Good-faith possession of movable goods creates absolute ownership presumption barring vendor's revindicatory action based on contract resolution

Şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 3 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la:

- lăsarea echipamentelor "unitate centrală + monitor B." - 800 bucăţi în deplina proprietate şi liniştită posesie a reclamantei, iar în subsidiar, în situaţia în care bunurile nu se mai găsesc în posesia pârâtei, restituirea contravalorii acestora;

- plata sumei de 876.000 EURO (3.945.416,40 RON echivalentul în RON calculat la cursul B.N.R. de la data introducerii acţiunii, 1 EUR=4,5039 RON) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a echipamentelor, calculată pentru ultimii 3 ani anterior introducerii prezentei acţiuni;

- plata cheltuielilor de judecată pe care reclamanta le va avansa pe parcursul soluţionării prezentului litigiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 451 din C. proc. civ.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 481, art. 485, art. 1909, art. 1910 din C. civ. de la 1864, art. 6 din C. civ. (2009).

La 26 august 2016, pârâta AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ (A.P.I.A.) a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, solicitând respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.

Totodată, pârâta a mai invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, precum şi excepţia autorităţii de lucru judecat, motiv pentru care a solicitat respingerea acţiunii ca inadmisibilă, invocând în acest sens decizia Î.C.C.J. nr. 923/18.02.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2008.

La 1 septembrie 2016, pârâta AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ (A.P.I.A.) a formulat cerere de chemare în garanţie a Ministerului Fondurilor Europene - Direcţia Instrumente Financiare Nerambursabile şi a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, semnatare ale contractului de furnizare pentru acţiuni comunitare externe-furnizare echipamente.

În susţinerea cererii de chemare în garanţie, a arătat că A.P.I.A. a fost doar beneficiara echipamentelor furnizate de reclamantă pentru demararea activităţii instituţiei, contravaloarea acestora fiind achitată prin Ministerul Finanţelor Publice - Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE din fondurile PHARE (preluat în prezent de Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Instrumente Financiare Nerambursabile), iar contractul a fost implementat pentru A.P.I.A. de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale.

Aşadar, a susţinut că părţile semnatare ale contractului au fost Ministerul Finanţelor Publice - Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale prin Autoritatea de Implementare a contractului, actualmente Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi S.C. A. S.R.L., reclamantă în prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 1524 din 23 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă - complet specializat.

Pe rolul acestei instanţe cauza a fost înregistrată la data de 15 decembrie 2016, sub nr. x/2016*.

La 14 aprilie 2017 şi 5 mai 2017, chematele în garanţie Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene au formulat întâmpinare faţă de cererea de chemare în garanţie formulată de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură-Bucureşti, prin care au solicitat instanţei respingerea acesteia ca inadmisibilă/neîntemeiată.

Prin încheierea de şedinţă din 12 septembrie 2017, instanţa a respins excepţia de necompetenţă materială, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.P.I.A., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a autorităţii de lucru judecat, a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chematelor în garanţie şi a calificat excepţia inadmisibilităţii ca apărare de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 3818 din 17 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L.

Totodată, a respins cererile de chemare în garanţie ca rămase fără obiect.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. S.R.L. a formulat apel principal, iar chematul în garanţie MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE şi intimata-pârâtă AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ (A.P.I.A.) au formulat apel provocat.

Prin încheierea de dezbateri din 11 iunie 2020, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor Ministerul Fondurilor Europene şi Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în ceea ce priveşte apelul principal, a constatat că s-a renunţat la excepţia netimbrării apelului provocat formulat de Ministerul Fondurilor Europene şi a admis excepţia inadmisibilităţii apelului provocat formulat de această parte.

Totodată, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intimatul-chemat în garanţie Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Sub aspect probatoriu, Curtea a luat act că părţile nu au depus înscrisuri noi în apel şi a respins proba cu expertiza informatică solicitată de apelanta-reclamantă, ca nefiind concludentă pentru soluţionarea apelului. În motivarea respingerii cererii de probe, instanţa de apel a arătat că în faţa primei instanţe s-a efectuat o expertiză, obiecţiunile fiind soluţionate prin încheierea din 15.10.2018 care nu a fost atacată de apelanta-reclamantă. În plus, a reţinut că, prin apel, nu au fost invocate motive a căror soluţionare să necesite părerea unui specialist în informatică.

Prin decizia civilă nr. 631 A din 25 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE şi MINISTERUL AGRICULTURII ŞI DEZVOLTĂRII RURALE.

A respins, ca nefondat, apelul principal formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-pârâtă AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ.

A respins, ca lipsit de interes, apelul provocat formulat de intimata-pârâtă AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ.

A respins, ca inadmisibil, apelul provocat formulat de intimatul MINISTERUL FONDURILOR EUROPENE.

A respins, ca neîntemeiate, cererea apelantei-reclamante A. S.R.L. şi cererea intimatului Ministerul Fondurilor Europene de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 631 A din 25 iunie 2020 şi a încheierii din 11 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată care vor fi avansate pe parcursul soluţionării litigiului.

După expunerea situaţiei de fapt şi a parcursului litigios, în motivare, recurenta a arătat că decizia recurată este nelegală întrucât:

1. în considerentele hotărârii sunt reţinute motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că acţiunea care face obiectul prezentului litigiu este o acţiune în revendicare, iar, în considerarea obiectului litigiului, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice existenţa unui just titlu.

Totodată, afirmând că bunurile a căror restituire se solicită au fost livrate în baza unui contract finanţat din fonduri europene preaderare, recurenta susţine că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti conţine motive contradictorii tocmai din perspectiva menţinerii acestui contract.

În concret, recurenta afirmă că, pe de o parte, instanţa de apel pretinde că respectivul contract s-ar afla încă în fiinţă, apreciind că nu s-ar fi aplicat sancţiunea rezoluţiunii parţiale a contractului, iar, pe de altă parte, vorbeşte despre faptul că rezilierea contractului dispusă de autoritatea contractantă, indiferent de vătămare, nu dă dreptul antreprenorului la compensaţii sau despăgubiri.

Mai mult, susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre bazându-se pe motive străine de natura cauzei.

Astfel, arată că, fără a analiza existenţa unui just titlu, instanţa s-a grăbit în a se pronunţa asupra culpei societăţii recurente cu privire la suma de bani restituită reprezentând preţul primit pentru bunurile livrate.

În acest sens, arată că instanţa de apel a definit preţul restituit ca fiind o "pagubă produsă de propria faptă ilicită" şi emite judecăţi de valoare, reţinând, contrar legii şi hotărârilor judecătoreşti anterioare, că autoarea recursului "este cea care urmăreşte să o păgubească pe intimata-pârâtă, prin obligarea la plata contravalorii echipamentelor pe care era îndreptăţită să le primească şi să le folosească".

Mai arată că instanţa de apel continuă acest raţionament, fără legătură cu cauza, precizând că "partea care a reacţionat cu vădită rea-credinţă este chiar reclamanta".

Faţă de acest considerent, recurenta susţine că, în logica juridică a acţiunii în revendicare, potrivit dispoziţiilor art. 480 coroborate cu art. 1909 alin. (2) şi art. 1910 din C. civ. de la 1864, instanţa ar fi trebuit să analizeze buna-credinţă a intimatei şi dacă aceasta cunoştea situaţia juridică a contractului. Cu toate acestea, susţine că, prin hotărârea atacată, nu se poate identifica o astfel de analiză, Curtea pronunţându-se asupra unor aspecte străine de natura cauzei.

Totodată, subliniază că, potrivit art. 486 din C. civ. de la 1864, în materia posesiei, buna-credinţă trebuie înţeleasă prin prisma a două condiţii cumulative: (i) existenţa unui titlu de proprietate, (ii) eventualele vicii ale titlului de proprietate nu trebuie să îi fie cunoscute posesorului neproprietar.

Având în vedere cele două condiţii, recurenta susţine că A.P.I.A. cunoştea viciile titlului de proprietate încă de la 04.05.2010, ca urmare a demersurilor efectuate de autoarea recursului în vederea soluţionării pe cale amiabilă a prezentului diferend, fiind parte în dosarul nr. x/2011.

Formulând în continuare alte critici, recurenta susţine că:

2. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precum şi a normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - art. 448 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

2.1. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce încalcă principiul proporţionalităţii în materia aplicării sancţiunilor administrative.

În susţinerea acestei critici, recurenta arată că, în mod greşit, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că îşi invocă propria turpitudine atunci când solicită restituirea echipamentelor sau plata contravalorii bunurilor livrate, ştiut fiind că unul dintre principiile generale de drept prevăzute şi în Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene este acela că nimeni nu poate fi condamnat de două ori pentru aceeaşi faptă. De asemenea, arată că principiul proporţionalităţii stabileşte expres că orice sancţiune trebuie să fie proporţională cu fapta săvârşită.

Se mai arată că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că societatea recurentă a încălcat prevederile Clauzelor Etice prevăzute în Condiţiile generale pentru furnizarea contractelor finanţate de Comunitatea Europeană şi că sancţiunea ar fi corectă şi proporţională cu faptele săvârşite, reţinându-se şi o aplicare a prevederilor 42.10 din aceleaşi Condiţii generale.

Cu toate acestea, afirmă că niciuna dintre instanţe, şi mai ales instanţa de apel, nu a verificat prevederile Condiţiilor Generale şi a refuzat să observe prevederile Articolului 43 din Condiţiile generale, pct. 43.2 pe care îl reproduce:

"Dacă se dovedeşte nerespectarea gravă a obligaţiilor contractuale de către Antreprenor, acesta va aplica penalizări financiare reprezentând 10% din valoarea totală a contractului respectiv. Acest procent poate fi majorat la 20% în cazul unei infracţiuni repetate în cinci ani de la prima încălcare."

În continuare, recurenta susţine că, în situaţia în care în mod real ar fi existat o încălcare a prevederilor contractuale, atunci autoritatea contractantă ar fi putut dispune aplicarea unei sancţiuni financiare de maximum 10%.

Mai arată că, dacă ar fi fost incidente dispoziţiile contractuale aşa cum stabileşte instanţa de apel, atunci sancţiunea maximă ar fi fost aplicarea unei penalităţi de 10% din valoarea contractului, respectiv suma maximă de 439.122,20 euro, or, în realitate, a fost sancţionată cu suma de 715.365 euro, care reprezintă valoarea integrală a bunurilor livrate prin intermediul unuia dintre subcontractorii săi.

În concret, arată că, în aplicarea prevederilor O.G. nr. 79/2003, s-a stabilit că suma de 715.365 euro reprezentând contravaloarea echipamentelor ar fi o cheltuială neeligibilă.

Recurenta afirmă că a achitat întreaga sumă considerată ca fiind cheltuială neeligibilă şi a continuat demersurile pentru a-şi recupera bunurile pe care le-a predat în posesia A.P.I.A., în baza contractului încheiat.

În continuare, arată că instanţa de apel a calificat această cheltuială neeligibilă ca fiind o "sancţiune" şi a considerat că societatea recurentă nu ar fi îndreptăţită la restituirea contravalorii echipamentelor, ca o a doua sancţiune.

Prin urmare, consideră că, în măsura în care dispoziţiile O.G. nr. 79/2003 s-ar aplica în maniera arătată de către Curtea de Apel Bucureşti, înseamnă că i s-ar aplica o dublă sancţiune, prin care se încalcă principiul proporţionalităţii, astfel cum acesta este definit în articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană, criteriile aplicării acestuia fiind stabilite în Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anexat la tratate.

Pornind de la dispoziţiile Tratatului, arată că, în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, s-a statuat în mod constant că măsurile dispuse de statele membre în diverse domenii nu trebuie să treacă dincolo de ceea ce este strict şi nu trebuie să fie disproporţionate în raport de gravitatea încălcării.

În susţinerea celor mai sus arătate, recurenta face trimitere la cauzele C-210/91 Comisia Europeană vs. Grecia, C-286/82 şi 26/83 Luisi şi Carbone împotriva Ministere del Tesoro şi la Cauza 203/80 Casati, arătând că, în măsura în care instanţele de fond au calificat restituirea sumei de bani ca fiind o sancţiune, se impune a se analiza dacă această sancţiune este proporţională cu scopul urmărit.

Totodată, susţine că, în raport de pretinsa neregulă identificată, devine cu atât mai evidentă încălcarea acestui principiu, cu atât mai mult cu cât va pierde suma echivalentă uzurii bunurilor pentru perioada în care contractul a fost în fiinţă (aproximativ 3 ani).

În continuare, recurenta dezvoltă critici ce vizează:

2.2. Aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 şi 488 din C. civ. 1864.

Detaliind, recurenta susţine că, prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat în mod nelegal că A.P.I.A. este proprietar al bunurilor.

În concret, arată că, în cauza de faţă, raporturile juridice dintre părţi au fost guvernate de instituţia stipulaţiei pentru altul, mecanismul juridic presupunând încheierea unui contract de achiziţii publice între Ministerul Finanţelor Publice, prin Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare, în calitate de stipulant şi societatea A., în calitate de promitent, care s-a obligat faţă de A.P.I.A., în calitate de terţ beneficiar, să îi livreze bunurile şi să îi presteze serviciile aferente contractului.

Astfel, arată că izvorul obligaţiilor celor două părţi l-a reprezentat contractul administrativ x, contract sinalagmatic, iar incidenţa oricărui remediu contractual presupune automat o modificare a situaţiei de fapt care va genera obligaţii corelative pentru ambele părţi.

Prin urmare, consideră că restituirea sumei de 715.365,00 euro către Ministerul Finanţelor Publice - Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare impune obligaţia corelativă a terţului beneficiar al produselor (A.P.I.A.) de a restitui în patrimoniul recurentei produsele livrate în beneficiul său.

În acest sens, recurenta susţine că, atât jurisprudenţa, cât şi doctrina au statuat faptul că promitentul poate invoca în raport cu terţul beneficiar toate apărările şi excepţiile pe care este îndreptăţit să le opună stipulantului, situaţie care va determina ipoteza în care terţul beneficiar "va trebui să suporte încetarea dreptului său ca urmare a rezoluţiunii contractului".

În altă ordine de idei, recurenta afirmă că desfiinţarea parţială a Contractului prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 923 din 18.02.2010 a reprezentat faptul generator al prezentei acţiuni ce tinde la acoperirea integrală a prejudiciului ce i-a fost adus.

Aşadar, consideră că desfiinţarea contractului presupune, în mod inerent, naşterea unei obligaţii corelative de restituire din partea terţului beneficiar pentru ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară.

Cu alte cuvinte, susţine că, de la momentul la care a fost obligată la restituirea acestei sume, cauza legitimă (justul titlu) ce a stat la baza deţinerii de către A.P.I.A. a echipamentelor menţionate a dispărut.

Totodată, precizează că acest fapt este întărit chiar de către Ministerul Finanţelor Publice - Oficiul de Plăţi şi Contracte Phare, care a arătat că, "raportat la conduita pârâtei A.P.I.A., răspunderea civilă putea fi înlăturată prin restituirea în mod voluntar a echipamentelor livrate de către reclamanta A.", aspect reţinut în cuprinsul sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2011. Mai mult, afirmă că a şi încercat soluţionarea diferendului pe cale amiabilă, solicitând A.P.I.A. restituirea contravalorii echipamentelor, fără ca aceasta să răspundă solicitării.

Analizând, în continuare, cea de-a doua condiţie referitoare la buna credinţă a intimatei, recurenta afirmă că A.P.I.A. nu este un posesor de bună credinţă, aceasta cunoscând viciile justului titlu în baza căruia deţine bunurile, astfel cum a arătat mai sus.

2.3. Încălcarea dispoziţiilor art. 485 din C. civ. 1864.

Detaliind, recurenta arată că, potrivit dispoziţiilor art. 485 din vechiul C. civ., cel care a fost lipsit de folosinţa bunului său va putea solicita acoperirea prejudiciului cauzat, posesorul neproprietar fiind ţinut a achita adevăratului proprietar contravaloarea lipsei de folosinţă.

În concret, susţine că, deşi justul titlu de proprietate nu mai există de la data de 04.05.2010, fiind, astfel, demonstrată reaua-credinţă a intimatei, cu toate acestea, instanţa de apel a respins de plano capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosinţă, apreciind, cu încălcarea dispoziţiilor legale, că A.P.I.A. ar fi proprietar.

2.4. Încălcarea art. 476 din C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că instanţa de apel a respins solicitarea sa de a se efectua un nou raport de expertiză, ignorând cu desăvârşire efectul devolutiv al apelului, care permite părţilor să propună probe de natură să dovedească caracterul temeinic al cererilor formulate în apel.

Mai mult, susţine că instanţa de apel a omis faptul că autoarea recursului a criticat inclusiv raportul de expertiză făcut de către expertul desemnat în cauză, arătând că acesta a calculat în mod greşit sumele, fără a ţine cont de probele aflate la dosarul cauzei şi de dispoziţiile legale incidente în speţă, motiv pentru care, în opinia sa, se impune admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 497 din C. proc. civ.

La 5 mai 2021, intimata-pârâtă AGENŢIA DE PLĂŢI ŞI INTERVENŢIE PENTRU AGRICULTURĂ (A.P.I.A.) a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 10 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Prin încheierea completului de filtru din 27 septembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la data de 8 noiembrie 2022, ora 11:00, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 8 şi 5 C. proc. civ.

Procedând la analiza criticilor aferente motivelor de nelegalitate invocate, în ordinea în care acestea au fost dezvoltate, se reţine că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată cuprinde atât motive contradictorii, cât şi motive străine de natura cauzei.

Astfel, în ceea ce priveşte primul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În concret, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut sub un prim aspect că, în considerarea obiectului acţiunii (acţiune în revendicare mobiliară), instanţa de apel ar fi trebuit să verifice existenţa unui just titlu.

Răspunzând acestei critici, Înalta Curte reţine că temeiul juridic al revendicării mobiliare îl reprezintă dreptul de proprietate asupra lucrului, iar regimul juridic al acestei acţiuni a fost determinat de practica şi de literatura juridică. Spre deosebire de imobile, în care posesia naşte o prezumţie simplă de proprietate, ce poate fi răsturnată prin proba contrarie, în cazul mobilelor, posesia naşte o prezumţie absolută de proprietate, "juris et de jure".

Aşadar, pentru bunurile mobile, în ipoteza în care lucrul nu este nici pierdut şi nici furat - art. 1909 alin. (1) din C. civ. (1864), posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile valorează titlu de proprietate.

Prin urmare, având în vedere că art. 1909 alin. (1) C. civ. (1864) instituie prezumţia absolută de proprietate în favoarea terţului dobânditor de bună credinţă, iar buna credinţă a terţului dobânditor este prezumată, conform art. 1899 alin. (2) C. civ. (1864), Înalta Curte reţine că, separat de buna-credinţă, nu se cere existenţa unui titlu, astfel încât el nu trebuie dovedit.

Cum, prin decizia atacată s-a reţinut argumentat buna-credinţă a intimatei-pârâte, aspect de fapt ce nu poate fi cenzurat în recurs, în mod corect instanţa de apel a arătat că, la data intrării în posesie, intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a devenit proprietarul echipamentelor furnizate, prin aplicarea prezumţiei de proprietate recunoscută de art. 1909 alin. (1) C. civ. din 1864, posesia de bună-credinţă producând instantaneu efectul dobândirii dreptului de proprietate.

Nu poate fi identificată pretinsa contradicţie pe care recurenta o semnalează în legătură cu valabilitatea contractului încheiat la 30.11.2016 cu autoritatea contractantă (Ministerul Finanţelor Publice), în sensul că, pe de o parte, instanţa de apel pretinde că respectivul contract (x) s-ar afla încă în fiinţă, apreciind că nu s-ar fi aplicat sancţiunea rezoluţiunii parţiale a contractului, iar, pe de altă parte, vorbeşte despre faptul că rezilierea contractului dispusă de autoritatea contractantă, indiferent de vătămare, nu dă dreptul antreprenorului la compensaţii sau despăgubiri.

În acest sens, se cuvine amintit că, începând cu ultimul paragraf de la pagina 13 a deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că, în prezenta cauză, apelanta-reclamantă a grefat acţiunea în revendicare pe acţiunea în restituirea prestaţiilor ca urmare a pretinsei rezoluţiuni a Contractului din data de 30.11.2006 încheiat cu Ministerul Finanţelor Publice, Oficiul de Plăţi şi Contractare PHARE, contract la care intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.) nu a fost parte, fiind doar beneficiarul echipamentelor pentru care s-a acordat finanţare din fonduri PHARE. În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că sunt aplicabile toate excepţiile de principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară, printre acestea regăsindu-se situaţia în care partea invocă propria turpitudine pentru a obţine protecţia juridică, precum şi situaţia exercitării acţiunii în restituire împotriva terţului dobânditor, sub rezerva efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile.

De asemenea, se cuvine amintit şi ultimul paragraf de la pagina 15 a deciziei recurate, în care instanţa de apel a reţinut că solicitarea restituirii bunurilor furnizate terţului, în măsura în care contractul s-ar fi desfiinţat ca urmare a încălcării imputabile de către unul de contractanţi a clauzelor, este contrară şi considerentelor aflate la pagina 41, par. 4, din decizia civilă nr. 447A din 07 octombrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/2011, prin care s-a reţinut că problema restituirii prestaţiilor ca urmare a efectelor rezoluţiunii se pune doar între contractanţi (stipulant, promitent), beneficiarul (n.n. intimata-pârâtă A.P.I.A.) neavând vreo obligaţie rezultând direct din contractul la care nu a fost parte.

De altfel, pentru situaţia încălcării clauzelor etice (cazul din speţă), instanţa de apel a reţinut că, atât la art. 2.4.15, cât şi la art. 42.10 din Condiţiile generale la Contractul din 30.11.2006, s-a prevăzut expres posibilitatea autorităţii contractante de a rezilia contractul, indiferent de vătămare, fără dreptul antreprenorului la compensaţii sau despăgubiri.

Prin urmare, toate aceste considerente întăresc ideea că instanţa de apel nu şi-a propus să statueze asupra eventualei rezilieri a contractului mai sus amintit pentru a da eficienţă acţiunii recurentei. Dimpotrivă, reţinând că recurenta şi-a grefat acţiunea în revendicare pe efectele pretinsei rezoluţiuni a Contractului din 30.11.2016, instanţa de apel nu a făcut altceva decât să răspundă argumentat primului motiv de apel prin care autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că restituirea sumei de bani constând în contravaloarea echipamentelor naşte dreptul său de a solicita restituirea echipamentelor, în accepţiunea sa, operând remediul rezoluţiunii parţiale a contractului încheiat cu Ministerul Finanţelor Publice.

Aşadar, reţinând că restituirea prestaţiilor este exclusă de invocarea propriei turpitudini, precum şi de faptul că intimata-pârâtă are calitatea de terţ posesor de bună-credinţă în privinţa echipamentelor care i-au fost livrate în temeiul acestui contract, instanţa de apel a statuat asupra caracterului nefondat al primului motiv de apel.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate (prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurenta a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea bazându-se pe motive străine de natura cauzei.

Cu toate că ipoteza prevăzută de motivul de casare invocat de recurentă presupune existenţa cu caracter exclusiv a unor motive străine de natura cauzei, şi nu doar a unor motive pretins a fi străine de natura cauzei, se reţine că motivele semnalate se referă la statuarea instanţei de apel în ce priveşte culpa a societăţii recurente cu privire la suma de bani restituită reprezentând preţul primit pentru bunurile livrate, fără a fi analizată existenţa unui just titlu, dar şi că, în logica juridică a acţiunii în revendicare, potrivit dispoziţiilor art. 480 coroborate cu art. 1909 alin. (2) şi art. 1910 din C. civ. de la 1864, instanţa ar fi trebuit să analizeze buna-credinţă a intimatei şi dacă aceasta cunoştea situaţia juridică a contractului. Or, în opinia sa, prin hotărârea atacată, nu se poate identifica o astfel de analiză, Curtea pronunţându-se asupra unor aspecte străine de natura cauzei.

Fără a relua considerentele cu privire la verificarea existenţei justului titlu şi a bunei-credinţe a intimatei-pârâte A.P.I.A., Înalta Curte reţine că statuarea asupra culpei reclamantei se înscrie în acelaşi lanţ argumentativ, prin care instanţa de apel a dorit să infirme construcţia juridică a reclamantei apelante.

În acest sens, se cuvin amintite considerentele de la pagina 15 a deciziei recurate, în care instanţa de apel a reţinut că posibilitatea revendicării echipamentelor furnizate terţului de către apelantă este înlăturată de aplicarea principiului de drept "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nefiind permis ca reclamanta să obţină măsuri reparatorii pentru pierderea finanţării nerambursabile din fonduri PHARE şi fonduri de cofinanţare, ca urmare a propriei fapte ilicite, culpa sa exclusivă pentru încălcarea clauzelor etice fiind stabilită prin Decizia nr. 923 din 18 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2008. Din această hotărâre judecătorească definitivă reiese că suma de 715.365 euro, pentru care instanţa de contencios administrativ a dispus menţinerea procesului-verbal de constatare din 24 iulie 2008 încheiat de Oficiul de Plăţi şi Contractare Phare, reprezintă valoarea subcontractată de reclamanta A. S.R.L. în favoarea C. S.R.L., astfel încât este o cheltuială neeligibilă şi trebuie recuperată în calitate de creanţă bugetară, iar nu ca urmare a aplicării sancţiunii rezoluţiunii parţiale a contractului.

Totodată, contrar afirmaţiilor recurentei care susţine că, prin hotărârea atacată, nu se poate identifica analiza instanţei de apel asupra bunei-credinţe a intimatei şi dacă aceasta cunoştea situaţia juridică a contractului, Înalta Curte reţine că o astfel de analiză se regăseşte la pagina 16 a deciziei recurate, prin care instanţa de apel a răspuns celui de-al treilea motiv de apel formulat de autoarea prezentului demers judiciar.

În acest sens, relevante sunt următoarele considerente:

"… al treilea motiv de apel prin care apelanta-reclamantă invocă răsturnarea prezumţiei relative de titlu de proprietate în favoarea posesorului este nefondat, având în vedere că intimata-pârâtă este terţ faţă de Contractul din data de 30.11.2006 încheiat între A. S.R.L. şi Ministerul Finanţelor Publice, iar buna-credinţă a posesorului bunurilor mobile se apreciază la data intrării în posesie, astfel cum reiese din interpretarea art. 1909 alin. (1) C. civ. din 1864, aspect precizat expres de art. 938 alin. (2) C. civ. din 2009. (….) Având în vedere că, la data intrării în posesie, intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură nu a cunoscut încălcarea de către furnizor a clauzelor etice, aceasta a fost de bună-credinţă, devenind proprietarul echipamentelor furnizate."

În continuarea acestui raţionament, la pagina 17 din decizia recurată instanţa de apel a arătat şi că "prima instanţă a reţinut corect că intimata-pârâtă nu a devenit de rea-credinţă nici după ce a luat cunoştinţă despre plata sumei de 715.365 euro, având în vedere că demersurile judiciare iniţiate de apelanta-reclamantă în Dosarul nr. x/2011 au fost respinse, considerându-se că nu au fost îndeplinite condiţiile pentru admiterea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, precum şi că terţul beneficiar al stipulaţiei pentru altul nu are obligaţii rezultate din desfiinţarea parţială a contractului."

Prin urmare, împrejurarea că recurenta este nemulţumită de argumentele şi soluţia pronunţată în cauză, care nu au validat construcţia sa juridică, nu determină incidenţa niciuneia dintre tezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv, absenţa motivării, contradicţia argumentelor sau invocarea unor motive străine de natura pricinii.

Subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut printr-o primă critică faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce încalcă principiul proporţionalităţii în materia aplicării sancţiunilor administrative.

În concret, a arătat că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că societatea recurentă a încălcat prevederile Clauzelor Etice prevăzute în Condiţiile generale pentru furnizarea contractelor finanţate de Comunitatea Europeană şi că sancţiunea ar fi corectă şi proporţională cu faptele săvârşite, reţinându-se şi o aplicare a prevederilor 42.10 din aceleaşi Condiţii generale, cu toate că niciuna dintre instanţe, şi mai ales instanţa de apel a refuzat să observe dispoziţiile Articolului 43 din Condiţiile generale, pct. 43.2:

"Dacă se dovedeşte nerespectarea gravă a obligaţiilor contractuale de către Antreprenor, acesta va aplica penalizări financiare reprezentând 10% din valoarea totală a contractului respectiv. Acest procent poate fi majorat la 20% în cazul unei infracţiuni repetate în cinci ani de la prima încălcare", astfel încât, în situaţia în care, în mod real, ar fi existat o încălcare a prevederilor contractuale, atunci autoritatea contractantă ar fi putut dispune aplicarea unei sancţiuni financiare de maximum 10%.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, dacă ar fi fost incidente dispoziţiile contractuale aşa cum a stabilit instanţa de apel, atunci sancţiunea maximă ar fi fost aplicarea unei penalităţi de 10% din valoarea contractului, respectiv suma maximă de 439.122,20 euro, or, în realitate, a fost sancţionată cu suma de 715.365 euro, care reprezintă valoarea integrală a bunurilor livrate prin intermediul unuia dintre subcontractorii săi.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a calificat această cheltuială neeligibilă ca fiind o "sancţiune" şi a considerat că societatea recurentă nu ar fi îndreptăţită la restituirea contravalorii echipamentelor, ca o a doua sancţiune.

Prin urmare, consideră că, în măsura în care dispoziţiile O.G. nr. 79/2003 s-ar aplica în maniera arătată de instanţa de apel, înseamnă că i s-ar aplica o dublă sancţiune, prin care se încalcă principiul proporţionalităţii, astfel cum acesta este definit în articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană, criteriile aplicării acestuia fiind stabilite în Protocolul (nr. 2) privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anexat la tratate.

Răspunzând criticii referitoare la pretinsa neobservare a dispoziţiilor art. 43 din Condiţiile generale, pct. 43.2, prin care, în accepţiunea recurentei, autoritatea contractantă ar fi putut dispune aplicarea unei sancţiuni financiare de maximum 10%, Înalta Curte reţine că aceste critici nu au fost supuse analizei instanţei de apel, fiind invocate pentru prima dată în recurs (omisso medio), astfel încât, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi reţinute spre analiză.

Aşadar, consacrând regula inadmisibilităţii criticilor formulate "omisso medio", legiuitorul a înţeles să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel.

Aceasta este, deopotrivă, una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, iar în recurs pot fi invocate doar critici care au fost formulate, în condiţiile legii, şi în apel.

Cât priveşte pretinsa încălcare a principiului proporţionalităţii în materia aplicării sancţiunilor administrative, Înalta Curte reţine că acest principiu permite, în dreptul administrativ, delimitarea puterii discreţionare a autorităţilor administrative de excesul de putere în raport de care se realizează controlul jurisdicţional al actelor administrative. În ceea ce priveşte controlul actelor administrative, acest principiu îi recunoaşte judecătorului dreptul de a examina actul respectiv sub aspectul văditei disproporţii în aprecierea măsurii decise, raportat la coordonatele exacte ale stării de fapt.

Reţinând, totodată, că proporţionalitatea este o chestiune de fapt, în cauză instanţa nu a fost învestită să exercite un control asupra unui act administrativ, aşa cum a procedat instanţa de contencios administrativ în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată prin procesul-verbal de constatare încheiat la data de 24.07.2008 de Oficiul de Plăţi şi Contracte PHARE din cadrul Ministerului Economiei şi Finanţelor, menţinută prin Decizia nr. 923 din 18 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2008.

Fiind vorba de acţiuni distincte, cu obiect şi cauze diferite, în prezentul litigiu instanţa nu era ţinută de respectarea acestui principiu pretins a fi fost încălcat, astfel încât imposibilitatea legală a recurentei de a reintra în posesia echipamentelor predate beneficiarului/intimatei-pârâte nu poate avea semnificaţia unei sancţiuni în sensul criticii formulate care vizează încălcarea principiului proporţionalităţii în materia aplicării sancţiunilor administrative, însăşi recurenta formulând astfel critica adusă în atenţia instanţei de control judiciar.

Procedând, în continuare, la analiza criticii referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 şi art. 488 din C. civ. 1864, prin care recurenta a susţinut că raporturile juridice dintre părţi au fost guvernate de instituţia stipulaţiei pentru altul, dar şi că desfiinţarea parţială a contractului a reprezentat faptul generator al prezentei acţiuni ce tinde la acoperirea integrală a prejudiciului ce i-a fost adus, Înalta Curte reţine că, deşi în vechiul C. civ. (aplicabil faţă de data încheierii Contractului - 30.11.2006) nu a existat o reglementare cu valoare de principiu, doctrina şi jurisprudenţa au admis unanim valabilitatea stipulaţiei pentru altul, întrucât libertatea contractuală permite părţilor contractante să deroge de la principiul relativităţii efectelor contractului atunci când procură un beneficiu unei terţe persoane, care devine creditor al uneia dintre ele.

Aşadar, terţul beneficiar devine titularul dreptului de a pretinde promitentului executarea prestaţiei la care promitentul s-a obligat contractual faţă de stipulant.

Prin urmare, afirmaţia recurentei potrivit căreia promitentul poate invoca în raport cu terţul beneficiar toate apărările şi excepţiile pe care este îndreptăţit să le opună stipulantului este valabilă doar în situaţia în care terţul beneficiar, în calitate de creditor, formulează pretenţii faţă de promitent, în considerarea beneficiului care i s-a procurat prin mecanismul stipulaţiei pentru altul, context în care promitentul va putea invoca, în apărare, pentru a respinge pretenţiile terţului beneficiar, toate excepţiile pe care este îndreptăţit să le opună stipulantului.

Or, în speţă, intimata-pârâtă, în calitate de terţ beneficiar, nu a fost nevoită să pretindă executarea prestaţiei prevăzute în beneficiul său, astfel încât, în măsura în care o anumită parte a contractului se desfiinţează ca urmare a încălcării imputabile de către unul dintre contractanţi a clauzelor, problema restituirii prestaţiilor ca urmare a efectelor rezoluţiunii se pune doar între contractanţi (stipulant, promitent), beneficiarul neavând vreo obligaţie rezultând direct din contractul la care nu a fost parte.

Fără a relua considerentele referitoare la justul titlu şi dobândirea calităţii de proprietar al bunurilor mobile în contextul unei acţiuni în revendicare mobiliară întemeiată pe dispoziţiile vechiul C. civ. (1864), Înalta Curte conchide, în acord cu cele reţinute de instanţa de apel, că intimata-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, fiind de bună-credinţă, a devenit proprietarul echipamentelor furnizate,

În aceste condiţii, nu poate fi reţinut caracterul fondat al criticii referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 480 şi art. 488 din C. civ. 1864, şi nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 485 din C. civ. 1864.

Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 476 din C. proc. civ., prin care recurenta a susţinut că, respingând solicitarea sa de a se efectua un nou raport de expertiză, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire efectul devolutiv al apelului, care permite părţilor să propună probe de natură să dovedească caracterul temeinic al cererilor formulate în apel, Înalta Curte reţine că această critică priveşte încheierea de dezbateri din 11 iunie 2020, prin care instanţa de apel a respins, ca neconcludentă pentru soluţionarea apelului, proba cu expertiză informatică solicitată de autoarea prezentului demers judiciar.

Având în vedere că recurenta îşi manifestă nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a apreciat asupra concludenţei unei probe propuse în apel, Înalta Curte reţine că o atare critică scapă cenzurii instanţei de recurs, întrucât, în calitate de instanţă devolutivă, instanţa de apel are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora.

Mai mult, Curtea de apel a motivat respingerea probei solicitate, arătând că reclamanta nu a atacat încheierea din data de 15.10.2018, că aceasta a urmărit reevaluarea echipamentelor, deşi valoarea contestată pe primul capăt de cerere este mai mică decât cea stabilită de expert, precum şi că nu a adus nicio critică concretă, raportată la starea şi numărul echipamentelor, în ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă, astfel încât solicitarea administrării unei noi expertize judiciare în specialitatea informatică a fost considerată ca fiind lipsită de pertinenţă şi concludenţă în soluţionarea apelului.

În concluzie, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 11 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 631A din 25 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din 11 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 631A din 25 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 noiembrie 2022.