Appeal and incidental appeal admitted; bad-faith negotiation ruling quashed and remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 29 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:

1. obligarea pârâtei la plata sumei de 1.699.836 RON cu titlul de prejudiciu, compusă din:

a) suma de 599.382 RON, reprezentând cheltuieli angajate de reclamantă în vederea negocierilor ce au fost rupte de către pârâtă contrar bunei-credinţe, negocieri ce au fost purtate şi au vizat achiziţionarea de către reclamantă a părţilor sociale reprezentând 100% din capitalul social al B. S.R.L. şi încheierea contractului de prestări servicii logistice şi de transport marfă subsecvent;

b) suma de 1.100.454 RON, reprezentând beneficiul nerealizat de către reclamantă ca urmare a neîncheierii contractelor arătate mai sus, a angajării în negocieri şi a ruperii acestora contrar bunei-credinţe de către pârâtă, negocieri ce au fost purtate şi au vizat achiziţionarea de către reclamantă a părţilor sociale reprezentând 100% din capitalul social al B. S.R.L. şi încheierea contractului de prestări servicii logistice şi de transport marfă subsecvent;

2. obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1183 şi art. 1170 C. civ.

Prin încheierea din 9 mai 2018, tribunalul a încuviinţat reclamantei proba cu înscrisuri şi proba cu interogatoriul pârâtei şi a respins proba cu expertiza contabilă şi proba cu expertiza informatică, ca nefiind concludente soluţionării cauzei.

A încuviinţat proba cu înscrisuri pentru pârâtă şi a luat act că nu se mai solicită proba cu interogatoriul reclamantei.

A respins cererile reclamantei formulate în temeiul art. 293 şi art. 298 privind depunerea la dosar de către pârâtă şi de către B. S.R.L. a înscrisurilor solicitate prin nota de probe.

A dispus emiterea unei adrese către Consiliul Concurenţei, în vederea comunicării datei primei informări primite cu privire la intenţia de achiziţionare de către C. a pachetului majoritar de acţiuni al B. S.A.

A pus în vedere pârâtei să depună la dosar răspunsul la interogatoriu, cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, să comunice un exemplar al răspunsului la interogatoriu către reclamantă, urmând a fi depusă la dosar dovada comunicării.

Prin încheierea de dezbateri din 20 iunie 2018, Tribunalul a apreciat că adresa comunicată Consiliului Concurenţei a fost clară, în sensul de a se comunica data primei informări cu privire la achiziţionarea de către C. a pachetului majoritar de acţiuni al B., astfel că nu se impune revenirea cu adresă către Consiliul Concurenţei. De asemenea, instanţa a luat act de solicitarea reclamantei, în sensul de a face aplicarea art. 358 C. proc. civ. pe motiv că pârâta a refuzat să răspundă la întrebările 7, 14-22 şi 25, urmând a avea în vedere această solicitare la soluţionarea pe fond a cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 2220/2018 din 12 iulie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. Totodată, a luat act că pârâta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva sentinţei primei instanţe şi a încheierilor premergătoare de şedinţă din 9 mai 2018 şi 20 iunie 2018, reclamanta a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a sentinţei atacate şi în parte a încheierilor apelate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată (fond şi apel).

Prin decizia civilă nr. 1451 din 22 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2220/2018, pronunţată la 12.07.2018 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, în dosarul nr. x/2017 şi a încheierilor premergătoare de şedinţă din data de 09.05.2018 şi 20.06.2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

Totodată, a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 29.137,27 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

III. Judecata în recurs

Motivele de casare invocate

1. Împotriva deciziei instanţei de apel, a formulat recurs principal reclamanta A., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta susţine că:

1.1. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 1249 alin. (1) C. civ. şi cu aplicarea greşită a art. 478 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că, în mod nelegal, Curtea a reţinut că, prin cererea de apel, a modificat obiectul cererii de chemare în judecată şi că nulitatea absolută nu poate fi invocată în orice stare a pricinii, inclusiv în apel.

Contrar celor reţinute de instanţă, recurenta-reclamantă susţine că a invocat nulitatea absolută a clauzelor de exonerare sau limitare a răspunderii inserate de intimată în Instrucţiuni imediat ce aceasta a înţeles să invoce respectivele clauze în apărarea sa prin întâmpinarea depusa la fond.

Astfel, arată că, prin răspunsul la întâmpinare formulat la prima instanţă, la fila x, a dezvoltat argumentele pentru care a considerat că intimata nu se poate folosi de clauzele de exonerare sau limitare a răspunderii inserate de ea în Instrucţiuni. Mai arată că această excepţie a fost reiterată prin concluziile scrise depuse la prima instanţă şi prin cererea de apel.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţă, recurenta susţine că nu s-a folosit în apel de alte mijloace de apărare decât cele invocate la prima instanţă şi nici nu a schimbat obiectul cererii de chemare în judecată.

Totodată, arată că a invocat nulitatea absolută a clauzelor de exonerare sau limitare a răspunderii inserate de intimată în Instrucţiuni şi, întrucât urmăreşte protejarea unui interes de ordine publică, potrivit art. 1249 alin. (1) C. civ., nulitatea absolută poate fi invocată oricând, în orice stare a pricinii, ca o apărare de fond, sub forma unei excepţii.

De asemenea, evocând dispoziţiile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., recurenta arată că legea permite invocarea unor mijloace noi de apărare în apel, cu condiţia ca ele să fi fost formulate prin cererea de apel şi să nu reprezinte o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată.

Aşadar, consideră că excepţia nulităţii absolute este un mijloc de apărare, a fost invocată prin cererea de apel şi nu reprezintă o modificare a obiectului acţiunii, fiind o apărare de fond.

1.2. Decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 1183 alin. (2) şi art. 1170 C. civ., art. 1225 alin. (2) şi (3), art. 1236, art. 1266 şi art. 1272 C. civ.

Detaliind, recurenta afirmă că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prevederea cuprinsă în Instrucţiunile orientative pentru depunerea de oferte în procedura concurenţială, referitoare la suportarea de către fiecare parte a propriilor costuri şi cheltuieli, ar justifica respingerea apelului.

În concret, arată că, potrivit Instrucţiunilor, "fiecare investitor va suporta costurile propriului raport due diligence şi de evaluare a Ţintei, incluzând taxele şi cheltuielile alocate propriilor consilieri şi jurişti, indiferent dacă oferta sa va fi acceptată sau respinsă, motivat sau fără numirea unui motiv", însă, instanţa de apel a interpretat această prevedere drept o clauză de exonerare sau limitare a răspunderii în cazul întreruperii negocierilor cu rea-credinţă, deşi art. 1183 alin. (2) şi art. 1170 C. civ. prevăd expres faptul că părţile nu pot limita sau exclude obligaţia de a negocia cu bună-credinţă.

Mai arată că, în măsura în care s-ar admite că interpretarea dată de instanţa de apel clauzei din Instrucţiuni este cea de mai sus, înţelege să reitereze excepţia nulităţii absolute a acesteia, excepţie ce a fost invocată atât la fond, cât şi în apel.

În concret, recurenta susţine că Instrucţiunile orientative pentru depunerea de oferte în procedura concurenţială, odată acceptate, reprezintă o convenţie, un acord de voinţă al părţilor, ce are ca obiect negocierile şi ofertarea.

Mai arată că, potrivit hotărârii instanţei de apel, părţile sunt libere să deroge de la prevederile art. 1183 alin. (2) şi art. 1170 C. civ. şi să convină limitarea obligaţiei de a negocia cu bună-credinţă, în sensul că, inclusiv în cazul în care ar negocia cu rea-credinţă, partea nu poate fi ţinută răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat, neputând fi obligată să suporte cheltuielile efectuate de cealaltă parte cu respectivele negocieri. Astfel, limitarea răspunderii echivalează cu înlăturarea obligaţiei de a negocia cu bună-credinţă.

Recurenta afirmă că o astfel de prevedere convenţională, în forma interpretată de instanţa de apel, constituie nu numai o încălcare a art. 1183 alin. (2) şi art. 1170 C. civ., ci şi a art. 1225 alin. (2) şi (3), art. 1236, art. 1266 şi art. 1272 C. civ., cauza şi obiectul convenţiei fiind vădit ilicite şi imorale.

Mai mult, recurenta arată că, şi dacă instanţa ar trece peste excepţia invocată, soluţia instanţei de apel tot ar fi nelegală întrucât autoarea recursului şi-a întemeiat pretenţiile pe lege - art. 1183 şi art. 1170 C. civ., iar instanţa de apel a considerat că se impune respingerea cererii întrucât există o convenţie între părţi prin care se derogă de la respectivele norme imperative, de ordine publică.

Recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este evident nelegală, întrucât părţile nu au convenit prin Instrucţiuni ca intimata să încalce legea şi să dea dovadă de rea-credinţă în negocieri, aşa cum nu au convenit ca intimata să fie exonerată de orice răspundere, indiferent dacă aceasta înţelege să se abată de la ordinea publică.

Recunoscând că, prin Instrucţiuni, părţile au convenit ca fiecare să suporte costurile propriului raport "due diligence" şi de evaluare a Ţintei, recurenta susţine că această prevedere trebuie interpretată şi aplicată numai în măsura în care obiectul şi cauza Instrucţiunilor rămân licite şi morale, iar părţile îşi exercită drepturile în acord cu ele şi cu legea. Întrucât intimata a înţeles să încalce legea şi să dea dovadă de rea-credinţă, recurenta arată că, într-o astfel de circumstanţă, intimata este obligată să repare prejudiciul integral suferit de recurentă, inclusiv prin acoperirea costurilor sale cu consultanţii şi angajaţii, deoarece prevederea din Instrucţiuni a fost convenită numai pentru ipoteza respectării legii, iar nu şi pentru cea a relei-credinţe şi a abuzului de drept.

În susţinere, recurenta menţionează că acest aspect rezultă inclusiv din oferta sa obligatorie, cu care intimata a fost de acord, acceptând-o şi pe baza căreia a fost desemnată câştigătoarea procesului concurenţial.

Pe cale de consecinţă, consideră că instanţa de apel a considerat în mod nelegal că intimata nu trebuie să repare prejudiciul în sumă de 599.382 RON, reprezentând cheltuielile angajate de autoarea recursului în vederea negocierilor.

1.3. Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 1183 alin. (4) C. civ. şi a art. 329 C. proc. civ. şi cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la ofertă (art. 1188, art. 1191, art. 1196 C. civ.).

Detaliind, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal lipsa caracterului cert al prejudiciului reprezentat de beneficiul nerealizat, fiind contrară prevederilor art. 1183 alin. (4) C. civ.

Astfel, în privinţa prejudiciilor decurgând din fapte ilicite precontractuale de genul iniţierii, continuării sau ruperii negocierilor contrar bunei-credinţe, recurenta arată că art. 1183 alin. (4) C. civ. conţine reglementări specifice, stabilind că prejudiciul va consta în cheltuielile angajate în vederea negocierilor ("damnum emergens") şi renunţarea la alte oferte (care pot fi abordate cu titlul de "lucrum cessans").

În ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, recurenta susţine că, în această privinţă, trebuie ţinut cont de cât de avansate erau negocierile pentru a decide dacă perspectiva câştigului poate fi luată în considerare cel puţin parţial.

Cu referire la primul argument - lipsa certitudinii încheierii tranzacţiei, recurenta susţine că art. 1183 alin. (4) C. civ. conţine reglementări specifice, stabilind că prejudiciul va consta nu numai în "damnum emergens", ci şi în "lucrum cessans", acesta din urmă putând fi reprezentat de renunţarea la alte oferte, "pierderea unei şanse" sau de orice alte împrejurări asemănătoare. Art. 1183 alin. (4) C. civ. nu distinge acordarea prejudiciului de certitudinea încheierii tranzacţiei, ci stabileşte că partea în culpă răspunde de prejudiciul cauzat prin iniţierea, continuarea sau ruperea negocierilor contrar bunei-credinţe. Din această perspectivă, recurenta consideră că argumentul instanţei de apel reprezintă o adăugare la lege, instanţa impunând o condiţie pe care legea nu o prevede - certitudinea încheierii tranzacţiei.

Pe de altă parte, recurenta susţine că instanţa şi-a bazat argumentul pe o simplă supoziţie, lipsită de valoare probatorie sau legală, hotărârea fiind sub acest aspect nemotivată.

Chiar şi în aceste condiţii, recurenta arată că, în contextul analizării relaţiei dintre buna-credinţă în faza precontractuală şi libertatea de a contracta, în doctrină şi jurisprudenţă s-a reţinut ideea potrivit căreia conceptul de încredere legitimă este folosit pentru a tempera principiul libertăţii precontractuale, dominant încă în faza negocierilor, instanţele stabilind că, datorita duratei, a stadiului avansat şi a costurilor pe care le-a implicat, negocierea unui contract a creat o încredere legitimă privind încheierea contractului în mintea unuia dintre negociatori, ruptura brutală şi imprevizibilă antrenând răspunderea delictuală a negociatorului cu comportament incoerent.

Aşadar, recurenta afirmă că, în speţă, libertăţii de a contracta a intimatei i se opune încrederea legitimă pe care ea i-a transmis-o, îndeosebi începând cu jumătatea anului 2015, cu privire la gradul ridicat de certitudine al încheierii celor două contracte.

De asemenea, afirmă că intimata cunoştea foarte bine în ianuarie 2016 atât durata negocierilor (18 luni), cât şi costurile suportate de autoarea recursului cu aceste negocieri, dovadă stând nu numai uzanţele în materie, ci şi adresele transmise acesteia. Recurenta arată că intimata a sistat negocierile într-un moment la care îi crease deja convingerea legitimă a iminentei încheieri a celor două contracte. Mai arată că situaţia de fapt prezentată a fost stabilită şi de instanţa de apel care, prin decizia recurată, a reţinut că ruperea negocierilor a intervenit într-un moment în care acestea erau într-un stadiu destul de avansat.

Recurenta subliniază că nici legislaţia internă şi nici legislaţia statelor care au reglementat răspunderea pentru negocierile purtate cu rea-credinţă nu condiţionează recunoaşterea şi repararea prejudiciului de existenţa unei certitudini pentru finalizarea tranzacţiei, o astfel de cerinţă fiind incompatibilă cu materia negocierilor precontractuale, lipsind, totodată, de eficacitate chiar prevederile referitoare la răspunderea pentru negocierea cu rea-credinţă.

În mod similar, recurenta susţine că argumentul instanţei de apel, potrivit căruia ar fi putut interveni diverse motive obiective care să justifice întreruperea negocierilor, constituie nu numai o nesocotire a art. 1183 alin. (4) C. civ., fiind bazat pe o supoziţie, iar nu pe o dispoziţie legală, ci şi a dispoziţiilor referitoare la ofertă (de ex. art. 1188, art. 1196 C. civ.).

Astfel, în accepţiunea recurentei, deşi instanţa de apel a reţinut în mod corect că ruperea negocierilor a intervenit într-un moment în care acestea erau într-un stadiu avansat, acesta trebuia să aibă în vedere împrejurarea că, la acel moment, autoarea recursului depusese oferta angajantă, care conţinea toate elementele solicitate de intimată, astfel că, din partea sa, nu ar mai fi putut exista "motive obiective care să justifice întreruperea negocierilor". Intimata a acceptat oferta recurentei, a declarat-o câştigătoarea procesului concurenţial şi, într-o primă etapă, şi-a exprimat dorinţa de a încheia cât mai curând contractele. Ulterior, dând dovadă de rea-credinţă şi denaturând realitatea, intimata a amânat semnarea contractelor, timp în care se purtau negocieri paralele cu C..

În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument al instanţei de apel - lipsa de probabilitate ca D. să fi realizat aceeaşi cotă de profit dacă tranzacţia s-ar fi concretizat, iar activitatea de transport ar fi fost realizată de către A., recurenta susţine că instanţa nesocoteşte încă o dată prevederile art. 1183 alin. (4) C. civ., dar şi pe cele ale art. 329 C. proc. civ., reducând şi de această dată argumentaţia la simple supoziţii.

În concret, recurenta arată că, deşi a făcut dovada faptului pozitiv - profitul obţinut de D. în anii 2015-2016, instanţa a înlăturat această probă şi a recurs la o simplă supoziţie, fără nicio valoare probatorie sau legală, hotărârea fiind, şi în această privinţă, nemotivată.

Mai arată că, şi dacă presupunerea instanţei ar putea fi asimilată unei prezumţii, o astfel de probă ar fi fost lipsită de greutate şi de puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Astfel, arată că instanţa de apel a considerat în mod nelegal că neîncheierea unui contract de achiziţie a tuturor părţilor sociale ale unei societăţi şi a unui contract de prestări servicii nu lipseşte cumpărătorul/prestatorul de beneficiile aduse de respectiva societate/prestare de servicii.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că, în speţă, beneficiul nerealizat pretins prin acţiune are un evident caracter cert. În acest sens, reaminteşte că oferta sa a vizat 100% din părţile sociale ale D., intimata acceptându-i oferta, declarând-o câştigătoarea procesului concurenţial şi, într-o primă etapă, exprimându-şi dorinţa de a încheia cât mai curând contractele. Aşadar, prin contractul de vânzare a părţilor sociale, recurenta urma să dobândească calitatea de asociat unic al D., iar, în opinia acesteia, simpla dobândire a respectivei calităţi o îndreptăţea să beneficieze de profitul realizat de D. în perioada următoare încheierii tranzacţiei.

Pe de altă parte, susţine că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra unei prezumţii pe care recurenta a invocat-o şi care dovedea că, în situaţia în care tranzacţia s-ar fi încheiat, aceasta nu numai că ar fi realizat profitul obţinut de intimată, ci ar fi obţinut cel puţin un profit dublu, prezumţia rezultând din actele aflate la dosar. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta mai arată că, prin analiza situaţiei de la acel moment a D., nu doar că a prevăzut profitul ce urma să îl obţină prin D. ca urmare a managementului şi planului său de afaceri, ci avea şi certitudinea obţinerii lui.

Cât priveşte ultimul argument al instanţei, respectiv faptul că, la momentul ruperii negocierilor, nu s-ar fi ajuns încă la un acord în ceea ce priveşte procentul părţilor sociale D. care ar urmau a fi vândute, recurenta susţine că, şi de această dată, instanţa a nesocotit dispoziţiile referitoare la ofertă (de exemplu, art. 1188, art. 1191, art. 1196 C. civ.).

În concret, recurenta reiterează faptul că oferta transmisă intimatei la începutul anului 2015 a vizat 100% din părţile sociale ale D., intimata acceptând această ofertă, iar ulterior declarării recurentei drept câştigătoare a procesului concurenţial, discuţiile nu s-au mai purtat asupra procentului din capitalul D. pe care urma să îl achiziţioneze; amânarea negocierilor s-a datorat exclusiv cererilor intimatei de acordare a unui răgaz pentru pretinsa achiziţie de către aceasta a unei alte societăţi de profil.

Prin urmare, recurenta consideră că, din moment ce a transmis intimatei o ofertă angajantă (irevocabilă) pentru 100% din părţile sociale ale D., iar intimata a acceptat oferta sa, instanţa de apel trebuia să dea curs dispoziţiilor legale referitoare la ofertă şi efectele acceptării ei (art. 1188, art. 1191, art. 1196 C. civ.) şi nu să îşi bazeze argumentaţia pe aspecte de fapt, anterioare formulării şi acceptării ofertei sale angajante.

1.4. Decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a art. 1183 alin. (2) şi (3), art. 1170 C. civ., art. 264 alin. (1) şi art. 425 C. proc. civ.

Evocând dispoziţiile art. 1183 alin. (2) şi (3), precum şi art. 1170 din C. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că intimata nu se face răspunzătoare nici de iniţierea şi nici de continuarea negocierilor cu rea-credinţă.

Mai arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra acelor probe din care reieşea faptul că discuţiile dintre acţionarul E. şi C. privitoare la vânzarea de către acesta din urmă a pachetului majoritar de acţiuni deţinut (direct sau indirect) la B. S.A. au început încă din anul 2008/2009, iar în anul 2014 aceste discuţii s-au intensificat. În concret, recurenta face trimitere la articolul de presă publicat pe site-ul www.x.ro din 28.01.2016 (ataşat la dosar) şi la depoziţia martorului E..

Recurenta face precizarea că, prin acest motiv, nu critică modul în care instanţa a interpretat probele în discuţie, ci faptul că instanţa a omis pe deplin să se pronunţe asupra lor. Astfel, recurenta susţine că cele două probe omise de instanţă conduceau la o situaţie de fapt diferită de cea reţinută.

Mai arată că instanţa de apel a considerat în mod nelegal că, prin ascunderea de către intimată a informaţiilor referitoare la viitoarea tranzacţie cu C., B. S.A. nu se face vinovată de încălcarea art. 1183 alin. (2) şi (3) şi a art. 1170 C. civ.

Afirmă că instanţa de apel a omis împrejurarea că buna-credinţă se exprimă printr-un comportament onest la încheierea actelor juridice şi în executarea obligaţiilor, ce se concretizează într-un ansamblu de acţiuni sau inacţiuni pe care trebuie să şi le asume orice participant la viaţa juridică. Potrivit autorilor Principiilor UNIDROIT, constituie rea-credinţă situaţia în care o parte a indus în eroare cu intenţie sau din neglijenţă cu privire la natura sau termenii contractului propus, fie prin declaraţii incorecte sau false, fie prin ascunderea unor fapte care ar fi trebuit fi făcute cunoscute celeilalte părţi.

De asemenea, arată că se consideră o dovadă de rea-credinţă ruperea fără motiv legitim, în mod unilateral, a negocierilor aflate într-o stare avansată de finalizare, această situaţie fiind reţinută şi de jurisprudenţa franceză. Similar, va putea fi considerată menţinerea partenerului de negociere, fără un motiv real şi serios, într-o stare de incertitudine prelungită.

Recurenta afirmă că o aplicare corectă a art. 1183 alin. (2) şi (3), precum şi a art. 1170 C. civ. la situaţia dedusă judecaţii ar fi condus la o cu totul altă soluţie, respectiv la reţinerea relei-credinţe a intimatei nu numai în ruperea negocierilor, ci şi în iniţierea şi continuarea lor.

Cât priveşte continuarea negocierilor, recurenta apreciază că, în virtutea aceloraşi obligaţii, intimata trebuia să o informeze la mijlocul anului 2015 că negocierile nu mai pot continua sau măcar ca încheierea contractelor este pusă sub semnul întrebării. Recurenta afirmă că, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, este cert că, în anul 2015, intimata avea cunoştinţă deja despre negocierile purtate cu C.. Cu toate acestea, recurenta susţine că intimata nu numai că i-a ascuns circumstanţele cu potenţial impact negativ asupra tranzacţiei, dar i-a şi indus convingerea că tranzacţia urma să fie finalizată, chiar în parametri superiori celor luaţi în considerare în anul 2014.

Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că, cel puţin în perioada iulie 2015- ianuarie 2016, intimata a menţinut-o într-o stare de incertitudine prelungită fără un motiv real şi serios, timp în care acţionarii săi negociau o cu totul altă tranzacţie cu C..

Recurenta precizează că intimata nu a probat faptul că, în a doua jumătate a anului 2015, ar fi purtat negocieri în vederea achiziţionării unei societăţi care comercializa produse similare sau complementare, ceea ce, în accepţiunea recurentei, confirmă reaua-credinţă a intimatei în continuarea negocierilor fără intenţia de a încheia contractele.

De asemenea, subliniază faptul că, în perioada iulie 2015- ianuarie 2016, negocierile au fost amânate exclusiv la cererea intimatei, în acea perioadă, contrar celor reţinute de instanţă, nemaifiind purtate discuţii asupra procentului de părţi sociale pe care recurenta urma sa îl dobândească.

2. Împotriva considerentelor deciziei nr. 1451 din 22.10.2020, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat recurs incident prin care a solicitat:

- în principal, înlăturarea considerentelor de la pagina 23 paragrafele 3-4 din decizia nr. 1451/22.10.2020, şi/sau

- în subsidiar, înlăturarea considerentelor de la pagina 23 paragrafele 3-4 din decizia nr. 1451/22.10.2020 şi înlocuirea lor cu propriile considerente şi/sau cu considerentele reţinute de Tribunalul Bucureşti în sentinţa civilă nr. 2220/12.07.2018 la pagina 48 paragrafele 2-3;

- menţinerea soluţiei cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, cu obligarea A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Pentru acurateţea stabilirii obiectului recursului incident, pârâta a învederat că acesta se îndreaptă doar împotriva considerentelor ce reţin faptul că B. a rupt negocierile cu rea-credinţă, ce se regăsesc la pagina 23 paragrafele 3-4 din decizia recurată.

În motivarea recursului incident la considerente, recurenta-pârâtă susţine că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Detaliind, recurenta susţine că, prin considerentele deciziei recurate, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că negocierile au fost rupte de B. cu rea-credinţă, reţinând în principal următoarele:

- obligaţia de a negocia cu bună-credinţă aparţine persoanei juridice care este subiect de drept distinct de acţionarii acesteia, astfel că schimbarea acţionariatului nu justifică ruperea intempestivă a negocierilor;

- atitudinea B. după schimbarea acţionariatului denotă rea-credinţă, deoarece negocierile se aflau într-un stadiu destul de avansat, astfel cum rezultă din corespondenţa electronică din 02.09.2015 şi

- după amânarea succesivă a reluării negocierilor, la 28.01.2016, B. ar fi comunicat către A. numai faptul ca acţiunile B. au fost vândute către C., fără a menţiona nimic cu privire la negocierile referitoare la achiziţia de către A. a părţilor sociale deţinute de B. la D. şi nu ar fi răspuns solicitărilor A. transmise la data de 22.02.2016 şi 28.03.2016 cu privire la reluarea negocierilor.

În acest context, solicită să constate faptul că, prin considerentele reţinute, instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute de art. 14 alin. (2), art. 1170 şi art. 1183 C. civ.

2.1. Astfel, arătând că art. 1183 alin. (4) C. civ. sancţionează partea care rupe negocierile contrar bunei-credinţe, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat în mod greşit aceste dispoziţii, având în vedere că instanţa de apel a analizat reaua-credinţă a sa, în timp ce normele menţionate stipulează sancţionarea unei conduite contrare bunei-credinţe. Aşadar, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel face o vădită confuzie între noţiunea prevăzută de art. 1183 C. civ. "contrar bunei-credinţe" şi noţiunea de "rea-credinţă" analizată de instanţă. Mai arată că, potrivit doctrinei juridice şi jurisprudenţei în materie, rea-credinţă în negocieri înseamnă dol, violenţă, leziune, animate de intenţie răuvoitoare sau culpă gravă.

În consecinţă, în opinia recurentei, pentru ca instanţa de apel să poată reţine că B. a rupt cu rea-credinţă negocierile, ar fi trebuit să analizeze intervenţia viciilor de consimţământ sau a intenţiei răuvoitoare din partea sa împotriva A., or, potrivit susţinerilor recurentei, ruperea negocierilor nu a avut ca scop prejudicierea A., neexistând o intenţie a B. în acest sens.

Recurenta subliniază că, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate, instanţa nu a analizat în niciun moment existenţa relei sale credinţe, ci doar a concluzionat acest aspect, întrucât instanţa nu prezintă niciun raţionament de natură a conduce la concluzia că a analizat efectiv dacă recurenta-pârâtă a fost sau nu de rea-credinţă şi cele reţinute se bazează pe un probatoriu administrat.

2.2. Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta susţine că, prin decizia recurată se aplică în mod greşit art. 14 alin. (2) C. civ. ("buna-credinţă se prezumă până la proba contrară").

În acest sens, arată că atât doctrina, cât şi practica judiciară sunt constante în a reţine că reaua-credinţă trebuie dovedită printr-un probatoriu solid, atunci când este invocată. Aşadar, recurenta-pârâtă consideră că, faţă de prezumţia relativă de bună-credinţă stabilită de art. 14 alin. (2) C. civ., reaua-credinţă trebuie dovedită convingător, printr-o analiză în ansamblu a conduitei persoanei vizate nefiind suficientă doar o concluzie succintă, aşa cum a procedat instanţa de apel.

Or, în speţă, recurenta consideră că reaua-credinţă, deşi a fost în mod nelegal şi neîntemeiat reţinută de către instanţa de apel, nu este în niciun moment dovedită.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel, negocierile dintre B. şi A. nu se aflau într-un stadiu avansat, întrucât nu exista acord asupra elementelor esenţiale ale tranzacţiei.

Aşadar, susţine că negocierile nu au fost întrerupte intempestiv, ci din motive obiective, oferta prezentată de către A. neîntrunind elementele considerate esenţiale de către B., atât în privinţa contractului de prestări servicii, cât şi în privinţa posibilităţii ca B. să rămână în continuare asociat minoritar în cadrul D..

În altă ordine de idei, recurenta apreciază că nu pot fi menţinute nici susţinerile instanţei de apel potrivit cărora reaua-credinţă este dovedită prin faptul că B. a comunicat A. la data de 28.01.2016 doar că acţiunile B. au fost vândute către C., fără a menţiona nimic cu privire la negocierile având ca obiect părţile sociale D. sau prin faptul că B. nu a mai răspuns solicitărilor A. de reluare a negocierilor din 22.02.2016 şi 28.03.2016.

Făcând trimitere la Instrucţiunile pentru depunerea ofertei neangajante comunicate în data de 05.06.2014, cât şi la Instrucţiunile pentru depunerea ofertei angajante comunicate la data de 27.02.2015 - acceptate în mod neechivoc de către A., recurenta-pârâtă arată că Vânzătorul şi-a rezervat dreptul de a realiza vânzarea în orice mod va considera de cuviinţă, fără a motiva acest lucru, inclusiv, dar fără a se limita la modificarea procesului de vânzare, încetarea discuţiilor cu orice investitor şi/sau negocierea cu una sau mai multe părţi şi excluderea altora, în orice moment, fără notificare şi fără a indica vreun motiv.

Aşadar, recurenta consideră că împrejurarea că B. nu a comunicat în mod expres către A. că întrerupe negocierile şi motivul întreruperii acestora nu echivalează cu o acţiune întreprinsă cu rea-credinţă, cu atât mai mult cu cât A. a acceptat în mod expres clauzele din Instrucţiuni.

Mai mult, recurenta subliniază că însăşi comunicarea către A. la data de 28.01.2016 a faptului că acţiunile B. au fost vândute către C. dovedeşte buna-credinţă a B..

În plus, recurenta susţine că buna-credinţă a B. este dovedită şi prin Adresa Consiliului Concurenţei nr. 6947/11.06.2016, depusă la dosarul cauzei la data de 18.06.2018, din care reiese că intenţia de a încheia tranzacţia cu C. a fost notificată Consiliului Concurenţei pentru prima data în februarie 2016, deci ulterior datei de 28.01.2016 de pretinsă "rupere" a negocierilor cu A., care a fost înştiinţată chiar cu o lună anterior Consiliului Concurenţei despre intenţia şi vânzarea pachetului majoritar al B., către C..

Prin urmare, recurenta apreciază că neindicarea în comunicarea din 28.01.2016 a faptului că B. rupe negocierile cu A. şi a motivelor ruperii negocierii este conformă cu Instrucţiunile agreate de părţi, nefiind o dovadă de rea-credinţă, aşa cum, în mod nelegal, reţine instanţa de apel.

2.3. Recurenta-pârâtă mai susţine că instanţa de apel a aplicat un raţionament contradictoriu: pe de o parte, în ce priveşte costurile negocierii, consideră că sunt aplicabile prevederile din Instrucţiuni privind suportarea costurilor de către fiecare parte pentru că A. le-a acceptat expres, iar, pe de altă parte, în ce priveşte modul de rupere a negocierilor, nu consideră aplicabile prevederile din Instrucţiuni privind dreptul B. de a exclude orice competitor fără notificare şi fără a indica vreun motiv, cu toate că şi aceste prevederi au fost acceptate în mod expres de A..

2.4. Sub un ultim aspect, recurenta învederează faptul că, prin decizia recurată, instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 1183 C. civ. prin prisma reţinerii faptului că obligaţia de a negocia cu bună-credinţă aparţine persoanei juridice care este subiect de drept distinct de acţionarii acesteia, schimbarea acţionariatului nejustificând ruperea intempestivă a negocierilor.

În acest sens, arată că formarea voinţei societăţii, în cazul societăţilor pe acţiuni precum B., se realizează prin adunarea generală a acţionarilor şi schimbarea acţionariatului poate influenţa perspectiva asupra intereselor societăţii şi, pe cale de consecinţă, poate duce la încetarea în mod legitim a unor negocieri iniţiate anterior acestei schimbări.

În plus, recurenta subliniază faptul că decizia noului acţionariat de a nu mai continua negocierile cu A. reprezintă o decizie de oportunitate, instanţa neputând aprecia asupra oportunităţii luării unei decizii în cadrul societăţii. Dimpotrivă, afirmă că instanţa de judecată este chemată să verifice legalitatea măsurii luate, iar nu deciziile societăţii de a-şi organiza activitatea, astfel cum acesta crede de cuviinţă.

Cu alte cuvinte, recurenta-pârâtă susţine că nu trebuie analizat dacă ruperea negocierilor a fost singura posibilitate a societăţii de a reduce pierderile sau de a-şi eficientiza activitatea, ci este suficient ca această soluţie să reprezinte opţiunea societăţii, aleasă dintre mai multe variante posibile, constituind o problemă de apreciere aflată la latitudinea organelor de conducere (adunarea generală a acţionarilor/consiliul de administraţie).

Astfel, recurenta consideră că este la latitudinea fiecărei societăţi stabilirea strategiilor de business pentru o funcţionare eficientă, fapt ce poate impune încheierea anumitor contracte sau ruperea negocierilor iniţiate în vederea încheierii altor contracte, în contextul implementării unor noi direcţii de evoluţie a societăţii, instanţa neputând cenzura dreptul acţionarilor de a lua decizii de afaceri şi neputându-se substitui acţionariatului privind managementul unităţii, pentru a aprecia dacă o decizie luată are sau nu efectul scontat.

Recurenta conchide în sensul că, în analizarea deciziei de oportunitate, instanţa nu se poate substitui organelor de conducere a societăţii, întrucât acest aspect excede analizei instanţei.

Prin urmare, recurenta-pârâtă solicită să se constate că raţionamentul primei instanţe la pronunţarea sentinţei prin care a respins cererea de chemare în judecată formulată de A. reprezintă raţionamentul legal şi temeinic în ceea ce priveşte ruperea negocierilor cu A..

Astfel, în opinia recurentei, prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că "ruperea negocierilor a intervenit ca urmarea a vânzării de către acţionarii majoritari a acţiunilor deţinute la B. S.A., către F. S.A. membră a grupului C., astfel că găsirea unui investitor pentru cumpărarea părţilor sociale deţinute de B. S.A. la B. S.R.L. nu a mai corespuns intereselor societăţii pârâte în viziunea noului management".

3. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

3.1. Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în temeiul art. 1183 C. civ., susţinând în mod expres şi amplu argumentat că pârâta a acţionat contrar bunei-credinţe (cerinţelor impuse de art. 1170 şi 1183 alin. (2) C. civ.), prin aceea că a iniţiat negocierile fără să aibă intenţia de a încheia convenţia, a înţeles să menţină partea adversă într-o prelungită stare de incertitudine pe durata negocierilor şi a rupt intempestiv negocierile.

Raportat la apărările pârâtei invocate prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, potrivit cărora pârâta B. şi-a rezervat convenţional dreptul de a modifica condiţiile negocierii şi, prin Instrucţiunile transmise, s-a convenit că fiecare parte îşi va suporta propriile costuri cu negocierile, reclamanta a arătat în răspunsul la întâmpinare că:

- apărarea pârâtei ignoră dispoziţiile de ordine publică cuprinse în art. 1170 şi 1183 alin. (2) şi (3) C. civ., care limitează libertatea contractuală la necesitatea respectării obligaţiei de bună-credinţă la negocierea contractului;

- pârâta încearcă să susţină că, prin Instrucţiunile comunicate, şi-ar fi rezervat dreptul de a da dovadă de rea-credinţă şi de a nu se angaja juridic, astfel încât toate menţiunile exoneratoare de răspundere inserate de pârâtă în aceste Instrucţiuni sunt lipsite de valoare juridică şi de efecte, "fiind nule absolut întrucât încalcă o normă de ordine publică".

În cererea de apel, reclamanta a reluat susţinerea potrivit căreia clauzele de exonerare sau limitare a răspunderii inserate de pârâtă în Instrucţiunile pentru depunerea ofertei neangajante şi a celei angajante sunt nule absolut, ele încălcând dispoziţiile art. 1170 şi 1183 C. civ. .

Ca urmare, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a invocat direct în apel nulitatea absolută a clauzelor de exonerare sau limitare a răspunderii inserate în Instrucţiuni şi că, astfel, ar fi încălcate dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului ("tantum devolutum quantum iudicatum").

În realitate, reclamanta a invocat pe cale incidentală nulitatea absolută a Instrucţiunilor, prin răspunsul la întâmpinare formulat la prima instanţă. Reclamanta nu era obligată să solicite, printr-un capăt de cerere distinct, nulitatea absolută a acestor clauze, întrucât acest fel de nulitate poate fi invocată şi pe cale de excepţie, fără ca instanţa să pronunţe desfiinţarea contractului în dispozitivul hotărârii.

Reclamanta a respectat prevederile art. 478 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., invocând nulitatea absolută a Instrucţiunilor atât prin răspunsul la întâmpinare formulat la prima instanţă, cât şi prin motivele de apel, astfel încât nu se poate susţine că ar fi invocat alte motive decât cele de la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului, că ar fi schimbat cauza cererii de chemare în judecată sau că ar fi formulat pretenţii noi.

Ca urmare, este evident că instanţa de apel a stabilit în mod eronat limitele efectului devolutiv al apelului şi nu a verificat valabilitatea Instrucţiunilor, aplicând greşit prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. şi înlăturând în mod nelegal de la analiză acest motiv de apel. Astfel, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

3.2. Referitor la concursul dintre principiile libertăţii contractuale şi bunei-credinţe în negocierea unui contract, Înalta Curte reţine că, pentru ipoteza negocierilor organizate convenţional, cum este cazul Instrucţiunilor anterior menţionate, principiul libertăţii de a contracta se manifestă în sensul posibilităţii părţilor de a încheia convenţii nenumite în care să fie stipulate regulile şi condiţiile de desfăşurare a discuţiilor în vederea încheierii contractului. Obligaţia legală de bună-credinţă reglementată de art. 1183 alin. (2)-(4) C. civ. constituie însă o limitare a libertăţii contractuale, în sensul că părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligaţii.

Sancţionarea încălcării îndatoririi legale de bună-credinţă se realizează prin activarea răspunderii civile delictuale a partenerului culpabil de cauzarea unui prejudiciu, în condiţiile art. 1183 alin. (4) C. civ.

Nulitatea absolută a Instrucţiunilor, invocată de reclamantă, are ca temei interpretarea acestor convenţii ca legitimând o conduită a pârâtei contrare bunei-credinţe în negocieri. În această accepţiune, verificarea conduitei pârâtei ca fiind sau nu contrare bunei-credinţe este indisolubil legată de nulitatea invocată de reclamantă. Prin urmare, în mod eronat, instanţa de apel a considerat că, deşi nu poate constata nulitatea absolută a clauzelor de exonerare sau limitare a răspunderii inserate în cele două seturi de Instrucţiuni, poate analiza în mod separat dacă intimata pârâtă a fost sau nu de rea-credinţă atunci când a iniţiat, a continuat sau a întrerupt negocierile.

În esenţă, pot fi identificate două raţionamente alternative, care se exclud:

- fie Instrucţiunile sunt considerate valabile şi produc efecte între părţi ca şi clauze convenţionale de limitare a răspunderii, conduita pârâtei nefiind contrară bunei-credinţe;

- fie limitele libertăţii contractuale au fost depăşite prin conduita partenerului de negociere contrară bunei-credinţe, caz în care este atrasă răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 1183 alin. (4) C. civ.

Revenind la considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că raţionamentul instanţei de apel este contradictoriu, criticile ambelor părţi fiind întemeiate sub acest aspect.

Astfel, din perspectiva reclamantei (autoarea recursului principal), instanţa de apel reţine:

(i) pe de o parte, că intimata-pârâtă a rupt negocierile contrar bunei-credinţe;

(ii) pe de altă parte, că pârâta nu este ţinută să repare prejudiciul constând în cheltuielile angajate de reclamantă în vederea negocierilor întrucât în Instrucţiunile orientative pentru depunerea de oferte şi în Instrucţiunile pentru depunerea ofertelor obligatorii, acceptate de reclamantă, s-a prevăzut că fiecare parte/investitor va suporta propriile costuri aferente negocierilor, indiferent de rezultatul obţinut şi de motivul respingerii ofertei.

Din perspectiva pârâtei (autoarea recursului incident la considerente), instanţa de apel reţine:

(i) pe de o parte, că prejudiciul constând în cheltuielile angajate de reclamantă în vederea negocierilor nu poate fi reparat întrucât Instrucţiunile au ca efect limitarea răspunderii pârâtei;

(ii) pe de altă parte, că pârâta a rupt negocierile contrar bunei-credinţe, astfel că aceleaşi Instrucţiuni nu sunt aplicabile în privinţa dreptului de a exclude orice competitor fără notificare şi fără vreun motiv.

Caracterul contradictoriu al acestor motive reţinute de instanţa de apel rezultă clar din limitele de aplicare a principiilor libertăţii contractuale şi bunei-credinţe în negocierea unui contract. În cazul în care conduita părţii este contrară bunei-credinţe, părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea răspunderii partenerului vinovat, aşa cum prevăd normele de ordine publică reglementate la art. 1183 alin. (2) şi art. 1170 C. civ.

În consecinţă, este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

3.3. Celelalte motive de recurs invocate de părţi, referitoare la corecta aplicare a normelor de drept material, devin inutile, cât timp instanţa de apel nu a analizat integral motivele de apel, iar considerentele deciziei atacate sunt contradictorii.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1451 din 22 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor aceleiaşi decizii, va casa, în tot, decizia civilă atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1451 din 22 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva considerentelor aceleiaşi decizii.

Casează, în tot, decizia civilă nr. 1451 din 22 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 octombrie 2022.