Insurance coverage for storm damage partially caused by non-insured drought: proportional liability and interpretation of total destruction clauses

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 30 martie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.315.909 RON, reprezentând sume datorate cu titlu de despăgubiri în temeiul poliţei de asigurare seria x nr. x/05.05.2017 încheiată între părţi; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei datorate cu titlu de despăgubire, începând cu data de 30.01.2018 (data refuzului de plată emis de către B.), actualizată în mod corespunzător până la plata efectivă a întregului debit restant; cu obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2199 şi următoarele din C. civ. (2009).

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins cererea formulată de reclamantă, de încuviinţare a probei cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea agricolă, ca inutilă cauzei.

Prin sentinţa nr. 877/2019 din 8 octombrie 2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată şi a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii din 16 aprilie 2019 şi sentinţei nr. 877/2019, reclamanta A. S.A. a formulat apel, solicitând, în principal, în temeiul art. 480 alin. (2) şi alin. (3) din C. proc. civ., admiterea apelului, anularea încheierii şi a sentinţei apelate, trimiterea cauzei spre rejudecare unei instanţe egale în grad cu prima instanţă, având în vedere faptul că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului procesului; în subsidiar, în temeiul art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârilor, iar, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată şi precizată, şi obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor.

Prin încheierea din 6 iulie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a încuviinţat proba cu expertiza tehnică în specialitatea agricultură, solicitată de apelanta-reclamantă A..

Prin încheierea din 12 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă a respins ca nefondată cererea de recuzare a expertului în specialitatea agricultură, formulată de intimata-pârâtă B.. De asemenea, prin aceeaşi încheiere, instanţa a respins cererea de refacere a raportului de expertiză şi de încuviinţare a obiecţiunilor la raportul de expertiză formulate de aceeaşi parte.

Prin decizia civilă nr. 568/A din 7 decembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 877/2019 din 8 octombrie 2019 şi a încheierii civile din data de 16 aprilie 2019, pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.

A schimbat în tot sentinţa apelată şi a admis acţiunea reclamantei.

A obligat pârâta B. S.A. la plata sumei de 1.315.909 RON cu titlu de despăgubiri, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 30.01.2018 şi până la data plăţii.

A obligat pârâta la plata cheltuielilor parţiale de judecată în sumă de 30.813,46 RON.

Împotriva încheierii civile pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în şedinţa publică din data de 12.10.2020, a încheierii pronunţate în şedinţa publică din data de 06.07.2020 şi împotriva deciziei civile nr. 568/2020 pronunţate în data de 07.12.2020 de către Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2018, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea încheierilor şi a deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare către o altă instanţă de acelaşi grad, iar, în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului dosar.

În esenţă, a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile legale în materie de asigurare, întrucât asigurarea încetase anterior evenimentului asigurat prin (a) ajungerea la termen a asigurării - recolta matură nu a fost ridicată şi (b) recolta matură neridicată fusese distrusă într-o proporţie mare de un eveniment neasigurat; instanţa a încălcat dreptul la apărare prezumând ca dovedite aşa numite fapte notorii nepuse în discuţia părţilor; instanţa a încălcat formele de procedură, încuviinţând o probă inadmisibilă; instanţa de apel nu a motivat înlăturarea apărării privind încetarea răspunderii B. odată cu maturitatea recoltei, sens în care a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

I. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a formulat următoarele critici:

a. Încălcarea principiului contradictorialităţii şi a principiului rolului activ al instanţei în soluţionarea cauzei - instanţa de apel a apreciat că ar fi de notorietate existenţa evenimentului "C." şi efectele sale asupra recoltelor, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect.

Detaliind, recurenta arată că, în considerentele deciziei recurate, instanţa a reţinut că intervenirea evenimentului "C." în data de 17.09.2017 ar fi fost de notorietate:

"efectele produse au afectat atât culturile cât şi construcţiile, în mod semnificativ pe raza judeţului Timiş, viteza maximă a vântului fiind de aproximativ 120 km/h".

Sub acest aspect, recurenta afirmă că niciuna dintre părţi nu a susţinut că evenimentul ar fi fost de notorietate şi că ar fi afectat în mod semnificativ culturile şi nici instanţa nu a pus, din oficiu, în discuţie calificarea evenimentului şi a consecinţelor sale ca fiind de notorietate.

În altă ordine de idei, se susţine că, prin hotărârea recurată, a fost încălcat şi principiul rolului activ al judecătorului, astfel cum este reglementat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care impune judecătorului să se pronunţe asupra a tot ceea s-a cerut, fără însă a fi depăşite limitele învestirii. Astfel, se arată că, dacă aprecia că erau necesare lămuriri cu privire la aceste aspecte cu ocazia deliberării, instanţa de judecată avea obligaţia de a repune cauza pe rol.

Totodată, a susţinut şi că, potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (6) C. proc. civ., instanţa trebuie să îşi întemeieze hotărârea numai pe motivele de fapt şi de drept supuse în prealabil dezbaterii contradictorii.

Mai arată că o altă cerinţă a principiului contradictorialităţii o reprezintă punerea în discuţia părţilor a tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept invocate, aşa cum prevede art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor pretinsul caracter de notorietate al furtunii şi al efectelor sale - pe care recurenta arată că îl contestă. Totodată, se mai arată că, din înscrisurile depuse odată cu cererea de chemare în judecată, reiese că, pentru suprafeţe similare, intimata a apreciat că pierderile ar fi datorate secetei - în scopul de a-şi putea exprima un punct de vedere.

Aşadar, având în vedere că, în practicaua hotărârii recurate, nu există nicio menţiune cu privire la punerea în discuţia părţilor a pretinsei calificări a evenimentului "C." şi a consecinţelor sale ca fiind de notorietate, recurenta apreciază că decizia a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că:

b. Instanţa de apel a încălcat limitele devoluţiunii în apel - încălcarea art. 477 şi 478 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta arată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel avea obligaţia de a răspunde tuturor apărărilor pe care le-a invocat în faţa primei instanţe şi a instanţei de apel.

Totodată, în considerarea faptului că cererea de apel formulată de intimată nu era limitată la anumite soluţii din dispozitiv şi că intimata solicitase anularea sentinţei primei instanţe, recurenta susţine că devoluţiunea opera cu privire la întreaga cauză, aşa cum prevede art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, afirmă că, şi în situaţia în care criticile apelantei erau limitate la anumite aspecte ale judecăţii în prima instanţă, în faza apelului era necesară evaluarea tuturor apărărilor B..

Prin urmare, faţă de împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat apărările invocate de B. prin întâmpinarea la apel şi în faţa primei instanţe referitoare la încetarea răspunderii odată cu maturitatea recoltei, recurenta solicită admiterea recursului iar, în temeiul art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 5 şi art. 497 C. proc. civ., casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanţe.

II. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că:

a. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1266 alin. (1) şi art. 1270 C. civ. raportate la art. 2201 C. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că, prin decizia recurată, primind criticile reclamantei, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 8.2.3 lit. d) din Contractul de asigurare potrivit cărora "Răspunderea Asigurătorului şi contractul de asigurare încetează:(...) d) odată cu distrugerea culturii din orice alte cauze neasigurate" ar trebui interpretate după sensul literal al termenilor.

În susţinerea criticii, recurenta învederează faptul că, deşi instanţa de apel ar fi trebuit să interpreteze prevederile contractuale în raport de voinţa părţilor, iar nu în raport de sensul literal al termenilor, potrivit art. 1266 alin. (1) C. civ., aceasta s-a raportat la sensul literal al termenului "distrugere", cel menţionat de Dicţionarul explicativ al limbii române (ediţia a II-a revăzută şi adăugită) - Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.

Se mai arată că, în contractul de asigurare, cultura este definită în mod global/unitar, iar nu pe porţiuni sau parcele, astfel încât şi asigurarea are caracter unitar, neputând fi scindată pentru o parte a culturii. Astfel, recurenta susţine că o astfel de interpretare ar fi fost în acord cu dispoziţiile art. 2201 C. civ. care prevede cerinţele esenţiale ale poliţei de asigurare.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că voinţa părţilor a fost aceea de a stabili că obiectul asigurării este întreaga recolta, iar nu părţi ale acesteia care ar fi scindate în parcele.

Prin urmare, solicită a se observa că decizia este fundamentată pe această interpretare nelegală a contractului de asigurare, acesta fiind motivul pentru care este înlăturată apărarea B. cu privire la încetarea contractului de asigurare ca urmare a intervenirii riscului neasigurat.

În plus, mai susţine că instanţa de apel nu a ţinut seama de caracterul aleatoriu al contractului de asigurare care expune ambele părţi la riscul unei pierderi, dar şi la şansa unui câştig, precum şi că asigurarea de recolte este o asigurare facultativă, pe care asigurătorul o acceptă în considerarea stării bunului respectiv de la momentul încheierii poliţei.

Totodată, afirmă că, prin contractul de asigurare sunt delimitate precis riscurile pe care asigurătorul acceptă să le acopere în schimbul primei achitate de către intimată, precum şi riscurile excluse de la asigurare.

Or, în situaţia în care intimata ar avea vocaţia de a solicita repararea unor pagube produse într-o anumită măsură de un risc neasigurat, asigurătorul ar fi lipsit de şansa de a obţine un câştig, întrucât intervenţia, chiar şi parţială a unui risc neasigurat, determină o modificare a recoltei asigurate, astfel încât aceasta nu mai prezintă caracteristicile celei avute în vedere de asigurător la momentul încheierii contractului.

Pentru aceste motive, consideră că interpretarea oferită de instanţa de apel nu ţine seama de scopul contractului, astfel cum prevede art. 1266 C. civ., oferind contractului de asigurare caracteristicile unei liberalităţi - asigurătorul fiind practic în situaţia de a acoperi orice pierderi ale reclamantei, indiferent dacă acestea rezultă din riscuri asigurate sau nu - contravenind flagrant voinţei reale a părţilor de la momentul încheierii contractului.

Aşadar, susţine că, interpretând literal dispoziţiile contractului de asigurare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1266 alin. (1) C. civ. care interzic interpretarea prevederilor contractuale după sensul literal al acestora.

Totodată, mai arată că, în cazul intervenirii atât a unui risc asigurat, cât şi a unui risc neasigurat, instanţa de apel a apreciat că răspunderea asigurătorului va fi proporţională cu riscul asigurat produs.

Recurenta susţine, aşadar, că, prin încălcarea regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1266 alin. (1) C. civ. şi prin extinderea prevederilor contractuale dincolo de voinţa reală a părţilor, este încălcat însuşi principiul forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1270 C. civ., care se opune atât părţilor, cât şi instanţei de judecată.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta susţine că:

b. Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1412 alin. (2) C. civ.

În acest sens, recurenta afirmă că, deşi prin apărările formulate în faţa instanţelor de fond, a arătat că răspunderea sa înceta la momentul în care recolta ajungea la maturitate, aspect convenit de părţi prin art. 5.5. din Condiţiile de asigurare, instanţa de apel nu a analizat această apărare a B. - aspect pe care îl critică atât sub aspectul nemotivării hotărârii, cât şi sub aspectul încălcării limitelor devoluţiunii în apel.

În plus, arată că, dispunând obligarea B. la plata indemnizaţiei de asigurare, instanţa de apel a ignorat art. 1412 alin. (2) C. civ. cu privire la efectele împlinirii unui termen extinctiv.

În acest sens, arată că, deşi în conformitate cu prevederile acestui text de lege, efectul împlinirii termenului extinctiv constă în stingerea obligaţiei, instanţa de apel a nesocotit această prevedere legală, precum şi dispoziţiile art. 2201 alin. (1) lit. d) C. civ. care menţionează că momentul încetării răspunderii asigurătorului este un element obligatoriu al contractului de asigurare.

Cu toate acestea, ignorând dispoziţiile art. 1412 alin. (2) C. civ., instanţa a considerat că, la data producerii pretinsului eveniment asigurat, contractul de asigurare ar fi fost încă în vigoare, inclusiv sub aspectul obligaţiei B. de plată a indemnizaţiei de asigurare.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta susţine că:

c. Instanţa de apel nu a ţinut cont de caracterul aleatoriu al contractului de asigurare şi de art. 2216 C. civ.

Detaliind, recurenta arată că, în strânsă legătură cu precedentele critici, instanţa a ignorat dispoziţiile art. 2216 C. civ. care impun asiguratului să se îngrijească de bunul asigurat, ca efect al caracterului aleatoriu al contractului de asigurare, interpretând contractul în sens literal, îndepărtându-se de la scopul contractului şi refuzând să dea curs prevederilor legale şi convenţionale care impuneau încetarea răspunderii B. atunci când intervenirea riscului asigurat nu mai putea fi rezultat al hazardului.

În acest sens, arată că această obligaţie revine asiguratului tocmai în virtutea caracterului aleatoriu al contractului de asigurare, întrucât intervenirea evenimentului asigurat trebuie să fie exclusiv rezultatul hazardului, nu şi a atitudinii părţii care, ştiind că va fi despăgubit pentru pagubele produse bunului său, va fi tentat să nu mai aibă grijă de acesta.

Evocând dispoziţiile art. 1173 C. civ., recurenta afirmă că un element esenţial al contractelor aleatorii îl reprezintă evenimentul viitor şi incert de care depinde câştigul urmărit de părţile contractante - riscul asigurat în cazul de faţă.

În plus, mai arată că raţiunea termenului extinctiv mai sus menţionat este strâns legată de obligaţia asiguratului de a se îngriji de bunul asigurat. Astfel, asigurătorul nu poate fi ţinut să acorde indemnizaţii pentru distrugerea unui bun ce nu este rezultatul numai al riscului asigurat, ci şi al faptei asiguratului.

Nu în ultimul rând, subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenta susţine că:

d. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1321 şi art. 1401 alin. (1) C. civ.

Detaliind, arată că instanţa de apel a reţinut faptul că nu ar putea fi acordate efecte juridice apărărilor B. referitoare la încetarea contractului (ca urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii a intervenirii unui risc neasigurat), întrucât B. nu ar fi comunicat intimatei că înţelege să rezilieze poliţa ori că a constatat contractul încetat de drept.

Sub acest aspect, recurenta susţine că apărările sale au fost în sensul că intervenirea riscului asigurat, în forma prevăzută de art. 8.2.3 lit. d) din Condiţiile de asigurare reprezintă o condiţie rezolutorie, iar ca urmare a intervenirii secetei, această condiţie rezolutorie s-a împlinit, producând efecte retroactive.

În acest sens, solicită a se observa că, potrivit art. 1321 C. civ., contractele încetează ca urmare a îndeplinirii condiţiei, iar, ca efect al încetării contractului, părţile sunt liberate de obligaţiile asumate, aşa cum prevede art. 1322 C. civ.

În ceea ce priveşte condiţia, ca modalitate a obligaţiilor, recurenta arată că aceasta este definită de art. 1401 alin. (1) C. civ. ca fiind acel eveniment viitor şi nesigur care determină desfiinţarea obligaţiei.

Aşadar, recurenta solicită a se observa că, în contractul de asigurare, în clauzele 8.2.3 şi 5.3, părţile au reprodus efectele pe care legiuitorul le-a dat îndeplinirii condiţiei rezolutorii, respectiv desfiinţarea contractului de asigurare.

În legătură cu efectele pe care îndeplinirea condiţiei le produce, recurenta arată că în doctrină s-a arătat că, într-o astfel de situaţie, contractul va fi desfiinţat de drept, fără a fi necesară nicio altă formalitate, iar efectele acesteia nu pot fi înlăturate prin voinţa unilaterală a uneia dintre părţi.

Arată că în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1407 alin. (1) C. civ., astfel încât, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, în cazul încetării contractului ca urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii, nu era necesară emiterea unei notificări cu privire la îndeplinirea condiţiei, motiv pentru care solicită a se constata că decizia este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 1401, art. 1407, art. 1321 şi art. 1322 C. civ.

III. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia nu este motivată.

Detaliind, recurenta a susţinut că deciziei recurate îi lipsesc considerentele pentru care instanţa de apel a înlăturat apărările B. privind încetarea contractului de asigurare anterior evenimentului asigurat - încetare care a intervenit prin împlinirea termenului asigurării înainte de C. în condiţiile art. 1412 alin. (2) C. civ. şi art. 5.5. din Condiţiile de asigurare.

Aşadar, recurenta consideră că instanţa de apel nu a arătat de ce a înlăturat apărarea sa, în sensul că recolta era ajunsă la maturitate şi trebuia recoltată anterior producerii evenimentului asigurat. Dacă ar fi fost analizate aceste apărări, recurenta susţine că s-ar fi ajuns la concluzia contrară celei reţinute de instanţă, respectiv aceea că asigurarea încetase în condiţiile art. 5.5. din Condiţiile de asigurare, anterior momentului evenimentului asigurat invocat.

În altă ordine de idei, se arată că motivarea instanţei de apel porneşte de la prezumţia că poliţa era valabilă la momentul intervenirii furtunii (evenimentul asigurat) şi se rezumă doar la a arăta că nu întreaga cultură a fost compromisă de secetă.

În această privinţă, recurenta afirmă că, prin apărările formulate prin întâmpinarea la apel şi în faţa primei instanţe, a invocat, pe cale de apărare, încetarea contractului de asigurare înainte de intervenirea pretinsului eveniment de "C." (17.09.2017), prin împlinirea termenului, în condiţiile art. 1412 alin. (1) C. civ. şi ale art. 5.5. din Condiţiile de asigurare, ca o consecinţă a faptului că plantele erau deja ajunse la maturitate înaintea datei de 17.09.2017, invocând şi încetarea răspunderii sale ca urmare a intervenirii riscului neasigurat de secetă, în condiţiile art. 8.2.3. din Condiţiile de asigurare.

Prima instanţă s-a oprit doar asupra apărării B. cu privire la distrugerea recoltei prin secetă (intervenirea riscului neasigurat de secetă) anterior datei de 17.09.2017, reţinând că acest eveniment a condus la încetarea contractului de asigurare în condiţiile art. 8.2.3. din Condiţiile de asigurare, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată, nefiind analizate celelalte apărări de fond ale B..

În schimb, cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de apel nu a analizat toate apărările formulate de B. atât prin întâmpinarea la apel, cât şi în faţa primei instanţe.

Totodată, susţine că, în cuprinsul deciziei recurate, nu se regăsesc motivele pentru care contractul de asigurare nu ar fi încetat înaintea intervenirii evenimentului C.. Mai susţine că instanţa de apel nu a arătat nici care au fost motivele pentru care a înlăturat/nu a avut în vedere (i) recunoaşterile părţii adverse, (ii) proba cu martorul D. administrată în faţa primei instanţe şi (iii) înscrisurile depuse de intimată odată cu cererea de chemare în judecată cu privire la existenţa evenimentului secetă şi cu privire la efectele produse de acest eveniment.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că B. nu ar fi adus nicio probă în susţinerea afirmaţiei că recolta ar fi fost distrusă de secetă, cu excepţia Adresei Direcţiei Agricole Timiş.

Cu toate acestea, recurenta susţine că, atât în faţa primei instanţe, cât şi prin întâmpinarea la cererea de apel şi cu ocazia dezbaterilor asupra apelului, a opus, în condiţiile art. 348 alin. (1), art. 349 alin. (1) şi 350 alin. (1) C. proc. civ., recunoaşterile reclamantei din cuprinsul cererii de apel, a cererii de chemare în judecată şi a răspunsului la întâmpinare din care reieşea că recoltele respective au fost afectate de secetă.

În analiza acestui motiv de recurs, recurenta solicită a se avea în vedere că, potrivit art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., în considerentele unei hotărâri judecătoreşti este necesar să fie incluse şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, iar, prin pronunţarea unei hotărâri nemotivate, instanţa de apel i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În cele ce urmează, recurenta a formulat critici de nelegalitate faţă de încheierea din data de 06.07.2020.

1. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că încheierea nu conţine motivele pentru care instanţa a înlăturat apărările B. faţă de cererea de efectuare a unui raport de expertiză în specialitatea agricultură.

Detaliind, recurenta susţine că, la termenul de judecată din data de 06.07.2020, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor încuviinţarea probelor solicitate în faza apelului.

Făcând trimitere la conţinutul respectivei încheieri, recurenta afirmă că s-a opus încuviinţării probei cu expertiză tehnică în specialitatea agricultură pentru argumentele susţinute la acea dată.

Cu toate acestea, autoarea prezentului demers judiciar arată că încheierea din data de 06.07.2020 nu cuprinde nicio expunere a motivelor pe care instanţa de apel le-a avut în vedere pentru înlăturarea susţinerilor sale, menţionându-se în dispozitivul încheierii numai că instanţa apreciază proba drept admisibilă şi concludentă.

Astfel, susţine că hotărârea recurată este nemotivată, nerespectând cerinţele prevăzute de art. 233 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., potrivit cărora încheierile de şedinţă trebuie să conţină, pe lângă soluţia luată de instanţă, şi motivele de drept şi de fapt avute în vedere.

Cu referire specială la încheierea prin care instanţa încuviinţează o probă, în ciuda opoziţiei uneia dintre părţi, recurenta susţine că, în doctrină, s-a arătat că trebuie indicate temeiurile pentru care proba a fost încuviinţată sau respinsă, pentru a acorda posibilitatea instanţei de control judiciar să aprecieze asupra legalităţii încheierii. Mai arată că, în acest sens, este şi practica instanţei supreme.

2. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 255, art. 258 şi art. 330 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta afirmă că proba cu expertiză tehnică în specialitatea agricultură era inadmisibilă pentru soluţionarea unor probleme de drept, fiind încuviinţată cu încălcarea art. 330 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, mai arată că, deşi această probă nu era admisibilă în cazul dedus judecăţii, potrivit art. 330 alin. (1) C. proc. civ., au fost încălcate şi dispoziţiile art. 255 şi art. 258 din Cod, care impun încuviinţarea unor probe admisibile potrivit legii.

Mai arată că proba a fost propusă de intimată atât în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de apel, pentru combaterea apărărilor B. referitoare la încetarea contractului de asigurare ca urmare a intervenirii unui risc neasigurat, în condiţiile art. 1321 şi art. 1401 alin. (1) C. civ. şi al art. 8.2.3 din Contractul de asigurare.

Mai mult, afirmă că, prin obiectivele 2 şi 3 propuse de reclamantă, i s-a solicitat expertului să stabilească aspecte de drept în legătură cu cauza, respectiv întinderea prejudiciului şi a despăgubirilor aferente pretinse de intimată, cu toate că stabilirea întinderii prejudiciului este de competenţa instanţelor de judecată, prin aplicarea normelor legale sau convenţionale de evaluare a prejudiciului.

Mai arată că, în contradicţie cu dispoziţiile art. 330 alin. (1) C. proc. civ., prin expertiză s-a urmărit rezolvarea unor probleme de drept, iar nu lămurirea situaţiei de fapt, dovadă în acest sens fiind înseşi concluziile raportului de expertiză, prin care nu numai că a fost stabilită pretinsa întindere a prejudiciului, ci expertul desemnat a menţionat că prejudiciul ar fi datorat de B..

În final, recurenta a formulat critici de nelegalitate faţă de încheierea din data de 12.10.2020.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că încheierea este nemotivată.

Detaliind, recurenta a arătat că, prin cererea de recuzare a expertului numit, pe care formulat-o în temeiul art. 332 şi art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., a solicitat instanţei de apel să constate că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea expertului.

Cu toate acestea, recurenta susţine că, în încheierea din data de 12.10.2020, nu sunt prezentate motivele pentru care a fost respinsă cererea de recuzare sub aspectul ignorării unei probe încuviinţate de instanţa de judecată şi a preluării criticilor formulate de partea adversă în combaterea respectivei probe, respectiv, sub aspectul solicitării unor lămuriri de la un terţ de proces, exclusiv în interesul intimatei.

În acest sens, solicită a se observa că instanţa de apel a prezentat susţinerile B. fără a preciza care sunt motivele pentru care a apreciat că aceste fapte nu nasc îndoieli cu privire la imparţialitatea expertului, limitându-se la precizarea rolului probei cu expertiză în procesul civil şi la a arăta motivele pentru care consideră că preluarea susţinerilor intimatei nu ar reprezenta un motiv de recuzare.

La 16 aprilie 2021, respectiv, la 19 aprilie 2021, intimata-reclamantă, prin avocat, a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată, cu obligarea recurentei la achitarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

La 18 mai 2021, recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor invocate prin întâmpinare, reiterând solicitarea de admitere a recursului.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului către părţi.

Prin încheierea de şedinţă din 7 iunie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierilor de şedinţă din 6 iulie 2020 şi 12 octombrie 2020 şi a deciziei civile nr. 568/A din 7 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, stabilind, totodată, termen de judecată la 11 octombrie 2022, ora 1000, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea principiului contradictorialităţii şi cel al rolului activ prin aceea că instanţa de apel a apreciat că ar fi de notorietate existenţa evenimentului "C." şi efectele sale asupra recoltelor, fără a pune în discuţia părţilor acest aspect, în condiţiile în care niciuna dintre părţi nu a susţinut că evenimentul ar fi fost de notorietate şi că ar fi afectat în mod semnificativ culturile.

Răspunzând criticii formulate, Înalta Curte reţine că autoarea prezentului demers judiciar nu poate susţine cu temei că incidenţa acestui eveniment a fost antamată pentru prima dată în etapa procesuală a apelului, în condiţiile în care respectivul eveniment meteorologic a fost invocat de reclamantă, de la bun început, prin însăşi cererea de chemare în judecată, în susţinerea căreia a precizat că pretenţiile formulate îşi găsesc justificarea şi prin raportare la anumite documente (arătate ca fiind comunicate pârâtei la data de 14.11.2017), sens în care a făcut trimitere atât la constatările delegatului B. notate în cuprinsul procesului-verbal de constatare a pagubei, cât şi la o adresă (nr. x/22.09.2017) emisă de Administraţia Naţională de Meteorologie Centrul Meteorologic Regional Banat Crişana (document depus ca anexa nr. 4.1 la cererea de chemare în judecată).

Astfel, din verificările efectuate, reiese că, potrivit documentelor aflate la dosarul primei instanţe, reclamanta a depus, printre altele, atât o adresă oficială emisă de Centrul Meteorologic Regional Banat-Crişana, la solicitarea acesteia, care confirmă evenimentul meteorologic "C." produs în data de 17.09.2017 în zona localităţilor Săcălaz, Becicherecu Mic, Biled, Dudeştii Noi, Satchinez (aflată la dosar fond), cât şi un proces-verbal definitiv din 05.10.2017, de constatare a pagubelor produse culturilor agricole aparţinând A., întocmit de un delegat al recurentei (aflat atât la fila 30-anexa 2/83, cât şi la dosar fond), în care la rubrica "data şi cauza care a produs pagubele" apare menţiunea olografă "C. 17.09.2017".

Prin urmare, având în vedere că recurenta a avut cunoştinţă de la bun început de susţinerile reclamantei, inclusiv pe acest aspect, fără a nega sau contesta manifestarea respectivului eveniment meteorologic invocat, critica prin care, în această etapă procesuală, susţine că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor calificarea evenimentului "C." şi a consecinţelor sale ca fiind de notorietate apare ca lipsită de temei, în condiţiile în care la dosar existau înscrisuri care confirmă aprecierea făcută de instanţa de apel asupra evenimentului "C." produs la 17.09.2017, iar calificarea ca fiind de notorietate a acestui eveniment este un aspect de temeinicie, ce ţine de administrarea şi aprecierea probelor.

Este neîntemeiată şi următoarea critică prin care recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat limitele devoluţiunii în apel (art. 477 şi art. 478 C. proc. civ.) prin aceea că nu a analizat apărările B. formulate prin întâmpinarea la apel şi în faţa primei instanţe referitoare la încetarea răspunderii sale.

Fără a nega faptul că, în stabilirea limitelor efectului devolutiv, instanţa de apel trebuie să se raporteze nu numai la cererea de apel, ci şi la întâmpinarea intimatului, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., cu toate acestea, instanţa nu este obligată să răspundă tuturor susţinerilor formulate de partea adversă prin întâmpinare, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare aspectele considerate esenţiale, astfel încât eventuala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării sau o încălcare a limitelor devoluţiunii în apel, fiind suficient ca judecătorul să fi examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate.

Prin urmare, doar în condiţiile în care omisiunea este decisivă, afectează echitatea procedurii sau denotă lipsa de "ascultare" a părţii poate genera casarea hotărârii.

În speţă, însă, se constată că, faţă de apărările formulate, prin care pârâta B. a susţinut, în esenţă, încetarea integrală a contractului, iar nu parţială, în limita pagubei suferite ca urmare a riscului neasigurat (seceta), instanţa de apel a reţinut că "raportat la apărările pârâtei intimate, însuşite de prima instanţă, în sensul că de fapt aspectul care a afectat cultura a fost seceta, eveniment anterior furtunii, şi care nu era asigurat, deoarece poliţa nu poate acoperi pagubele astfel produse, aceasta apreciază că nu se cuvine nicio despăgubire, alegând să nu răspundă efectiv şi motivat ipotezei subsidiare prezentate de reclamanta apelantă, în sensul afectării unei părţi din cultură."

Totodată, instanţa de apel a mai reţinut şi faptul că nu a devenit incidentă clauza de încetare a contractului, câtă vreme nu s-a făcut dovada de către intimată că producerea riscului neasigurat ar fi determinat compromiterea totală a culturii.

Prin urmare, având în vedere că, prin toate apărările formulate, pârâta a exclus orice răspundere contractuală faţă de prejudiciul încercat de reclamantă, instanţa de apel a statuat asupra faptului că pârâta trebuia să îşi asume obligaţiile stabilite în poliţa de asigurare, numai în raport cu pagubele produse de C., fără a se lua în calcul suprafaţa recoltată deja ori afectată de secetă. Astfel, instanţa de apel nu era obligată să răspundă în mod exhaustiv tuturor argumentelor formulate prin întâmpinare.

În continuare, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, printr-o primă critică, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1266 alin. (1) şi ale art. 1270 C. civ. raportat la art. 2201 C. civ.

În concret, recurenta a arătat că, în cazul intervenirii atât a unui risc asigurat, cât şi a unui risc neasigurat, instanţa de apel a apreciat că răspunderea asigurătorului va fi proporţională cu riscul asigurat produs. Or, în accepţiunea recurentei, voinţa părţilor a fost aceea de a stabili că obiectul asigurării este întreaga recoltă, iar nu părţi ale acesteia.

Prin urmare, recurenta susţine că, în situaţia în care, chiar şi parţial, intervine un risc neasigurat, are loc o modificare a recoltei asigurate, astfel încât aceasta nu mai prezintă caracteristicile celei avute în vedere de asigurător la momentul încheierii contractului, motiv pentru care susţine că, interpretând literal dispoziţiile contractului de asigurare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1266 alin. (1) C. civ. care interzic interpretarea prevederilor contractuale după sensul literal al acestora.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a clauzelor din Condiţiile de asigurare, anexă la poliţa de asigurare CA nr. x din 05.05.2017.

În acest sens, urmează a se avea în vedere că, prin gradul de distrugere (dăunare) (pct. 1.15 din Condiţiile de asigurare), se înţelege raportul procentual dintre pierderea de producţie, ca urmare a producerii evenimentului asigurat şi producţia medie care s-ar fi obţinut dacă evenimentul nu s-ar fi produs, iar, în conformitate cu clauza 13.2.4. din acelaşi document - dacă culturile agricole, rodul viilor, rodul pomilor fructiferi sau hameiului au fost daunate nu numai din riscuri asigurate, ci şi din alte cauze, se despăgubeşte o parte din valoarea totală a daunei corespunzătoare gradului de distrugere produs de riscuri asigurate.

Totodată, pentru a elimina orice speculaţie în privinţa semnificaţiei termenului "distrugere" din cuprinsul art. 8.2.3 lit. d) din Condiţiile de asigurare, "Răspunderea Asigurătorului şi contractul de asigurare încetează: (...) d) odată cu distrugerea culturii din orice alte cauze neasigurate", se cuvine menţionat faptul că, potrivit pct. 12.2. intitulat Daună totală (distrugere) din risc neasigurat aflat la Capitolul XII intitulat "Cazurile de daune", însăşi recurenta a echivalat termenul "distrugere" cu cel de "daună totală".

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod corect că tribunalul avea de stabilit, în raport de susţinerile părţilor, de probele din dosar şi de temeiurile invocate, faptul că nici nu s-a solicitat de către reclamantă despăgubiri pentru toată suprafaţa, nici pentru toată cultura şi nici întreaga producţie stabilită prin poliţă şi estimată a fi realizată, adică nu toată suma asigurată. Precizând expres faptul că numai o parte din sole au fost afectate de C. (o suprafaţă fiind anterior recoltată), cererea reclamantei s-a raportat numai la pagubele produse de C., în raport de cantitatea deja recoltată anterior evenimentului asigurat, adică raportat la o cantitate deja redusă ca efect al secetei, iar nu la întreaga suprafaţă şi cantitate precizată în cuprinsul asigurării.

Aşadar, în mod corect s-a reţinut că, în cazul în care se produce atât un risc neasigurat, cât şi un risc asigurat, nu încetează orice răspundere a asigurătorului, ci ca efect intrinsec, potrivit forţei obligatorii a contractului (art. 1270 din C. civ.), răspunderea va fi proporţională cu prejudiciul suferit de către asigurat în baza riscului asigurat produs.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel în mod corect a reţinut, printr-o interpretare a convenţiei potrivit voinţei concordante a părţilor şi dând clauzelor convenţiei înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului, conform art. 1266 alin. (1) şi art. 1267 C. civ., că răspunderea va fi proporţională cu prejudiciul suferit de către asigurat în baza riscului asigurat produs.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta a susţinut că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1412 alin. (2) C. civ. prin aceea că, deşi prin apărările formulate în faţa instanţelor de fond, a arătat că răspunderea sa înceta la momentul în care recolta ajungea la maturitate, aspect convenit de părţi prin art. 5.5. din Condiţiile de asigurare, Curtea de apel nu a analizat această apărare a pârâtei.

În plus, a arătat că, dispunând obligarea B. la plata indemnizaţiei de asigurare, instanţa de apel a ignorat art. 1412 alin. (2) C. civ. cu privire la efectele împlinirii unui termen extinctiv, al cărui efect constă în stingerea obligaţiei, precum şi dispoziţiile art. 2201 alin. (1) lit. d) C. civ. care menţionează că momentul încetării răspunderii asigurătorului este un element obligatoriu al contractului de asigurare.

Procedând la analiza criticii formulate, Înalta Curte reţine că, în realitate, critica nu corespunde motivului de casare invocat, întrucât ceea ce se reproşează instanţei de apel nu este atât o încălcare sau aplicare greşită a normei de drept material mai sus arătate, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci o pretinsă nesocotire a dispoziţiilor legale mai sus arătate prin omisiunea instanţei de apel de a analiza anumite apărări prin care autoarea prezentului demers judiciar susţinea că răspunderea sa înceta la momentul în care recolta ajungea la maturitate, aspect convenit de părţi prin art. 5.5. din Condiţiile de asigurare.

Prin urmare, deşi, în aparenţă, critica vizează o normă de drept material, aceasta, astfel cum a fost argumentată, nu poate fi analizată din perspectiva motivului de casare invocat de recurentă, fiind, practic, o abordare într-o altă manieră a criticii prin care s-a susţinut încălcarea limitelor devoluţiunii în apel, la care s-a răspuns deja în considerentele precedente.

În plus, deşi reproşează instanţei de apel faptul că nu a analizat respectiva cauză de încetare a răspunderii sale, conform art. 5.5 din Condiţiile de asigurare, recurenta se limitează la a invoca doar condiţia ca recolta să fi ajuns la maturitate, ignorând cealaltă condiţie cumulativă prevăzută de clauza mai sus amintită, inserată prin conjuncţia "şi", prin care, concomitent, s-a prevăzut şi condiţia suplimentară - "recoltatul sau treieratul trebuia să fie terminat". Or, prin apărările sale, recurenta nu a arătat care ar fi fost momentul limită până la care recolta ar fi trebuit culeasă şi a ignorat condiţia cumulativă, fără a avea în vedere formularea clauzei în întregul ei.

În continuare, subsumat aceluiaşi motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a ţinut cont de caracterul aleatoriu al contractului de asigurare şi de art. 2216 C. civ.

În acest sens, susţine că, procedând la interpretarea contractului, instanţa de apel a ignorat caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, făcând abstracţie de obligaţiile ce incumbau intimatei în temeiul art. 2216 C. civ., respectiv, de a se îngriji de bunul asigurat, asigurătorul neputând fi ţinut să acorde indemnizaţii pentru distrugerea unui bun ce nu este rezultatul numai al riscului asigurat, ci şi al faptei asiguratului.

Potrivit art. 2216 alin. (1) C. civ. (2009), "Asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat".

Recurenta nu arată, în concret, ce anume trebuia să facă asiguratul pentru a se îngriji de bunul asigurat. Având în vedere că, în speţă, unul dintre riscurile asigurate era un eveniment meteorologic - "C.", care, prin natura sa, nu poate fi prevenit, este imposibil de imaginat cum ar fi putut intimata-reclamantă să întreţină bunul asigurat (cultura de porumb) pentru a preveni producerea unui astfel de fenomen meteorologic, convenit ca şi risc asigurat.

Prin urmare, invocarea unei presupuse lipse de diligenţă din partea asiguratului, pretins a fi ignorată de instanţa de apel, nu poate fi sancţionată conform raţionamentului expus de recurentă, critica fiind nefondată.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1321 şi art. 1401 alin. (1) C. civ., reţinând că nu ar putea fi acordate efecte juridice apărărilor B. referitoare la încetarea contractului (ca urmare a îndeplinirii condiţiei rezolutorii a intervenirii unui risc neasigurat), întrucât B. nu ar fi comunicat intimatei că înţelege să rezilieze poliţa ori că a constatat contractul încetat de drept.

Răspunzând criticii formulate, se impune precizarea că, în speţă, în urma deschiderii dosarului de daună, asigurătorul nu numai că nu a respins cererea de despăgubire a reclamantei invocând un astfel de motiv, ci, dimpotrivă, a ales să comunice acesteia că poate acorda despăgubiri într-un anumit cuantum, pentru ca, ulterior, să comunice refuzul de a acorda despăgubiri, însă invocând un alt motiv. Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu a devenit incidentă clauza de încetare a contractului, câtă vreme nu s-a făcut dovada de către intimată că producerea riscului neasigurat ar fi determinat compromiterea totală a culturii, dar şi motivat de conduita neechivocă a asigurătorului care, până la momentul litigiului, nu a lăsat de înţeles părţii cocontractante că înţelege să invoce acea clauză de încetare a contractului.

Prin urmare, având în vedere şi considerentele precedente, prin care s-a reţinut că în mod corect răspunderea este proporţională cu prejudiciul suferit de către asigurat în baza riscului asigurat produs, Înalta Curte urmează a respinge critica prin care recurenta-pârâtă a susţinut că decizia este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor ar. 1401, art. 1407, art. 1321 şi art. 1322 C. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia nu este motivată prin aceea că instanţa de apel nu a înlăturat apărările B. formulate prin întâmpinarea la apel şi în faţa primei instanţe referitoare la încetarea răspunderii sale ca urmare a faptului că recolta respectivă era ajunsă la maturitate şi trebuia recoltată anterior producerii evenimentului asigurat şi, pe de altă parte, ca urmare a intervenirii riscului neasigurat de secetă, în condiţiile art. 8.2.3 din Condiţiile de asigurare, anterior producerii riscului C..

Înalta Curte constată că, deşi invocă un alt motiv de casare, în realitate, recurenta nu face altceva decât să reia aceleaşi critici care au fost formulate şi în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care a susţinut încălcarea limitelor devoluţiunii în apel, şi care au primit deja un răspuns.

În plus, faţă de criticile recurentei în sensul că instanţa de apel nu a arătat nici care au fost motivele pentru care nu a avut în vedere recunoaşterile părţii adverse, proba cu martor administrată în faţa primei instanţe, înscrisurile depuse de intimată odată cu cererea de chemare în judecată cu privire la existenţa evenimentului "secetă", reţinând doar că B. nu ar fi adus nicio probă în susţinerea afirmaţiei că recolta ar fi fost distrusă de secetă, cu excepţia adresei Direcţiei Agricole Timiş, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ., aprecierea probelor se face în mod liber de către judecător, potrivit convingerii sale, în afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare.

Fiind, aşadar, o operaţiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, Înalta Curte reţine că nu poate fi cenzurată în recurs modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor formulate faţă de încheierea din data de 06.07.2020, Înalta Curte reţine că, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, deşi s-a opus încuviinţării probei cu expertiză tehnică în specialitatea agricultură pentru argumentele susţinute la acea dată, încheierea nu conţine motivele pentru care instanţa a înlăturat apărările B. faţă de cererea de efectuare a unui raport de expertiză în specialitatea agricultură.

Verificând în concret, modalitatea în care instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia de motivare a încheierii recurate, Înalta Curte reţine că, prin încheierea de şedinţă din 6 iulie 2020, Curtea de Apel Timişoara a încuviinţat proba cu expertiza tehnică în specialitatea agricultură, solicitată de apelanta-reclamantă A., menţionând şi obiectivele propuse de apelantă, reţinând în considerentele încheierii dispoziţiile art. 255 şi art. 330 alin. (5) C. proc. civ.

În cuprinsul încheierii recurate s-a arătat că proba cu expertiză tehnică în specialitatea agricultură este admisibilă potrivit legii şi duce la soluţionarea procesului, s-au indicat motivele de drept care au fundamentat încuviinţarea probei, din acest punct de vedere încheierea fiind pe deplin conformă exigenţelor legale.

Potrivit art. 258 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.

Ca urmare, lipsa motivării explicite a înlăturării susţinerilor părţii, contrare încuviinţării probei, nu atrage nulitatea încheierii interlocutorii atacate, cât timp rezultă că instanţa a avut în vedere şi aceste susţineri, iar încheierea cuprinde menţiunile prevăzute de art. 258 alin. (2) C. proc. civ.. Impunerea unui standard ridicat şi excesiv cu privire la motivarea încheierii prin care se încuviinţează probele ar putea ridica problema unei antepronunţări a instanţei.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susţinut, în privinţa aceleiaşi încheieri, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 255, art. 258 şi art. 330 C. proc. civ., prin aceea că proba era inadmisibilă pentru soluţionarea unor probleme de drept.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse de în condiţiile art. 478 alin. (2).

Din perspectiva acestor dispoziţii legale, Înalta Curte constată că efectul devolutiv al apelului are consecinţe şi asupra probelor care pot fi administrate în apel în condiţiile în care instanţa de apel poate încuviinţa refacerea, completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare în ceea ce priveşte soluţionarea cauzei.

Din dispoziţiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. Dispoziţiile art. 258 C. proc. civ. prevăd, de asemenea, că probele se vor încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255 din acelaşi Cod.

Obiectivele expertizei tehnice în specialitatea agricultură vizează lămurirea unor împrejurări de fapt, fiind conforme prevederilor art. 330 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, instanţa de apel a dispus ca expertul să stabilească suprafaţa afectată de calamitate prin producerea evenimentului asigurat, precum şi întinderea prejudiciului şi a despăgubirilor, prin raportare la nivelul producţiei efectiv realizate şi al producţiei asigurate, pe baza unui calcul detaliat al sumelor rezultate. Expertul nu avea misiunea să aplice normele de drept material, această atribuţie fiind păstrată de instanţă, ci să stabilească starea de fapt necesară aplicării legii.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor formulate faţă de încheierea din data de 12.10.2020, Înalta Curte reţine că, subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că încheierea este nemotivată.

Verificând în concret, modalitatea în care instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia de motivare a încheierii recurate, Înalta Curte reţine că, prin încheierea de şedinţă din 12 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de recuzare a expertului, formulată de pârâtă, instanţa arătând în cuprinsul încheierii recurate motivele care au fundamentat soluţia de respingere a cererii de recuzare, din acest punct de vedere încheierea fiind pe deplin conformă exigenţelor legale. Astfel, instanţa de apel a avut în vedere susţinerile petentei pârâte privind pretinsa consemnare a unor aspecte prezentate de partea adversă ori raportarea la anumite probe, apreciind că nu este incident cazul de recuzare invocat, în condiţiile în care instanţa valorifică consemnările expertului numai sub aspectul împrejurărilor de fapt lămurite. Faptul că recurenta-pârâtă nu este mulţumită de considerentele pentru care instanţa a respins cererea de recuzare a expertului nu poate conduce la o soluţie de casare a încheierii analizate.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierilor de şedinţă din 6 iulie 2020 şi 12 octombrie 2020 şi împotriva deciziei civile nr. 568/A din 7 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante A. S.A. de obligare a recurentei-pârâte B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că intimata-reclamantă, prin avocat, a depus la termenul de judecată o factură (seria x -HE nr. 301/24.08.2022 însoţită de un extras de cont - filele x) care atestă, pentru acest dosar, efectuarea de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3570 de RON şi o altă factură (seria x -HE nr. 314/30.08.2022 însoţită de un extras de cont - filele x/145) prin care s-au refacturat costuri de deplasare în acest dosar pentru termenul din 11 octombrie 2022, în sumă de 605,25 RON, conform facturii TAROM nr. x din 24.08.2022 (aflată la fila x) pe ruta Timişoara-Bucureşti în perioada 10.10.-11.10.2022.

În temeiul art. 494 C. proc. civ. raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3570 RON şi 605,25 RON cheltuieli de deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierilor de şedinţă din 6 iulie 2020 şi 12 octombrie 2020 şi împotriva deciziei civile nr. 568/A din 7 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.A. la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3570 RON şi 605,25 RON cheltuieli de deplasare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2022.