Admissibility of civil nullity action for pre-insolvency contracts outside the suspect period under Law No. 85/2014

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la data de 10.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a Convenţiei nr. 6/07.03.2016 privind acordarea unui discount pe volumul de bunuri şi servicii tranzacţionate în anul 2015, obligarea pârâtei să restituie societăţii A. S.R.L. suma de 1.939.025,20 RON achitată în baza Convenţiei nr. 6/07.03.2016; obligarea pârâtei să achite dobânda legală calculată cu privire la această sumă, de la data plăţii şi până la data restituirii efective; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1235 şi următoarele, art. 1247 şi următoarele C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. a solicitat, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, respingerea acţiunii ca nefondată.

La termenul din 02.12.2021, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a rămas în pronunţare asupra acesteia.

Prin sentinţa nr. 252/LP/2021 din 16 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată având ca obiect nulitate act formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe, A. S.R.L. - prin lichidator judiciar B.. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în vederea soluţionării pe fond a litigiului.

Prin decizia nr. 89/2022-A din 5 aprilie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta B.., în calitate de lichidator al debitorului A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata C. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 252/LP/2021 din 16.12.2021 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a anulat-o, cu consecinţa trimiterii cauzei pentru o nouă judecare la aceeaşi instanţă, cu menţiunea că, la rejudecarea cauzei, vor fi avute în vedere cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii, la 20 aprilie 2022, anterior comunicării hotărârii recurate, pârâta C. S.R.L., prin avocat, a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea cererii de recurs, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, conform art. 497 C. proc. civ., apreciind ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării motivului de casare invocat, recurenta a susţinut admisibilitatea căii de atac a recursului, sens în care a făcut trimitere la unele considerente ale Deciziei nr. VII din 22 decembrie 1998 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii cu privire la dispoziţii similare din vechiul C. proc. civ., aplicabile, în accepţiunea recurentei, prin prisma dispoziţiilor similare.

În continuare, subsumat motivului de casare invocat, recurenta a arătat că, la momentul formulării declaraţiei de recurs, nu i se comunicase decizia, însă, având în vedere soluţia instanţei de fond, presupune că instanţa de apel a apreciat caracterul admisibil al acţiunii formulate.

Susţinând, aşadar, că soluţia a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, recurenta-pârâtă a arătat că, prin cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2018, (dosar asociat procedurii de insolvenţă a debitoarei), în temeiul art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, lichidatorul judiciar al societăţii reclamante a solicitat judecătorului sindic anularea plăţii în cuantum de 1.939.025,20 RON efectuată de către societatea debitoare faţă de recurenta-pârâtă (din prezenta cauză) în data de 07.12.2016, în temeiul Convenţiei nr. 6 încheiată între părţi în data de 07.03.2016, precum şi obligarea sa la plata sumei indicate mai sus, dar şi a dobânzii calculate cu privire la această sumă de la data plăţii şi până la data restituirii efective.

De asemenea, a mai arătat că, prin Decizia nr. 138/2021 pronunţată la 29.04.2021, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de anulare formulată de către administratorul judiciar al societăţii A. S.R.L., astfel încât, în urma soluţionării cu caracter definitiv a acestei cauze, Curtea de Apel Oradea a constatat că nu au fost îndeplinite condiţiile de fond prevăzute de art. 117 din Legea nr. 85/2014 în vederea anulării plăţii efectuate în temeiul acestui contract, instanţa de apel reţinând că plata s-a efectuat în afara perioadei suspecte de 2 ani, condiţia specială a încheierii convenţiei în interiorul perioadei suspecte fiind o condiţie de fond pentru anularea unui transfer fraudulos.

Totodată, a învederat că, prin formularea acţiunii pendinte, întemeiată pe dispoziţiile art. 1235, art. 1247 şi următoarele din C. civ., ne aflăm în prezenţa unui concurs între normele speciale ale Legii nr. 85/2014 (în temeiul cărora cauza fost soluţionată în mod definitiv, soluţia având autoritate de lucru judecat) şi dispoziţiile dreptului comun, reprezentate de prevederile C. civ. mai sus amintite. Or, astfel cum s-a statuat atât în practica judiciară şi în doctrină în mod constant, normele juridice aplicabile anulării transferurilor frauduloase prevăzute de legea insolvenţei sunt norme derogatorii de la dreptul comun, având prevalenţă.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, formularea acţiunii în anulare pe calea dreptului comun este inadmisibilă atâta timp cât există o procedură specială pentru desfiinţarea actelor de transfer fraudulos, neputând fi admisă eludarea unor dispoziţii şi termene speciale prin recurgerea la dispoziţiile dreptului comun, astfel cum s-a reţinut şi în practica judiciară.

Aşadar, în opinia recurentei, atâta timp cât societatea A. S.R.L. se află în procedura insolvenţei, lichidatorul judiciar este obligat să urmeze procedura specială reglementată de prevederile art. 117 din Legea nr. 85/2014, derogatorie de la cea general reprezentată de dispoziţiile C. civ., cu atât mai mult cu cât dispoziţia specială prevede o anumită procedură, anumite condiţii de fond pentru admiterea acţiunii în anulare, termene în care se poate formula acţiunea în anulare, instanţa competentă material şi teritorial să soluţioneze acţiunea.

Prin urmare, în accepţiunea recurentei, atâta timp cât există norme speciale care reglementează un raport juridic de drept material sau procesual incidente în materia insolvenţei, acestea au prevalenţă faţă de dispoziţiile de drept comun consacrate de legea civilă sau procesual civilă, astfel că, a reţine o interpretare în sens contrar înseamnă a se admite că lichidatorul judiciar are posibilitatea de a reitera o acţiune în anulare ori de câte ori fie nu a introdus o acţiune în anulare, cu respectarea prevederilor speciale, fie o astfel de acţiune a fost respinsă, tocmai în considerarea neîndeplinirii acestor condiţii, precum în cauza pendinte.

Astfel, în opinia recurentei, acţiunea în anularea unui act încheiat de către debitorul supus procedurii speciale reglementate de legea insolvenţei este guvernată exclusiv de prevederile legii speciale, prevederile dreptului comun privind nulitatea nefiind compatibile cu acestea, devenind, astfel, inaplicabile.

De asemenea, evocând dispoziţiile art. 10 din C. civ., recurenta a conchis în sensul că legea specială are prioritate faţă de legea generală, se completează cu legea generală (pentru aspectele nereglementate), este de strictă interpretare, nu este susceptibilă de extrapolare şi nu poate fi aplicată prin analogie.

Pe cale de consecinţă, apreciază că în mod pertinent instanţa de fond a reţinut că reclamanta a înţeles să reitereze acelaşi demers de reîntregire a patrimoniului debitoarei prin formularea prezentei acţiuni, prin invocarea temeiurilor de drept echivalente din dreptul comun, respectiv, dispoziţiile legale din Noul C. civ. referitoare la cauza ilicită.

Prin urmare, arată că în mod legal instanţa de fond a reţinut următorul considerent-premisă pentru susţinerea caracterului fondat al excepţiei inadmisibilităţii:

"acţiunea este inadmisibilă în contextul în care legiuitorul prevede o procedură specială pentru acest tip de acţiune, precum şi anumite condiţii de admisibilitate, fiind, astfel, aplicabil principiul specialia generalibus derogant".

De asemenea, a mai arătat că, în susţinerea acestor aspecte juridice concludente pentru soluţionarea cauzei pendinte, instanţa a făcut trimitere la considerentele Deciziei nr. 2191/05.11.2020 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din care recurenta a evocat anumite considerente apreciate ca relevante.

De asemenea, a mai învederat că lichidatorul judiciar are prerogativa recunoscută de legea specială a insolvenţei de a solicita anularea unor transferuri frauduloase încheiate de către debitoare anterior deschiderii procedurii insolvenţei, cu respectarea condiţiilor şi termenelor speciale reglementate de legea insolvenţei în acest scop.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Prin memoriul de recurs, pârâta C. S.R.L. a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, criticile formulate vizând chestiunea admisibilităţii acţiunii în constatarea nulităţii actului atacat întemeiată pe dreptul comun/frauda la lege.

În esenţă, recurenta arată că, în cauza dedusă judecăţii, există un concurs între normele speciale ale Legii nr. 85/2014 şi dispoziţiile dreptului comun (C. civ.), susţinând că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, întrucât legiuitorul a prevăzut o procedură specială pentru acest tip de acţiune, indicând în acest sens dispoziţiile art. 117 din Legea nr. 85/2014.

În realitate, dispoziţia care consacră exclusivitatea acţiunilor prevăzute la art. 117 din aceeaşi lege, prin care se tinde la anularea actelor încheiate de debitor în cei doi ani anterior deschiderii procedurii insolvenţei, este prevăzută de dispoziţiile art. 122 alin. (7) din Legea nr. 85/2014: De la data deschiderii procedurii de insolvenţă, anularea unor acte încheiate de debitor în cei 2 ani anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, pentru motivul fraudei în dauna creditorilor, se poate face exclusiv prin intermediul acţiunilor prevăzute la art. 117.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine, în acord cu hotărârea instanţei de apel, că sfera de aplicare a exclusivităţii/procedurii speciale de anulare a actelor frauduloase, instituite prin dispoziţiile art. 122 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, vizează numai acţiunile prin care se urmăreşte anularea unor astfel acte încheiate de debitor în interiorul perioadei suspecte, adică în cei 2 ani anterior deschiderii procedurii de insolvenţă, nefiind recunoscut un astfel de demers, raportat la aceeaşi perioadă, şi pe calea dreptului comun.

Altfel spus, dispoziţiile evocate interzic valorificarea, pe calea dreptului comun, a remediilor prin care se tinde la anularea actului fraudulos încheiat în intervalul de timp mai sus arătat, în paralel/alternativ cu procedura insolvenţei.

Această sancţiune, însă, privită ca un fine de neprimire, trebuie analizată exclusiv prin prisma condiţiei instituite de legiuitor, respectiv aceea ca actul a cărui anulare se solicită să fi fost încheiat în interiorul perioadei suspecte, adică în intervalul celor 2 ani înainte de data deschiderii procedurii de insolvenţă.

Însă, în ipoteza în care actul a cărui anulare se solicită nu a fost încheiat în interiorul perioadei de 2 ani anteriori deschiderii procedurii, aşa cum este cazul în litigiul pendinte, nulitatea acestuia nu poate fi constatată de judecătorul-sindic, care are în competenţă exclusiv acţiunile prevăzute de art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, printre care se regăseşte şi (i) judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru anularea unor acte ori operaţiuni frauduloase, potrivit prevederilor art. 117-122 şi a acţiunilor în nulitatea plăţilor sau operaţiunilor efectuate de către debitor, fără drept, după deschiderea procedurii.

Reţinând, aşadar, că acţiunile prevăzute la art. 117 din Legea nr. 85/2014 exclud o acţiune în anulare de drept comun doar în situaţia în care actul a cărui nulitate se solicită a fost încheiat în interiorul perioadei suspecte, adică în intervalul de 2 ani înainte de data deschiderii procedurii, precum şi faptul că, în dosarul asociat procedurii de insolvenţă a debitoarei, indicat de recurentă, Curtea de Apel Oradea a respins ca neîntemeiată cererea de anulare formulată de administratorul judiciar al societăţii reclamante A. S.R.L. pe motiv că plata s-a efectuat în afara perioadei suspecte de 2 ani, rezultă că acţiunea în anularea unor acte încheiate în afara perioadei suspecte poate fi analizată pe calea dreptului comun.

Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 89/2022 -A din 5 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar, de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 5878 RON.

Faţă de soluţia de respingere a recursului, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5878,00 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 89/2022 -A din 5 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 5878,00 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2022.