Contractual liability for defective seed processing: scope of appeal effect and exclusion of fact-based reassessment at cassation

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 24 martie 2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. solicitând să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.632.975 RON reprezentând daune provocate prin deteriorarea calităţii seminţelor predate spre prelucrare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 5 şi art. 14 din Contractul de producţie de seminţe de porumb recolta 2014 nr. 158/11.04.2014 şi art. 1350 C. civ. (2009).

La 28 aprilie 2015, pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare şi o cerere de chemare în garanţie a societăţii C. S.A., solicitând instanţei obligarea chematei în garanţie, în temeiul art. 1350 C. civ., la plata sumei de 1.632.975 RON, în cazul în care pretenţiile formulate de reclamanta A. S.R.L. cu privire la daunele provocate prin deteriorarea calităţii seminţelor prelucrate se dovedesc a fi întemeiate, cu cheltuieli de judecată. Cererea de chemare în garanţie a fost admisă în principiu de tribunal, prin încheierea din 7 octombrie 2015.

În cauză, a fost încuviinţată efectuarea unei expertize tehnice de specialitate, fiind încuviinţaţi şi experţi parte pentru fiecare dintre părţi.

La data de 3 martie 2016, chemata în garanţie C. S.A. a depus o cerere de anulare a raportului de expertiză întocmit şi depus la dosarul cauzei de expertul desemnat, solicitând întocmirea unei noi expertize.

La termenul din 6 octombrie 2016, apărătorul chematei în garanţie a solicitat încuviinţarea efectuării unei expertize contabile, cerere pe care instanţa a respins-o, acordând cuvântul atât pe cererea de anulare a raportului de expertiză, cât şi pe fondul cauzei, amânând pronunţarea pentru a se depune concluzii scrise.

Prin sentinţa civilă nr. 1744/2016 din 26 octombrie 2016, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea cu privire la anularea raportului de expertiză, ca nefondată.

A admis acţiunea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. şi cererea de chemare în garanţie a C. S.A., formulată de pârâtă.

A dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 1.632.975 RON, reprezentând daune, către reclamantă.

A dispus obligarea chematei în garanţie la plata sumei de 1.632.975 RON, reprezentând daune către pârâtă.

A dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 30.335 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat) şi la plata sumei de 1.650 RON cheltuieli de transport, către reclamantă.

A dispus obligarea chematei în garanţie la plata sumei de 30.335 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat) şi la plata sumei de 1.650 RON cheltuieli de transport, către pârâtă.

La 5 decembrie 2016, chemata în garanţie C. S.A. a formulat o cerere de lămurire/completare a sentinţei civile nr. 1744 pronunţate la data de 26 octombrie 2016, în dosarul nr. x/2015, de Tribunalul Tulcea.

Prin sentinţa civilă nr. 2061/2016 din 12 decembrie 2016, Tribunalul Tulcea, secţia civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de lămurire şi completare a hotărârii formulată de chemata în garanţie C. S.A.

Împotriva sentinţei civile nr. 1744/2016 din 26 octombrie 2016, chemata în garanţie C. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 30/2020 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în complet de divergenţă, cu opinie majoritară, a admis apelul declarat de apelanta-chemată în garanţie C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1744/26.10.2016 pronunţată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L. şi cu intimata reclamantă A. S.R.L.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în garanţie, ca nefondată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate referitoare la acţiunea principală.

Totodată, a obligat intimata-pârâtă la plata sumei de 19.267,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către apelanta-chemată în garanţie.

~Opinia separată a fost în sensul respingerii apelului declarat de chemata în garanţie C. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Constanţa, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

Prealabil motivării recursului, pârâta a prezentat istoricul situaţiei litigioase şi evoluţia procesuală a cauzei, după care, a susţinut că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a arătat, în esenţă, că, deşi instanţa de apel, în opinia sa majoritară, a reţinut în cuprinsul considerentelor că ar exista o culpă a A. cu privire la derularea evenimentelor care au dus la deteriorarea porumbului, cu toate acestea, a admis apelul formulat de C., obligând societatea B. să suporte un prejudiciu de care nu se face vinovată.

Mai arată că, deşi face o analiză a concluziilor opiniei separate a expertei D., reţinând că A. se face vinovată de o faptă ilicită, nu C., cu toate acestea, instanţa, în opinie majoritară, decide să admită apelul C. în contradictoriu cu societatea B., reţinând, în mod eronat, că prejudiciul suferit de A. urmează a fi suportat de B..

Totodată, făcând trimitere la o decizie a instanţei supreme, recurenta afirmă că o atare interpretare, în afara faptului că este şi o dovadă a unei judecăţi eronate a speţei, este lacunară şi incompletă, această modalitate de soluţionare a cauzei echivalând, practic, cu o nemotivare a soluţiei pronunţate.

Recurenta conchide, arătând că, prin raportare la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii, iar decizia recurată se impune a fi casată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1350 din C. civ. şi prevederile Ordinului nr. 350 din 02.08.2002 pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, precum şi comercializarea seminţelor de cereale, oleaginoase şi textile, plante furajere, sfeclă, cartof şi legume - Anexa 1.

În speţa de faţă, recurenta susţine că textului de lege (art. 1350 din C. civ.) corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Astfel, recurenta consideră că în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii contractuale a C. şi a admis apelul formulat de aceasta cu consecinţa acoperirii prejudiciului A. de către autoarea recursului.

Totodată, făcând trimitere la cele reţinute în considerentele deciziei atacate, societatea recurentă afirmă că instanţa de apel a făcut o analiză eronată a prevederilor legale care reglementează răspunderea civilă contractuală.

Sub un prim aspect, recurenta reiterează faptul că motivarea instanţei este contradictorie, aspect de natură a atrage casarea deciziei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurenta subliniază faptul că niciunul dintre argumentele reţinute de instanţa de apel nu este corect interpretat sau legal, astfel încât, din acest punct de vedere, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Făcând trimitere la opinia separată a judecătorului care nu s-a raliat opiniei majoritare, recurenta susţine că se impunea constatarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile contractuale în sarcina apelantei C., cu consecinţa respingerii apelului formulat de această parte.

Astfel, recurenta arată că, în analiza interpretării eronate date legii de către instanţa de apel în opinia sa majoritară, se impune a fi avută în vedere împrejurarea că, în cadrul contractului de servicii încheiat între B. şi C., la punctul B s-a stipulat expres că C. avea obligaţia de a efectua recepţia calitativă a produselor primite pentru prelucrare, recepţie ce va consta în analize privind umiditatea, corpurile străine, starea fitosanitară şi viabilitate.

Or, astfel cum a arătat şi în cadrul întâmpinării formulate cu ocazia judecării fondului, în momentul în care B. a livrat porumbul spre prelucrare la C., aceasta din urmă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a efectua recepţia.

Raportat la atragerea răspunderii civile, menţionează că ne aflăm pe tărâmul răspunderii civile contractuale, ca urmare a faptului că, între cele trei părţi ale prezentului dosar s-au încheiat două contracte succesive, iar, în considerarea dispoziţiilor art. 1350 din C. civ., atunci când, fără justificare, o persoană nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate contractual, aceasta este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi, fiind obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Recurenta afirmă că, din analiza probelor existente la dosarul cauzei, reiese că A. a demonstrat că obligaţia nu a fost executată, respectiv achitarea preţului de către recurentă pentru diferenţa de 267,78 tone porumb neconform, respectiv cu viabilitate (germinaţie) sub 90%.

Însă, această neexecutare (neplată a preţului) a fost consecinţa directă a neîndeplinirii de către A. a obligaţiei de livrare a întregii cantităţi de porumb conform celor stabilite contractual din punct de vedere al calităţii.

Mai exact, recurenta afirmă că, din probele administrate atât în fond, cât şi în apel, reiese că obligaţia principală a chematului în garanţie nu a fost îndeplinită, respectiv asigurarea calităţii corespunzătoare a lucrării de uscare a seminţelor, situaţie în care culpa C. este prezumată în temeiul art. 1530 din C. civ.

Astfel, arată că societatea C. a susţinut că nu era obligată să prelucreze porumbul, astfel încât să obţină o germinaţie de 90%, însă, limita minimă a gradului de germinaţie a seminţelor impusă de lege este de 90, iar societatea C. este licenţiată să producă şi să prelucreze sămânţă, nu doar ca porumb de consum.

Evocând prevederile art. 1 şi art. 30 din Anexa 2.1 a Ordinului 350/2002, recurenta afirmă că societatea C. avea obligaţia, conform Contractului de servicii nr. x/13.08.2014, să efectueze toate operaţiunile începând cu recepţionarea până la însăcuirea în saci jumbo a cantităţii de 7.000 tone de ştiuleţi hibrizi, adică sămânţă.

Mai arată că aceasta nu poate invoca faptul că nu era obligată să obţină germinaţia minimă 90 pentru că, în caz contrar, ar însemna că licenţa acesteia ar trebui retrasă.

Mai mult decât atât, recurenta mai arată că societatea C. nu poate ignora obligaţia asumată prin intermediul art. 10 din contract, potrivit căruia, aceasta era ţinută ca, în momentul recepţionării porumbului, să efectueze o analiză privind umiditatea, corpurile străine, starea fitosanitară şi viabilitate, sens în care recurenta face trimitere la un considerent apreciat ca fiind relevant din opinia separată a judecătorului care nu s-a raliat opiniei majoritare.

În cele ce urmează, autoarea recursului menţionează că, în speţă, în vederea determinării cauzelor care au condus la deteriorarea germinaţiei, au fost efectuate două expertize de specialitate.

Cu referire la expertiza efectuată cu ocazia judecării fondului cauzei, recurenta arată că expertul a concluzionat ferm în sensul că C. a realizat o uscare rapidă la temperaturi înalte, fără să respecte graficul temperaturilor în funcţie de gradul de umiditate şi cu o ardere neadecvată ce a cauzat distrugerea capacităţii de germinaţie a seminţelor în procesul de uscare. Astfel, expertul a concluzionat că însuşi modul în care s-a realizat prelucrarea a fost necorespunzător.

În ceea ce priveşte raportul de expertiză întocmit cu ocazia judecării apelului, recurenta arată că acesta a stabilit că procesul de uscare utilizat de C. a determinat scăderea facultăţii germinative a seminţelor procesate prin supraîncălzire.

Aşadar, recurenta subliniază faptul că doi dintre cei trei experţi desemnaţi în cauză au stabilit că se impunea monitorizarea procesului de uscare, prin personalizarea acestuia în funcţie de fiecare partidă de sămânţă în parte.

Astfel, având în vedere că părerea majoritară a experţilor a coincis cu cea a expertului desemnat la fond, în sensul că seminţele de porumb în cantitate de 267,78 tone au fost uscate prin nerespectarea condiţiilor de temperatură, umiditate şi durata de staţionare a materialului uscător, în atare situaţie, recurenta afirmă că decizia recurată este eronată.

Mai exact, autoarea recursului susţine că, prin decizia recurată, în mod nejudicios s-a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii contractuale a C., din moment ce există la dosarul cauzei suficiente probe care conduc indubitabil la concluzia că aceasta, prin atitudinea extrem de neprofesionistă, a deteriorat seminţele.

Făcând din nou trimitere la cuprinsul opiniei separate din decizia recurată, autoarea recursului arată că prejudiciul s-a produs prin distrugerea cantităţii de sămânţă de porumb ca urmare a modalităţii greşite de uscare, iar, între această faptă ilicită şi prejudiciul creat există un raport de cauzalitate, în sensul că neachitarea preţului de către autoarea recursului a dus în mod direct la suportarea unui prejudiciu de către A..

Totodată, arată că, subsecvent, executarea necorespunzătoare a obligaţiei de uscare a seminţelor de către C. a dus la crearea aceluiaşi prejudiciu în patrimoniul recurentei.

Prin urmare, din analiza detaliată mai sus, recurenta conchide în sensul că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile contractuale a C., în temeiul art. 1350 din C. civ.

La 17 august 2020, intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar, cu privire la criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că recursul este întemeiat, pentru motivele ce vor fi redate în analiza recursului incident al părţii, solicitând, totodată, şi obligarea părţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate intimatei-reclamante de soluţionarea prezentei cauze, al căror cuantum urmează a fi probat cu ocazia dezbaterilor.

La 28 august 2020, intimata-chemată în garanţie C. a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva considerentelor deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs incident, prin care a solicitat admiterea recursului formulat de B. în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu obligarea părţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

După o expunere a situaţiei de fapt şi prealabil dezvoltării motivelor de recurs, autoarea a precizat că, întrucât societatea B. a formulat recurs împotriva aceleiaşi decizii, a înţeles să formuleze recurs incident împotriva considerentelor, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cu menţiunea că motivele formulate în susţinerea recursului incident sunt comune cu cele formulate pe calea întâmpinării la recursul formulat de B..

Cu privire la motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea cuprinde motive contradictorii, invocat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că, prin raportare la (i) ansamblul probelor administrate, (ii) autoritatea de lucru judecat a considerentelor cuprinse în sentinţa pronunţată de prima instanţă ca urmare a neapelării acesteia de către B. dar, şi la (iii) limitele efectului devolutiv al apelului, se impune respingerea cererii de recurs formulată de B. întemeiată pe acest motiv de casare şi admiterea recursului incident formulat de recurenta-reclamantă împotriva considerentelor hotărârii.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că, prin decizia recurată, instanţa de apel în mod greşit a apreciat, pe de o parte, că (i) în ceea ce priveşte C., nu pot fi incidente dispoziţiile legale referitoare la răspunderea civilă contractuală, întrucât, în cuprinsul Contractului de servicii de prelucrare seminţe, nu este prevăzută obligaţia intimatului-chemat în garanţie de a prelucra seminţele, astfel încât, să se menţină o germinaţie de minim 90%, şi că (ii) nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, întrucât scăderea germinaţiei seminţelor se datorează operaţiunilor efectuate de autoarea recursului incident.

Astfel, menţionează că, prin cererea de recurs, în mod corect se susţine faptul că instanţa a pronunţat decizia recurată cu încălcarea (i) dispoziţiilor art. 1350 din C. civ. referitoare la răspunderea civilă contractuală şi (ii) prevederilor Ordinului nr. 350 din 02.08.2002 pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnice privind producerea în vederea comercializării, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, precum şi comercializarea seminţelor de cereale, oleaginoase şi textile, plante furajere, sfeclă, cartof şi legume - Anexa 1.

În continuare, recurenta subliniază că societatea C. răspunde contractual în temeiul dispoziţiilor art. 1.350 C. civ., aşa încât, instanţa de apel în mod eronat a concluzionat că în sarcina C. nu pot fi reţinute dispoziţiile privind răspunderea contractuală, întrucât, în Contractul dintre aceasta şi B. nu este prevăzută obligaţia acesteia de a asigura o capacitate de germinaţie de minimum 90%.

În acest sens, recurenta arată că, potrivit art. 10 din Contractul de servicii de prelucrare seminţe, C. avea obligaţia ca, prin intermediul unei analize de laborator, să stabilească, printre altele, viabilitatea seminţelor recepţionate, aceasta reprezentând metoda de determinare a capacităţii germinative a acestora, în scopul de a determina gradul de germinaţie a seminţelor de porumb.

Făcând trimitere la menţiunile cuprinse în răspunsul la obiecţiuni - opinia separată a doamnei expert D., singura validată de instanţa de apel în opinie majoritară, recurenta arată că metodele de laborator dau cele mai precise, rapide şi complete rezultate de germinaţie pentru majoritatea probelor dintr-o anumită specie, or, din analiza documentelor existente la dosarul cauzei, arată că nu există vreun înscris care să ateste efectuarea unei astfel de analize de către C. la momentul recepţiei seminţelor, motiv pentru care apare ca evident faptul că această obligaţie contractuală nu a fost respectată de societatea C..

În altă ordine de idei, recurenta subliniază faptul că C. s-a obligat să asigure gradul de germinaţie de 90%, iar, în conformitate cu prevederile contractuale agreate de C., aceasta avea obligaţia de a recepţiona, usca, batoza porumb de sămânţă, iar nu porumb de consum, obligându-se să asigure calitatea corespunzătoare lucrărilor efectuate, conform normelor în vigoare (art. 7.2).

În acest sens, recurenta face trimitere la Directiva 66/402/CEE, implementată prin Ordinul nr. 149/2010 al Ministerului Agriculturii - Anexa nr. 2.1, în care se menţionează în mod expres faptul că germinaţia seminţei de porumb în vederea comercializării trebuie să fie de minim 90%. Mai mult decât atât, arată că nerespectarea acestei prevederi prin prelucrarea defectuoasă a seminţei constituie contravenţie şi este sancţionată prin Legea nr. 266/2002 republicată Cap. VI art. 45 lit. c).

Prin urmare, recurenta solicită a se observa că în mod greşit analiza instanţei de apel s-a oprit la prevederile contractuale, fără a lua în considerare şi prevederile legale în raport de care C. s-a obligat să asigure calitatea seminţelor, prevederi care stipulează în mod expres procentul de germinaţie de minim 90%.

În altă ordine de idei, recurenta consideră că instanţa a interpretat în mod greşit dispoziţiile referitoare la condiţiile răspunderii contractuale.

În acest sens susţine că, deşi, în prezenta cauză, 3 din cei 4 experţi au concluzionat în sensul că modalitatea defectuoasă de executare a obligaţiilor contractuale de către C. a determinat producerea unui prejudiciu în sarcina recurentei-reclamante, instanţa de apel în mod greşit a interpretat dispoziţiile legale privind răspunderea contractuală.

Totodată, arată că, la data de 13.08.2014, între B. şi C. a fost încheiat Contractul de servicii de prelucrare seminţe, în temeiul căruia, recurenta B. a subcontractat intimatei-chemată în garanţie obligaţiile privind uscarea, batozarea şi precurăţirea seminţelor produse de recurentă.

Mai arată că, din ansamblul probelor existente la dosarul cauzei (înscrisuri, două expertize tehnice agricole), rezultă care sunt obligaţiile nerespectate de C..

Cu privire la existenţa unui prejudiciu cert, recurenta arată că, întrucât chemata în garanţie C. a renunţat pe parcursul judecăţii la proba cu expertiza contabilă, apreciază că aceasta a achiesat la cuantumul prejudiciului stabilit de instanţa de fond, respectiv de 1.632.975 Ron, având în vedere că nu a probat o altă modalitate de calcul al prejudiciului, iar cuantumul nu a fost contestat de către părţi.

Sub aspectul existenţei unei legături de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, arată că aceasta rezultă ex re, din însăşi săvârşirea faptei ilicite, respectiv îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce reveneau apelantei-chemată în garanţie, C. având obligaţia de a prelucra porumbul cu prudenţa şi diligenţa unui bun profesionist.

Mai arată că îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale de către cocontractant a condus la diminuarea profitului recurentei care, în temeiul Contractului de producţie, se aştepta la un profit de 1.798.99,596 Ron încasat pentru cantitatea de 267,78 tone seminţe, din care a încasat sub o zecime, respectiv 166.023,6 Ron.

În ceea ce priveşte existenţa vinovăţiei, arată că în sarcina debitorului operează o prezumţie de culpă, în sensul că dovada culpei o reprezintă chiar neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale.

Totodată, arată că, astfel cum confirmă şi concluziile raportului de expertiză, C. a înţeles să îşi execute obligaţiile contractuale într-o manieră deficitară, cauzând recurentei un prejudiciu.

În acest context, solicită a se avea în vedere regula specială aplicabilă activităţii profesionale instituită de art. 1.480 alin. (2) C. civ., conform căreia, în cazul obligaţiilor asumate de persoane ce exercită o activitate cu titlu profesional, la aprecierea diligenţei, trebuie să se ţină seama de natura activităţii exercitate, în ceea ce priveşte participanţii la acest gen de activitate operând o prezumţie de profesionalism.

Or, în opinia recurentei, apare ca evident faptul că, prin menţinerea porumbului peste 20 de ore până la preluarea şi prelucrarea acestuia ori prin nerespectarea condiţiilor de uscare, prin raportare la temperatura agentului de uscare, umiditatea seminţelor, durata de staţionare a materialului în uscător, C. nu a dat dovadă de profesionalism.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 8 februarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune puncte de vedere.

Faţă de raportul comunicat, la 23 februarie 2022, recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin avocat, a formulat în scris un punct de vedere, prin care a susţinut admisibilitatea recursului incident, având în vedere că acesta tinde la înlăturarea/înlocuirea aspectelor reţinute în cuprinsul deciziei recurate referitoare la pretinsa culpă a societăţii A. în cauzarea prejudiciului, sens în care a solicitat a se dispune admiterea în principiu a recursului incident.

Prin încheierea completului de filtru din 7 iunie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 30/2020 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva considerentelor aceleiaşi decizii, stabilind termen de judecată la data de 11 octombrie 2022, ora 9:00, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

1. Prin recursul principal, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a susţinut incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Procedând la analiza criticilor aferente motivelor de nelegalitate invocate, în ordinea în care acestea au fost dezvoltate, se reţine că, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut o pretinsă contradicţie între considerentele şi dispozitivul deciziei recurate.

În concret, aceasta învederează că, deşi instanţa de apel, în opinia sa majoritară, a reţinut că ar exista o culpă a societăţii reclamante A. care a condus la deteriorarea seminţelor de porumb, cu toate acestea, a admis apelul chematei în garanţie, obligând pârâta/autoarea prezentului demers judiciar să suporte un prejudiciu de care nu se face vinovată.

Răspunzând criticii mai sus arătate, Înalta Curte constată că, în realitate, invocarea pretinsei contradicţii se datorează unei insuficiente înţelegeri a limitelor efectului devolutiv al apelului raportat la maniera în care autoarea prezentului recurs a ales să se apere în apelul declarat de partea pe care a chemat-o în garanţie.

Mai precis, se reţine că apelul (principal) declarat de chemata în garanţie era o cale de atac de natură să producă consecinţe juridice asupra situaţiei juridice a pârâtei în proces, în situaţia în care apelul ar fi fost admis, ceea ce, de altfel, s-a şi confirmat. Pentru a preîntâmpina, însă, o atare consecinţă, legiuitorul a reglementat instituţia apelului provocat, de care pârâta putea să uzeze.

Pentru a înţelege mai clar acest argument, se reţine că, în ipoteza prevăzută de art. 473 C. proc. civ., respectiv cea în care la prima instanţă au intervenit terţe persoane (chemata în garanţie, în speţă), intimatul (pârâta din prezenta cauză) este în drept, după împlinirea termenului de apel, să declare în scris apel împotriva altui intimat care nu este parte în apelul principal (în speţă, reclamanta), dacă apelul principal ar fi de natură să producă consecinţe asupra situaţiei sale juridice în proces.

Totodată, se impune precizarea că interesul părţii care formulează apel provocat de a declara această cale de atac se naşte în momentul în care ia cunoştinţă despre motivele invocate în cererea de apel principal şi apreciază că este necesar să repună în discuţie soluţii cuprinse în hotărârea act final al judecăţii care, altminteri, ar intra în autoritate de lucru judecat, neputând fi repuse în discuţie prin simpla formulare a unor apărări în cadrul unei întâmpinări.

Faţă de aceste consideraţii de ordin teoretic, menite a clarifica mecanismele declanşate prin exercitarea apelului principal/provocat, Înalta Curte reţine că, deşi ar fi fost îndreptăţită să formuleze apel provocat, tocmai pentru a repune în discuţie cererea (reclamantei) formulată în faţa primei instanţe, în ipoteza în care apelul principal ar fi fost admis, autoarea prezentului demers judiciar a ales să nu uzeze de această instituţie juridică, cu toate că avea nu numai interes procesual, ci şi interese contrare societăţii reclamante.

În cauză, fiind sesizată exclusiv cu apelul chematei în garanţie, instanţa, procedând atât la valorificarea constatărilor şi argumentelor expuse de expertul care a răspuns la obiective şi la obiecţiuni, cât şi la analiza conţinutului contractelor încheiate între reclamantă şi pârâtă şi între pârâtă şi chemata în garanţie, a reţinut caracterul fondat al criticilor ce vizează neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale, pe motiv că societatea chemată în garanţie nu şi-a asumat răspunderea pentru germinaţie în contractul încheiat cu recurenta-pârâtă, ci această obligaţie (de a asigura o capacitate de germinaţie de minimum 90%) a fost stabilită exclusiv prin contractul încheiat între reclamantă şi pârâtă, contract ce nu este opozabil chematei în garanţie.

Totodată, chiar dacă a reţinut că deprecierea calitativă a loturilor de sămânţă şi scăderea procentului de germinaţie s-a datorat unui cumul de factori şi operaţiuni efectuate de societatea reclamantă (cu care doar pârâta recurentă a avut raporturi contractuale), această constatare nu a împiedicat instanţa de apel, din punct de vedere procedural, să dispună schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii, ca nefondată, a cererii de chemare în garanţie, dar păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate referitoare la acţiunea principală, de obligare a pârâtei la plata daunelor solicitate de reclamantă.

Prin urmare, soluţia menţinută de instanţa de apel şi care o nemulţumeşte pe recurenta-pârâtă nu se datorează unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, ci este consecinţa limitelor efectului devolutiv al apelului declarat de chemata în garanţie, efect devolutiv care s-ar fi putut extinde şi în cadrul unui apel provocat (declarat împotriva reclamantei), dacă acesta ar fi fost exercitat de autoarea prezentului demers judiciar.

Procedând, în continuare, la analiza criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată este pronunţată cu încălcarea normelor de drept material incidente, sens în care a indicat dispoziţiile art. 1350 din C. civ. ce privesc atragerea răspunderii civile contractuale şi prevederile Ordinului nr. 350 din 02.08.2002 pentru aprobarea Regulilor şi normelor tehnică privind producerea în vederea comercializării, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, precum şi comercializarea seminţelor de cereale, oleaginoasă şi textile, plante furajere, sfeclă, cartof şi legume - Anexa 1.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurenta a susţinut că, în speţă, instanţa a dat o interpretare greşită a art. 1350 din C. civ. corespunzător situaţiei de fapt şi că în mod nelegal a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii contractuale a chematei în garanţie. Totodată, a afirmat că instanţa de apel a făcut o analiză eronată a prevederilor legale care reglementează răspunderea civilă contractuală, sens în care a evocat anumite considerente din decizia recurată, apreciate ca fiind relevante.

Recurenta susţine interpretarea eronată a legii de către instanţa de apel în opinia sa majoritară, plecând de la împrejurarea că, în contractul de servicii încheiat cu societatea chemată în garanţie, s-a prevăzut expres că aceasta din urmă avea obligaţia de a efectua recepţia calitativă a produselor primite pentru prelucrare, context în care susţine că, în momentul în care a livrat porumbul, societatea C. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a efectua recepţia. De asemenea, a mai arătat că, din analiza probelor existente la dosar, reiese că societatea A. a demonstrat că obligaţia nu a fost executată (achitarea preţului), recurenta subliniind că această neexecutare (neplată a preţului) a fost consecinţa directă a neîndeplinirii de către reclamanta A. a obligaţiei de livrare a întregii cantităţi de porumb conform celor stabilite contractual din punct de vedere al calităţii. Mai precis, recurenta susţine că, din probele administrate atât în fond, cât şi în apel, reiese că obligaţia principală a chematului în garanţie, constând în asigurarea calităţii corespunzătoare a lucrării de uscare a seminţelor, nu a fost îndeplinită.

Răspunzând acestor critici, Înalta Curte reţine că, prin afirmaţia potrivit căreia chemata în garanţie nu şi-a îndeplinit obligaţia principală (constând în asigurarea calităţii corespunzătoare a lucrării de uscare a seminţelor), se aduce în discuţie o chestiune de fapt, în privinţa căreia recurenta susţine că instanţa de apel i-a dat o greşită interpretare în baza probatoriilor administrate în cauză. Analiza şi aprecierea faptelor ori interpretarea probatoriilor sunt chestiuni care ţin de temeinicia hotărârii atacate, nefiind supuse controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În continuare, susţinând că societatea chemată în garanţie era obligată să obţină o viabilitate/germinaţie de 90%, recurenta face trimitere la prevederile unui ordin, respectiv la prevederile art. 1 şi art. 30 al Anexei 2.1 a Ordinului 350/2002 care vizează regulile şi normele tehnice specifice privind producerea în vederea comercializării, prelucrarea, controlul şi certificarea calităţii, precum şi comercializarea seminţelor de cereale, oleaginoase şi textile, plante furajere, sfeclă, cartof şi legume.

Înalta Curte reţine că, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., aceasta constituie o critică nouă, formulată omisso medio, adică fără a fi făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Or, judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă.

Prin urmare, nefiind supusă dezbaterii şi unei dezlegări proprii a instanţei de apel, critica nu poate fi primită.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea că argumentul de nelegalitate al recurentei nu poate duce la casarea hotărârii recurate, deoarece instanţa de apel a analizat pretinsa obligaţie asumată de chemata în garanţie C. prin contractul încheiat cu recurenta-pârâtă B. şi în condiţiile în care ar fi fost aplicabil Ordinul nr. 350 din 02.08.2002 în sensul celor afirmaţiilor recurentei, mai exact, dacă societăţii chemate în garanţie îi revenea obligaţia de a asigura o anumită germinaţie a producţiei de porumb, pornind de la ceea ce a invocat recurenta-pârâtă în susţinerea cererii de chemare în garanţie.

Astfel, instanţa de apel a apreciat, pe baza evaluării probatoriului administrat, că "şi în ipoteza în care s-ar admite că această obligaţie a fost asumată de chemata în garanţie, …în cauză nu sunt condiţiile prescrise de norma legală pentru atragerea răspunderii contractuale."

În continuare, susţinând că nu se poate ignora obligaţia asumată contractual de societatea chemată în garanţie conform art. 10 din Contractul de servicii nr. x/13.08.2014, potrivit căruia aceasta era ţinută ca, în momentul recepţionării porumbului, să efectueze o analiză privând umiditatea, corpurile străine, starea fitosanitară şi o analiză de viabilitate, recurenta arată că, în vederea determinării cauzelor care au condus la deteriorarea germinaţiei, au fost efectuate două expertize de specialitate, concluzia recurentei fiind aceea că, deşi părerea majoritară a experţilor a coincis cu cea a expertului desemnat la fond, în sensul că seminţele de porumb au fost uscate prin nerespectarea condiţiilor de temperatură umiditate şi durata de staţionare a materialului uscător, cu toate acestea, prin decizia recurată, s-a reţinut nejudicios că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale în privinţa chematei în garanţie.

Înalta Curte reţine că, în susţinerea îndeplinirii condiţiilor pentru atragerea răspunderii contractuale a chematei în garanţie în temeiul art. 1350 C. civ., recurenta se raportează tot la materialul probator administrat în cauză (expertize de specialitate), care nu mai poate fi reevaluat în această etapă procesuală. Or, recursul urmăreşte doar verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept incidente, în timp ce stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea probelor este atributul exclusiv al instanţelor devolutive, motiv pentru care instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Aşadar, fiind nemulţumită de modul de apreciere, de către instanţa de apel, a probatoriului administrat în cauză, critica excede cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. şi în limita cărora poate fi exercitat controlul judiciar.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că încălcarea art. 1350 din C. civ. a fost invocată pur formal, întrucât, în realitate, recurenta tinde la stabilirea unei alte concluzii privind situaţia de fapt referitoare la cauza pierderii gradului de germinaţie.

Constatând, aşadar, că nu poate fi reţinut niciun motiv de nelegalitate din cele invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, Înalta Curte va respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 30/2020 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

2. Procedând, în continuare, la analiza recursului incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte urmează a respinge recursul incident, ca inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că, prin recursul incident, recurenta a formulat apărări în susţinerea recursului principal (motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Or, în lumina dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., pe calea recursului incident la considerente, nu se poate solicita casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Solicitând, aşadar, pe calea recursului incident la considerente, admiterea recursului principal, reclamanta A. S.R.L. urmăreşte, în realitate, casarea în tot a deciziei recurate, fiind nemulţumită de considerentele esenţiale, decisive ale acesteia, în lipsa cărora dispozitivul ar fi lipsit de temeiurile de fapt şi de drept necesare.

Prin urmare, având în vedere că o asemenea cerere este specifică unui recurs principal (îndreptat atât împotriva dispozitivului, cât şi a considerentelor), dar pe care reclamanta nu l-a formulat în termenul legal prevăzut de art. 485 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L. nu respectă prevederile art. 491 alin. (1) şi art. 494 raportat la art. 472 coroborat cu art. 461 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care, statuând asupra caracterului inadmisibil al acestei căi de atac, urmează a o respinge ca atare.

Cu privire la cererea formulată de apărătorul intimatei C. de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate în dosarul de recurs la filele x (împuternicirea avocaţială), respectiv la filele x (factura x/02.09.2020 însoţită de extrasul de cont) atestă efectuarea de către intimata C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 7140 RON.

Faţă de soluţia de respingere a recursului principal, în temeiul art. 494 C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata C. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 7140 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 30/2020 din 22 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva considerentelor aceleiaşi decizii.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata C. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 7140 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 octombrie 2022.