Partnership termination notice annulled for lack of cause; main appeal rejected, incidental appeal moot

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 03.10.2018 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B. şi C., D. şi E., F., G., H. şi I., J. şi K., L., M., N., O., P., Q. şi R., S., T., U., V. şi W., X., Y. şi Z., AA., BB. şi CC., DD., EE., FF., GG. şi HH., II. şi JJ., KK., LL., MM., NN., OO. şi PP., în contradictoriu cu pârâţii QQ. S.R.L. şi RR., au solicitat următoarele:

- admiterea acţiunii oblice, anularea declaraţiei de rezoluţiune, emisă de QQ. S.R.L., înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS., a contractului de asociere în participaţiune încheiat la 16.01.2015 între QQ. S.R.L. şi RR., pentru lipsa cauzei;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale de la art. 2.2 lit. e) din contractul de asociere în participaţiune încheiat între QQ. S.R.L. şi RR. la 16.01.2015, pentru lipsa consimţământului şi, consecutiv, anularea notificării de rezoluţiune înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS. a contractului de asociere în participaţiune încheiat la 16.01.2015, pe baza principiului accesoriul urmează principalul; cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1560 C. civ. şi pe toate celelalte dispoziţii invocate în cadrul acţiunii.

Prin întâmpinare, pârâta S.C. QQ. S.R.L. a solicitat, pe cale de excepţie, constatarea prescripţiei dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte petitul 2 al acţiunii, iar cu privire la fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În cadrul şedinţei de judecată din data de 22.03.2019, TT. a formulat, în temeiul art. 63 C. proc. civ. şi a depus la dosar, cerere de intervenţie accesorie prin care a solicitat admiterea acţiunii oblice formulate de către reclamanţi şi, pe cale de consecinţă, anularea declaraţiei de rezoluţiune emisă de QQ. S.R.L., înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS., a contractului de asociere în participaţiune încheiat la data de 16.01.2015 între QQ. S.R.L. şi RR., pentru lipsa cauzei.

Totodată, a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale de la art. 2.2 lit. e) din contractul de asociere în participaţiune încheiat între QQ. S.R.L. şi RR. la data de 16.01.2015, pentru lipsa consimţământului şi, consecutiv, anularea notificării de rezoluţiune înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS. a contractului de asociere în participaţiune încheiat la data de 16.01.2015 pe baza principiului accesoriul urmează principalul.

Tot în cadrul şedinţei de judecată din data de 22.03.2019, a formulat cerere de intervenţie accesorie şi UU., conţinutul acestei cereri fiind identic cu cel al cererii de intervenţie accesorie formulată de către intervenientul TT., făcând însă referire la Antecontractul de vânzare-cumpărare având încheiere de dată certă nr. 52 din data de 27.04.2016, dată de notar public VV.. Prin acest antecontract, RR. s-a obligat să vândă către WW. apartamentul nr. x, în curs de edificare, situat în Cluj-Napoca, str. x, la parter, jud. Cluj, compus din 2 camere, bucătărie, baie şi hol, cu suprafaţa utilă de 51 mp + balcon de 4 mp şi părţile indivize comune asupra terenului aferent acestuia în cotele indivize aferente.

În data de 06.06.2019, XX. a înregistrat la dosarul cauzei o cerere de intervenţie accesorie prin care a solicitat instanţei admiterea acţiunii oblice formulate de către reclamanţi şi, pe cale de consecinţă, anularea declaraţiei de rezoluţiune emisă de QQ. S.R.L. înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS., a contractului de asociere în participaţiune încheiat la data de 16.01.2015 între QQ. S.R.L. şi RR., pentru lipsa cauzei.

Totodată, a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale de la art. 2.2 lit. e) din contractul de asociere în participaţiune încheiat între QQ. S.R.L. şi RR. la data de 16.01.2015, pentru lipsa consimţământului şi, consecutiv, anularea notificării de rezoluţiune înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS. a contractului de asociere în participaţiune încheiat la data de 16.01.2015 pe baza principiului accesoriul urmează principalul.

Prin sentinţa civilă nr. 40 din 10 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis cererea de chemare în judecată în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., D. şi E., F., G., H. şi I., J. şi K., L., M., N., O., P., Q. şi R., S., T., U., V. şi W., X., Y. şi Z., AA., BB. şi CC., DD., EE., FF., GG. şi HH., II. şi JJ., KK., LL., MM., NN., OO. şi PP., în contradictoriu cu pârâţii QQ. S.R.L. şi RR..

De asemenea, s-au admis cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii TT., UU., XX. în favoarea reclamanţilor şi s-a dispus anularea declaraţiei de rezoluţiune a contractului de asociere în participaţiune încheiat la 16.01.2015 între pârâţii QQ. S.R.L. şi RR., declaraţie emisă de pârâta QQ. S.R.L. şi înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS., pentru lipsa cauzei.

Totodată, s-a luat act că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta QQ. S.R.L. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, anularea sentinţei nr. 40/2020 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, cu consecinţa trimiterii cauzei în rejudecare către prima instanţă pentru încălcarea principiului dreptului la apărare, a dreptului la un proces echitabil, a aflării adevărului şi a principiului contradictorialităţii, iar în subsidiar, a solicitat schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, prin respingerea acţiunii promovate de către reclamanţii-intimaţi ca nefondată; cu obligarea reclamanţilor-intimaţi la suportarea cheltuielilor de judecată avansate în apel, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu avocaţial.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimaţii-reclamanţi şi intervenienţii accesorii au solicitat respingerea apelului formulat de către pârâta QQ. S.R.L. ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile în integralitate; odată cu întâmpinarea, au formulat şi apel incident împotriva sentinţei civile nr. 40/2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, solicitând schimbarea hotărârii primei instanţe în sensul admiterii capătului subsidiar de cerere, în sensul constatării nulităţii absolute a clauzei contractuale de la art. 2.2 lit. e) din contractul de asociere în participaţiune încheiat între QQ. S.R.L. şi RR. la data de 16.01.2015 pentru lipsa consimţământului şi, consecutiv, anularea notificării de rezoluţiune înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS. a contractului de asociere în participaţiune încheiat la data de 16.01.2015 pe baza principiului accesoriul urmează principalul.

Prin decizia civilă nr. 608/2020 din 14 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins ambele apeluri declarate împotriva sentinţei civile nr. 40 din 10.01.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

De asemenea, a respins cererea privind plata cheltuielilor de judecată formulată de apelanta QQ. S.R.L.

Împotriva acestei decizii pârâta QQ. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea excepţiei inadmisibilitătii petitului nr. 1 al cererii de chemare în judecată, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Cu titlu preliminar, recurenta-pârâtă invocă excepţia inadmisibilităţii petitului nr. 1 din acţiune, respectiv cel prin care se solicită instanţei de judecată să dispună anularea declaraţiei de rezoluţiune a contractului de asociere în participaţiune încheiat în data de 16.01.2015 între recurentă şi RR., înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS. pentru lipsa cauzei, deoarece lipsa cauzei unui act accesoriu, subsecvent nu poate fi constatată fără să fie constatată lipsa cauzei principalului, adică a actului din care decurge şi faţă de care nu are o existenţă independentă, respectiv lipsa cauzei Contractului de asociere în participaţiune, respectiv a clauzei prin care se instituie pactul comisoriu de grad IV, în baza principiului accesoriul urmează soarta principalului.

Recurenta apreciază că, deşi instanţa de apel a reţinut că verificarea cauzei actului juridic (adică a notificării) nu poate fi realizată decât în raport de clauzele contractuale de care s-a prevalat chiar recurenta la momentul valorificării pactului comisoriu, iar cauza actului juridic este strâns legată de cauza convenţiei şi cu atât mai mult de clauzele care au generat litigiul, în mod abuziv a menţinut soluţia instanţei de fond prin care s-a constatat lipsa cauzei notificării prin care s-a invocat pactul comisoriu, fără a exista un petit de constatare a lipsei cauzei convenţiei, respectiv a lipsei cauzei pactului comisoriu.

Recurenta arată că notificarea prin care a invocat pactul comisoriu este un act subsecvent clauzei pactului comisoriu şi depinde de existenţa acesteia, raportat la faptul că notificarea reprezintă doar un act de informare cu privire la alegerea dreptului de a opera rezoluţiunea contractului. Or, nu s-ar putea constata lipsa cauzei acestui act de pură informare cu privire la opţiunea de a opera rezoluţiunea convenţiei, în acelaşi timp cu existenţa cauzei în raport cu clauza care instituie pactul comisoriu.

În continuare, recurenta arată că reclamanţii nu puteau învesti instanţa cu un petit prin care să se constate lipsa cauzei pactului comisoriu, deoarece dreptul acestora era prescris, raportat la faptul că sancţiunea lipsei cauzei este nulitatea relativă, prescriptibilă în 3 ani.

Totodată, arată că petitul nr. 2 din cererea de chemare în judecată, prin care se solicită nulitatea absolută a clauzei ce instituie pactul comisoriu, imprescriptibilă sub aspect extinctiv, este susţinută de reclamanţi pe baza aceluiaşi principiu, accesorium sequitur principale. Prin urmare, consideră că este de neînţeles de ce ambele instanţe au aplicat acest principiu raportat la petitul nr. 2 din cererea de chemare în judecată, în sensul că nu au mai analizat acest petit, apreciind că ambele petite au aceeaşi urmare şi anume de a se lipsi de efecte juridice (fie prin anulare - petitul nr. 1, fie prin constatarea nulităţii absolute - petitul nr. 2) notificarea prin care s-a invocat aplicarea pactului comisoriu de ultim grad.

1. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat normele de procedură ce reglementează modificarea obiectului cererii, nesocotind principiul disponibilităţii în privinţa limitelor judecăţii.

Astfel, arată că, deşi reclamanţii nu au învestit instanţa cu un petit prin care să se constate lipsa cauzei Contractului de asociere în participaţiune, respectiv a pactului comisoriu, instanţa de apel în mod abuziv a reţinut că "a fost demonstrată lipsa cauzei încă de la momentul semnării convenţiei".

De asemenea, fără a nega că în lipsa constatării lipsei cauzei convenţiei nu se poate constata lipsa cauzei notificării, menţionează că, în acest caz, instanţele ar fi trebuit să constate inadmisibilitatea acestui petit şi să îl respingă. Or, instanţa de apel a depăşit limitele cu care a fost învestită şi s-a pronunţat cu privire la un aspect cu privire la care nu a fost învestită, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6), art. 478 alin. (1) şi art. 479 C. proc. civ., în loc să invoce excepţia inadmisibilităţii petitului nr. 1 din cererea de chemare în judecată, excepţie pe care înţelege recurenta să o invoce în această etapă procesuală, raportat la caracterul de ordine publică al acestei excepţii.

2. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat acestui caz de casare, recurenta susţine că decizia recurată cuprinde motive contradictorii faţă de soluţia dată, care este opusă raţionamentului juridic expus de instanţa de apel şi de către recurenta-pârâtă în cererea de apel.

Totodată, apreciază că instanţa de apel nu a motivat de ce lipseşte cauza notificării prin care s-a invocat pactul comisoriu, ci s-a limitat să indice ce a reţinut instanţa de fond, fără a motiva prin argumente proprii de ce soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală în ceea ce priveşte lipsa cauzei notificării.

Recurenta susţine că prin acest tip de motivare, de tip copy-paste, nu s-a realizat o reală analiză a acestui motiv de apel, încălcându-se şi efectul devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476, art. 477 şi art. 479 C. proc. civ.

Se mai susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut că teza recurentei-pârâte privind validitatea contractului, analizată distinct de cauza actului juridic cenzurat de instanţă, nu poate fi validată, a procedat chiar ea la acest tip de raţionament, ignorând faptul că recurenta-pârâtă a arătat că cele două cauze nu puteau fi analizate decât împreună, fiind interdependente şi că nu se poate susţine faptul că există cauza convenţiei, respectiv un pact comisoriu, dar nu există cauza notificării prin care recurenta a înţeles să dea eficienţă pactului comisoriu.

Menţionează că a arătat faptul că raţionamentul instanţei de fond este greşit, întrucât, aşa cum rezultă din considerentele sentinţei, între premisele ce au stat la baza cauzei contractului de asociere în participaţiune şi premisele cauzei notificării, prin care s-a invocat pactul comisoriu, este identitate totală, neputându-se susţine că are cauză contractul de asociere în participaţiune, dar declaraţia de rezoluţiune nu ar avea cauză sau că aceasta ar fi ilicită. Cauza, în speţă, arată recurenta, este tocmai intenţia de a sancţiona nerespectarea obligaţiilor contractuale valabile, consimţite de către părţi şi, implicit, de a ocroti interesele contractuale ale părţii interesate şi care, în speţă, este recurenta-pârâtă.

3. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material raportat la modalitatea în care a înţeles să analizeze critica privind faptul că instanţa de fond, cu încălcarea principiului dreptului la apărare, al dreptului la un proces echitabil, al aflării adevărului şi al principiului contradictorialităţii, fără să pună în discuţia părţilor natura juridică a înscrisului intitulat "notificare", prin care s-a invocat pactul comisoriu cuprins în art. 2.2 lit. e) paragrafele 2 şi 3 din contract, a dat două calificări juridice diferite înscrisului intitulat "notificare".

Redând o parte a considerentelor instanţei de apel, recurenta susţine că au fost interpretate greşit prevederile art. 22 coroborat cu art. 152 C. proc. civ., pe de o parte şi ale art. 22 alin. (4) coroborat cu art. 479 alin. (1) C. proc. civ., pe de altă parte.

De asemenea, mai susţine că omisiunea primei instanţe de a restabili calificarea juridică exactă poate fi luată în considerare chiar şi din oficiu de către instanţa de apel, corecta calificare juridică fiind un motiv de ordine publică, în sensul art. 470 alin. (1) C. proc. civ., indiferent dacă normele juridice nesocotite au caracter imperativ sau supletiv.

Consideră că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor legale, nu a lămurit natura juridică a înscrisului intitulat "notificare", aspect de natură să afecteze aplicarea corectă a legii în cauză şi pronunţarea unei hotărâri juste.

Susţine că a arătat diferenţele dintre pactul comisoriu şi declaraţia unilaterală a rezoluţiunii, însă instanţa de apel a respins acest motiv de apel, arătând faptul că, "instanţa nu poate determina schimbarea cadrului procesual şi nu poate solicita schimbarea obiectului sau cauzei litigiului pentru a fi îndeplinite anumite condiţii", precum şi că, "lipsa oricărei dispute cu privire la natura juridică a acestuia a permis verificarea temeiniciei pretenţiilor părţilor tocmai în limitele învestirii".

Din aceste considerente ale instanţei de apel susţine că ar rezulta încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., întrucât instanţa nu poate lăsa o calificare dată greşit de către parte şi care reprezintă o altă instituţie de drept decât cea corectă, cu atât mai mult cu cât între părţi nu există un acord de stabilire a unei calificări juridice, aşa cum prevede art. 22 alin. (5) C. proc. civ., asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile.

Cu toate că efectele finale ale celor două moduri de operare ale rezoluţiunii sunt aceleaşi, şi anume repunerea părţilor în situaţia anterioară, recurenta arată că este importantă calificarea juridică a modului de operare aplicabil în prezenta cauză, raportat la limitele în care poate opera controlul judiciar al instanţei. Astfel, susţine că instanţa trebuia să admită motivul de apel şi să constate faptul că intimaţii-reclamanţi au dat o calificare greşită modului de operare a rezoluţiunii, respectiv faptul că recurenta a transmis o notificare prin care doar a informat partea de opţiunea de a invoca rezoluţiunea, care are un caracter accesoriu faţă de clauza care instituie pactul comisoriu la art. 2.2 lit. e) din convenţie, şi nu se află în prezenţa unei declaraţii unilaterale de rezoluţiune, care ar avea o existenţă de sine stătătoare.

Subliniază că acesta este motivul pentru care reclamanţii au solicitat, în cadrul petitului nr. 1 din cererea de chemare în judecată, "anulabilitatea" declaraţiei de rezoluţiune pentru lipsa cauzei, întrucât o declaraţie de rezoluţiune permite controlarea în mod independent a condiţiilor de valabilitate, însă o notificare, fiind un act accesoriu clauzei pactului comisoriu, nu poate fi analizată în lipsa analizării pactului comisoriu, deoarece intervine principiul accesorium sequitur principale, sens în care solicită să se observe că, în cadrul petitului nr. 2, reclamanţii au solicitat nulitatea absolută a clauzei pactului comisoriu şi, drept urmare, şi a notificării de rezoluţiune, iar nu a "declaraţiei de rezoluţiune", aşa cum s-au exprimat, intenţionat, în cadrul primului petit.

O altă critică de nelegalitate subsumată acestui motiv de casare priveşte interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1549 şi următoarele din C. civ. (inclusiv art. 1550 alin. (2) C. civ.) care reglementează instituţia rezoluţiunii.

În acest sens, arată că, în mod contrar dispoziţiilor art. 1550 alin. (2) C. civ., pe care le redă, instanţa de apel a reţinut că rezoluţiunea nu operează de drept, întrucât, şi în acest caz este necesară manifestarea unilaterală de voinţă a creditorului pentru activarea măsurii rezoluţiunii, în defavoarea executării silite, aşa cum relevă art. 1549 C. civ., ceea ce confirmă că exercitarea dreptului de opţiune al creditorului pentru invocarea rezoluţiunii, în detrimentul executării silite, se va materializa în declaraţia de invocare a rezoluţiunii.

Recurenta-pârâtă arată că nu a negat faptul că această notificare, prin care a înţeles să invoce pactul comisoriu de ultim grad, reprezintă o manifestare de voinţă, contrar celor susţinute de instanţa de apel, însă prin aceasta doar se informează partea cu privire la alegerea făcută, de operare a rezoluţiunii în baza pactului comisoriu de ultim grad, care îşi produce efectele automat, adică de drept, din momentul neexecutării obligaţiilor contractuale.

Astfel, spre deosebire de declaraţia unilaterală de rezoluţiune, veritabil act juridic care duce prin manifestarea de voinţă la rezoluţiunea contractului, notificarea prin care s-a invocat pactul comisoriu nu produce efecte prin ea însăşi, ci este doar un instrumentum probationis cu rolul de a aduce la cunoştinţă pactul comisoriu prevăzut în contractul de asociere în participaţiune, fiind cel care duce la încetarea de drept a contractului, fără a mai fi nevoie de o manifestare de voinţă a creditorului în acest sens, ci doar de o invocare a acestuia.

Sub un alt aspect, recurenta invocă faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 1235, art. 1238, art. 1270 şi ale art. 1550 C. civ. relative la analiza lipsei cauzei notificării prin care s-a invocat pactul comisoriu, sens în care a arată că prin cauza notificării se înţelege informarea celeilalte părţi contractante, în speţă RR. despre faptul că recurenta a înţeles să se folosească de pactul comisoriu cuprins în art. 2.2 lit. e) din contract, privind consecinţele edificării construcţiei fără respectarea întocmai a proiectului tehnic şi de arhitectură autorizat.

Apreciază că nu se poate vorbi despre o lipsă a cauzei, deoarece cauza notificării a existat în momentul încheierii acesteia, şi anume scopul de a informa partea contractantă.

Mai arată că, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au pronunţat o soluţie greşită, cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece, în realitate, au analizat cauza clauzei care stabileşte pactul comisoriu şi cauza convenţiei de asociere în participaţiune, iar nu cauza notificării. Mai mult, susţine că instanţa de apel şi-a însuşit considerentele instanţei de fond şi a arătat că recurenta a avut alte motive care au stat la baza invocării pactului comisoriu decât cele invocate formal prin "declaraţia de rezoluţiune". Or, chiar şi în aceste condiţii, nu s-ar putea reţine că ar lipsi cauza, atât timp cât se susţine că, de fapt, ar fi avut o altă cauză reală.

Raportat la faptul că nu s-a dovedit că ar fi contrară ordinii publice şi bunelor moravuri, cauza notificării este valabilă, chiar dacă se acceptă teza instanţelor anterioare, privind existenţa unei alte cauze decât cea reală.

Recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut, cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 1238 alin. (1), art. 1249 alin. (2), art. 1262 C. civ., că trebuie să existe cauza "nu numai la momentul încheierii contractului dar şi ulterior, pe parcursul derulării relaţiilor contractuale, aşadar chiar şi la momentul valorificării pactului comisoriu, ceea ce confirmă că teza apelantei privind existenţa unei cauze nu poate fi validată, cât timp a fost demonstrată lipsa acesteia încă de la momentul semnării convenţiei".

Prin urmare, recurenta susţine că, şi în situaţia în care s-ar accepta ideea că şi convenţia de asociere în participaţiune este lipsită de cauză de la momentul semnării convenţiei, nulitatea relativă care intervine în acest caz are menirea de a ocroti numai interese individuale. De aceea, legiuitorul i-a oferit persoanei interesate, prin reglementările C. civ., posibilitatea să renunţe valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă dacă apreciază că aceasta este în interesul său. Astfel, arată că cealaltă parte contractantă, RR. a înţeles să renunţe la posibilitatea de a invoca lipsa cauzei convenţiei de asociere în participaţiune sau lipsa cauzei clauzei nr. 2.2 lit. e) din convenţie, ceea ce a dus la "confirmarea" tacită, prin continuarea executării obligaţiilor contractuale după semnarea convenţiei.

O ultimă critică a recurentei-pârâte, subsumată motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., priveşte respingerea apelului incident formulat de apelanţii-reclamanţi.

Se invocă respingerea apelului incident cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept cuprinse în art. 30, art. 397, art. 444 şi art. 445 C. proc. civ.

Recurenta arată că reclamanţii au învestit instanţa cu două cereri principale, întrucât s-au invocat temeiuri juridice diferite, iar soluţionarea petitului al doilea nu depinde de soluţia dată primului petit. Prin urmare, instanţa trebuia să se pronunţe asupra ambelor petite.

Având în vedere acest aspect şi omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra petitului nr. 2, reclamanţii puteau formula doar cerere de completare a hotărârii, în acord cu art. 444-445 C. proc. civ., iar nu apel, care ar fi trebuit respins ca inadmisibil.

Mai mult, recurenta-pârâtă invocă faptul că cererea de apel trebuia respinsă ca tardiv introdusă, fiind exercitată peste termenul de 30 zile instituit prin prevederile art. 444 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, susţine că decizia recurată este nelegală întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de inadmisibilitate invocat, şi anume faptul că părţile potrivnice nu au dreptul de a declara apel incident cu privire la alte capete de cerere decât cele criticate prin apelul principal de către recurentă, motiv pentru care se impune casarea deciziei civile.

La 07 mai 2021, intimaţii-reclamanţi şi intimaţii-intervenienţi au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei civile atacate în totalitate, arătând, totodată, că excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere principal al acţiunii a fost invocată omisso medio direct în recurs.

Totodată, au formulat şi recurs incident împotriva deciziei civile nr. 608/2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin care au solicitat casarea în parte a deciziei civile recurate, sub aspectul soluţiei ce priveşte apelul incident şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea soluţionării capătului subsidiar al cererii de chemare în judecată.

Detaliind, recurenţii arată că cererea de chemare în judecată a avut două capete de cerere, unul principal şi unul subsidiar. Având în vedere că prima instanţă a admis capătul de cerere principal, după cum a reţinut şi instanţa de apel, prima instanţă a fost dispensată de obligaţia de a se pronunţa asupra capătului de cerere subsidiar, care, în esenţă, avea aceeaşi finalitate cu cea a capătului de cerere principal.

Însă, recurenţii arată că, în apel, au intenţionat să supună analizei instanţei şi capătul de cerere subsidiar, motiv pentru care au formulat apel incident. Totodată, au menţionat că, în realitate, nu justificau un interes în susţinerea apelului incident, atât timp cât se menţinea soluţia pe capătul de cerere principal.

În ce priveşte recursul-incident, arată că, în eventualitatea în care recursul principal ar fi admis, recurenţii-reclamanţi ar justifica un interes în formularea acestui recurs, prin care tind la casarea în parte a hotărârii instanţei de apel, sub aspectul soluţiei date apelului incident.

Totodată, arată că recurenta-pârâtă a formulat recurs doar cu privire la soluţia dată capătului principal de acţiune, astfel că, în eventualitatea admiterii recursului principal, se impune admiterea şi a recursului-incident, pentru a se supune devoluţiunii în apel ambele petite ale cererii de chemare în judecată.

La 31.05.2021, recurenta-pârâtă a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident, în principal ca inadmisibil, iar, în secundar, ca nefondat. În ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, recurenta-pârâtă arată că nu este admisibilă formularea unui recurs incident pentru obţinerea unei hotărâri pe un aspect pe care prima instanţă a omis să se pronunţe, iar partea interesată, în speţă, reclamanţii, nu au înţeles să formuleze cerere de completare a hotărârii, în condiţiile art. 444 C. proc. civ.

Totodată, a arătat că recursul incident este inadmisibil întrucât este formulat asupra altor capete de cerere decât cele atacate prin recursul principal.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 17 mai 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat în scris punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii recursului incident, invocată de recurenta-pârâtă şi a admis în principiu ambele recursuri, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 11:00, în vederea soluţionării acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Totodată, a prorogat discutarea excepţiei lipsei de interes a recursului incident pentru termenul de judecată stabilit la 8 noiembrie 2022.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă QQ. S.R.L., Înalta Curte reţine următoarele:.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat inadmisibilitatea constatării lipsei cauzei notificării privind rezoluţiunea contractului de asociere în participaţiune în temeiul unui pact comisoriu, în condiţiile în care nu s-a solicitat şi nu s-a constatat, în prealabil, lipsa cauzei pactului comisoriu în temeiul căruia operează rezoluţiunea. A motivat că notificarea prin care a invocat pactul comisoriu este un act subsecvent clauzei care conţine pactul comisoriu şi depinde de existenţa acesteia, având doar natura unui act de informare cu privire la exercitarea dreptului de a opera rezoluţiunea contractului şi de a se da eficienţă juridică acestei clauze prin care s-a instituit pactul comisoriu de ultim grad.

Instanţa de recurs notează că pactul comisoriu este definit în doctrina de specialitate ca o clauză contractuală prin care părţile stabilesc în prealabil obligaţiile contractuale a căror neexecutare poate să atragă rezoluţiunea.

Din modul de redactare a art. 1553 C. civ. rezultă că funcţionarea clauzei rezolutorii presupune respectarea regulii specializării pactului comisoriu, prin precizarea, în cuprinsul său, a obligaţiilor care determină rezoluţiunea. De asemenea, dacă nu s-a prevăzut expres că debitorul este în întârziere ca urmare a neexecutării, atunci rezoluţiunea este subordonată punerii în întârziere a debitorului.

Pentru activarea mecanismului pactului comisoriu este necesară manifestarea de voinţă a creditorului obligaţiei neexecutate, în sensul de a invoca rezoluţiunea convenţională în temeiul pactului comisoriu. Prin declaraţia sa, creditorul poate să decidă încetarea contractului, fără intervenţia instanţei. Cu toate acestea, controlul pe cale judiciară nu este înlăturat, întrucât debitorul împotriva căruia s-a invocat rezoluţiunea poate solicita, subsecvent invocării clauzei rezolutorii de către creditor, intervenţia organelor judiciare pentru evaluarea respectării pactului comisoriu. De aceea, acţiunea dedusă judecăţii, prin care se solicită evaluarea respectării pactului comisoriu de către creditor nu poate fi apreciată ca inadmisibilă.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa nu putea să cenzureze pactul comisoriu fără ca subiecţii activi ai acţiunii să fi solicitat în mod expres nulitatea pactului comisoriu pentru lipsa cauzei care a stat la baza încheierii sale.

În acest context, trebuie amintit că prima instanţa a dispus anularea declaraţiei de rezoluţiune a contractului de asociere în participaţiune încheiat în data de 16.01.2015 între pârâţii QQ. S.R.L. şi RR., declaraţie emisă de pârâta QQ. S.R.L. şi înregistrată sub nr. x/13.09.2016 la S.C. P..E.J. SS., pentru lipsa cauzei. Această soluţie a fost validată de instanţa de prim control judiciar prin respingerea apelului principal declarat de pârâta QQ. S.R.L. şi a apelului incident declarat de reclamanţi şi intervenienţi.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că verificarea cauzei actului juridic - notificarea, nu poate fi realizată decât în raport de clauzele contractuale de care s-a prevalat chiar apelanta la momentul valorificării pactului comisoriu, iar cauza actului juridic este strâns legată de cauza convenţiei şi, cu atât mai mult, de clauzele care au generat litigiul, concluzia reţinută fiind în sensul că invocarea nerespectării unei obligaţii contractuale de către partea adversă, în condiţiile în care partea care invocă o astfel de neexecutare a acceptat derularea contractului, cunoscând că debitorul obligaţiei nu o poate respecta sau executa, nu poate reprezenta premisa reală a denunţării contractului de către cocontractantul căruia i se impută neexecutarea, tocmai în condiţiile convenite de comun acord de ambele părţi.

În raport de situaţia concretă din cauză, configurată prin natura şi conţinutul clauzelor contractuale agreate de părţi, instanţa de recurs constată că verificarea efectuată de instanţele devolutive este legală, fiind limitată la analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute în pactul comisoriu, în special prin raportare la îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de părţi de la momentul încheierii contractului.

Lipsa cauzei care a stat la baza declaraţiei de rezoluţiune este justificată în mod corect de instanţele devolutive prin raportare la pretinse neregularităţi existente chiar de la momentul încheierii contractului, despre care ambele părţi au avut cunoştinţă, neregularităţi care l-au plasat pe debitorul obligaţiilor pretins neexecutate în imposibilitatea de a le respecta sau de a le executa în modalitatea stabilită, împrejurări cunoscute şi acceptate de recurenta-pârâtă chiar de la data încheierii contractului. În acest sens, s-a reţinut de către instanţa de apel că recurenta-pârâtă cunoştea, încă de la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune din 16.01.2015, faptul că lucrările de construire realizate de RR., în executarea contractului de asociere în participaţiune din 02.11.2010, nu respectă autorizaţia de construire nr. x/16.01.2009 şi nici autorizaţia de construire nr. x/24.10.2012 şi că pârâtul a schimbat destinaţia imobilului din spaţiu comercial în ansamblu rezidenţial, fără a întreprinde demersuri reale în vederea obţinerii unei noi autorizaţii care să permită intrarea în legalitate a imobilului astfel construit. S-a reţinut astfel că invocarea de către pârâtă a pactului comisoriu cuprins în art. 2.2 lit. e) privind consecinţele edificării construcţiei fără respectarea întocmai a proiectului tehnic şi de arhitectură autorizat apare ca fiind lipsită de cauză în cadrul raporturilor contractuale intervenite între părţi.

În aceste circumstanţe, instanţa de recurs reţine că lipsa cauzei declaraţiei de rezoluţiune este consecinţa constatării neîndeplinirii cerinţei privind importanţa neexecutării pentru partea care o invocă, în condiţiile în care recurenta-pârâtă a cunoscut şi a acceptat respectivele neregularităţi existente încă de la momentul încheierii contractului de asociere în participaţiune a cărui rezoluţiune se urmăreşte.

Prin urmare, în mod corect instanţele devolutive au verificat dacă rezoluţiunea iniţiată de către recurentă este o sancţiune justificată, o atare cenzură fiind permisă, în temeiul art. 1553 C. civ., în cadrul operaţiunii de verificare a condiţiilor stabilite de părţi prin clauza rezolutorie, operaţiune în care este inclusă şi verificarea cauzei neexecutării şi a importanţei acesteia, pentru partea care o invocă, în planul raportului contractual convenit de părţi.

Aşadar, în cauză, s-a verificat situaţia premisă care a fundamentat cererea principală formulată de reclamanţi şi s-a constatat, pe baza evaluării probatoriului administrat, că neexecutarea unor obligaţii specifice a fost cunoscută şi acceptată de pârâtă şi, în plus, respectarea anumitor obligaţii presupune implicarea pârâtei în efectuarea unor demersuri pentru intrarea în legalitate.

În cauză, nu poate fi acceptată teza recurentei potrivit căreia există un raport de la principal la accesoriu între pactul comisoriu care conţine obligaţiile a căror sancţiune atrage rezoluţiunea convenţională a contractului şi declaraţia creditorului privind rezoluţiunea contractului.

În realitate, relaţia dintre pactul comisoriu şi sancţiunea care intervine, în cazul activării sale, este aceea de la cauză la efect, întrucât activarea pactului comisoriu conduce la rezoluţiunea contractului din cauza neexecutării obligaţiilor pe care le prevede expres în cuprinsul său.

Aşadar, problema verificării legalităţii demersului întreprins în vederea rezoluţiunii contractului presupune verificarea şi identificarea resorturilor care au stat la baza măsurii desfiinţării contractului, respectiv a cauzei care a determinat această măsură.

Pentru considerentele mai sus arătate, este nefondată critica subscrisă inadmisibilităţii constatării lipsei cauzei notificării privind rezoluţiunea contractului de asociere în participaţiune în temeiul unui pact comisoriu, în condiţiile în care nu s-a solicitat şi nu s-a constatat, în prealabil, lipsa cauzei pactului comisoriu în temeiul căruia operează rezoluţiunea.

În cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă QQ. S.R.L. a criticat decizia recurată ca fiind nelegală, deoarece instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În concret, s-a motivat că instanţa de apel a nesocotit principiul disponibilităţii, prin depăşirea limitelor cu care a fost învestită, în sensul că a constatat lipsa cauzei convenţiei, deşi nu s-a formulat un capăt de cerere cu acest obiect.

Din formularea cuprinsă în art. 9 alin. (2) C. proc. civ. rezultă că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Limitele învestirii sunt determinate de părţi prin cererea de chemare în judecată sub aspectul părţilor, a pretenţiei concrete ce se pretinde prin cerere şi al cauzei, adică al temeiului juridic invocat.

Recurenta-pârâtă susţine o depăşire a cadrului procesul, sub aspectul obiectului pretenţiilor formulate, în sensul că instanţele devolutive au acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, în sensul că, prin hotărârea instanţei de apel, care validează soluţia adoptată de prima instanţă, s-a constatat lipsa cauzei contractului de asociere în participaţiune, deşi nu a existat un petit în acest sens.

Examinând decizia pronunţată în apel, instanţa de recurs constată că o atare neregularitate nu se confirmă, hotărârea pronunţată de prima instanţă, păstrată prin decizia din apel, respectă limitele învestirii instanţei din perspectiva obiectului pretenţiilor formulate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, în acord cu prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi cu respectarea limitelor devoluţiunii determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel arătând că motivele care o susţin sunt contradictorii şi, în acelaşi timp, vin în contradicţie cu soluţia adoptată prin dispozitiv şi că nu există o motivare în ceea ce priveşte lipsa cauzei notificării.

Înalta Curte relevă că, pentru a răspunde exigenţelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă textul de lege trebuie să poarte fie între considerente şi dispozitiv, fie să se manifeste în cadrul considerentelor, însă de o asemenea manieră încât hotărârea să poată fi apreciată ca fiind, practic, nemotivată.

Din examinarea considerentelor deciziei atacate rezultă că decizia atacată conţine considerente expuse într-o manieră logică, coerentă în raport cu motivele invocate de pârâtă prin cererea de apel şi explicitează şi justifică soluţia pronunţată în apel, aceea de păstrarea a hotărârii adoptate de prima instanţă.

Nu se poate reţine lipsa de coeziune a considerentelor deciziei atacate şi nici lipsa unei motivări în privinţa deciziei adoptate. În acest sens, instanţa de apel a motivat în mod clar că nu poate valida teza apelantei privind validitatea cauzei contractului analizată distinct de cauza actului juridic cenzurat de instanţă. S-a relevat că verificarea cauzei actului juridic - notificarea, nu poate fi realizată decât în raport cu clauzele contractuale de care s-a prevalat chiar apelanta la momentul valorificării pactului comisoriu, iar cauza actului juridic este strâns legată de cauza convenţiei şi în special de clauzele care au generat litigiul.

În privinţa cauzei, instanţa de apel a mai reţinut că aceasta trebuie să existe nu numai la momentul încheierii contractului, dar şi ulterior, pe parcursul derulării relaţiilor contractuale, aşadar chiar şi la momentul valorificării pactului comisoriu, neputându-se valida teza apelantei privind existenţa cauzei, cât timp a fost demonstrată lipsa acesteia încă de la momentul semnării convenţiei.

Considerentele deciziei recurate pun în evidenţă faptul că instanţa de apel a expus considerente coerente în fundamentarea deciziei pronunţate, care explică şi justifică soluţia pe care o conţine dispozitivul.

Aşa cum s-a reţinut în cadrul analizei primului motiv de recurs, instanţele devolutive au verificat dacă rezoluţiunea iniţiată de către recurentă este o sancţiune justificată, o atare cenzură fiind permisă, în temeiul art. 1553 C. civ., în cadrul operaţiunii de verificare a condiţiilor stabilite de părţi prin clauza rezolutorie, operaţiune în care este inclusă şi verificarea cauzei neexecutării şi a importanţei acesteia, pentru partea care o invocă, în planul raportului contractual convenit de părţi.

Prin urmare, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este întemeiat.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat modalitatea în care instanţa de apel a analizat motivul de apel prin care a invocat încălcarea principiile privind dreptul la apărare şi la un proces echitabil, al rolului activ în aflarea adevărului şi al contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor natura juridică a înscrisului intitulat notificare, prin care s-a invocat pactul comisoriu cuprins în art. 2.2 lit. e) paragrafele 2 şi 3 din contractul de asociere în participaţiune încheiat în data de 16.01.2015.

În legătură cu acest motiv de apel, trebuie arătat că instanţa de apel a reţinut că, în cauză, s-au respectat principiile invocate, câtă vreme prima instanţă a verificat temeinicia pretenţiilor în limitele învestirii sale, prin raportare la susţinerile reclamanţilor, pe de o parte, şi la apărările formulate de apelanta pârâtă, pe de altă parte.

Recurenta-pârâtă susţine că argumentele instanţei de apel nu pot fi primite prin raportare la caracterul obligatoriu al art. 22 alin. (4) C. proc. civ., prevederi legale care nu au fost aplicate de către instanţa de apel şi care au avut drept consecinţă o eroare de drept substanţial care vizează eroarea de calificare juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii. Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel trebuia să analizeze în mod favorabil motivul de apel invocat şi să constate că intimaţii-reclamanţi au dat o calificare greşită modului de operare a rezoluţiunii, în sensul că prin notificarea emisă a informat partea despre opţiunea de a invoca rezoluţiunea, iar această notificare are un caracter accesoriu faţă de clauza care instituie pactul comisoriu. Totodată, a subliniat că nu se poate considera că s-a emis o declaraţie unilaterală de rezoluţiune care are o existenţă de sine stătătoare.

Instanţa de recurs constată că prima parte a criticii formulate vizează încălcarea unei norme de drept procesual, respectiv nesocotirea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, astfel că poate fi integrată cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica este nefondată.

Instanţa de apel a analizat motivul de apel invocat şi a validat raţionamentul primei instanţei, stabilind că actul emis de pârâtă, denumit notificare, poate fi cenzurat din perspectiva verificării îndeplinirii condiţiilor necesare pentru incidenţa rezoluţiunii în raport cu limitele învestirii şi în relaţie cu raporturile de drept material pe care reclamanţii şi-au fundamentat demersul judiciar, aspecte necontestate de pârâtă în faţă primei instanţe.

Din această perspectivă, instanţa de apel, în exercitarea rolului activ în aflarea adevărului, a evidenţiat că pârâta apreciază în mod greşit că notificarea este doar instrumentum probationis de comunicare a voinţei de activare a rezoluţiunii, prin invocarea pactului comisoriu.

Instanţa de apel a reţinut că textul care dispune în sensul operării de drept a rezoluţiunii, art. 1549 C. civ., are numai rolul de a înlătura necesitatea pronunţării judiciare a rezoluţiunii în cazurile prevăzute de lege sau convenite de părţi, iar nu şi pe acela de a înlătura nevoia manifestării de voinţă a creditorului obligaţiei în sensul de a alege sancţiunea rezoluţiunii în raport cu alte remedii disponibile. Totodată, a relevat că aceste prevederi legale nu pot fi interpretate în sensul că este suprimat controlul legalităţii măsurii privind rezoluţiunea contractului, prin învestirea instanţei în acest sens.

În raport de considerentele regăsite în cuprinsul deciziei atacate, se constată că instanţa de apel a dat eficienţă principiului rolului activ în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ. şi a stabilit că, indiferent de denumirea dată de parte, notificarea emisă de către pârâtă are valenţele unei declaraţii unilaterale de rezoluţiune a contractului, care poate fi cenzurată ulterior, pe cale judiciară, din perspectiva respectării condiţiilor legale şi convenţionale privind aplicarea sancţiunii rezoluţiunii.

Faţă de aceste considerente, motivul de recurs încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., este nefondat.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1549 şi următoarele C. civ., inclusiv art. 1550 alin. (2) C. civ. care reglementează instituţia rezoluţiunii. Arată că nu a negat faptul că notificarea prin care a înţeles să invoce pactul comisoriu de ultim grad reprezintă o manifestare de voinţă, însă, consideră că, prin aceasta, doar se informează partea cu privire la alegerea făcută, aceea de operare a rezoluţiunii în baza pactului comisoriu de ultim grad.

Recurenta susţine că notificarea nu produce efecte, este doar un instrumentum probationis prin care aduce la cunoştinţă activarea pactului comisoriu privind încetarea contractului, spre deosebire de declaraţia unilaterală de rezoluţiune care reprezintă un act de manifestare de voinţă în sensul rezoluţiunii contractului, care este supus aceloraşi condiţii de valabilitate ca orice contract.

Critica, astfel formulată, este neîntemeiată.

Din interpretarea coroborată a art. 1550-1553 C. civ. rezultă că dreptul creditorului de a solicita rezoluţiunea contractului trebuie să fie exprimat într-o anumită formă, ce urmează a fi comunicată debitorului. Aşadar, această manifestare de voinţă a creditorului, sub forma declaraţiei de invocare a pactului comisoriu, are valenţele unui act juridic unilateral în sensul reglementat prin art. 1326 C. civ., întrucât conţine manifestarea de voinţă a creditorului făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a desfiinţa contractul.

De aceea, această declaraţie nu are doar rolul de suport material probator, deoarece trebuie făcută cu respectarea tuturor condiţiilor pe care le implică validitatea unui act juridic unilateral producător de efecte juridice, respectiv de a da eficienţă sancţiunii privind rezoluţiunea contractului reglementată prin pactul comisoriu.

Activarea mecanismului pactului comisoriu nu se poate produce în absenţa declaraţiei unilaterale a creditorului obligaţiei neexecutate, valabil exprimată în temeiul pactului comisoriu agreat de părţi. Însă, debitorul obligaţiei pretins neexecutate poate declanşa controlul judiciar, subsecvent invocării clauzei rezolutorii de către creditor, pentru verificarea pe cale judiciară a condiţiilor legale şi convenţionale în care s-a activat pactul comisoriu. Dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi convenţionale pentru activarea clauzei care conţine pactul comisoriu, instanţa nu poate interveni pentru a împiedica producerea rezoluţiunii. În cauză, s-a constatat că lipseşte cauza care a stat la baza declaraţiei de rezoluţiune a contractului de asociere în participaţiune, situaţie care se subscrie limitelor controlului pe care instanţa poate să îl efectueze la cererea debitorului obligaţiei pretins neexecutate.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1235, art. 1238, art. 1270 şi art. 1550 C. civ., arătând, în esenţă, că notificarea nu produce efecte juridice, ci doar are rol de informare a celeilalte părţi în legătură cu dreptul de a desfiinţa contractul de asociere în participaţiune, în baza pactului comisoriu prevăzut la art. 2.2 lit. e) din conţinutul contractului.

Această susţinere a recurentei referitoare la limitarea efectelor notificării doar la funcţia de mijloc material de probă nu poate fi primită, deoarece, aşa cum s-a motivat în considerentele precedente, valenţele înscrisului denumit notificare sunt cele ale unui act juridic unilateral, producător de efecte juridice, care poate fi supus controlului judiciar în privinţa îndeplinirii condiţiilor legale şi convenţionale specifice pactului comisoriu în activarea căruia a fost emis.

Cât priveşte aspectele de fapt referitoare la existenţa cauzei care a determinat partea să emită notificarea de rezoluţiune a contractului, acestea excedează controlului de legalitate specific căii extraordinare de atac a recursului.

Nefondate sunt şi criticile subsumate motivului de recurs prin care se invocă faptul că apelul incident, formulat de intimaţii-reclamanţi, ar fi trebuit respins ca inadmisibil, întrucât, prin declararea acestei forme de apel, intimaţii tind la completarea hotărârii pronunţate de prima instanţă, în sensul de a se obţine pronunţarea şi asupra celui de-al doilea capăt de cerere subsidiar, cuprins în cererea de chemare în judecată.

S-au invocat prevederile art. 444 şi art. 445 C. proc. civ. pentru a se susţine inadmisibilitatea apelului incident. Totodată, s-a motivat că decizia este nelegală şi din perspectiva faptului că părţile potrivnice nu ar fi avut dreptul să declare apel incident cu privire la alte capete de cerere decât cele pe care pârâta le-a criticat prin apelul principal.

Instanţa de recurs constată că cererea de chemare în judecată a avut două capete de cerere, unul principal, admis de prima instanţă prin hotărârea pronunţată, iar altul subsidiar, pe care reclamanţii au arătat că înţeleg să îl susţină doar în ipoteza în care s-ar fi respins capătul principal de cerere. Cum instanţa de fond a admis capătul principal de cerere, faţă de caracterul subsidiar al celui de-al doilea capăt de cerere, prima instanţă a fost dispensată de obligaţia de a analiza şi de a se pronunţa asupra acestuia din urmă. Prin apelul incident reclamanţii au urmărit posibilitatea de a se analiza şi acest capăt de cerere, în ipoteza în care instanţa de apel ar fi apreciat că soluţia primei instanţe este nelegală/netemeinică în privinţa soluţiei date capătului principal de cerere.

Prin urmare, prin cererea de apel incident reclamanţii nu au criticat omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere, ci tind la o devoluţiune a cauzei sub toate aspectele invocate în primă instanţă, în situaţia în care hotărârea primei instanţe ar fi fost apreciată ca nelegală/netemeinică în privinţa soluţiei date capătului principal de cerere.

Apelul incident nu poate fi privit ca inadmisibil, întrucât această formă de apel nu poate fi limitată doar la partea din hotărâre ce face obiectul apelului principal. Nu există niciun argument legal pentru a restrânge obiectul apelului incident doar la obiectul apelului principal, cât timp raportul de accesorialitate între cele două forme de exercitare a căii de atac a apelului se repercutează numai asupra interesului intimatului de a ieşi din pasivitatea iniţial prefigurată, reprezentată prin achiesarea sa la hotărârea primei instanţe, ceea ce determină, în mod logic, şi soluţia configurată de legiuitor prin art. 472 alin. (2) C. proc. civ., pentru ipoteza respingerii apelului principal, fără a se intra în cercetarea fondului. Împrejurarea că apelul exercitat în temeiul art. 472 alin. (1) C. proc. civ. este formulat pe calea unei cereri incidentale nu înseamnă că intimatul poate tinde la schimbarea sentinţei numai în raport cu ceea ce a cerut apelantul principal, ci poate urmări schimbarea sentinţei sub orice alt aspect.

În acest sens s-a statuat cu caracter obligatoriu prin Decizia nr. 14 din 22 iunie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 875 din 25 septembrie 2020.

Pentru aceste considerente recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în temeiul art. 496 C. proc. civ.

Recursul incident urmează a fi respins ca rămas fără interes pentru următoarele considerente:

În conformitate cu prevederile art. 491 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 472 din acelaşi Cod, se poate stabili că scopul recursului incident este acela de a obţine casarea hotărârii atacate, ceea ce presupune că intimatul trebuie să justifice un interes pentru a-l exercita. Aprecierea interesului se face în raport cu dispozitivul şi considerentele hotărârii atacate, dar şi cu observarea menţinerii caracterului actual al interesului prin prisma soluţiei date recursului principal.

Or, în cauză, din analiza considerentelor şi a dispozitivului deciziei pronunţate în apel, rezultă că intimaţilor li s-a dat satisfacţie deplină, iar prin respingerea recursului principal, nu mai subzistă interesul în judecata pe fond a recursului incident.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident, ca rămas fără interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-pârâtă QQ. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 608/2020 din 14 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge, ca rămas fără interes, recursul incident declarat de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP. şi de recurenţii-intervenienţi UU., XX. şi TT. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.