Consumer credit contract abuse: failure to evaluate evidence on implicit acceptance of additional contract under O.U.G. 50/2010

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov la 13 martie 2018, sub nr. x/2018, astfel cum a fost modificată la 31 mai 2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. - Sucursala Braşov, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzelor privitoare la dobândă stabilite în Contractul de credit nr. x/15.03.2007 şi în Anexa la acest contract-Condiţii generale de acordare a creditului (art. 2.4 şi art. 4 din contract, art. 2, art. 7 şi art. 8 paragrafele 3 şi 4 din anexă), respectiv al clauzei privind comisioanele (art. 2.6 din contract); să se constate nulitatea respectivelor clauze; să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în temeiul acestor clauze (dobândă şi comisioane), din ziua formulării cererii de chemare în judecată şi până la zi.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE şi Directiva 2008/48/CE.

Prin cerere modificatoare, reclamantul a arătat că supune analizei comisionul de acordare şi comisionul de administrare.

Prin sentinţa civilă nr. 808 din 5 februarie 2019, Judecătoria Braşov a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, şi în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate, precizate şi modificate de reclamantul A., în favoarea Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 28 februarie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1211/C din 27 noiembrie 2019, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., astfel cum a fost modificată şi, în consecinţă, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 2.4, art. 4, art. 2.6. din contractul de credit nr. x/15.03.2007 şi art. 2, art. 7, art. 8, par. 3 şi 4 din Anexa la contractul de credit nr. x/15.03.2007 - Condiţii generale de acordare a creditului.

Totodată, a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a obligat pârâta să restituie reclamantului toate sumele încasate în temeiul clauzelor declarate nule.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel, solicitând modificarea în tot a hotărârii apelate în sensul respingerii acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 150/Ap din 17 februarie 2021, Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă a admis cererea de apel formulată de apelanta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1211/C, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 27.11.2019, pe care a schimbat-o în parte, după cum urmează:

A respins cererea referitoare la constatarea caracterului abuziv şi nulitatea clauzelor inserate în art. 2.6. "Comisioane", lit. b) "comision de rambursare anticipată", c) "comision de rescadenţare" şi d) "taxă de administrare anuală a creditului", respectiv în art. 4 "Rata majorată", din cuprinsul Contractului de credit nr. x din 15.03.2007, încheiat între pârâta B. S.A. şi reclamantul A., respectiv dispoziţiile privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea clauzelor inserate în art. 2 "Dobânda" par. 2 - ultimul, din cuprinsul Condiţiilor generale de acordare a creditului, Anexă la Contractul de credit nr. x din 15.03.2007.

A păstrat dispoziţiile din sentinţă referitoare la constatarea caracterului abuziv şi, în consecinţă, nulitatea clauzelor inserate în art. 2.4 "Dobânda" şi art. 2.6. "Comisioane", lit. a) "comision de analiză", din cuprinsul Contractului de credit nr. x din 15.03.2007, încheiat între pârâtă şi reclamant, respectiv dispoziţiile privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea clauzelor inserate în art. 8 "Notificări" par. 3 şi 4, art. 7 "Imputaţia plăţii" şi art. 2 "Dobânda" par. 1, din cuprinsul Condiţiilor generale de acordare a creditului, Anexă la Contractul de credit nr. x din 15.03.2007.

A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 900 Euro, echivalent în RON la data plăţii, reprezentând comisionul de analiză.

A respins restul pretenţiilor pecuniare.

A obligat intimatul A. să îi plătească apelantei B. S.A. suma de 2.970,20 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I. Împotriva deciziei civile nr. 150/Ap din 17 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei pronunţate în apel şi reţinerea cauzei spre rejudecare, iar, în urma rejudecării, respingerea, ca neîntemeiat, a apelului formulat de pârâta B. S.A. şi menţinerea hotărârii Tribunalului Braşov, sens în care a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamantul a arătat că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu:

1. Încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 (forma iniţială la data intrării în vigoare) - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs, reclamantul a învederat că instanţa nu a statuat asupra prezentării actului adiţional, ci, dimpotrivă, acesta nu a fost prezentat.

Cu toate acestea, arată că instanţa de apel a scos din context statuarea instanţei de fond şi a reformat-o în sensul respingerii acţiunii, fără a motiva când a fost prezentat actul adiţional spre semnare, care sunt lucrările dosarului din care rezultă că actul a fost prezentat spre semnare şi, mai ales, unde s-a realizat o eventuală comunicare.

În continuare, recurentul solicită a se observa faptul că, în cursul judecării apelului, la termenul din 19.11.2020, Curtea de Apel Braşov a repus cauza pe rol având în vedere necesitatea depunerii la dosarul cauzei a notificării emise de apelanta B. şi dovada comunicării acesteia intimatului A., în vederea semnării Actului Adiţional din 14.09.2010, iar pentru termenul din 09.12.2020, B. a depus la dosar o notă de şedinţă la care a anexat notificarea nr. x/30.07.2010 privind actualizarea contractelor de credit pentru consumatori conform prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, borderouri de prezentare a trimiterilor, aviz de însoţire şi extras din Opisul de preluare a plicurilor de la poştă.

Recurentul susţine că, în conţinutul notificării, este inserată adresa sa de domiciliu din Braşov, acest aspect fiind în contradicţie cu maniera Băncii prin care aceasta îi comunica ratele restante.

Un alt aspect pe care recurentul îl subliniază este acela că, la data accesării creditului (15.03.2007), şi-a declarat reşedinţa din Germania, aceasta fiind şi raţiunea pentru care şi-a desemnat un mandatar în România, depunând în acest sens şi procura specială, limitată doar la încheierea contractului de împrumut nr. x, aspect de natură a releva faptul că B. era informată despre împrejurarea că persoana care solicita un credit locuia în Germania. Cu toate acestea, însă, Banca a procedat la notificarea acestuia la domiciliul din România.

Recurentul solicită a se observa faptul că atitudinea procedurală a Băncii diferă în funcţie de interesele acesteia, în sensul că, pentru recuperarea debitelor restante, a înţeles să depună toate diligenţele în vederea recuperării acestora la reşedinţa din Germania, iar în cazul demarării formalităţilor vizând încheierea actului adiţional, a procedat doar la expedierea formală a notificării la domiciliul din Braşov.

Prin urmare, recurentul consideră că, făcând abstracţie de informaţiile furnizate de acesta, Banca a tratat pur formal prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010.

Mai mult, arată că afirmaţiile sale referitoare la faptul că, în mod obiectiv, nu avea cum să intre în posesia notificării pentru încheierea actului adiţional, sunt susţinute de procesul-verbal încheiat de reprezentantul Băncii la data de 26.01.2012, depus de apelantă la dosarul cauzei şi care atestă faptul că, în acea perioadă, recurentul-reclamant se afla în Germania.

Pe cale de consecinţă, consideră că prevederile art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la obligaţia Băncii de a face dovada diligenţelor pentru informarea consumatorului rămân fără obiect în contextul în care a depus la dosar borderoul prezentat la Poşta Română.

Mai arată că la domiciliul din Braşov nu se regăseşte dovada că notificarea cu număr de înregistrare x/30.07.2010 i-ar fi fost comunicată.

În acest context, solicită a se constata faptul că instanţa de apel nu a motivat cum anume actul adiţional a fost prezentat de către B. S.A. spre a fi semnat de recurentul-reclamant şi, mai ales, unde se reflectă refuzul recurentului de a-l semna.

Mai mult decât atât, arată că nu este motivată nici împrejurarea că recurentul a luat la cunoştinţă despre intenţia Băncii de a încheia actul adiţional şi că a refuzat semnarea acestuia, precum şi din ce lucrări ale dosarului rezultă acest fapt.

Printr-o altă critică, susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu:

2. Încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. -hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de nelegalitate ce determină casarea deciziei în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare, recurentul a precizat că, prin încheierea din 19.11.2020, Curtea de Apel Braşov a repus cauza pe rol tocmai pentru depunerea de către B. S.A. a notificării emise de aceasta pentru semnarea actului adiţional din 14.09.2010.

Cu toate acestea, arată că, în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, nu se regăseşte niciun aspect referitor la modul în care înscrisurile depuse de B. S.A. au determinat convingerea instanţei în sensul că actul adiţional ar fi fost prezentat intimatului şi nici argumentele conform cărora aceste înscrisuri produc sau nu efecte juridice.

De asemenea, recurentul a mai susţinut lipsa motivării hotărârii atacate şi prin aceea că, în considerarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanţa nu a răspuns în mod separat fiecărui argument al reclamantului cu privire la valoarea probantă a înscrisurilor depuse la dosar de către B. S.A.

3. Pe cale de consecinţă, apreciind că a avut loc o acceptare tacită a actului adiţional, instanţa a aplicat greşit prevederile art. II din Legea 288/2010.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul susţine că problema care se pune este dacă, într-adevăr, B. a procedat cu bună-credinţă la comunicarea actului adiţional în intervalul de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Ordonanţei.

În acest sens, solicită a se observa faptul că instanţa de apel nu face nicio referire la expedierea notificării privind obligativitatea încheierii actului adiţional la o altă adresă, ci constată că, sub aspectul incidenţei art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, prin raportare la art. 371, dispoziţiile legale privind dobânda şi-au produs efectele de drept, începând cu septembrie 2010, având în vedere art. II din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010.

În susţinerea afirmaţiilor sale, recurentul face trimitere la Decizia nr. 2015/06.04.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă din care redă anumite paragrafe apreciate ca fiind relevante.

Cu privire la această critică, recurentul conchide în sensul că, pentru ca Legea nr. 288/2010 să-şi producă efectele, era necesar ca B. să procedeze cu bună-credinţă, în termen de 90 de zile, la comunicarea actului adiţional la contractul de credit nr. x/15.03.2007 şi să depună la dosar această dovadă, în caz contrar, Legea nr. 288/2010 de modificare a O.U.G. nr. 50/2010 neputându-şi produce efectele.

În plus, sub aspectul greşitei aplicări a legii, recurentul susţine şi faptul că:

4. Instanţa de apel face trimitere la un text de lege care nu îşi găseşte aplicabilitatea în cauză, şi anume art. 371 din O.U.G. nr. 50/2010.

Detaliind, recurentul arată că, în conţinutul deciziei recurate, instanţa de apel constată incidenţa prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 prin raportare la art. 371 din aceeaşi ordonanţă, motivând admiterea apelului prin trimitere la dobândă prin prisma art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Arată că acest motiv vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, prin extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinate, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege ce constituie încălcarea unor principii generale de drept.

5. Printr-o altă critică, recurentul susţine că lipsa punerii în discuţie a aplicării acestei variante a O.U.G. nr. 50/2010 echivalează cu încălcarea art. 224 C. proc. civ. în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Evocând dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din CEDO, recurentul arată că ignorarea de către judecătorul apelului a tuturor argumentelor părţii în susţinerea aplicabilităţii O.U.G. nr. 50/2010 echivalează cu nesoluţionarea cauzei în apel şi determină casarea cu trimitere spre rejudecare.

6. Printr-o altă critică, recurentul arată că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Referitor la noţiunea de "clauză abuzivă", recurentul solicită a se avea în vedere dispoziţiile art. 3 din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai arată că, din punct de vedere al caracterului pe care îl are contractul de credit în discuţie, acesta este un contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune.

Astfel, recurentul susţine că, în cauză, B. nu a făcut dovada modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că recurentul-reclamant a avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, cu toate că sarcina acestei probe îi revenea, potrivit art. 4 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 193/2000, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui aspect.

În ceea ce priveşte dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe, creat de clauzele contestate, recurentul solicită a se constata că, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, aceste condiţii sunt îndeplinite pentru clauzele constatate abuzive de prima instanţă.

În acest sens, arată că, potrivit C.J.U.E., în Cauza Matei, C-143/13, termenii "obiectul contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte" nu acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în contracte de credit încheiate între un vânzător sau furnizor şi consumatori, precum cele în discuţie, care, pe de o parte, permit creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii şi, pe de altă parte, prevăd un "comision de risc" perceput de acesta.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută de art. 2.4, conform căreia dobânda este variabilă, urmând a se modifica, în conformitate cu iniţiativa băncii, ca efect al politicii acesteia în raport cu costul resursei, recurentul afirmă că s-a constatat nulitatea absolută, urmând ca modul în care a fost redactat primul alineat să fie supus instanţei de control judiciar.

Astfel, clauza conform căreia dobânda este de 11% pe an, indexabilă şi se va calcula la sold, de la data punerii la dispoziţie şi până la rambursarea integrală a soldului, nu prevede vreun motiv întemeiat sau vreun criteriu ori indici obiectivi faţă de care operează modificarea/aplicarea indexului dobânzii şi în raport de care consumatorul să poată identifica evoluţia dobânzii.

Prin urmare, consideră că această clauză, care oferă Băncii dreptul discreţionar de a indexa rata dobânzii, fără a menţiona un motiv întemeiat specificat în contract, pune probleme sub aspectul echilibrului contractual, astfel că instanţa de apel trebuia să constate caracterul abuziv al acestei clauze în integralitate şi nu să aibă drept criteriu pentru constatarea unei clauze ca fiind abuzive sau nu, preţul.

Recurentul conchide prin a arăta că instanţa de apel nu a avut în vedere că nivelul dobânzii, stipulat în clauza de la alin. (1), poate fi indexat de Bancă, creând, prin coroborare cu alin. (2), un dezechilibru semnificativ.

Totodată, în opinia recurentului, faptul că instanţa a menţinut ca abuzivă clauza de la alin. (2), nu este în măsură să creeze un echilibru contractual nici din punct de vedere al preţului având în vedere adresa remisă de B.N.R.

7. Aşadar, recurentul susţine că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Evocând dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, recurentul arată că statuarea instanţei de apel cu privire la preţul contractului, în sensul efectului constatării caracterului abuziv al dobânzii contractuale variabile, care nu poate duce la eliminarea totală a dobânzii şi transformării contractului într-un împrumut fără dobândă, este criticabilă, întrucât instanţa de apel a lipsit de substanţă prevederile art. 6 din Legea 193/2000, în pofida faptului că derularea contractului nu este afectată.

8. În continuare, recurentul formulează critici referitoare la statuarea instanţei de apel cu privire la comisionul de administrare anuală a creditului.

În ceea ce priveşte comisionul de administrare anuală a creditului, în valoare de 150 RON, prevăzut de art. 2.6 lit. d) din contract, recurentul solicită a se reţine caracterul abuziv al clauzei, în considerarea faptului că nu a avut posibilitatea de a cunoaşte motivele care au determinat perceperea acestuia, fiind incidente dispoziţiile alin. (1) lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

În acest sens, arată că exigenţele bunei-credinţe în raporturile contractuale impun ca părţile să poată cunoaşte încă de la încheierea actului juridic motivul pentru care acest comision este perceput, pentru ca o parte să nu îşi crească semnificativ profitul prin împovărarea celeilalte părţi.

Mai arată că acest comision nu a fost negociat de părţi, iar perceperea comisionului a creat un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului recurent, acesta fiind obligat pentru cauze necunoscute la plata acestui comision.

Totodată, solicită a se observa faptul că instanţa de apel a invocat în conţinutul motivării sale jurisprudenţa C.J.U.E. din cauza Gyula Kiss, reţinând că, în speţă, prin clauza referitoare la comisionul de administrare anuală a creditului, nu s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul recurentului-reclamant.

Reţinând aceste considerente, recurentul susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv Cauza Mohamed Aziz.

În altă ordine de idei, făcând trimitere generică la jurisprudenţa C.J.U.E., care a reţinut în mai multe decizii faptul că noţiunea de obiect principal al contractului este o noţiune autonomă în sistemul Directivei 93/13/CEE, iar această noţiune este circumscrisă de o prestaţie esenţială, caracteristică a contractului, recurentul arată că, în prezenta cauză, pentru a fi în prezenţa unei prestaţii esenţiale a unui contract de credit, această prestaţie trebuie să fie indispensabilă contractului, astfel încât, fără această prestaţie contractul să nu mai poată continua.

Aşadar, în opinia recurentului, comisionul de administrare anual al creditului nu întruneşte cerinţa de prestaţie esenţială, caracteristică, întrucât, chiar şi în lipsa acestui comision, contractul de credit poate continua. Totodată, afirmă că B. nu a făcut dovada că această clauză face parte din cadrul prestaţiilor esenţiale, care caracterizează contractul.

9. În ceea ce priveşte dobânda penalizatoare, recurentul arată că modalitatea de exprimare este de natură a face ca interpretarea să se realizeze doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea împrumutatului de a verifica dacă o eventuală majorare ar fi judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională prin raportare la obligaţiile reciproce.

10. În ceea ce priveşte statuarea instanţei de apel referitor la nulitatea clauzei prevăzută de art. 8, "Notificări", recurentul face trimitere la faptul că, în prima parte a memoriului de recurs, a arătat pe larg modalitatea şi maniera de notificare, astfel încât, în opinia sa, instanţa de apel a admis în mod criticabil calea de atac formulată de B., fără a cerceta buna-credinţă a acesteia şi modalitatea de redactare a clauzei reclamate ca fiind abuzivă.

II. Împotriva aceleiaşi decizii, pârâta B. S.A. a formulat recurs, prin care a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate şi obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivare, a arătat că:

În raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, forma în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimatul.

Cu privire la clauza referitoare la comisionul de analiză dosar în cuantum de 900 euro (clauza prevăzută la art. 2.6 lit. a) din Contractul de credit nr. x/15.03.2007), recurenta-pârâtă arată că în mod eronat instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al acestei clauze.

Recurenta învederează că nu poate fi considerată abuzivă respectiva clauză, întrucât nu este îndeplinită cerinţa caracterului nenegociat al acesteia.

În acest sens, arată că motivele cuprinse în convenţia de credit ce conferă dreptul băncii de a încasa comisionul ca preţ al contractului sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Mai arată că terminologia folosită pentru comision nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar cuantumul şi modalitatea de plată a comisionului (2% din valoarea creditului, respectiv, 900 Euro, plătibil o singură dată la acordarea creditului).

De asemenea, recurenta a evocat dispoziţiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 referitoare la costul total al creditului, arătând că respectivul comision (de analiză) reprezintă o parte semnificativă din preţul contractului, motiv pentru care devin aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, recurenta apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor cele referitoare la preţul contractului.

Cu privire la aceeaşi clauză, mai arată că instanţa de apel a constatat caracterul abuziv al acesteia cu motivarea că acest comision nu este justificat şi că a fost perceput în baza unei clauze abuzive, astfel cum aceasta este calificată de art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000.

Pe lângă argumentele de nelegalitate indicate, recurenta solicită să aplice cu precădere modul de interpretare a legislaţiei comunitare ce rezultă din hotărârea preliminară pronunţată de C.J.U.E. la data de 03.10.2019 în cauza nr. C-621/17, Gyula Kiss, prin care sunt interpretate dispoziţiile art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, cu referire la clauzele ce reglementează comisioanele percepute de creditori (acordare, administrare s.a.) noţiunea de definire a comisioanelor prin contract şi lipsa obligaţiei de a negocia aceste costuri accesorii ale finanţării.

Nu în ultimul rând, afirmă că modul de interpretare dat de C.J.U.E., prin hotărârea indicată, nu se poate limita doar la comisionul de acordare şi administrare, ci se extinde la toate/orice clauze din contractele de credit perfectate cu consumatorii prin care sunt stipulate comisioane contractuale sau alte costuri contractuale, altele decât cele referitoare la dobândă şi penalităţi (obiectul principal al contractului).

Întrucât dispoziţiile contractuale criticate de reclamant sunt similare celor analizate prin hotărârea preliminară pronunţată de C.J.U.E. în cauza C-621/17, solicită instanţei de recurs să ţină seama de argumentele de drept pe care le-a invocat şi, totodată, de modul de interpretare dat de Curte Directivei 93/13.

În continuare, recurenta a descris pe larg prestaţia pentru care este plătit acest comision, subliniind existenţa unor prestaţii diferite în cazul perceperii dobânzii faţă de cele care legitimează încasarea unui astfel de comision, fiind stipulate în mod distinct în convenţia de credit prin clauze diferite.

De asemenea, arată că suma la care se ridică acest comision poate fi uşor stabilită, întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaşte încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

Totodată, arată că, în speţă, nu se poate vorbi de inexistenţa unei obligaţii corelative a Băncii, nu poate fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, atâta timp cât există o contraprestaţie a Băncii pentru dreptul corelativ de încasare a comisionului de analiză, iar clauza contractuală este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis.

Mai mult decât atât, recurenta arată că legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision şi nici nu obliga băncile să suporte toate costurile legate de acordarea unui credit, motiv pentru care nu poate fi invocată încălcarea vreunei dispoziţii legale.

Astfel, recurenta arată că respectiva clauză nu are caracter abuziv, întrucât acest tip de comision este recunoscut în cuprinsul dispoziţiilor art. 93 lit. d) teza I din Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, devenind, astfel, aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

Nu în ultimul rând, recurenta învederează că legalitatea perceperii comisionului de analiză rezultă în mod expres din consacrarea sa legislativă prin art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. În acest act normativ, comisionul este denumit "comision de analiză dosar".

Totodată, recurenta arată că, deşi intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010 s-a produs ulterior încheierii contractului de credit în speţă, consacrarea legislativă expresă a acestui comision dovedeşte intenţia legiuitorului de a permite perceperea sa, ceea ce denotă legalitatea acestuia.

De asemenea, afirmă că lipsa caracterului abuziv al comisionului de analiză dosar rezultă şi din faptul că acesta a fost perceput o singură dată, respectiv la data acordării creditului, consumatorii fiind pe deplin conştienţi de întinderea acestei obligaţii. Totodată, preţul serviciului este unul fix, cunoscut chiar de la momentul încheierii contractului, clauza fiind redactată clar şi fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât şi sub aspectul modului în care va fi plătit.

În altă ordine de idei, recurenta subliniază că punerea pe piaţă a unui produs sau a unui serviciu la un preţ prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, atât timp cât acest preţ este stabilit cu claritate în contract şi nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, şi sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Prin urmare, consideră că instanţa de apel încalcă dispoziţiile de drept material anterior citate atunci când statuează că valoarea comisionului este prea mare, creând un dezechilibru semnificativ, întrucât nu se poate fundamenta constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuţie pe eventuale argumente prin care se pune în discuţie o inadecvare a preţului faţă de serviciile furnizate, întrucât dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 interzic acest lucru.

Aşadar, recurenta-pârâtă conchide în sensul că respectiva clauză prin care a fost stipulat comisionul de analiză dosar are un caracter clar şi inteligibil, întrucât cuantumul acestuia este precis determinat în cuprinsul contractului, astfel încât nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, reiterează faptul că nu poate fi considerată îndeplinită condiţia existenţei dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin simplul fapt că împrumutatul are de plătit o sumă de bani, mai mică sau mai mare, în temeiul acelei clauze, întrucât dezechilibrul trebuie să fie unul juridic, ceea ce nu se confirmă în cauza de faţă. Mai mult decât atât, consideră că nu se poate invoca nici reaua-credinţă a Băncii, atât timp cât acest tip de comision era permis de legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit.

Prin urmare, recurenta consideră că soluţia instanţei de apel reprezintă o modificare a contractului de credit nr. x/15.03.2007, soluţie dată cu încălcarea jurisprudenţei C.J.U.E. în materia clauzelor abuzive.

Recurenta învederează şi faptul că instanţa de apel nu a analizat caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de analiză din perspectiva prevederilor legale care guvernează materia dreptului consumatorilor.

Astfel, recurenta susţine că, prin considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel nu a motivat şi nu a reţinut neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv: caracterul nenegociat al clauzei; lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei; existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În opinia recurentei, hotărârea instanţei de apel este fundamental greşită, atât din perspectiva motivării lacunare, cât şi din cea a încălcării normelor de drept material ale Legii nr. 193/2000, respectiv ale Directivei 93/13/CE.

Astfel, clauza ce stipulează obligaţia intimatului de a achita comisionul de analiză constituie o parte a costului creditului acordat de Bancă intimatului.

Fiind asociată obiectului principal al contractului, instanţa nu putea cerceta caracterul abuziv al acesteia, câtă vreme a fost exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil nu doar din punct de vedere gramatical, dar şi din punctul de vedere al conţinutului, întinderea sumei datorate fiind precizată prin arătarea procentului şi a bazei de calcul, reprezentată de valoarea creditului acordat.

Cu referire la nelegalitatea soluţiei aduse art. 7 din contractul de credit privind Imputaţia plăţii, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod eronat caracterul abuziv prin instituirea dreptului doar în favoarea băncii.

Astfel, recurenta învederează că art. 1113 din C. civ. de la 1864, aplicabil la data încheierii contractului, prevede faptul că imputaţia plăţii se face în conformitate cu înţelegerea părţilor, astfel încât, în opinia sa, clauza contractuală de la art. 7 reprezintă voinţa părţilor.

Totodată, arată că, potrivit art. 1111 din acelaşi cod, plata parţială, făcută pe capital şi dobândă, se impută mai întâi asupra dobânzii, iar banca a respectat această ordine, aspect ce rezultă din art. 7 din anexă.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că, dacă nu există dispoziţii speciale, plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor şi la urmă, asupra capitalului. Cu alte cuvinte, arată că debitorul poate plăti o sumă ajunsă la scadenţă numai după ce plăteşte penalităţile referitoare la debitele mai vechi neachitate, acesta putând alege care capital îl achită cu prioritate, însă, înainte de capital, el trebuie să achite cheltuieli, dobânzi, penalităţi pentru datorii scadente neachitate la timp.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de la pct. 8 - Notificări par. 3 şi 4 din condiţiile generale la contractul de credit, recurenta arată că, în urma modificărilor de dobândă, reclamantul nu i-a comunicat refuzul de a accepta propunerile Băncii, astfel încât, conform prevederilor contractuale, Banca putea şi avea dreptul să prezume acceptarea de către Client a schimbărilor propuse de Bancă.

În continuare, recurenta face trimitere la conţinutul contractului de credit şi la conţinutul Condiţiilor generale de creditare unde sunt prevăzuţi termeni cum ar fi "modificări propuse", "schimbări propuse" şi termeni cum ar fi "Clientul nu acceptă", "Clientul comunică Băncii opţiunea sa", "Clientul transmite Băncii dezacordul său cu privire la propunerile Băncii", astfel încât, în opinia recurentei, nu se poate reţine obligarea împrumutatului în pofida propriei voinţe.

Prin urmare, recurenta subliniază că nu se poate vorbi despre un contract de adeziune, ci de un contract consensual, încheiat prin consimţământul ambelor părţi contractante: finanţator şi împrumutat.

În continuare, recurenta-pârâtă evocă dispoziţiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 şi arată că derogarea este justificată prin specificul operaţiunilor financiare care depind de factori exteriori instituţiilor bancare.

Mai arată că, în urma intrării în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, clauza a fost modificată, sens în care recurenta reproduce conţinutul clauzei, astfel cum aceasta a fost modificată.

Cu privire la soluţia instanţei de apel referitoare la obligarea recurentei-pârâte la restituirea sumei de 900 euro echivalent RON la data plăţii reprezentând comisionul de analiză, recurenta-pârâtă arată că, dincolo de netemeinicia constatării caracterului abuziv al clauzei din contractul de credit, expusă anterior, în practica sa judiciară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât în mod constant că, şi în situaţia în care instanţele constată inopozabilitatea unor clauze din contractele de credit, această constatare se face strict pentru viitor, neavând nici un fel de incidenţă asupra prestaţiilor deja executate în cursul derulării contractului.

În continuare, învederează că, potrivit teoriei generale a obligaţiilor contractuale, anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, acest fapt explicându-se prin imposibilitatea uneia dintre părţi de a returna folosinţa asigurată de cealaltă parte.

Aşadar, recurenta susţine că această excepţie de la principiul restitutio in integrum este pe deplin aplicabilă şi în cazul contractelor de credit cum este cel supus analizei în prezenta cauză.

De altfel, arată că efectul sancţiunilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 193/2000 este "modificarea clauzelor contractuale sau desfiinţarea acelui contract, cu daune-interese". Deoarece intimatul nu a solicitat desfiinţarea contractului, consideră că, în situaţia în care clauza se consideră nelegală, singurul efect este modificarea pentru viitor a acesteia.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 17 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod, comunicarea raportului, faţă de care niciuna din părţi nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului declarat de recurentul-reclamant, invocată de recurenta-pârâtă şi a admis în principiu ambele recursuri, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 11:00, în vederea soluţionării acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursurile declarate, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin primele două motive de recurs, reclamantul critică omisiunea instanţei de apel de a motiva cum anume a fost prezentat actul adiţional din 14.09.2010, cum a luat cunoştinţă recurentul despre intenţia Băncii de a încheia respectivul act adiţional, în condiţiile în care, la termenul din 19.11.2020, instanţa de apel a repus cauza pe rol în vederea depunerii la dosarul cauzei a notificării emise de apelanta B. şi a dovezii comunicării acesteia reclamantului în vederea semnării actului adiţional.

Recurentul a mai susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. prin aceea că, în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, nu se regăseşte niciun aspect referitor la modul în care înscrisurile depuse de Bancă au determinat convingerea instanţei în sensul că actul adiţional ar fi fost prezentat intimatului şi nici argumentele conform cărora aceste înscrisuri produc sau nu efecte juridice.

Aceste critici de nelegalitate, ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt întemeiate.

Prima instanţă a reţinut, sub aspectul situaţiei de fapt, că Banca a prezentat actul adiţional din 14.09.2010, susţinând că ar fi modificat contractul de credit iniţial. Tribunalul a înlăturat această susţinere cu motivarea că actul adiţional nu a fost semnat de consumator, iar pretinsa acceptare tacită este contrazisă de faptul că Banca afirma în întâmpinare că abia în anul 2016 i-a adus la cunoştinţă pârâtului draft-ul actului adiţional.

Instanţa de apel a repus cauza pe rol la data de 19.11.2020, apreciind necesară depunerea la dosar a notificării comunicate reclamantului pentru semnarea actului adiţional din 14.09.2010.

Deşi Banca a depus la dosar înscrisurile solicitate, instanţa de prim control judiciar nu făcut o analiză a acestora şi a reţinut că nu există o eroare în stabilirea stării de fapt de către prima instanţă.

Cu toate acestea, a constatat apoi că, sub aspectul incidenţei art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, în privinţa ratei dobânzii, au devenit aplicabile prevederile corespunzătoare ale acestui act normativ, care şi-au produs efectele de drept, începând cu luna septembrie 2010, având în vedere art. II din Legea nr. 288/2010.

Potrivit art. 95 alin. (2), (3) şi (5) din O.U.G. nr. 50/2010, în forma iniţială a actului normativ:

- modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă;

- creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiţionale;

- nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită.

Potrivit art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, actele adiţionale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, îşi vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepţia cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Aşadar, cu privire la situaţia de fapt, instanţa de apel trebuia să stabilească, pe baza probatoriului administrat, dacă actul adiţional nr. x din 14.09.2010, invocat de Bancă şi nesemnat de reclamantul-împrumutat, codebitor sau garantul ipotecar, poate fi considerat acceptat tacit, respectiv dacă creditorul face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actului adiţional.

Relevanţa stabilirii încheierii sau nu, în condiţiile legii, a acestui act adiţional, este dată de faptul că acest act cuprinde modificări/completări ale clauzelor din contractul iniţial, contestate ca fiind abuzive de împrumutat, referitoare la dobândă, comisioane şi dobânda penalizatoare.

Prin urmare, în lipsa evaluării de către instanţa de apel a probei cu înscrisurile administrate, sub aspectul încheierii actului adiţional din 14.09.2010, decizia este nemotivată, nefiind stabilită situaţia de fapt (evoluţia contractului), în vederea corectei aplicări a Legii nr. 193/2000.

În plus, stabilind pe de o parte, că prima instanţă nu a comis vreo eroare în stabilirea stării de fapt când a reţinut că actul adiţional din 14.09.2010 nu poate fi considerat încheiat, iar pe de altă parte, că după septembrie 2010, dobânda e reglementată potrivit O.U.G. nr. 50/2010, iar nulitatea nu poate viza clauza referitoare la dobândă din actul adiţional, instanţa de apel a expus considerente contradictorii.

În concluzie, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În condiţiile în care situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită, decizia atacată nefiind motivată în fapt în mod corespunzător cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., verificarea corectei aplicări a legislaţiei privind clauzele abuzive din materia protecţiei consumatorului nu poate fi făcută în acest stadiu procesual.

Pentru motivele anterior arătate, nu se mai impune analiza motivelor de casare invocate de părţi, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la corecta aplicare a prevederilor Legii nr. 193/2000 şi a jurisprudenţei C.J.U.E. elaborate în interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de ambele părţi, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 150/Ap din 17 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă.

Casează decizia civilă nr. 150/Ap din 17 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia Civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.