Recovery of incorporated material costs via accessory accession and unjust enrichment barred by prior contractual claim and lack of current ownership

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 10 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT GAZE NATURALE TRANSGAZ S.A. şi STATUL ROMÂN prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 908.001,3 RON, precum şi la plata dobânzii legale calculate la această sumă începând cu data notificării adresate de reclamantă pârâtei Transgaz, până la momentul plăţii efective; cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 537 C. civ., art. 580 alin. (2) C. civ., art. 598 C. civ., art. 1165 C. civ., art. 1345-1348 C. civ., art. 1523 C. civ., art. 3 alin. (2) raportat la pct. 17 din Anexa 1 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din protocolul 1 la C.A.D.O.L.F.

Prin cererea precizatoare înregistrată la data de 14.02.2017, reclamanta a arătat că dobânda legală solicitată este în cuantum de 35.972 RON.

Prin întâmpinare, pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A. a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Totodată, pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la încheierea nr. 241/C/13.03.2015 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2015.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii de drept comun, excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice pentru Statul Român în acest litigiu.

La termenul de judecată din 21 iunie 2017, reclamanta a completat cererea de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză şi a pârâtului Ministerul Economiei, în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 123/2012.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Economiei a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Prin sentinţa civilă nr. 4093/2017 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată prin întâmpinări atât de Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A., cât şi de pârâtul Ministerul Economiei. Pe cale de consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sibiu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 12 ianuarie 2018.

Prin sentinţa nr. 206/2018 din 13 martie 2018, Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţiile de necompetenţă funcţională şi teritorială invocate din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă. Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia nr. 2580 din 14 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă. În pronunţarea regulatorului de competenţă, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că acţiunea nu derivă dintr-un raport de drept administrativ şi nici dintr-un contract de achiziţii publice, ci din dreptul de proprietate al reclamantei asupra unor materiale de izolare care au fost încorporate într-o lucrare, fără ca reclamantei să i se achite contravaloarea acestor materiale.

La termenul din 19 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pus în discuţie excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins-o ca neîntemeiată. Totodată, instanţa a constatat că reclamanta este decăzută din administrarea probei cu interogatoriul pârâtei Transgaz S.A.

Prin sentinţa civilă nr. 3125/2018 din 17 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român şi a respins acţiunea, ca nefondată.

Împotriva sentinţei civile nr. 3125/2018 din 17 octombrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, solicitând schimbarea în parte a hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 908.001,30 RON, precum şi la plata dobânzii legale calculate la această sumă începând cu data notificării adresate de reclamantă Transgaz, până la momentul plăţii efective.

Totodată, împotriva sentinţei mai sus amintite, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat apel incident, solicitând modificarea în parte a sentinţei apelate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

La termenul din 8 noiembrie 2019, intimatul Ministerul Economiei a solicitat scoaterea sa din cauză ca urmare a intrării în vigoare la data de 06.11.2019 a O.U.G. nr. 68/2019 şi introducerea în calitate de parte intimată a Secretariatului General al Guvernului, persoană juridică ce a preluat toate litigiile Ministerului Economiei potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din actul normativ anterior menţionat. De asemenea, a mai învederat că, prin acelaşi act normativ (O.U.G. nr. 68/2019) a fost înfiinţat Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, fiind desfiinţat Ministerul Economiei.

La acelaşi termen (8 noiembrie 2019), Curtea a luat act că, potrivit O.U.G. nr. 68/2019 a intervenit subrogarea ope legis, respectiv, transmisiunea legală a calităţii procesuale pasive de la Ministerul Economiei, care a fost desfiinţat prin această ordonanţă, la Secretariatul General al Guvernului, sens în care a dispus citarea acestuia, în calitate de intimat, pentru următorul termen de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1159A/2020 din 25 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, atât apelul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., cât şi apelul incident declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Împotriva deciziei civile nr. 1159A/2020 din 25 septembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, anume, în privinţa apelului principal, modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâţilor la plata sumei de 908.001,30 RON, precum şi la plata dobânzii legale calculate la această sumă începând cu data notificării adresate Transgaz şi până la momentul plăţii efective.

În argumentarea motivului de nelegalitate invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta a susţinut că decizia recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material invocate în acţiune, norme care, în opinia recurentei, se corelează cu dreptul la un bun prevăzut de art. 1 din Protocolul 1 la CADOLF.

Recurenta subliniază că situaţia juridică creată este una complexă, în care cel mai simplu este să se aplice ad litteram dispoziţiile naţionale (C. civ.) şi, astfel, societatea TRANSGAZ (organism statal în sensul art. 33 din CADOLF, prin prisma capitalului social), să fie scutită a mai achita sumele necesare către persoana care a furnizat materiale de aproximativ un milion RON, în cadrul unui proiect finanţat parţial de Comisia Europeană.

Mai arată că a scos în evidenţă situaţia faptică (neechivocă), din care rezultă inclusiv modalitatea în care TRANSGAZ a sfârşit prin a beneficia de materialele proprietatea recurentei-reclamante, fără a le mai achita, cu toate că îşi asumase această obligaţie în cadrul unei înţelegeri tripartite, înţelegere care a şi stat la baza deciziei recurentei de a pune materialele de izolaţie la dispoziţia proiectului (şi nu atât la dispoziţia Asocierii conduse iniţial de B.).

Recurenta subliniază că, deşi a invocat necesitatea aplicării prioritare a normelor europene (art. 1 din Protocolul 1 la CADOLF), instanţa de apel a apreciat că autoarea recursului nu este titulara unui bun în sensul CADOLF, pe motiv că materialele de izolaţie erau deja ieşite din patrimoniul său din momentul în care au fost predate fizic Asocierii, respectiv TRANSGAZ.

În combaterea celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că proprietatea sa nu a încetat, iar bunul său este reprezentat şi de valoarea patrimonială a bunurilor respective, în cuantumul pretins prin acţiune.

Mai arată că instanţele nu au abordat juridic întregul material argumentativ prin care a susţinut incidenţa prioritară a Tratatelor la care România este parte şi a principiilor generale aplicabile, raportat la situaţia concretă dovedită în speţă, care a condus la încălcarea de către însuşi Statul Român a dreptului său la un bun prin: anularea nelegală a unei proceduri de licitaţie publică; crearea permanent a convingerii recurentei că plata se va efectua, prin aceea că i-a fost solicitat să livreze materialele pentru protecţia mecanică suplimentară cât mai repede şi în lipsa altor garanţii; neachitarea contravalorii acestor materiale în condiţiile în care a fost utilizată protecţia mecanică suplimentară şi, mai mult, asumarea de către TRANSGAZ a plăţii acesteia către un operator economic neîndreptăţit la această plată, exclusiv prin prisma faptului că serviciile de izolare mecanică au fost inserate în obiectul noului contract de achiziţie publică în urma reluării procedurii după anulare, deşi aceste servicii erau efectuate.

În altă ordine de idei, recurenta arată faptul că a probat calitatea de proprietar în baza facturii fiscale nr. x/31.07.2014 şi a procesului-verbal de recepţie încheiat cu B., valoarea de refacturare fiind de 790.266,61 RON, plata către B. realizându-se prin compensare cu preţul materialelor de izolaţie pe care recurenta susţine că le-a furnizat către B..

Ca atare, afirmă că dreptul de proprietate a fost restrămutat în patrimoniul său, fiind aplicabile, în egală măsură, dispoziţiile art. 1674 C. civ.

Prin urmare, recurenta susţine că a justificat incidenţa accesiunii imobiliare şi dreptul său la despăgubire în temeiul art. 580 alin. (2) de către proprietarul conductei, Statul Român.

Mai arată că, în încercarea de a face instanţele naţionale să înţeleagă şi să aplice prioritar CADOLF, în apel, a arătat, cu caracter subsidiar, faptul că a reintrat în proprietatea bunurilor în baza rezoluţiunii contractului încheiat cu societatea B..

În acest sens, recurenta susţine că dispoziţiile C. civ. (art. 1552, art. 1674 şi art. 578 alin. (2) au fost aplicate încă o dată rigid şi fără a se ţine seama de dispoziţiile art. 3 şi 4 din acelaşi C. civ., care statuează necesitatea interpretării şi aplicării legii în concordanţă cu Constituţia, cu celelalte Tratate la care România este parte iar, dacă există neconcordanţe, să se acorde prioritate acestor Tratate.

În continuare, recurenta susţine că art. 1552 C. civ. nu atrage interpretarea dată de instanţa de apel, rezoluţiunea putând fi dispusă şi în lipsa notificării, care nu se impune cu caracter obligatoriu dacă părţile nu au convenit în acest sens, ceea ce este cazul în speţă.

De asemenea, consideră că interpretarea rigidă a art. 1674 şi a art. 578 alin. (2) C. civ. ar trebui cenzurată prin raportare la art. 3 şi 4 C. civ.

În plus, arată că o astfel de interpretare (bazată pe principiul transmiterii automate a proprietăţii de la vânzător la cumpărător din momentul încheierii contractului, indiferent de predarea bunului sau plata preţului) ar face inaplicabilă instituţia juridică a accesiunii imobiliare, fundamentul juridic principal din acţiune. Tocmai de aceea consideră că, în cazul accesiunii imobiliare, subzistă excepţia prevăzută la art. 1674 C. civ., anume un caz prevăzut de lege - art. 580 C. civ.

În altă ordine de idei, recurenta arată că art. 578 alin. (2) C. civ., invocat de Curtea de Apel, statuează dreptul de proprietate asupra lucrării rezultate, însă, în opinia recurentei, aceasta nu anihilează aplicabilitatea art. 580 C. civ., dimpotrivă.

Mai arată că legiuitorul a recunoscut naşterea unui drept de creanţă în patrimoniul "fostului" proprietar al bunurilor mobile, astfel încât, în opinia sa, discuţia pe tema momentului la care bunurile mobile nu ar mai fi în patrimoniul de drept al celui care le-a transmis spre a fi încorporate este incorect aşezată. Dacă ar fi aşa, ar însemna ca instituţia juridică a accesiunii să nu fie niciodată aplicabilă.

De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat principiul îmbogăţirii fără justă cauză (art. 1345 şi următoarele C. civ.), scoţând din contextul factual şi juridic necesitatea apărării prin mijloace juridice adecvate a dreptului său la un bun - fie real, fie de creanţă şi, deci, aplicarea prioritară a art. 1 din Protocolul 1 CADOLF.

În acest sens, afirmă că, atât Tribunalul, cât şi Curtea de Apel au reţinut neîntrunirea caracterului subsidiar, observând implicit întrunirea celorlalte condiţii: micşorarea fără cauză legitimă a patrimoniului recurentei, respectiv mărirea fără cauză legitimă a patrimoniului Statului, legătura de cauzalitate.

Consideră că, dacă ambele instanţe de fond ar fi avut în vedere dispoziţiile legale solicitate în mod expres a fi aplicate, prin raportare la contextul faptic al cauzei, respectiv, dispoziţiile prioritare ale CADOLF şi principiile fundamentale ale dreptului, ar fi putut da eficienţă cel puţin principiului îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât, în opinia recurentei, caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso subzista sub condiţia ca alt mijloc juridic prioritar, care să facă inadmisibilă acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză, să fie nu doar posibil din punct de vedere juridic, ci şi efectiv din perspectiva şanselor de recuperare şi înlăturare a stării patrimoniului (reducerea fără cauză legitimă).

Or, în opinia recurentei, acţiunea judiciară "propusă" de Tribunal şi de Curte (împotriva B.) nu era nici juridic posibilă. Mai arată că, şi dacă ar ignora acest raport juridic, o astfel de acţiune nu era efectivă prin prisma faptului că, pe de o parte, B. era deja societate în insolvenţă indusă tocmai de TRANSGAZ şi, pe de altă parte, B. a acţionat în termen pentru a recupera suma respectivă de la TRANGAZ care, deşi era în culpă evidentă pentru toate aspectele arătate, a refuzat până şi primirea facturii.

Prin urmare, recurenta apreciază că se impune soluţia de admitere a pretenţiilor sale, inclusiv în considerarea altor temeiuri de drept, inclusiv prin raportare la aplicarea prioritară a Tratatelor la care România este parte (art. 4 C. civ., art. 11, 20 şi 148 Constituţie şi art. 1 Protocolul 1 CADOLF) şi la principiile generale aplicabile (art. 1 C. civ.).

Reiterând faptul că este titulara unui drept de proprietate, care a fost încălcat de însuşi Statul Român prin entităţi ce pot fi calificate ca organisme statale (art. 33 CADOLF) în urma unor acţiuni nelegale (amintite mai sus), recurenta susţine că principiile generale aplicabile impun obligaţia Statului de a apăra dreptul de proprietate al unei persoane (inclusiv al unei persoane juridice) iar, potrivit art. 1 din protocolul 1 la CADOLF, arată că subzistă însăşi obligaţia pozitivă a Statului ca, prin organele acestuia, inclusiv cele judiciare, să impună respectarea în mod efectiv a exerciţiului dreptului de proprietate.

În acest context creat, consideră că este de domeniul evidenţei ingerinţa în dreptul său de proprietate, nelegalitatea acestei ingerinţe şi, totodată, neurmărirea interesului public care ar fi putut fi atins prin admiterea pretenţiilor sale care, astfel, ar fi dus la eliminarea unor posibile sancţiuni financiare importante în cadrul proiectului C. finanţat aproape exclusiv cu fonduri europene.

În schimb, prin neacceptarea pretenţiilor recurentei (aflată deja, conform propriilor susţineri, în pragul falimentului, tocmai datorită acestei situaţii), autoarea prezentului demers judiciar arată că va fi nevoită să sesizeze forurile din cadrul UE abilitate cu supravegherea utilizării acestor fonduri europene pentru a verifica neregularităţile numeroase comise în cadrul procedurilor de achiziţie publică pentru lucrările la proiectul C. de către partea română, sesizare care s-ar putea finaliza prin aplicarea unor corecţii de zeci de milioane de euro.

La 5 ianuarie 2021, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat, în termen legal, întâmpinare (în cadrul căreia a fost formulat şi recurs incident) prin care a solicitat să se constate legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel atât în ceea ce priveşte respingerea acţiunii în raport de temeiul de drept reprezentat de art. 580 alin. (2) C. civ., cât şi faţă de dispoziţiile art. 1345-1348 C. civ.

La 10 ianuarie 2021, intimata TRANSGAZ S.A. a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat constatarea nulităţii recursului, arătând că recurenta a reluat întreaga situaţie de fapt prezentată în faţa instanţelor de fond şi de apel şi nu a indicat nici un motiv de casare din cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin recursul incident formulat împotriva aceleiaşi decizii civile, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat instanţei de control judiciar, condiţionat de admiterea recursului principal, modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.

În ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, recurentul arată că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut faptul că Statul Român prin Ministerul Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cauză raportat la faptul că Statul Român are, în temeiul art. 3 alin. (2) pct. 17 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998, calitatea de proprietar al bunurilor (conducte de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale) căruia îi revine obligaţia de despăgubire conform art. 580 alin. (2) din C. civ. în situaţia în care prevederile legale referitoare la accesiunea artificială sunt îndeplinite.

În continuare, arată că înţelege să critice soluţia instanţei asupra apelului incident pentru nelegalitate în considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, susţine că dispoziţiile art. 223-224 din C. civ. au fost aplicate greşit, în condiţiile în care, în speţă, este incidentă ipoteza prevăzută de teza a doua a art. 223 alin. (1):

"în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens", iar potrivit art. 224 alin. (1), "Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului."

Recurentul susţine că, din punct de vedere tehnico-juridic, nu se poate tranşa problema legitimităţii procesuale pasive fără verificarea, de către instanţa de judecată, a existenţei unei identităţi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, altfel spus, cu titularul obligaţiei deduse judecăţii.

Mai arată că soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra acestei excepţii nu a ţinut seamă de faptul că, faţă de drepturile afirmate în cauză, individualizarea obligaţiilor corelative exclude Statul Român prin Ministerul Finanţelor ca subiect al raportului juridic pentru petitul ce expune pretenţii inerente raporturilor juridice între reclamantă şi pârâta Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A. pe de o parte, iar, pe de altă parte, între reclamantă şi Asociaţia formată din B., D. S.A., E. S.R.L., F..

Evocând prevederile art. 100 pct. 33 din Legea nr. 123/2012, prin care este definită conducta de transport, pct. 83 al art. 100 din Legea nr. 123/2012 prin care este definit sistemul de transport, dar şi dispoziţiile art. 125 alin. (1) din acelaşi act normativ, recurentul menţionează că lucrările ocazionate de dezvoltarea, reabilitarea, modernizarea, exploatarea şi întreţinerea obiectivelor/sistemelor de transport al gazelor naturale sunt lucrări de utilitate publică.

De asemenea, a mai evocat art. 101 din Legea nr. 123/2012, art. 102 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 123/2012, Anexa 3 pct. 4 poziţia 2 la H.G. nr. 27/2017 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Economiei, art. 11 alin. (6) şi 10 din O.U.G. nr. 68/2019, H.G. nr. 668/2002 prin care a fost aprobat acordul de concesiune a conductelor magistrale, instalaţiilor, echipamentelor şi dotărilor aferente Sistemului naţional de transport al gazelor naturale, încheiat între Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. Mediaş.

Pe de altă parte, recurentul arată că Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "Transgaz" S.A. Mediaş este beneficiarul final al lucrării ce face obiectul proiectului "Traversarea/subtraversarea Dunării în vederea interconectării sistemelor de transport gaze naturale din România şi Bulgaria, întrucât aceasta deţine în regim de concesiune conductele magistrale, instalaţiile, echipamentele şi dotările aferente Sistemului naţional de transport al gazelor naturale, în temeiul H.G. nr. 668/2002.

În plus, afirmă că, din cuprinsul acţiunii introductive şi a motivelor de apel, nu rezultă care este fapta imputabilă Statului Român prin Ministerul Finanţelor şi cu atât mai puţin vătămarea produsă reclamantei de această entitate.

În acest sens, arată că, în urma licitaţiei pentru atribuirea proiectului "Traversarea/subtraversarea Dunării în vederea interconectării sistemelor de transport gaze naturale din România şi Bulgaria, organizată de intimata-pârâtă Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale TRANSGAZ S.A., a fost desemnată drept câştigător al licitaţiei Asociaţia formată din B., D. S.A., E. S.R.L., F..

Mai arată că, între Asociaţia câştigătoare a licitaţiei şi apelanta reclamantă au intervenit o serie de înţelegeri pentru stabilirea unei oferte comerciale având ca obiect materialele necesare în vederea realizării obiectivului proiectului antemenţionat, respectiv protecţia mecanică suplimentară a conductelor preizolate cu polietilenă.

În acest context, solicită să se constate că Ministerul Finanţelor, atât în nume propriu, cât şi ca reprezentant al Statului Român nu are calitate de parte contractantă în contractele/înţelegerile menţionate mai sus şi, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita, şi nici dăuna unui terţ.

Astfel, recurentul susţine că Statul Român, în calitatea sa de subiect de drept, nu a participat în nume propriu la încheierea contractelor/înţelegerilor dintre reclamantă şi Asociaţia mai sus amintită, astfel încât, angajarea răspunderii civile contractuale nu poate fi antrenată faţă de Statul Român prin Ministerul Finanţelor întrucât, nefiind parte în contract, nu există raport de cauzalitate între faptele sale şi prejudiciul cauzat reclamantei.

Conchide în sensul că, în speţă, dacă există vreo culpă în neexecutarea clauzelor contractuale, aceasta în nici un caz nu poate fi imputată Ministerului Finanţelor ca reprezentant al Statului Român.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 21 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, părţile nu au formulat în scris puncte de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 7 iunie 2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului principal, invocată prin întâmpinare de intimata Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale "TRANSGAZ" S.A. şi a admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. şi recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1159A/2020 din 25 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, stabilind termen de judecată la data de 11 octombrie 2022, ora 10:00, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Prin recursul principal, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Procedând la analiza criticilor aferente motivelor de nelegalitate invocate, în ordinea în care acestea au fost dezvoltate, se reţine că, în esenţă, prin demersul său judiciar, recurenta urmăreşte recuperarea contravalorii unor materiale furnizate unei Asocieri care, la rândul său, a încheiat un contract de lucrări cu autoritatea contractantă TRANSGAZ S.A.

Având în vedere că lucrarea care a făcut obiectul contractului nr. x/2012, încheiat între Asocierea desemnată câştigătoare şi autoritatea contractantă TRANSGAZ S.A., a fost executată şi cu materialele recurentei, aceasta a pretins contravaloarea respectivelor materiale atât de la S.N.T.G.N. TRANSGAZ S.A. care a organizat procedura de achiziţie a respectivei lucrări, în calitate de autoritate contractantă, cât şi de la Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de proprietar al bunurilor imobile asupra cărora s-a executat respectiva lucrare, în virtutea accesiunii imobiliare şi a dreptului său la despăgubire conferit de art. 580 alin. (2) C. civ., invocând instituţia îmbogăţirii fără justă cauză.

Fără a nega dreptul de creanţă constând în contravaloarea materialelor, Înalta Curte constată că recurenta nu poate pretinde contravaloarea respectivelor materiale direct de la beneficiarul final, în condiţiile în care aceasta a livrat materialele necesare protecţiei mecanice suplimentare în baza comenzii lansate de societatea B., iar angajamentele de plată urmau a fi onorate de societăţile B., respectiv D.. În plus, pentru a invoca dreptul de creanţă asupra contravalorii materialelor, recurenta trebuia să facă dovada că, la data la care materialele au fost încorporate în lucrare, mai avea calitatea de proprietar al acestora.

Mai mult decât atât, nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia a reintrat în proprietatea bunurilor (materialelor furnizate) în baza rezoluţiunii contractului încheiat cu antreprenorul lucrării/societatea B., ca urmare a neplăţii preţului.

Având în vedere că instanţa de apel a analizat efectele rezoluţiunii convenţionale chiar şi în condiţiile în care ar fi existat notificare scrisă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a statuat că "rezoluţiunea convenţională adusă în discuţie de apelanta-reclamantă nu putea avea consecinţa pretinsă de această parte (întoarcerea materialelor în patrimoniul său/redobândirea calităţii sale de proprietar al materialelor)."

Astfel, ca urmare a desfiinţării retroactive a contractului conform art. 1554 alin. (1) teza a doua din C. civ., se pune problema repunerii părţilor în situaţia anterioară momentului încheierii contractului. Însă, pentru precizarea modalităţilor concrete de restituire a prestaţiilor între părţi, precum şi pentru determinarea efectelor restituirii către terţi, este necesară analiza aplicării dispoziţiilor Titlului VIII (Restituirea prestaţiilor) - art. 1635-1649 din C. civ.

Potrivit art. 1635 alin. (1) din C. civ., "Restituirea prestaţiilor are loc ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior cu efect retroactiv ori ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora."

În speţă, însă, în considerarea dispoziţiilor art. 1640 alin. (1) din C. civ. "dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent".

Cum, în cazul de faţă, restituirea nu ar fi putut avea loc în natură, aceasta nu se putea realiza decât prin echivalent, însă, chiar şi aşa, o cerere de restituire a prestaţiilor nu putea fi îndreptată decât împotriva societăţii căreia recurenta îi furnizase materialele care au fost încorporate în lucrare, ca urmare a pretinsei rezoluţiuni convenţionale, şi nu direct împotriva terţului dobânditor.

Însă, acţiunea care a stat la baza litigiului pendinte, nu este o acţiune în restituirea prestaţiilor ca urmare a rezoluţiunii, acţiune care putea fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, în condiţiile art. 1648 alin. (1) din C. civ., ci recurenta a invocat dreptul la despăgubiri direct în temeiul art. 580 alin. (2) C. civ., potrivit căruia proprietarul materialelor are dreptul la contravaloarea acestora.

În cadrul acestei acţiuni, recurenta se legitimează ca proprietar al materialelor ca efect al rezoluţiunii convenţionale pe care a adus-o în discuţie doar ca argument în susţinerea calităţii de proprietar al materialelor furnizate şi încorporate în lucrare, invocând cu caracter retroactiv efectul desfiinţării înţelegerii/contractului de furnizare materiale, susţinând, aşadar, că dreptul său de proprietate nu a încetat.

Însă, aşa cum s-a arătat mai sus, urmând raţionamentul juridic al recurentei, ca urmare a rezoluţiunii convenţionale, pretenţia formulată trebuia îndreptată împotriva societăţii care se angajase la plata contravalorii materialelor, chiar dacă aceasta, la rândul său, pentru a-şi onora obligaţia de a achita contravaloarea respectivelor materiale, trebuia să primească banii de la terţul beneficiar.

Considerentele mai sus amintite, dar şi cele reţinute de instanţa de apel vin, totodată, şi în susţinerea respingerii celeilalte critici, prin care autoarea prezentului demers judiciar arată că ambele instanţe de fond ar fi putut da eficienţă cel puţin principiului îmbogăţirii fără justă cauză, întrucât, în accepţiunea sa, caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso subzista cu condiţia ca alt mijloc juridic prioritar să fie nu doar posibil din punct de vedere juridic, ci şi efectiv, din perspectiva şanselor de recuperare a contravalorii materialelor furnizate, având în vedere că societatea B. era deja o societate în insolvenţă.

Contrar susţinerilor recurentei, condiţia specifică de exercitare a acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză constă în inexistenţa unei alte acţiuni pentru a obţine repararea pierderii suferite (caracterul subsidiar al "actio de in rem verso"), ce presupune absenţa, în sens obiectiv, a oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite, iar nu faptul că acest mijloc a devenit ineficient ca urmare a neexercitării acţiunii prevăzute de lege de către titularul dreptului.

Aşa fiind, nici critica cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.A.D.O.L.F. (Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) nu poate fi reţinută, atâta timp cât, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, legislaţia naţională oferă reclamantului posibilitatea de a beneficia de alte măsuri reparatorii pentru recuperarea contravalorii materialelor furnizate/neachitate.

2. Procedând, în continuare, la analiza recursului incident declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte urmează a-l respinge, pentru următoarele considerente:

Având în vedere că, prin recursul formulat, autorul prezentului demers judiciar a susţinut lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, pentru început, se cuvin a fi amintite scurte consideraţii de ordin teoretic.

Printre condiţiile de exercitare a acţiunii civile, enumerate de art. 32 C. proc. civ., se numără şi calitatea procesuală, care, potrivit art. 36 C. proc. civ., rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

Sarcina justificării calităţii procesuale atât active, cât şi pasive, aparţine reclamantului, care, în cadrul cererii de chemare în judecată, va trebui să expună împrejurările de fapt sau de drept din care rezultă îndreptăţirea sa de a-l acţiona în judecată pe pârât.

În general, are calitate procesuală pasivă în procesul civil acel subiect de drept împotriva căruia reclamantul tinde a-şi valorifica pretenţia dedusă judecăţii, adică subiectul pasiv din raportul juridic de drept material afirmat de către reclamant, cu menţiunea că, potrivit art. 36 teza a II-a C. proc. civ., în stabilirea calităţii procesuale, este exclusă analiza chestiunilor de fond care presupun verificări ale existenţei sau inexistenţei drepturilor şi a obligaţiilor afirmate.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă A. S.R.L. a pretins că este proprietar al materialelor şi că proprietarul conductei este obligat la plata contravalorii materialelor cu care a fost realizat bunul imobil proprietatea acestuia. Totodată, aşa cum a arătat însăşi recurenta-reclamantă, aceasta a înţeles să cheme în judecată toţi cei trei pârâţi dată fiind relativa incertitudine cu privire la calitatea de proprietar al conductei la care s-au încorporat materialele furnizate de aceasta.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a statuat că, în prezenta pricină, are calitate procesuală pasivă persoana care, fie în temeiul art. 580 alin. (2) C. civ., fie în temeiul art. 1345-1348 C. civ. (temeiurile în drept ale cererii de chemare în judecată), are obligaţia de a plăti contravaloarea materialelor folosite pentru izolarea conductei a cărei edificare a făcut obiectul contractului nr. x/2012.

În concluzie, având în vedere că nu a putut fi reţinută incidenţa niciunui motiv de casare, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursurilor, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, atât recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1159A/2020 din 25 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cât şi recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1159A/2020 din 25 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2022.