Rog Ucraina până la finalizarea activităţii pe relaţia Krivoi Rog. Totodată, a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru şi onorariu avocat.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192 şi următoarele din C. proc. civ., art. 2122 şi următoarele, art. 1528, art. 1531 şi următoarele din C. civ., H.G. nr. 643/1999, H.G. nr. 290/2001.

Prin întâmpinare, pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului 4 din acţiune, solicitând admiterea excepţiei invocate şi respingerea capătului 4 din acţiune, iar, pe fondul pricinii, a solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr. 2869 din 2 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. S.A. şi pe pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 29 octombrie 2018.

Prin sentinţa civilă nr. 255 din 23 ianuarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei promovate de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI (fost MINISTERUL ECONIMIEI, COMERŢULUI ŞI MEDIULUI DE AFACERI) în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de Contencios Adminstrativ şi Fiscal, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Prin decizia nr. 1887 din 4 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

La 10 iulie 2019, reclamanta a formulat o cerere completatoare a acţiunii introductive în sensul acordării şi a penalităţilor de întârziere în sumă de 8.071,28 RON, conform art. 5 pct. 5 din Convenţie, calculate pe trimestrul III 2017- trimestrul I 2018.

Faţă de cele arătate, a solicitat admiterea acţiunii introductive, astfel cum a fost completată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 161.641,17 RON contravaloare depozitare, debit aferent trimestrului III 2017 - trimestrul I 2018, rata inflaţiei în sumă de 2.182,15 RON, penalităţi de întârziere în sumă de 8.071,28 RON şi cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru şi onorariu de avocat.

Prin încheierea din 5 septembrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 4 de cerere, invocată de pârât prin întâmpinare, apreciind că interesul în privinţa acelui capăt de cerere nu este actual, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 33 şi art. 34 C. proc. civ. şi a respins capătul 4 de cerere ca fiind inadmisibil.

Totodată, Tribunalul a luat act de faptul că reclamanta a înţeles să renunţe la proba cu interogatoriul pârâtului, proba cu cercetarea la faţa locului şi la proba cu expertiză contabilă, încuviinţând pentru părţi proba cu înscrisuri constând în actele existente la dosarul cauzei, apreciindu-le ca fiind legale, admisibile şi concludente soluţionării acesteia.

Prin sentinţa civilă nr. 2629/2019 din 20 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, completată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 161.641,17 RON reprezentând contravaloare depozitare pentru perioada Trimestrul III 2017 - Trimestrul I 2018.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.182,15 RON reprezentând contravaloare actualizare cu rata inflaţiei.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 8.071,28 RON reprezentând penalităţi de întârziere.

A obligat pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.537,82 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI, ENERGIEI ŞI MEDIULUI DE AFACERI a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1599A din 19 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât MINISTERUL ECONOMIEI, ENERGIEI ŞI MEDIULUI DE AFACERI împotriva sentinţei civile nr. 2629/2019 din data de 20.09.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.; a obligat apelantul-pârât la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate în apel în cuantum de 2.250 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI, ANTREPRENORIATULUI ŞI TURISMULUI (reorganizat în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 212/2020 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative) a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de A. S.A.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată este criticabilă sub aspectul incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1270 alin. (1), art. 1350 şi art. 2122 alin. (1) C. civ., precum şi a prevederilor H.G. nr. 643/1999, invocate de instanţa de apel în decizia de respingere a apelului.

După expunerea parcursului procesual, recurentul-pârât susţine că, aşa cum a arătat atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, având în vedere dispoziţiile H.G. nr. 643/1999, cu modificările şi completările aduse prin H.G. nr. 290/2001, "antreprenorii români B. S.A., C. S.A. şi A. S.A., pe perioada de sistare a lucrărilor de construcţii-montaj la Combinatul minier de îmbogăţire a minereurilor acide cu conţinut de fier de la Krivoi Rog - Ucraina şi până la reluarea activităţii pe şantier, asigură: paza şi siguranţa obiectivelor şi instalaţiilor la obiectele de bază realizate de partea română; paza şi siguranţa depozitelor de materiale şi utilaje tehnologice existente în stoc; paza, siguranţa şi menţinerea în funcţiune a spaţiilor de cazare, a cantinelor, centralelor termice şi instalaţiilor de apă, canalizare şi de gaze pentru celelalte obiecte ale organizării de şantier; întreţinerea în stare de funcţionare a staţiilor şi substaţiilor electrice şi a staţiilor de pompare-drenaj; execuţia unor lucrări de întreţinere la utilajele şi instalaţiile tehnologice montate ale Complexului 1 de pornire, în vederea menţinerii acestora în stare de fiabilitate; ambalarea adecvată şi depozitarea în spaţii corespunzătoare a echipamentelor aflate în custodie la societăţile furnizoare române; intervenţii la obiectele şi instalaţiile date în exploatare şi aflate în perioada de garanţie; reexportul unei părţi din baza materială a antreprenorilor români pentru a o folosi în alte lucrări.

Activităţile prevăzute la alin. (1), precum şi numărul de personal necesar în vederea realizării acestora se aprobă de ordonatorul principal de credite al Ministerului Industriei şi Resurselor, împreună cu antreprenorii români B. S.A., C. S.A. şi A. S.A."

Astfel, arată că decontările pentru activităţile convenite urmau a se face trimestrial de către ordonatorii de credite din sumele alocate prin bugetul de stat, pe bază de state de plată, diurne, facturi, chitanţe, bonuri de consum, alte documente financiare româneşti şi ucrainene, în urma verificării acestor documente.

În continuare, recurentul-pârât susţine că hotărârea instanţei de apel este criticabilă, având în vedere faptul că aceasta nu a ţinut cont de faptul că, în vederea aplicării prevederilor H.G. nr. 643/1999 privind modul de decontare a cheltuielilor efectuate de antreprenorii români pe perioada de sistare a lucrărilor de construcţii-montaj la Combinatul minier de îmbogăţire a minereurilor acide cu conţinut de fier de la Krivoi Rog - Ucraina, între recurent şi intimata A. S.A. au fost încheiate Convenţii pentru fiecare an, iar pentru suma, respectiv, perioada care face obiectul prezentei cauze, nu exista un act adiţional, instanţa limitându-se la a afirma că "apelantul pârât a acţionat cu rea credinţă atunci când a refuzat semnarea actelor adiţionale".

Astfel, recurentul arată că Anexa 1 la Convenţia nr. 6/26.02.2018 prevede cheltuielile estimate pentru anul 2018, care cuprind inclusiv cheltuielile aferente trimestrului IV 2017, conform art. 43 din Legea nr. 2/2018 a bugetului de stat pe anul 2018. Prin acest înscris, Ministerul Economiei şi A. S.A. au convenit suma de 215.522 RON, reprezentând cheltuieli de depozitare a utilajelor aflate în ţară şi nelivrate în şantier, cheltuieli ce vor face obiectul unui viitor act adiţional, document care, însă, nu a fost încheiat.

În continuare, recurentul susţine că instanţa de apel a procedat la o greşită aplicare a dispoziţiilor legale care statuează principiul de drept conform căruia contractul reprezintă legea părţilor.

Astfel, recurentul arată că, pentru cheltuielile de depozitare a utilajelor aflate în ţară şi nelivrate în şantier, părţile au convenit ca, ulterior, să fie încheiat un act adiţional, act care nu a fost încheiat până în prezent, motiv pentru care, acordarea unor sume de către instanţele de fond şi de apel în favoarea intimatei reclamante înfrânge acest principiu.

Având în vedere inexistenţa unui act adiţional care să consfinţescă voinţa părţilor, recurentul apreciază că instanţa de apel trebuia să admită apelul, luând în considerare faptul că aceasta nu se poate substitui voinţei părţilor şi nici nu se poate subroga unor atribuţii stabilite în mod expres în sarcina ministerului, prin acte normative emise de Guvern.

Recurentul arată că aceste aspecte au fost invocate în apărare atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, fiind, însă, ignorate.

Mai arată că, în mod greşit a apreciat instanţa de apel că doar invocând dispoziţiile din H.G. nr. 643/1999 şi H.G. nr. 290/2001 cu titlu general, în absenţa actului adiţional, poate fi reţinută în sarcina ministerului o obligaţie de plată care ar deriva din acte juridice viitoare şi posibile.

Aşadar, recurentul conchide în sensul că, luând în considerare faptul că nu există un act juridic valabil încheiat între recurent şi intimată care să stabilească în mod expres în sarcina ministerului obligaţia de plată a sumelor ce reprezintă cheltuieli de depozitare a unui număr de 420 de colete, actul adiţional menţionat în cuprinsul convenţiei nefiind încheiat, nu poate fi atrasă răspunderea ministerului pentru neîndeplinirea unor pretinse obligaţii, aşa cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 12 mai 2021, intimata-reclamantă A. S.A. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

La 28 mai 2021, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea argumentelor intimatei-reclamante, reiterând solicitarea de admitere a recursului.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, în cauză a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, în şedinţa din 15 martie 2022, a fost comunicat părţilor, cu menţiunea că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat în scris un punct de vedere.

Prin încheierea din 27 septembrie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL ECONOMIEI, ANTREPRENORIATULUI ŞI TURISMULUI împotriva deciziei civile nr. 1599A A din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sens în care a stabilit termen de judecată la data de 08 noiembrie 2022, ora 1200, pentru soluţionarea căii extraordinare de atac, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Acţiunea introductivă are ca obiect angajarea răspunderii civile contractuale sub forma obligării pârâtului la plata cheltuielilor de depozitare a 420 de colete ce conţin tehnică de calcul necesară Combinatului CIM Krivoi Rog Ucraina, proprietatea Statului român, datorate în baza convenţiilor încheiate între părţile în litigiu.

Subsumat motivului de nelegalitate indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 1270 alin. (1), art. 1350 şi art. 2122 alin. (1) C. civ., precum şi prevederile H.G. nr. 643/1999, invocate de instanţa de apel în decizia de respingere a apelului.

De asemenea, a mai învederat că hotărârea instanţei de apel este criticabilă, având în vedere faptul că aceasta nu a ţinut cont de faptul că, în vederea aplicării prevederilor H.G. nr. 643/1999 privind modul de decontare a cheltuielilor efectuate de antreprenorii români pe perioada de sistare a lucrărilor de construcţii-montaj la Combinatul minier de îmbogăţire a minereurilor acide cu conţinut de fier de la Krivoi Rog - Ucraina, între recurent şi intimata A. S.A. au fost încheiate Convenţii pentru fiecare an, iar pentru suma, respectiv, perioada care face obiectul prezentei cauze, nu exista un act adiţional, instanţa limitându-se la a afirma că "apelantul pârât a acţionat cu rea credinţă atunci când a refuzat semnarea actelor adiţionale".

Astfel, recurentul arată că Anexa 1 la Convenţia nr. 6/26.02.2018 prevede cheltuielile estimate pentru anul 2018, care cuprind inclusiv cheltuielile aferente trimestrului IV 2017, conform art. 43 din Legea nr. 2/2018 a bugetului de stat pe anul 2018. Aşadar, prin acest înscris, Ministerul Economiei şi A. S.A. au convenit asupra sumei de 215.522 RON, reprezentând cheltuieli de depozitare a utilajelor aflate în ţară şi nelivrate în şantier, cheltuieli ce vor face obiectul unui viitor act adiţional, document care, însă, nu a fost încheiat.

Prin urmare, susţine că întrucât nu există un act juridic valabil încheiat între recurent şi intimată care să stabilească în mod expres în sarcina ministerului obligaţia de plată a sumelor ce reprezintă cheltuieli de depozitare a unui număr de 420 de colete, actul adiţional menţionat în cuprinsul convenţiei nefiind semnat, nu poate fi atrasă răspunderea ministerului pentru neîndeplinirea unor prezumptive obligaţii, aşa cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel. De asemenea, a mai învederat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că doar invocând dispoziţiile din H.G. nr. 643/1999 şi H.G. nr. 290/2001, cu titlu general, în absenţa actului adiţional, poate fi reţinută în sarcina sa o obligaţie de plată care ar deriva din acte juridice viitoare şi numai posibile.

Recurentul arată că aceste aspecte au fost invocate în apărare atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, însă au fost ignorate de către instanţe.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte reţine că, deşi autorul recursului îşi exprimă nemulţumirea faţă de soluţia instanţei de apel, care a validat angajarea răspunderii sale pentru decontarea cheltuielilor solicitate de reclamantă, chiar în lipsa actului adiţional, acesta se raportează în realitate în mod trunchiat la considerentele curţii de apel, ignorându-le chiar pe cele decisive şi decizorii, care au stat la baza pronunţării deciziei recurate.

Astfel, contrar afirmaţiilor recurentului, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu s-a limitat la a afirma că "apelantul pârât a acţionat cu rea credinţă atunci când a refuzat semnarea actelor adiţionale", ci, dimpotrivă, a analizat în detaliu criticile formulate în apel şi susţinerile ambelor părţi, prin raportare la convenţiile încheiate între recurentul-pârât, în calitate de ordonator principal de credite şi societatea intimată, în calitate de antreprenor român pentru Combinatul din Krivoi Rog-Ucraina, reţinând, totodată, şi puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti pronunţate între aceleaşi părţi cu privire la obligaţia de decontare a cheltuielilor de depozitare aferente perioadei trimestrul IV al anului 2011-trimestrul II al anului 2017.

În acest sens, se cuvine amintit că, la pagina 13 din decizia recurată, Curtea a reţinut că soluţia de obligare a pârâtului Ministerul Economiei la plata cheltuielilor de depozitare a celor 420 de colete cu tehnică de calcul pentru perioada trimestrul IV 2011-trimestrul IV 2013 a fost menţinută prin decizia civilă nr. 346A din data de 16.02.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, după cum, în privinţa cheltuielilor de depozitare pentru trimestrul I 2014-trimestrul II 2017, a arătat că, prin respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri conform deciziei nr. 1208 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, a devenit definitivă sentinţa civilă nr. 401/2018 din data de 14 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care pârâtul a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 754.325,46 RON, astfel încât au fost apreciate ca neîntemeiate apărările prin care pârâtul a invocat inadmisibilitatea pretenţiilor reclamantei, grefată pe neîncheierea actului adiţional.

Prin urmare, având în vedere situaţia de fapt stabilită, Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1270 alin. (1), art. 1350 şi art. 2122 alin. (1) C. civ. pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor asumate prin art. 3 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Convenţiile nr. 9/09.03.2017 şi nr. 6/26.02.2018 şi că motivele de apel invocate de pârât sunt lipsite de orice temei şi contravin puterii de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti pronunţate între aceleaşi părţi cu privire la obligaţia de decontare a cheltuielilor de depozitare aferente perioadei trimestrul IV al anului 2011-trimestrul II al anului 2017.

De altfel, şi la pagina 14 din decizia recurată, Curtea a reamintit că, prin hotărârea definitivă pronunţată în Dosarul nr. x/2017, pârâtul a fost deja obligat să plătească cheltuielile de depozitare aferente primelor două semestre ale anului 2017, fiind considerate neîntemeiate apărările sale în sensul că acesta nu poate fi obligat la decontarea respectivelor cheltuieli în lipsa actului adiţional.

În acest context, Curtea a arătat că, în condiţiile în care decontarea cheltuielilor de depozitare aferente primelor două semestre ale anului 2017 a fost asumată prin Convenţia nr. 9/09.03.2017, la fel ca şi decontarea cheltuielilor aferente celui de-al patrulea semestru al anului 2017, iar Convenţia nr. 6/26.02.2018 a fost încheiată în aceeaşi manieră şi are un conţinut identic cu cea din anul 2017, aceste considerente prin care s-a rezolvat anterior o chestiune litigioasă identică se bucură de autoritate de lucru judecat, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât se impun şi în prezenta cauză.

Reţinând, aşadar, că, prin criticile formulate, recurentul-pârât a ignorat aceste considerente decisive şi decizorii ale instanţei de apel şi că instanţa de recurs nu se poate substitui recurentului în propria sa cale de atac, Înalta Curte constatând că demersul acestuia nu poate conduce la reţinerea vreunui viciu de nelegalitate a deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate şi, statuând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge ca atare.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă A. S.A., Înalta Curte reţine că, în şedinţa publică, înainte de încheierea dezbaterilor, apărătorul intimatei-reclamante a depus factura nr. x din 01.11.2020 (însoţită de chitanţa nr. x din 01.11.2020) care atestă, conform menţiunilor inserate în rubrica "denumirea produselor sau a serviciilor", efectuarea unor cheltuieli de judecată aferente contractului de asistenţă juridică în dosarul nr. x/2020 (fond, apel, recurs), în sumă de 5000 RON, nefondate.

Cum culpa procesuală nu poate fi înţeleasă decât prin raportare la soluţia pronunţată de către instanţa învestită cu soluţionarea unei etape procesuale, iar cheltuielile de judecată trebuie privite ca fiind accesorii solicitărilor din fiecare fază procesuală, Înalta Curte reţine că în suma cheltuielilor de judecată aferente prezentei etape procesuale nu pot intra şi cheltuieli aferente etapelor procesuale anterioare, cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a acordat intimatei cheltuieli de judecată în apel.

De asemenea, având în vedere că, la data emiterii facturii nr. x din 01.11.2020, Curtea nu se pronunţase încă asupra apelului pârâtului, intimata nu poate justifica antamarea unor cheltuieli de judecată şi pentru etapa procesuală a recursului, motiv pentru care, faţă de dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge cererea intimatei-reclamante A. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL ECONOMIEI, ANTREPRENORIATULUI ŞI TURISMULUI împotriva deciziei civile nr. 1599A din 19 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.