Challenge to judicial refusal of procedural substitution following administrative dissolution and suspension of executive effects

Şedinţa publică din data de 3 noiembrie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

A. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Pieţelor Sector 1 Bucureşti, a solicitat obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 2.048.034,11 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate la data scadenţei facturilor încasate cu întârziere şi până la data încasării efective a acestora, potrivit prevederilor contractuale asumate în baza contractelor de prestări servicii cu nr. x/29.04.2013, 54/21.04.2015 şi 150/08.12.2017; a sumei în cuantum de 113.574,08 RON, reprezentând contravaloarea a 16 facturi neachitate pentru serviciile prestate conform contractelor de prestări servicii nr. x/05.05.2016 şi nr. y/05.05.2016; a sumei în cuantum de 263.908,20 RON, reprezentând penalităţi, calculate de la data scadenţei celor 16 facturi neachitate în cuantum total de 113.574,08 RON de şi de la data scadenţei celorlalte facturi achitate cu întârziere şi până la data de 20.01.2020, precum şi a celor ce vor fi calculate ulterior până la achitarea integrală a debitului restant, facturi ce au fost emise conform prevederilor contractelor de prestări servicii nr. x/05.05.2016 şi nr. y/05.05.2016.

La data de 3 martie 2020, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat, pe cale de excepţie, constatarea stingerii dreptului la acţiune prin prescripţie cu privire la o parte din creanţa pretinsă. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 14 aprilie 2021 Tribunalul Bucureşti a respins cererea de introducere în cauză a Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, prin Primar.

În motivare, a arătat că H.C.L. nr. 291/2020 este suspendată, faţă de înscrisurile depuse în şedinţă publică.

2. Soluţia instanţei de fond

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1224/2021 din 7 mai 2021, a respins excepţia prescripţiei, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Pieţelor Sector 1 Bucureşti; pârâta a fost obligată la plata sumei de 113.574,08 RON (debit principal) şi a penalităţilor de întârziere în sumă de 263.908,2 RON (penalităţi de întârziere calculate de la data scadenţei celor 16 facturi neachitate), precum şi la plata penalităţilor de întârziere, calculate, în continuare, de la data de 23 ianuarie 2020 şi până la momentul achitării efective a debitului principal; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata sumei de 2.048.034,11 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

3. Hotărârea instanţei de apel

Împotriva încheierii din 14 aprilie 2021 şi a sentinţei civile nr. 1224/2021 din 7 mai 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti prin Primar a formulat apel, arătând că acţionează în nume propriu şi "pentru Administraţia Pieţelor Sector 1". În principal, a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârilor apelate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru rejudecare. În subsidiar, a cerut schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, prin admiterea excepţiei prescripţiei, iar pe fond, ca nedovedită şi neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 80 din 18 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins apelul formulat de apelantele-pârâte Administraţia Pieţelor Sector 1 Bucureşti şi Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti Prin Primar împotriva încheierii de şedinţă din 14 aprilie 2021 şi a sentinţei civile nr. 1224/2021 din 7 mai 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B..

B. Calea de atac exercitată în cauză

La data de 12 mai 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020, recursul declarat de recurentul-pârât SECTORUL 1 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIN PRIMAR, în nume propriu şi pentru ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 1 BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 80 din 18 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurentul-pârât SECTORUL 1 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIN PRIMAR, în nume propriu şi pentru ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 1 BUCUREŞTI şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În principal, raportat la situaţia juridică din cauză, dat fiind că judecata cauzei s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, recurentul a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ.. Faţă de dispoziţiile art. 497 din acelaşi cod, a solicitat trimiterea cauzei la prima instanţă (Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă), ale cărei hotărâri - încheierea din 14 aprilie 2021 şi sentinţa civilă nr. 1224/2021 din 7 mai 2021 - se impun a fi casate, pentru acelaşi considerent. În subsidiar, autorul recursului a solicitat trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea apelului, în limitele ce vor fi stabilite de decizia de casare.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât consideră că soluţia de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 14 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, este nelegală, întrucât analiza efectuată cuprinde motive contradictorii. Totodată, apreciază că soluţia a fost dată cu interpretarea eronată a efectelor suspendării, a naturii transmisiunii care a operat în speţă şi cu ignorarea hotărârii irevocabile prin care a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării HCL Sector 1 nr. 291/2020.

Astfel, s-a arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8, art. 13 alin. (1) şi (3), art. 22 alin. (6), art. 39 alin. (1) teza a II-a, art. 153, art. 430 alin. (2), art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., a dispoziţiilor art. 251 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 250 alin. (2) din C. civ., precum şi cu încălcarea art. 24 din Constituţia României.

Recurentul-pârât susţine faptul că instanţa de apel a făcut confuzie între momentul la care s-au produs efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020 (subrogaţia Primarului Sectorului 1 prin aparatul de specialitate în toate drepturile şi obligaţiile Administraţiei Pieţelor Sector 1 şi preluarea calităţii procesuale a Administraţiei Pieţelor Sector 1) şi momentul la care instanţa ia cunoştinţă de producerea acestor efecte, care nu este acelaşi cu cel al producerii lor.

Astfel, subrogaţia în drepturile şi obligaţiile instituţiei desfiinţate, precum şi transmiterea calităţii procesuale s-au realizat prin efectul voinţei emitentului actului, la momentul stabilit în cuprinsul acestuia, iar nu la momentul la care instanţa ia cunoştinţă de aceste efecte. În plus, HCL Sector 1 nr. 291/2020 este un act public, astfel încât inclusiv faţă de terţi acesta este opozabil de la publicarea sa.

Transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, precum şi a calităţii procesuale nu operează ca efect al voinţei instanţei, ci ca efect al voinţei emitentului/părţilor actului juridic, instanţa neputând decât să ia act de acest transfer. Această concluzie se impune cu atât mai mult în situaţia în care subrogarea şi preluarea calităţii procesuale a intervenit ca efect al desfiinţării Administraţiei Pieţelor Sector 1, deci, al încetării existenţei acestei entităţi.

În accepţiunea recurentului, este vorba de ipoteza unei transmisiuni echivalente cu cea produsă "pentru cauză de moarte", entitatea chemată iniţial în judecată încetând să existe anterior soluţionării cauzei în primă instanţă.

Faţă de argumentele prezentate, recurentul apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., potrivit cărora "judecata va continua cu succesorul universal (...)", dispoziţii ce au caracter imperativ. Aceste prevederi legale nu fac referire la vreun drept al instanţei de a decide dacă operează sau nu transferul calităţii procesuale, ceea ce înseamnă că instanţa este numai în măsură să ia act de acest transfer.

Atâta timp cât desfiinţarea unei persoane juridice produce efecte similare decesului unei persoane fizice şi anume încetarea existenţei persoanei, în opinia autorului căii de atac, dispoziţiile art. 39 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. se aplică şi în cazul persoanelor juridice desfiinţate, pentru identitate de raţiune.

O interpretare contrară ar duce la concluzia că, în cazul litigiilor promovate în contradictoriu cu o persoană juridică, judecata ar trebui să înceteze în mod obligatoriu, ca efect al desfiinţării persoanei juridice, ceea ce ar presupune lipsirea părţii adverse ab initio de posibilitatea de a încerca valorificarea intereselor sale, deşi drepturile şi obligaţiile persoanei desfiinţate sunt preluate de un succesor.

Recurentul a arătat că subrogaţia Primarului Sectorului 1 în drepturile şi obligaţiile Administraţiei Pieţelor Sector 1, precum şi preluarea calităţii procesuale, prin subrogaţie, s-a realizat încă din data de 3 februarie 2021, conform art. 5 alin. (3) din HCL nr. 291/2020, dată la care a fost încheiat procesul-verbal de predare-primire înregistrat sub nr. x/03.02.2021 la Administraţia Pieţelor Sector 1 şi sub nr. x/03.02.2021 la Registratura generală a Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, anterior pronunţării hotărârii de suspendare a executării HCL nr. 291/2020 (30.03.2021).

Prin urmare, a susţinut faptul că hotărârea în care se reţine că efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020 nu s-ar fi putut produce decât în momentul în care instanţa a luat cunoştinţă de transmiterea drepturilor şi obligaţiilor litigioase, iar nu anterior, aşa cum s-a întâmplat în realitate, este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ.

Încălcarea prevederilor legale anterior menţionate a determinat, la rândul său, încălcarea dispoziţiilor art. 8. art. 13 alin. (1) şi (3), art. 153 din C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 24 din Constituţia României, ignorate de instanţa de apel prin modalitatea de soluţionare a cauzei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Autorul recursului a mai arătat că soluţia instanţei de apel, care reţine că efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020 privind transferul drepturilor şi obligaţiilor litigioase, s-ar fi putut produce numai la momentul la care instanţa a luat cunoştinţă de acesta, este dată cu ignorarea şi încălcarea dispoziţiilor art. 251 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 250 alin. (2) din C. civ., aspecte ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din dispoziţiile art. 251 alin. (2) C. civ., raportat la art. 251 alin. (1) din acelaşi cod, rezultă că persoanele juridice care nu sunt supuse înregistrării, aşa cum este şi cazul instituţiilor publice, încetează la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la îndeplinirea oricărei alte cerinţe prevăzute de lege.

Actul prin care s-a prevăzut încetarea Administraţiei Pieţelor Sector 1 (Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 1 nr. 291/2020) - act care este public - a fost adoptat la data de 4 decembrie 2020.

Recurentul consideră că, ulterior acestei date, nu se mai poate discuta de o capacitate a acestei entităţi decât în limita activităţilor stipulate în actul de desfiinţare, respectiv predarea portofoliului de litigii, care s-a realizat la data de 3 februarie 2021.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 250 alin. (2) din C. civ., dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare.

Aşadar, în lipsa unei stipulaţii contrare, transferul drepturilor şi obligaţiilor operează prin efectul legii, către persoana dobânditoare.

În lipsa unei alte prevederi în actul de desfiinţare, transferul operează la momentul desfiinţării, deci, chiar la data actului de desfiinţare.

A aprecia că acest transfer s-ar fi putut produce numai la momentul la care instanţa ar lua act de el, aşa cum susţine instanţa de apel, presupune o încălcare a dispoziţiilor legale anterior arătate.

Chiar dacă în speţă a fost prevăzut un alt moment al transferului, întrucât nu numai actul de desfiinţare (HCL nr. 291 din 04.12.2020), ci şi finalizarea transferului drepturilor şi obligaţiilor (03.02.2021 - data încheierii procesului-verbal de predare - primire) sunt anterioare hotărârii judecătoreşti de suspendare a executării HCL (30.03.2021), din succesiunea actelor rezultă că hotărârea de suspendare nu mai putea bloca nici desfiinţarea Administraţiei Pieţelor Sector 1, nici preluarea drepturilor şi obligaţiilor acesteia de către Primarul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, inclusiv în ceea ce priveşte cauza de faţă.

În accepţiunea recurentului, este nelegală reţinerea instanţei de apel referitoare la faptul că hotărârea de suspendare ar fi împiedicat instanţa să constate transmiterea drepturilor/obligaţiilor litigioase, aceasta fiind întemeiată pe motive contradictorii. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea eronată a actului juridic, respectiv a transmisiunii care a operat în speţă, dar şi cu interpretarea greşită a efectelor suspendării. Aşadar, în speţă, pe lângă încălcarea dispoziţiilor art. 39 din C. proc. civ., se poate constata şi încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, a celor cuprinse în art. 251 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 250 alin. (2) din C. civ., aspecte care se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat, chiar dacă, prin sentinţa civilă nr. 2071/2021 din 30 martie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal (dosar nr. x/2020), s-a dispus suspendarea executării HCL nr. 291/04.12.2020 până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare (soluţie care, de altfel, a fost ulterior casată, fiind respinsă cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect) se impune a se observa că această soluţie nu putea produce niciun efect asupra cauzei deduse judecăţii în dosarul nr. x/2020, în sensul respingerii cererii recurentului de introducere în cauză, în locul pârâtei Administraţia Pieţelor Sector 1, în calitate de succesor în drepturi al acesteia.

În primul rând, reţinând că tribunalul ar fi fost împiedicat să constate transmisiunea drepturilor/obligaţiilor litigioase, instanţa de apel s-a raportat, în mod greşit, la o simplă transmitere a unor drepturi/obligaţii litigioase.

Aşa cum rezultă din prevederile HCL Sector 1 nr. 291/2020, în speţă nu a avut loc o simplă transmitere a unor drepturi/obligaţii litigioase, ci a avut loc o preluare a întregului patrimoniu şi a activităţii Administraţiei Pieţelor Sector 1 de către Primarul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, acesta devenind succesor universal al Administraţiei Pieţelor Sector 1, care şi-a încetat existenţa.

Recurentul apreciază că nu este vorba de o transmitere cu titlu particular a drepturilor/obligaţiilor litigioase ce fac obiectul cauzei, nefiind incidente dispoziţiile art. 39 alin. (2) din C. proc. civ.. Prin urmare, nu poate fi discutată posibilitatea soluţionării cauzei în contradictoriu cu succesorul. În realitate, sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., care impun continuarea judecăţii cu succesorul universal. Nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 39 alin. (1) teza I din C. proc. civ., care ar fi permis continuarea judecăţii între părţile iniţiale.

În ceea ce priveşte motivele contradictorii, autorul căii de atac a arătat că, deşi se menţionează în cuprinsul hotărârii recurate că suspendarea "vizează exact blocarea efectelor care nu s-au produs deja", chemată fiind să analizeze dacă în speţă au operat sau nu efectele invocate de recurent, instanţa de apel a reţinut numai faptul că instanţa de fond ar fi fost blocată de hotărârea de suspendare să constate transmiterea drepturilor/obligaţiilor litigioase.

Or, constatând că suspendarea "vizează exact blocarea efectelor care nu s-au produs deja", per a contrario, instanţa de apel confirmă faptul că hotărârea judecătorească de suspendare a executării HCL nr. 291/2020 nu putea bloca efectele aceleiaşi hotărâri care deja se produseseră.

În speţă, deşi s-a solicitat, instanţele fondului nu au făcut nicio analiză privind efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020 care se produseseră deja şi pe care, potrivit propriilor reţineri, suspendarea executării HCL nu le mai putea bloca.

Astfel, simpla raportare la hotărârea judecătorească de suspendare a executării HCL, fără a se realiza nicio analiză asupra efectelor HCL deja produse până la momentul suspendării, cum s-a solicitat, vine în contradicţie cu reţinerea instanţei potrivit căreia suspendarea "vizează exact blocarea efectelor care nu s-au produs deja".

Raportat la acest aspect, recurentul apreciază că hotărârea atacată cuprinde o motivare contradictorie, critică ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Totodată, autorul recursului apreciază că decizia din apel a fost dată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., instanţa de apel nepronunţându-se asupra criticilor care au vizat analiza efectelor HCL Sector 1 nr. 291/2020 deja produse până la intervenirea hotărârii de suspendare, aspect ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Hotărârea de suspendare a executării HCL Sector 1 nr. 291/04.12.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, nu putea produce efecte în prezenta cauză.

Recurentul a reiterat faptul că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea eronată a efectelor suspendării şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 251 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 250 alin. (2) din C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Inclusiv prin raportare la aceste dispoziţii legale nu se poate aprecia că o hotărâre de suspendare, ulterioară momentului desfiinţării, ar fi putut avea efecte în prezenta cauză, respectiv că ar fi putut împiedica instanţa să constate transmiterea drepturilor/obligaţiilor litigioase.

Din contră, în acest context, cu atât mai mult, se impunea a se analiza dacă efectele HCL nr. 291/2020 invocate în speţă s-au produs deja, respectiv dacă acestea mai puteau fi sau nu blocate de hotărârea judecătorească de suspendare, analiză care nu a fost efectuată de niciuna dintre instanţele anterioare.

Referitor la efectele suspendării, recurentul a arătat că hotărârea de suspendare nu putea produce efecte decât pentru viitor, aspect recunoscut în mod implicit şi de instanţa de apel.

O soluţie contrară, precum cea pronunţată în speţă, echivalează cu faptul că hotărârii de suspendare a executării HCL Sector 1 nr. 291/2020 i-au fost atribuite, în mod nelegal, efectele unei hotărâri de anulare.

În consecinţă, suspendarea executării HCL Sector 1 nr. 291/2020 nu putea avea niciun efect asupra măsurilor din HCL Sector 1 nr. 291/2020 care fuseseră deja executate până la data de 30 martie 2021, aşa cum a fost şi măsura subrogării Primarului Sectorului 1 în drepturile Administraţiei Pieţelor Sector 1.

Sentinţa prin care s-a dispus suspendarea executării HCL Sector 1 nr. 291/04.12.2020, hotărâre ce a fost pronunţată la data de 30 martie 2021, nu mai putea produce efecte asupra măsurilor dispuse/executate anterior datei de 30 martie 2021, respectiv asupra subrogării care era realizată încă din 3 februarie 2021, activitatea organizată în baza măsurilor deja executate urmându-şi cursul.

De asemenea, recurentul a susţinut faptul că efectele suspendării HCL Sector 1 nr. 291/2020 ar fi putut fi pretinse doar de către reclamanţii din litigiul în cadrul căruia s-a pronunţat sentinţa privind suspendarea executării (dosarul nr. x/2020), părţi între care nu se regăseşte reclamanta din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, instanţa de apel a reţinut că sentinţa de suspendare a executării ar fi opozabilă şi terţilor care nu ar putea să o ignore.

Dincolo de faptul că nu s-a solicitat ignorarea hotărârii judecătoreşti de suspendare, ci analiza în concret a efectelor care puteau cădea sub incidenţa ei (în a căror sferă, aşa cum s-a arătat, nu aveau cum să intre şi cele vizând transferul drepturilor şi obligaţiilor, precum şi preluarea calităţii procesuale în prezenta cauză), autorul recursului a solicitat să se observe că opozabilitatea sentinţei civile nr. 2071/2021 din 30 martie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a fost invocată, din oficiu, de către instanţă.

Aşadar, este vorba de ipoteza atipică în care instanţa, din oficiu, a înţeles să invoce opozabilitatea unei hotărâri faţă de terţi, pe considerentul că nu poate ignora pretinsa realitate juridică rezultată ca efect al hotărârii de suspendare a executării, refuzând însă să analizeze în concret realitatea juridică incidentă în speţă şi anume dacă şi în ce măsură acea hotărâre putea avea efecte în cauza dedusă judecăţii, respectiv dacă efectele invocate de recurentul din prezenta cauză erau deja produse la momentul dispunerii măsurii de suspendare a executării.

Având în vedere că prin maniera de soluţionare a cauzei recurentului i-a fost încălcat efectiv dreptul la apărare, acesta a fost nevoit să demonstreze că efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020 invocate în prezenta speţă erau deja produse la momentul suspendării, însă instanţa de judecată a refuzat să analizeze aceste aspecte.

În ceea ce priveşte măsura suspendării executării, s-a învederat instanţei de apel că sentinţa civilă nr. 2071/2021 din 30 martie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a fost casată, iar, în rejudecare, cererea de suspendare a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, prin decizia nr. 1535/29.06.2021.

Chiar dacă ar fi apreciat că hotărârea de suspendare ar fi putut produce efecte în prezentul dosar, rejudecând cauza în apel, se impunea ca instanţa de prim control judiciar să dea efect dispoziţiilor art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea casată nu are nicio putere, dar şi prevederilor art. 430 alin. (2) din acelaşi cod. În concret, recurentul susţine faptul că instanţa de apel trebuia să anuleze hotărârea tribunalului şi să trimită cauza spre rejudecare, aşa cum s-a solicitat.

Chiar şi în situaţia în care s-ar putea reţine alegaţiile instanţei de apel, potrivit cărora hotărârea de suspendare ar fi blocat transferul drepturilor şi obligaţiilor litigioase, precum şi preluarea calităţii procesuale (deşi acestea se produseseră înainte de suspendare), noua realitate juridică impunea instanţei de apel să respecte hotărârea irevocabilă prin care a fost desfiinţată hotărârea de suspendare şi respinsă cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect, în caz contrar fiind încălcate dispoziţiile legale anterior evocate.

Potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Or, în speţă, respingerea cererii de suspendare a executării HCL nr. 291/2020 ca rămasă fără obiect, aspect ignorat de instanţa de apel, presupune că nu mai existau efecte ale HCL care să nu fi fost deja produse la momentul la care a fost dispusă suspendarea executării.

În caz contrar, dacă ar mai fi existat vreun efect al HCL care să nu fi fost produs la data suspendării şi care ar fi putut să fie blocat prin suspendare, instanţa nu ar fi respins cererea de suspendare, ca rămasă fără obiect.

Aşadar, recurentul consideră că hotărârea instanţei de apel, de menţinere a soluţiei criticate, încalcă atât dispoziţiile art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., cât şi puterea de lucru judecat de care se bucură decizia nr. 1535/29.06.2021 în ceea ce priveşte producerea efectelor HCL, decizie care, potrivit soluţiei pronunţate, constată că nu mai existau efecte ale HCL neproduse la data suspendării executării.

În raport de aceste argumente, autorul căii de atac apreciază că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 7 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte soluţia dată asupra apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1224/2021 din 7 mai 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, recurentul-pârât a arătat că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., astfel încât este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. De asemenea, consideră că instanţa de apel a încălcat principiul privind prezumţia de legalitate a actului administrativ, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Modalitatea de soluţionare a cauzei a avut ca efect nerespectarea dreptului la apărare, sub acest aspect fiind încălcate şi dispoziţiile art. 8 şi art. 13 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi cele ale art. 24 din Constituţia României.

Deşi s-au arătat motivele pentru care este intervenită subrogaţia, fiind invocată inclusiv hotărârea de casare a hotărârii de suspendare - nemaiputând exista, astfel, discuţii asupra producerii transferului şi preluării calităţii procesuale de către Primarul Sectorului 1, instanţa a apreciat că soluţionarea cauzei nu se impune a fi făcută în contradictoriu cu acesta şi a respins apelul împotriva sentinţei, întrucât nu s-a făcut referire în apel la transmiterea calităţii procesuale, că nu s-a făcut dovada reprezentării Administraţiei Pieţelor Sector 1 de către Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi că pârâta Administraţia Pieţelor Sector 1 nu şi-a însuşit apelul.

În primul rând, recurentul a menţionat că apelul a fost promovat de Primarul Sectorului 1 pentru Administraţia Pieţelor Sector 1, iar nu de către Sectorul 1, context în care nu se punea problema dovedirii reprezentării Administraţiei de către Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti.

În altă ordine de idei, a precizat că apelul declarat în cauză a vizat tocmai soluţionarea greşită a susţinerilor ce au vizat subrogaţia Primarului Sectorului 1 în drepturile şi obligaţiile Administraţiei Pieţelor Sector 1, precum şi preluarea calităţii procesuale a acesteia, astfel încât nu pot fi reţinute aprecierile instanţei privitoare la faptul că nu s-ar fi făcut referire în apel la această transmisiune. Dacă aprecia că anumite aspecte sunt hotărâtoare în soluţionarea cauzei, cum ar fi pretenţia însuşirii de către Administraţia Pieţelor Sector 1 a apelului declarat şi reprezentarea acesteia, se impunea ca acestea să fie puse în discuţia părţilor.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., "instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, neputându-şi întemeia hotărârea decât pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Or, în speţă, instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestor aspecte vizând neînsuşirea apelului de către Administraţia Pieţelor Sector 1 şi nedovedirea reprezentării ei de către Sectorul 1, fără ca acestea să fi fost puse în discuţia părţilor, respectiv fără a solicita minime explicaţii în acest sens.

În ceea ce priveşte situaţia juridică a Administraţiei Pieţelor Sector 1, s-a arătat că aceasta a fost desfiinţată în baza HCL Sector 1 nr. 291/2020 şi că în drepturile şi obligaţiile acesteia s-a subrogat Primarul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, care a preluat şi calitatea procesuală a entităţii desfiinţate.

În primul rând, cum subrogaţia în drepturile şi obligaţiile Administraţiei Pieţelor Sector 1 s-a produs anterior suspendării executării HCL nr. 291/2020, recurentul apreciază că, prin înscrisurile depuse, a fost probat dreptul Primarului Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti de a formula apărări pentru entitatea desfiinţată.

Mai mult, aşa cum s-a arătat, în speţă nu puteau fi ignorate efectele deciziei nr. 1535 din 29 iunie 2021, de casare a hotărârii de suspendare şi de respingere a cererii de suspendare a executării HCL, ca rămasă fără obiect, neexistând niciun motiv pentru ca instanţa de apel să poată ignora efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020.

Ulterior introducerii cererii de chemare în judecată (28.01.2020), dar anterior soluţionării acesteia, pârâta Administraţia Pieţelor Sector 1 a fost desfiinţată în baza HCL Sector 1 nr. 291/04.12.2020, aşa cum rezultă din prevederile art. 1 ale acestei hotărâri.

Apelul a fost formulat de către Primarul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti atât în nume propriu, cât şi pentru Administraţia Pieţelor Sector 1, actul de desfiinţare al acestei instituţii formând obiectul unui alt litigiu. Administraţia Pieţelor Sector 1 este entitatea împotriva căreia reclamanta a promovat cererea de chemare în judecată în dosarul de faţă şi pe care instanţa de fond a înţeles să o menţină ca parte în cauză, deşi fusese desfiinţată, entitate ale cărei drepturi şi obligaţii au fost preluate de Primarul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, întrucât HCL nr. 291/2020 şi-a produs deja efectele. Preluând dosarele existente pe rolul instanţelor şi, subrogându-se în drepturile şi obligaţiile Administraţiei Pieţelor Sector 1, Primarul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti are dreptul de a formula apărări în locul acesteia.

O altă critică supusă analizei se referă la încălcarea prezumţiei de legalitate a HCL nr. 291/2020, fiind ignorate dispoziţiile acesteia. Prezumţia de legalitate a actului administrativ se bazează, la rândul său, pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, astfel încât se poate concluziona că nerespectarea unui act administrativ emis, în baza legii, echivalează cu nerespectarea legii.

Modalitatea de interpretare a instanţei de apel care a refuzat să analizeze şi a negat practic realitatea juridică din speţă, duce la un non-sens, pretinzându-se, pe de o parte, dovedirea reprezentării unei entităţi care nu mai există, dar pe care instanţa stăruie a o menţine ca parte în cauză, refuzând să recunoască, fără niciun temei legal, efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020, iar, pe de altă parte, negându-se dreptul Primarului Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti de a formula apărări pentru această entitate, deşi a preluat drepturile şi obligaţiile ei.

În plus, pe lângă subrogarea în drepturile şi obligaţiile Administraţiei Pieţelor Sector 1, recurentul a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere faptul că asigurarea apărărilor în cauză prin Primarul Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, atât în raport de cele anterior arătate, cât şi a calităţii acestuia de iniţiator al HCL Sector 1 nr. 291/2020, până la soluţionarea definitivă a litigiului ce vizează anularea HCL, constituie nu numai un drept (ca urmare a subrogaţiei intervenite), ci şi o obligaţie de diligenţă, specifică părţilor de bună-credinţă.

Autorul căii de atac a mai arătat că, potrivit actelor care stăteau la baza organizării sale, respectiv art. I din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Administraţiei Pieţelor Sector 1, adoptat prin HCL Sector 1 nr. 166/2016 (regulament ce constituie Anexa 3 la HCL Sector 1 nr. 166/2016), Administraţia Pieţelor Sector 1 funcţiona ca instituţie publică subordonată Consiliului Local.

Potrivit art. 155 alin. (1) lit. d) şi alin. (5) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ "Primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:

d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor, de interes local;

(5) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1) lit. d), primarul:

a) coordonează realizarea serviciilor publice de interes local, prin intermediul aparatului de specialitate";

În concluzie, prin raportare la dispoziţiile art. 39 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., contrar reţinerilor instanţelor anterioare, recurentul-pârât a solicitat Înaltei Curţi să ia act de faptul că, în speţă, a intervenit subrogaţia Primarului Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti prin aparatul de specialitate în toate drepturile şi obligaţiile Administraţiei Pieţelor Sector 1, precum şi de faptul că a avut loc transmiterea calităţii procesuale, context în care se impune admiterea recursului formulat, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

C. Apărarea intimatei

Intimata-reclamantă A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă.

D. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluţionare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 22 august 2022 s-a fixat termen la data de 3 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, întrucât procesul este guvernat de dispoziţiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

E. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Recurentul-pârât SECTORUL 1 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIN PRIMAR, în nume propriu şi pentru ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 1 BUCUREŞTI şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât consideră că soluţia de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 14 aprilie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, este nelegală, întrucât analiza efectuată cuprinde motive contradictorii. Totodată, apreciază că soluţia a fost dată cu interpretarea eronată a efectelor suspendării, a naturii transmisiunii care a operat în speţă şi cu ignorarea hotărârii irevocabile prin care a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării HCL Sector 1 nr. 291/2020.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat, în esenţă, o încălcare de către instanţa de apel a regulilor de procedură, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată la termenul din 14 aprilie 2021 de către Tribunalul Bucureşti, de respingere a cererii de introducere în cauză a Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, prin Primar.

Contrar celor susţinute de către recurent prin motivele de recurs, se constată că instanţa de apel a dat o interpretare şi aplicare corectă a dispoziţiilor art. 38 şi art. 39 din C. proc. civ., nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488, alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod.

Astfel, potrivit art. 38 din C. proc. civ., calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.

Art. 39 C. proc. civ. reglementează situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi.

Conform alin. (1) al acestui articol, dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale.

Potrivit acestor dispoziţii legale judecata va continua între părţile iniţiale, în situaţia în care dreptul litigios s-a transmis prin acte între vii, cu titlu particular, în cursul procesului.

Introducerea în cauză a succesorului cu titlu particular, din oficiu sau la cererea uneia din părţile iniţiale, a succesorilor universali ori cu titlu universal ai acestora sau din iniţiativa dobânditorului cu titlu particular însuşi este o instituţie procesuală de sine stătătoare, care nu se identifică cu niciuna dintre formele de intervenţie a terţilor în proces şi ca urmare poate interveni în orice moment al procesului, deci, inclusiv în căile de atac.

Acest punct de vedere a fost subliniat chiar de către instanţa supremă, care în cuprinsul Deciziei nr. 4/2020 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat faptul că, verificând jurisprudenţa instanţelor naţionale, se constată că aceasta a recunoscut, în mod cvasiunanim, posibilitatea transmiterii calităţii procesuale, indiferent de stadiul procesual, deci, inclusiv în căile de atac, ca urmare a facultăţii părţilor de a dobândi sau transmite drepturi chiar în cursul procesului şi tocmai în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii.

Potrivit jurisprudenţei, persoana care dobândeşte drepturi sau şi-a asumat obligaţii în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii va deveni parte în procesul civil.

Din practica constantă a instanţelor naţionale rezultă că art. 39 din C. proc. civ. vizează modul de realizare a substituirii procesuale a părţii care a transmis dreptul prin acte cu titlu particular şi, fie că acest lucru se realizează din iniţiativa dobânditorului cu titlu particular, fie că o cerere de introducere în cauză a fost formulată de părţile iniţiale sau de succesorii lor universali sau cu titlu universal, nu au fost aplicate de niciuna dintre instanţe instituţii precum intervenţia voluntară, chemarea în judecată a altor persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul ş.a.m.d.

Articolul 39 din C. proc. civ. vizează efectele transmiterii dreptului litigios în cursul procesului prin acte juridice cu titlu particular.

Actul juridic cu titlu particular priveşte transmiterea unui drept subiectiv civil privit individual (ut singuli), putând fi reprezentat, spre exemplu, de un contract de vânzare, contract de donaţie, legat al unor bunuri determinate etc. Actul juridic cu titlu particular poate fi încheiat între vii - inter vivos (efectele juridice producându-se independent de moartea autorului) - sau pentru cauză de moarte - mortis causa (efectele juridice realizându-se exclusiv în momentul şi sub condiţia morţii autorului).

C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, distinge, în cazul înstrăinării dreptului litigios printr-un act juridic cu titlu particular, între ipoteza înstrăinării între vii şi cea a înstrăinării pentru cauză de moarte, fără a prezenta relevanţă caracterul gratuit sau oneros al înstrăinării.

Recurentul-pârât din prezenta cauză susţine faptul că instanţa de apel a făcut confuzie între momentul la care s-au produs efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020 (subrogaţia Primarului Sectorului 1 prin aparatul de specialitate în toate drepturile şi obligaţiile Administraţiei Pieţelor Sector 1 şi preluarea calităţii procesuale a Administraţiei Pieţelor Sector 1) şi momentul la care instanţa ia cunoştinţă de producerea acestor efecte, care nu este acelaşi cu cel al producerii lor.

În accepţiunea recurentului, este vorba de ipoteza unei transmisiuni echivalente cu cea produsă "pentru cauză de moarte", entitatea chemată iniţial în judecată încetând să existe anterior soluţionării cauzei în primă instanţă.

Faţă de argumentele prezentate, recurentul apreciază că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 39 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., potrivit cărora "judecata va continua cu succesorul universal (...)", dispoziţii ce au caracter imperativ. Aceste prevederi legale nu fac referire la vreun drept al instanţei de a decide dacă operează sau nu transferul calităţii procesuale, ceea ce înseamnă că instanţa este numai în măsură să ia act de acest transfer.

Atâta timp cât desfiinţarea unei persoane juridice produce efecte similare decesului unei persoane fizice şi anume încetarea existenţei persoanei, în opinia autorului căii de atac, dispoziţiile art. 39 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. se aplică şi în cazul persoanelor juridice desfiinţate, pentru identitate de raţiune.

Critica este nefondată, întrucât sunt aplicabile dispoziţiile art. 39 alin. (1) teza I din C. proc. civ. ("Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale").

Regimul juridic al personalităţii, respectiv al persoanelor fizice/juridice face obiectul dreptului comun - reglementat de C. civ.

Relevant este regimul încetării existenţei persoanei, regim pe care dreptul comun îl reglementează diferit în cazul celor două categorii de persoane, persoana juridică, respectiv persoana fizică. Astfel, în ceea ce priveşte persoana juridică, relevante sunt prevederile art. 244 şi art. 251 din C. civ. potrivit cărora "(1) Persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat.

(2) În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporţional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însă seama şi de natura obligaţiilor respective".

În schimb, în ceea ce priveşte persoana fizică, a cărei calitate de a fi subiect individual de drept este dată de capacitatea de folosinţă, noţiune care semnifică aptitudinea persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii, relevante sunt dispoziţiile art. 35 din C. civ. potrivit cărora "capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia".

În situaţia în care, în cursul procesului, are loc o transmisiune a calităţii procesuale pentru una dintre părţi, indiferent de stadiul procesual (primă instanţă ori cale de atac) sau de calitatea părţii (reclamant, pârât, apelant sau intimat, deopotrivă reclamant sau pârât în primă instanţă), se impune ca, la solicitarea succesorului, formulată printr-o cerere înaintată la dosar, să se ia act de transmitere şi să se dispună în sensul în care cesionarul să fie introdus drept parte în dosar.

Potrivit art. 479 din C. proc. civ., instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv, ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, trebuie subliniat că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Principiul tantum devolutum quantum apellatum dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, unei reguli restrictive în privinţa devoluţiunii ori transmiterii cauzei către instanţa de apel.

Această regulă restrictivă stabileşte că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată.

Analizând apelul formulat împotriva încheierii din 14 aprilie 2021 a Tribunalului Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, în mod corect, că atât la momentul analizei pretinsei calităţi de succesor în drepturi a Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti prin Primar faţă de Administraţia Pieţelor Sector 1 (14.04.2021), cât şi la momentul pronunţării sentinţei, HCL nr. 291/04.12.2020, ce prevedea respectiva transmitere, avea efectele suspendate conform sentinţei civile nr. 2071/2021 din 30 martie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal (dosar nr. x/2020). În acest context, instanţa de apel a validat soluţia dată de instanţa de fond, care nu putea să dea prioritate voinţei exprimate de părţi, cu ignorarea efectelor hotărârii judecătoreşti.

Astfel, s-a reţinut că hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane, conform art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., în condiţiile în care stabileşte o realitate juridică, contrar aserţiunilor apelantei. Mai mult, în interpretarea noţiunii de "terţ" în sensul garantării principiului stabilităţii juridice, intră şi orice autoritate publică, care este obligată să ţină cont de efectele de opozabilitate pe care le produce o hotărâre constitutivă/declarativă de drepturi. Este adevărat că, terţul care nu a fost parte, poate face dovada contrară cu privire la respectivele raporturi juridice, însă în speţă, terţul (reclamanta) nici măcar nu a invocat o altfel de situaţie juridică contrară suspendării efectelor hotărârii respective, cu atât mai puţin să dovedească că aceasta nu ar fi operat.

Referitor la susţinerea potrivit căreia efectele HCL nr. 291/04.12.2020, cât priveşte transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor (inclusiv procesuale) între Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti prin Primar şi Administraţia Pieţelor Sector 1 erau deja produse, pentru motivul că s-a încheiat anterior procesul-verbal de predare-primire înregistrat sub nr. x/03.02.2021, instanţa de prim control judiciar a reţinut că apelanta face o interpretare eronată a momentului producerii efectelor. A reţinut că în timpul unui litigiu pendinte, efectele de transmisiune de drepturi şi obligaţii procesuale nu se produc, cu privire la cadrul procesual, prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, necomunicată instanţei sau părţilor adverse, ci doar de la momentul la care instanţa a constatat transmiterea, în condiţiile art. 39 din C. proc. civ.. Până la acel moment, suspendarea efectelor actului de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor (fie cu titlu particular, fie cu titlu universal), printr-o hotărâre judecătorească, împiedică instanţa în faţa căreia se judecă litigiul să constatate, în limitele devoluate în litigiul respectiv, transmisiunea drepturilor/obligaţiilor litigioase. Interpretarea contrară ar fi evident absurdă, din moment ce ar da prioritate voinţei părţilor, încă neadusă la cunoştinţa instanţei, faţă de efectele obligatorii (inclusiv pe aspectul opozabilităţii faţă de terţi, instituţii publice) ale unei hotărâri judecătoreşti de suspendare a unei transmiteri patrimoniale.

Curtea de Apel Bucureşti a constatat că este, de asemenea, eronat argumentul că în acest fel s-ar fi acordat unei hotărâri de suspendare a HCL nr. 291/04.12.2020 efectele unei hotărâri de anulare. Faptul că anularea are efecte mai puternice (inclusiv retroactive) nu poate lipsi de conţinut suspendarea efectelor actului administrativ, ce vizează exact blocarea producerii efectelor care nu s-au produs deja. Or, în speţă, transmisiunea drepturilor litigioase, în condiţiile legii, şi constatarea transmiterii calităţii procesuale nu avusese loc, astfel încât nu putea avea loc, la acel moment, în temeiul unui act ale cărui efecte fuseseră suspendate de instanţa judecătorească. Instanţa de apel a mai reţinut că, implicit, în mod corect Tribunalul Bucureşti a respins solicitarea de introducere în cauză a Sectorului 1 a Municipiului Bucureşti, prin Primar, astfel că nu se pune problema niciunei nelegale citări a acestuia (în continuare) sau a afectării dreptului său la apărare.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte reţine că dezlegările instanţei de apel s-au încadrat în limitele procesuale proprii căii de atac, privind ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi ceea ce s-a apelat, potrivit art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ.

Chiar şi pentru ipoteza în care s-ar reţine că, la data pronunţării sentinţei civile nr. 2071/2021 din 30 martie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, efectele Hotărârii HCL Sector 1 nr. 291/04.12.2020 s-au produs deja, este evident faptul că secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti nu putea emite, la momentul soluţionării cererii de introducere în cauză, niciun fel de apreciere cu privire la temeinicia soluţiei pronunţate de secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. Nu există nicio pârghie procesuală care să permită unui complet, care nu este de control judiciar, să evalueze legalitatea şi temeinicia unei hotărâri judecătoreşti pronunţate de către un complet dintr-o altă secţie a aceleiaşi instanţe de judecată. Aşadar, la data de 14 aprilie 2021, secţia a VI-a civilă a Tribunalului Bucureşti nu putea proceda decât la observarea celor dispuse în dosarul nr. x/2020 şi să dispună în consecinţă, respectiv să respingă cererea de introducere în cauză a Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.

Faptul că, ulterior pronunţării încheierii din 14 aprilie 2021 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, această hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 2071/2021 din 30 martie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal) a fost casată nu prezintă nicio relevanţă, nefiind vorba de încălcarea dispoziţiilor art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., critică ce poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât, în realitate, autorul căii de atac susţine faptul că nu a fost respectată o normă de procedură.

Sub acest aspect, Înalta Curte consideră util să sublinieze faptul că instanţa de apel nu putea să analizeze aspecte survenite ulterior pronunţării încheierii apelate, ci doar aspectele de actualitate de la momentul soluţionării cererii de introducere în cauză.

Critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu referire la faptul că soluţia instanţei de apel, care reţine că efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020 privind transferul drepturilor şi obligaţiilor litigioase, s-ar fi putut produce numai la momentul la care instanţa a luat cunoştinţă de acesta, este dată cu ignorarea şi încălcarea dispoziţiilor art. 251 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 250 alin. (2) din C. civ., nu poate fi primită.

Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al normei evocate, impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material pretins a fi fost nesocotită, încălcată sau interpretată greşit, dar şi expunerea unui raţionament prin care autorul căii de atac, enunţând modul în care apreciază că prevederea se interpretează sau aplică în mod legal, să argumenteze defectuozitatea judecăţii instanţei de control judiciar devolutiv.

În realitate, prin critica formulată recurentul tinde să demonstreze faptul că erau incidente dispoziţiile art. 39 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. şi că instanţa de apel a menţinut, în mod greşit, soluţia dată de Tribunalul Bucureşti sub aspectul respingerii cererii de introducere în cauză a Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, prin Primar.

Prin recursul formulat, autorul căii de atac a mai arătat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 - Egalitatea, art. 13 alin. (1) şi (3) - Dreptul la apărare, art. 22 alin. (6) - Rolul judecătorului în aflarea adevărului, art. 153 - Obligaţia de a cita părţile, art. 430 alin. (2) - ["autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă"], art. 500 alin. (1) din C. proc. civ. - ["Hotărârea casată nu are nicio putere"], a dispoziţiilor art. 251 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 250 alin. (2) din C. civ., precum şi cu încălcarea art. 24 din Constituţia României.

Înalta Curte constată că recurentul pretinde că au fost nesocotite regulile de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii - motiv de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - din perspectiva încălcării art. 153 C. proc. civ. şi a principiilor egalităţii părţilor, dreptului la apărare şi a rolului judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., critici care sunt invocate pur formal, din moment ce nu sunt însoţite de o explicitare prin memoriul de recurs a modului în care instanţa de apel a adus atingere în mod concret regulilor de procedură şi principiilor enunţate anterior.

În realitate, autorul recursului îşi exprimă nemulţumirea în legătură cu soluţia pronunţată de instanţa fondului, de respingere a cererii de introducere în cauză a Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, validată în apel prin decizia recurată, deşi avea posibilitatea să solicite direct în apel constatarea transmisiunii calităţii procesuale.

C. proc. civ. se referă, în mod deosebit, la garantarea principiului egalităţii părţilor implicate în cadrul procedurii judiciare, părţi care sunt enumerate în art. 55 din C. proc. civ. (reclamantul şi pârâtul, precum şi, în condiţiile legii, terţele persoane care intervin voluntar sau forţat în proces).

Potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, conceptul de proces echitabil include, printre altele, principiul egalităţii armelor (CEDO, C. şi alţii c. Spania, hotărârea din 27 aprilie 2004, paragraful 56), principiu care reprezintă una dintre garanţiile desfăşurării procedurii judiciare în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Practica judiciară naţională a statuat că "egalitatea armelor impune ca fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza, ceea ce implică ca fiecare parte să fie legal citată în cauză". Egalitatea de arme se manifestă în cele mai varii domenii ale procedurii civile. Un rol important revine acestui principiu în materie de probe, ceea ce semnifică că toate părţile - reclamant, pârât, recurent, chemat în garanţie intervenient etc. - trebuie să beneficieze în mod egal de posibilitatea de a propune probe.

Înalta Curte reaminteşte că, în principiu, în determinarea calităţii procesuale în apel nu se poate face abstracţie de cadrul procesual stabilit în primă instanţă. Ca atare, fără a fi neapărat relevant când a operat transferul drepturilor, atât timp cât prima instanţă s-a pronunţat, apelul va putea fi exercitat doar de către părţile care au participat în primă instanţă, întrucât doar aşa poate fi stabilit un cadru procesual legal pentru judecarea apelului.

Odată stabilită cu prioritate componenta de natură procesuală a calităţii, poate fi adusă la cunoştinţa instanţei de apel situaţia transferului operat pe tărâmul dreptului material şi consecinţa transmisiunii calităţii procesuale astfel determinate.

A primi un apel înaintat de către o persoană care nu a avut calitatea de parte în faţa primei instanţe nu poate fi justificat nici în temeiul art. 458 teza finală din C. proc. civ., câtă vreme cazurile de legitimitate procesuală sunt excepţii de strictă interpretare şi trebuie prevăzute expres.

Or, o asemenea dispoziţie nu există pentru situaţia înstrăinătorului cu titlu particular.

Potrivit dispoziţiilor art. 458 din C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane.

Conform art. 9 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., "(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public.

(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor".

Din interpretarea textele de lege anterior evocate, rezultă că au calitatea de a formula calea de atac, în principiu, părţile aflate în proces, adică cele care au participat la judecata în fond în calităţile prevăzute de legea procesual civilă.

Or, în speţă, apelantul Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti Prin Primar nu a participat ca parte la judecata în fond, ceea ce înseamnă că nu era îndreptăţit să exercite calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe. În cauză, nu ne aflăm în vreuna din situaţiile de excepţie reglementate de legea de procedură civilă, deoarece Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti Prin Primar nu îi este conferit prin lege dreptul de formula cale de atac împotriva hotărârii de fond.

În ceea ce priveşte motivele contradictorii, autorul căii de atac a arătat că, deşi se menţionează în cuprinsul hotărârii recurate că suspendarea "vizează exact blocarea efectelor care nu s-au produs deja", chemată fiind să analizeze dacă în speţă au operat sau nu efectele invocate de recurent, instanţa de apel a reţinut numai faptul că instanţa de fond ar fi fost blocată de hotărârea de suspendare să constate transmiterea drepturilor/obligaţiilor litigioase.

Or, constatând că suspendarea "vizează exact blocarea efectelor care nu s-au produs deja", per a contrario, instanţa de apel confirmă faptul că hotărârea judecătorească de suspendare a executării HCL nr. 291/2020 nu putea bloca efectele aceleiaşi hotărâri care deja se produseseră.

În speţă, deşi s-a solicitat, instanţele fondului nu au făcut nicio analiză privind efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020 care se produseseră deja şi pe care, potrivit propriilor reţineri, suspendarea executării HCL nu le mai putea bloca.

Astfel, simpla raportare la hotărârea judecătorească de suspendare a executării HCL, fără a se realiza nicio analiză asupra efectelor HCL deja produse până la momentul suspendării, cum s-a solicitat, vine în contradicţie cu reţinerea instanţei potrivit căreia suspendarea "vizează exact blocarea efectelor care nu s-au produs deja".

Raportat la acest aspect, recurentul apreciază că hotărârea atacată cuprinde o motivare contradictorie, critică ce se circumscrie motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Cu privire la acest motiv de casare, Înalta Curte constată că nu conţin nicio contradicţie considerentele deciziei recurate, criticile formulate de recurent urmând a fi înlăturate.

Instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi a analizat prin decizia de respingere a apelului, în mod efectiv, argumentele părţilor, prezentând, în concret, în raport de obiectul cauzei şi apărările formulate, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea sa.

Considerentele deciziei recurate sunt clare, concise şi concrete, în concordanţă cu actele şi probele din dosar.

Din analiza acestora, se reţine că decizia atacată cu recurs nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea hotărârii, recurentul-pârât având posibilitatea deplină de a evalua conţinutul concret şi de a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

O altă critică supusă analizei se referă la faptul că a fost nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat ataşat deciziei civile nr. 1535 din 29 iunie 2021, dată în dosarul nr. x/2020, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de recurentul-pârât CONSILIUL LOCAL SECTOR 1 BUCUREŞTI, împotriva sentinţei civile nr. 2071/30.03.2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimaţii-intervenienţi D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., precum şi cu intimaţii-reclamanţi Sindicatul Angajaţilor Administraţiei Publice Locale la Nivelul Administraţiei Unităţilor de Învăţământ Preuniversitar şi Unităţilor Sanitare Publice Sector 1 Bucureşti, N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. şi Y.; s-a casat sentinţa recurată şi, în rejudecare, s-a respins cererea de chemare în judecată, ca rămasă fără obiect.

Această critică se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Din perspectivă procesuală, încadrarea acestei critici în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. este eronată, deoarece examinarea textului art. 497 din acelaşi cod, care indică soluţia pe care instanţa supremă o poate pronunţa atunci când găseşte întemeiat cazul de casare în discuţie (respingerea ca inadmisibilă a cererii) relevă că numai încălcarea efectului negativ al puterii de lucru judecat se circumscrie ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Acest text de lege reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat care presupune existenţa unei chestiuni litigioase definitiv tranşate între aceleaşi părţi, ce nu mai poate fi repusă în discuţie într-un proces ulterior.

Aşadar, cerinţa identităţii de părţi este specifică şi efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu doar celui negativ.

Această concluzie decurge inclusiv din principiul relativităţii efectelor hotărârilor judecătoreşti consacrat de art. 435 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora".

De altfel, prin Decizia nr. 18 din 17 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că "principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii, cât şi al lucrului judecat, presupune ca ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces (şi succesorii acestora), fundamentul şi justificarea acestui principiu constituindu-le contradictorialitatea şi dreptul la apărare" (paragraful 95).

Pornind de la această interpretare, Înalta Curte reţine că decizia civilă nr. 1535 din 29 iunie 2021 a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal într-un dosar în care nu a figurat ca parte recurentul-pârât SECTORUL 1 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIN PRIMAR.

Înalta Curte constată că partea pârâtă în litigiul privind suspendarea executării actului administrativ (HCL Sector 1 nr. 291/04.12.2020) era Consiliul Local Sector 1 Bucureşti, autoritate reprezentativă a subunităţii teritoriale Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti, recurentul-pârât din cauza de faţă.

Ca atare, dezlegările date prin decizia invocată de recurentul-pârât nu se impun în prezentul proces în virtutea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat pentru lipsa identităţii de părţi, astfel că vor fi înlăturate criticile formulate sub acest aspect.

În ceea ce priveşte soluţia dată asupra apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 1224/2021 din 7 mai 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, recurentul-pârât a arătat că a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., astfel încât este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. De asemenea, consideră că instanţa de apel a încălcat principiul privind prezumţia de legalitate a actului administrativ, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Modalitatea de soluţionare a cauzei a avut ca efect nerespectarea dreptului la apărare, sub acest aspect fiind încălcate şi dispoziţiile art. 8 şi art. 13 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi cele ale art. 24 din Constituţia României.

Recurentul-pârât critică decizia instanţei de apel din perspectiva faptului că aceasta s-a pronunţat asupra aspectelor ce au vizat neînsuşirea apelului de către Administraţia Pieţelor Sector 1 şi nedovedirea reprezentării ei de către Sectorul 1, fără ca acestea să fi fost puse în discuţia părţilor, respectiv fără a solicita minime explicaţii în acest sens, cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ.

Interpretând aceste dispoziţii legale, rezultă că, în procesul civil, contradictorialitatea îngăduie părţilor în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării cauzei, acestea având dreptul de a discuta şi a combate susţinerile şi dovezile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune punctele de vedere asupra iniţiativei instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Înalta Curte reţine că aspectele legate de neînsuşirea apelului de către Administraţia Pieţelor Sector 1 şi nedovedirea reprezentării ei de către Sectorul 1 constituie o componentă a raţionamentelor logico-juridice prezentate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, pe care instanţa nu era obligată să îl pună în discuţia contradictorie a părţilor, fiind doar o componentă a procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate.

Toate aspectele litigioase au fost dezbătute în contradictoriu cu părţile litigante, recurentului-pârât fiindu-i respectat dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice, contradictorialitatea constând tocmai în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului. Rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil, nicidecum acestuia neputându-i-se reproşa o anumită inacţiune.

Instanţa de control judiciar nu identifică o nesocotire de către instanţa de apel a principiilor egalităţii, rolului activ al judecătorului, contradictorialităţii şi dreptului la apărare, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, respectiv cele referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă.

Este nefondată şi critica referitoare la încălcarea prezumţiei de legalitate a HCL nr. 291/2020, fiind ignorate dispoziţiile acesteia. Prezumţia de legalitate a actului administrativ se bazează, la rândul său, pe prezumţia de autenticitate şi de veridicitate, astfel încât se poate concluziona că nerespectarea unui act administrativ emis, în baza legii, echivalează cu nerespectarea legii. Modalitatea de interpretare a instanţei de apel care a refuzat să analizeze şi a negat practic realitatea juridică din speţă, duce la un non-sens, pretinzându-se, pe de o parte, dovedirea reprezentării unei entităţi care nu mai există, dar pe care instanţa stăruie a o menţine ca parte în cauză, refuzând să recunoască, fără niciun temei legal, efectele HCL Sector 1 nr. 291/2020, iar, pe de altă parte, negându-se dreptul Primarului Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti de a formula apărări pentru această entitate, deşi a preluat drepturile şi obligaţiile ei.

Analizând critica mai sus reprodusă, Înalta Curte reţine că, deşi recurentul-pârât a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acesta nu a dezvoltat adevărate critici de nelegalitate şi nu a demonstrat încălcarea legii.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-pârât SECTORUL 1 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIN PRIMAR, în nume propriu şi pentru ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 1 BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 80 din 18 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât SECTORUL 1 AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, PRIN PRIMAR, în nume propriu şi pentru ADMINISTRAŢIA PIEŢELOR SECTOR 1 BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 80 din 18 ianuarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 noiembrie 2022.