Debt collection for road works and association dues: appeal quashed for insufficient reasoning on legal standing and prescription, case remanded

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj la 30 octombrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a chemat-o în judecată pe pârâta COMUNA ROMÂNAŞI, solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 236.001,25 RON, din care suma de 224.001,25 RON reprezintă lucrări de construcţii reabilitare drumuri, conform Contractului de lucrări nr. x/04.01.2011 şi facturii nr. x/06.12.2019 şi suma de 12.000 RON ce reprezintă cotizaţie datorată de către pârâtă Asociaţiei pe anii 2017, 2018 şi 2019 conform Regulamentului de funcţionare a Asociaţiei; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, începând cu data promovării prezentei acţiuni şi până la plata integrală a debitului, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta U.A.T. COMUNA ROMÂNAŞI, prin Primar, a solicitat respingerea acţiunii, în principal, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantei, în subsidiar, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar, în terţiar, ca nefondată.

Prin încheierea din 11 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Sălaj a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 581 din 15 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Sălaj a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comuna Românaşi, pe care a obligat-o la plata în favoarea reclamantei A. a sumei de 236.001,25 RON, din care suma de 224.001,25 RON reprezintă lucrări de construcţii reabilitare drumuri conform contractului de lucrări nr. x/04.01.2011 şi facturii nr. x/06.12.2019 şi suma de 12.000 RON reprezintă cotizaţie datorată de pârâtă reclamantei pentru anii 2017, 2018 şi 2019 conform Regulamentului Asociaţiei, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată, 30.10.2020, până la data plăţii efective a debitului. Totodată, a luat act că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii de şedinţă din 11.02.2021, pârâta U.A.T. COMUNA ROMANAŞI, prin primar, a declarat apel, solicitând admiterea apelului şi, în principal, schimbarea hotărârii primei instanţe în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă; în subsidiar, schimbarea hotărârii primei instanţe, precum şi a încheierii din data de 11.02.2021, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerii cererii de chemare în judecată pentru suma de 224.001,25 RON ca fiind prescrisă.

Prin decizia nr. 576/2021 din 26 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul declarat de apelanta U.A.T. COMUNA ROMÂNAŞI prin primar împotriva sentinţei civile nr. 581 din 15.06.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Sălaj, pe care a păstrat-o în întregime şi, totodată, a respins apelul declarat de apelanta U.A.T. COMUNA ROMÂNAŞI împotriva încheierii din 11.02.2021.

Împotriva acestei decizii, la 21 februarie 2022, pârâta U.A.T. COMUNA ROMÂNAŞI, prin avocat, a declarat, în termen legal, recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj.

În motivare, autoarea prezentului demers judiciar a evocat soluţiile pronunţate de instanţele de fond şi apel, după care a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală din mai multe perspective.

A. Referitor la soluţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a intimatei, recurenta a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că, prin cererea de apel, a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei, argumentând, în esenţă, că nu şi-a asumat obligaţii direct faţă de intimata A.., ci, eventual, faţă de membrii asociaţiei.

Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat şi a motivat hotărârea din perspectiva excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă în privinţa căreia recurenta susţine că, deşi a invocat-o în faţa primei instanţe, nu a înţeles să atace soluţia dată asupra acestei excepţii.

Astfel, arată că, în fapt, prin cererea de apel a invocat o excepţie diferită de cea care a făcut obiectul analizei primei instanţe, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active, aspect care rezultă din expunerea realizată prin memoriul de apel. Or, instanţa nu a analizat această excepţie, ci a considerat în mod eronat că obiectul apelului este reprezentat de soluţia dată asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

Pe cale de consecinţă, faţă de această împrejurare, recurenta consideră că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, deşi instanţa de apel a respins cererea de apel ca nefondată şi a menţinut în integralitate hotărârea primei instanţe - respingând implicit şi excepţia lipsei calităţii procesuale active - aceasta nu a expus motivele pentru care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active.

B. Referitor la modul de soluţionare a cererii de apel, din perspectiva soluţiei date de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta a susţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, arată că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a statuat că soluţia dată de prima instanţă asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este legală şi temeinică, sens în care a reţinut că: (i) scadenţa obligaţiei de plată s-a născut doar la data la care aceasta a fost solicitată prin facturare; (ii) atâta timp cât pârâta a înregistrat adresa prin care s-a expediat factura nr. x/06.12.2019, de către intimata A.., se consideră că a recunoscut creanţa, ceea ce echivalează cu întreruperea termenului de prescripţie, prin raportare la dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C. civ.

Totodată, referindu-se la considerentele instanţei de apel prin care aceasta a reţinut că scadenţa obligaţiei de plată s-a născut doar la data la care aceasta a fost solicitată prin facturare, recurenta susţine că această linie de argumentare a instanţei de apel este rezultatul unei aplicări/interpretări greşite a normelor de drept material.

În acest sens, arată că şi-a asumat aceste obligaţii de plată cel mai târziu la data adoptării H.C.L. nr. 49/01.07.2016 şi că de la acest moment obligaţia a devenit exigibilă şi putea fi pretinsă de către reclamantă, sens în care evocă dispoziţiile art. 2524 C. civ.

Prin urmare, recurenta apreciază că în mod greşit instanţa a reţinut că obligaţia a devenit scadentă/exigibilă doar la data emiterii facturii, întrucât nu există nicio prevedere legală (sau contractuală) care să stabilească că obligaţia de plată a acestor sume devine scadentă/exigibilă doar la data când este emisă factura fiscală de către creditoare.

Mai mult, recurenta subliniază că, potrivit art. 1495 C. civ., în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată.

Altfel spus, în accepţiunea recurentei, este vorba de o obligaţie simplă, care nu este afectată de termen sau condiţie şi care poate fi executată imediat, din proprie iniţiativă sau la cererea creditorului, astfel încât, emiterea sau neemiterea facturii nu poate afecta caracterul simplu al obligaţiei, fiind vorba de o simplă operaţiune cu relevanţă contabilă.

În continuare, arată că validarea raţionamentul instanţei de apel implică acceptarea faptului că scadenţa/exigibilitatea obligaţiei de plată reprezintă un fapt lăsat exclusiv la latitudinea creditorului şi, consecutiv, inclusiv curgerea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune este lăsată exclusiv la latitudinea creditorului. Or, în opinia recurentei, un atare raţionament nu poate să fie decât eronat, neavând nicio bază legală.

Susţinând, aşadar, că scadenţa/exigibilitetea obligaţiei de plată este determinată de lege sau de convenţia părţilor, recurenta arată că, atâta timp cât nu există o normă legală sau contractuală care să prevadă că exigibilitatea obligaţiei intervine la momentul emiterii facturii, obligaţia este exigibilă de îndată.

Astfel, arată că prescripţia a început să curgă la momentul asumării angajamentului, respectiv la data adoptării HCL nr. 49/2016 şi, chiar dacă nu s-ar accepta această dată ca fiind data de la care curge cursul prescripţiei, în accepţiunea recurentei, aceasta a început să curgă cel mai târziu la data de 29.07.2016, când A.. a realizat prima plată în valoare de 300.000 RON către B..

Ca atare, faţă de împrejurarea că tranzacţia cu B. a fost încheiată sub condiţia aprobării acesteia prin HCL şi astfel nu se putea realiza nicio plată fără a fi aprobată prin HCL, cel mai târziu la data de 29.07.2016, când a fost realizată prima plată, recurenta susţine că reclamanta A.. avea cunoştinţă de existenţa acestui angajament.

Or, în situaţia în care se porneşte de la o atare premisă, a unei acţiuni în executarea obligaţiilor contractului de asociere, în accepţiunea recurentei, este evident că respectiva creanţă pretinsă este o creanţă "civilă" supusă termenului general de prescripţie, de 3 ani, care s-a împlinit cel mai târziu la 29.07.2019.

În continuare, recurenta arată că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia că termenul de prescripţie începe să curgă de la data efectuării fiecărei plăţi în parte, tot ar fi împlinit termenul de prescripţie. În acest sens, recurenta menţionează că o primă plată către B., în valoare de 300.000 RON, s-a realizat la 29.07.2016, o a doua plată în valoare de 94.000 RON s-a realizat la data de 09.06.2017, o treia plată în sumă de 20.000 RON, s-a realizat la data de 19.09.2017 şi o ultimă plată, în sumă de 6828 RON, a avut loc în octombrie 2018.

Cum acţiunea a fost introdusă la data de 30.10.2020, recurenta susţine că, cel puţin în raport de primele trei plăţi, acţiunea este vădit prescrisă.

Referitor la considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că scadenţa obligaţiei de plată s-a născut doar la data la care aceasta a fost solicitată prin facturare, recurenta arată, cu titlu complementar, ceea ce a reţinut prima instanţă, respectiv că înregistrarea adresei prin care i-a fost comunicată factura fiscală reprezintă o recunoaştere a pretenţiilor în raport de art. 2537 C. civ.

În primul rând, recurenta arată că, pentru a reţine incidenţa acestui articol, ar fi trebuit determinat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Sub acest aspect, menţionează ceea ce reţine instanţa, respectiv faptul că termenul de prescripţie a început să curgă abia la momentul la care s-a emis factura fiscală, astfel încât, în accepţiunea recurentei, considerentele subsidiare invocate de instanţa de apel pot fi relevante exclusiv în acea ipoteză în care cursul prescripţiei curge de la o altă dată decât data emiterii facturii fiscale.

În continuare, recurenta arată că, dacă se are în vedere premisa potrivit căreia cursul prescripţiei curge de la o altă dată decât data emiterii facturii fiscale, soluţia instanţei de apel este oricum dată cu aplicarea/interpretarea greşită a normelor de drept material.

Aşadar, dacă prescripţia curge de la data adoptării HCL nr. 49/01.07.2016, recurenta susţine că înregistrarea la data de 05.02.2020 a facturii fiscale emise la data de 06.12.2019 nu poate avea efect întreruptiv de prescripţie, de vreme ce această "recunoaştere" este făcută după împlinirea termenului de prescripţie, or, actul de întrerupere a cursului prescripţiei poate avea loc exclusiv cât timp termenul de prescripţie nu s-a împlinit, nu şi ulterior acestuia.

În altă ordine de idei, recurenta arată că înregistrarea unei adrese primite de la un terţ este o obligaţie a funcţionarului care preia corespondenţa, iar acceptarea la plată, respectiv recunoaşterea unei creanţe, este un act de dispoziţie, care nu poate fi realizată decât de reprezentanţii U.A.T., Primar sau Consiliu Local, după caz.

Or, de vreme ce asumarea acestei obligaţii s-a realizat prin HCL nr. 49/2016, în opinia recurentei, principiul simetriei formelor impune ca recunoaşterea datoriei, ca act întreruptiv de prescripţie, să se realizeze tot printr-o hotărâre de consiliu local. Altfel spus, actul trebuie să emane de la cel în drept să facă această recunoaştere.

Susţinând, aşadar, că funcţionarul care a înregistrat adresa nu putea să conteste plata sau să o recunoască şi, cu de la sine putere, să restituie factura, recurenta prevederile art. 2538 C. civ.:

"Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea", dispoziţie legală care, în accepţiunea recurentei, întăreşte teza afirmată, potrivit căreia, recunoaşterea nu poate fi realizată prin simplul fapt al înregistrării unei adrese prin intermediul căreia se comunică o factură.

Verificând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea de recurs, autoarea căii extraordinare de atac a susţinut incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de casare, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut faptul că, deşi prin cererea de apel a înţeles să invoce excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, susţinând că nu şi-a asumat obligaţii direct faţă de intimata A.., ci, eventual, faţă de membrii asociaţiei, cu toate acestea, instanţa de apel a analizat şi a motivat hotărârea din perspectiva excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a aceleiaşi părţi.

Procedând la verificarea deciziei recurate raportat la conţinutul cererii de apel, Înalta Curte constată că, deşi, în apel, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei-reclamante, susţinerea fiind reţinută inclusiv în cuprinsul deciziei recurate, Curtea de apel nu a analizat excepţia ridicată prin cererea de apel, ci s-a pronunţat asupra excepţiei (lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei-reclamante) ridicate de pârâtă în faţa primei instanţe.

Aşadar, având în vedere că, prin cererea de apel, autoarea prezentului demers judiciar a invocat o excepţie diferită de cea care a făcut obiectul analizei primei instanţe, iar instanţa de apel a analizat tot excepţia ridicată de pârâtă în faţa primei instanţe, Înalta Curte reţine că decizia recurată nu respectă exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ.

Referitor la modul de soluţionare a criticilor formulate prin cererea de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta a înţeles să invoce incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, analiza deciziei atacate relevă faptul că nu pot fi decelate argumentele instanţei de apel pentru care au fost înlăturate în mod real şi efectiv criticile recurentei referitoare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Deşi prin cererea de apel, recurenta-pârâtă a solicitat, în subsidiar, schimbarea hotărârii primei instanţe, precum şi a încheierii din data de 11.02.2021, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerii cererii de chemare în judecată exclusiv pentru suma de 224.001,25 RON ca fiind prescrisă (reprezentând lucrări de construcţii reabilitare drumuri), nu pentru întreaga valoare solicitată de reclamantă, care cuprindea şi suma de 12.000 RON ce reprezintă cotizaţia datorată de recurentă Asociaţiei pe anii 2017-2019, instanţa de apel analizează (la al patrulea paragraf de la ultima pagină a deciziei recurate) inclusiv această din urmă pretenţie din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că:

"În ceea ce priveşte cotizaţia anuală de 4.000 RON/an, excepţia prescripţiei trebuie respinsă, deoarece a fost solicitată cotizaţia pe ultimii 3 ani de zile, sume care nu sunt prescrise".

De asemenea, se constată că decizia recurată nu lămureşte norma de drept aplicabilă prescripţiei (având în vedere că reclamanta a susţinut că suma care reprezintă contravaloarea lucrărilor de construcţii provine din fonduri publice, respectiv dintr-un proiect de finanţare cu fonduri europene, situaţie în care termenul de prescripţie poate fi de 5 ani şi nu de 3 ani cum a arătat pârâta).

Totodată, întrucât momentul de la care începe cursul prescripţiei determină data la care aceasta urmează să se împlinească, calcularea termenului de prescripţie de către instanţa de apel impunea, în mod prioritar, determinarea momentului în care, în concret, acest termen a început să curgă.

Sub acest aspect, se constată că instanţa de apel nu lămureşte nici momentul de început al prescripţiei; în considerentele deciziei recurate, Curtea de apel nu arată de ce anume creanţa a devenit exigibilă abia de la data emiterii facturii x/06.12.2019 şi nu analizează nici plăţile parţiale făcute de reclamantă către constructor în perioada 2016-2018, în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă la data de 30.10.2020. În plus, instanţa de apel nu explică nici în ce măsură acceptarea facturii x/06.12.2019 putea întrerupe prescripţia în eventualitatea în care momentul de început al cursului prescripţiei ar fi fost cel indicat de reclamantă, iar prescripţia ar fi fost împlinită anterior.

Ca atare, instanţa supremă reţine că hotărârea recurată nu respectă exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fapt de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ.

Prin urmare, nefiind cercetat în mod real apelul pârâtei, instanţa supremă nu poate proceda la examinarea legalităţii deciziei recurate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă U.A.T. COMUNA ROMÂNAŞI, prin primar C., împotriva deciziei nr. 576/2021 din 26 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, pe care o va casa în integralitate, urmând a trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a proceda la un examen efectiv al argumentelor părţilor, în vederea analizării tuturor aspectelor necesare soluţionării cauzei, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă U.A.T. COMUNA ROMÂNAŞI, prin primar C., împotriva deciziei nr. 576/2021 din 26 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează, în tot, decizia nr. 576/2021 din 26 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2022.