Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1447/2022 AI generated

Prescriptive period for renascent claim after annulment of transaction covering assigned banking debt

Case Number Decizia nr. 1447/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Cassation and Justice dismissed the cassation appeal of the defendants, thereby upholding the lower courts' judgments that ordered the defendants to pay a specified sum in Euro to the plaintiff, a company in bankruptcy proceedings. The dispute concerned the enforceability of a debt difference arising from a novated claim originally held by a third party against the defendants, which the plaintiff had acquired via assignment and subsequently settled through a transaction that was later judicially annulled; the defendants had argued that the transaction did not cover the specific claim in question, that the prior court's annulment established a state of restitutio in integrum without any actual performance, and that the statute of limitations had expired before the transaction was voided. The court rejected these arguments, ruling that the transaction’s object explicitly included the assigned banking claim, so the defendants' reliance on the positive preclusive effect of the prior annulment judgment and general contract interpretation rules did not prevent the finding of a waiver of the claim during the transaction's validity. Consequently, the court held that the statute of limitations for the renascent claim did not begin to run from the original assignment date, but rather from the date the annulment decision became final, applying the provision governing the prescription of restitution actions by analogy to the situation where no actual performance occurred, thereby confirming the lower courts' calculation of the prescriptive period.

Legislator headnote

AI generated

art. 2270 C. civ, art. 13 C. civ, art. 1503 C. civ, art. 2525 C. civ, art. 1266 alin. (2) C. civ, art. 1469 C. civ; Prescriptive period for renascent claim after annulment of transaction covering assigned banking debt: The dispute concerned the enforceability of a debt difference arising from a novated claim originally held by a third party against the defendants, which the plaintiff had acquired via assignment and subsequently settled through a transaction that was later judicially annulled; the defendants had argued that the transaction did not cover the specific claim in question, that the prior court's annulment established a state of restitutio in integrum without any actual performance, and that the statute of limitations had expired before the transaction was voided. The court rejected these arguments, ruling that the transaction’s object explicitly included the assigned banking claim, so the defendants' reliance on the positive preclusive effect of the prior annulment judgment and general contract interpretation rules did not prevent the finding of a waiver of the claim during the transaction's validity. Consequently, the court held that the statute of limitations for the renascent claim did not begin to run from the original assignment date, but rather from the date the annulment decision became final, applying the provision governing the prescription of restitution actions by analogy to the situation where no actual performance occurred, thereby confirming the lower courts' calculation of the prescriptive period.

Keywords

AI generated
statute of limitations annulment of contract bankruptcy claim interpretation of a judgment assignment of claims restitutio in integrum

Cited Legislation

AI generated
art. 2270 C. civ
- art. 2270 C. civ., pentru că extinde obiectul Tranzacţiei dincolo de intenţia părţilor, astfel încât, în viziunea Curţii de apel, acesta includea şi stingerea oricăror pretenţii referitoare la creanţa G.;
art. 13 C. civ
- art. 13 C. civ. relativ la inaplicabilitatea prezumţiilor în cazul renunţărilor la drept;
art. 1503 C. civ
1469 şi art. 1503 C. civ., care prevăd că obligaţiile de a face se consideră executate doar prin plată (nu prin simpla încheiere a contractului) şi că predarea înscrisului constatator al creanţei instituie doar o prezumţie de plată, nereprezentând o renunţare la creanţa respectivă;
art. 2525 C. civ
- art. 2525 C. civ., pentru că acest articol a fost aplicat, chiar dacă nu s-a efectuat nicio prestaţie care să fie supusă restituirii;
art. 1266 alin. (2) C. civ
Cu toate acestea, afirmă că voinţa reală a părţilor este clarificată prin comportamentul lor ulterior încheierii contractului (conform art. 1266 alin. (2) C. civ.), inclusiv prin hotărârile cu autoritate de lucru judecat pronunţate în legătură cu validitatea Tranzacţiei.
art. 1469 C. civ
Or, în accepţiunea recurenţilor, obligaţia de a face se execută prin efectuarea unei prestaţii, nu prin simplul acord de voinţe al părţilor, simpla încheiere a contractului nefiind echivalentă cu executarea prestaţiei debitorului, potrivit art. 1469 C. civ.
art. 1254 C. civ
În sprijinul acestei concluzii, sunt invocate şi prevederile art. 1254 C. civ., care reglementează efectele nulităţii distinct, în funcţie de existenţa sau nu a consecinţelor produse de un act nul, însă, în prezenta cauză, nulitatea Tranzacţiei a avut doar efectul prevăzut de alin.
art. 431 alin. (2) C. proc. civ
(2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., criticile recurenţilor privind încălcarea normelor de procedură referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for the rejection of the cassation appeal as unfounded.

art. 499 C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive for the rejection of the cassation appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă la 31 august 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. - în faliment, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., C., D., E. şi F., a solicitat obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei de 1.376.520,78 Euro, reprezentând diferenţă rezultată din creanţa preluată de la G.. de către A. S.A. prin contractul de cesiune încheiat în data de 08.10.2013 şi înregistrat la A. sub nr. x/09.10.2013 şi datoria pe care A. S.A. o avea de achitat B. S.A., precum şi dobânda legală penalizatoare începând cu data de 08.10.2013 şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 791 din 26 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâţi, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.A., în faliment, reprezentată legal de către H.., în calitate de lichidator judiciar, în contradictoriu cu pârâţii B. S.A., C., E., F. şi D..

A obligat pârâţii B. S.A., C., D., E., F. la plata, în solidar, către reclamantă, a sumei de 1.376.520,78 EUR, precum şi a dobânzii legale penalizatoare aferente acestei sume, începând cu data de 15.11.2018 şi până la data plăţii efective.

Totodată, a luat act că reclamanta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva sentinţei primei instanţe, pârâţii C., F., D. şi B. S.A. au formulat apel, prin care au solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la creanţa pretinsă în cadrul acţiunii civile, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă, iar, în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată, suma maximă care ar putea fi datorată de apelanţi fiind de 116.727,64 Euro.

Prin notele scrise depuse la dosar la 13 iulie 2020, apelanţii au solicitat instanţei ia act de îndreptarea erorii de calcul din cererea de apel în sensul că, prin adiţionarea dobânzii remuneratorii cu dobânda penalizatoare, creanţa B. S.A. faţă de A., datorată în baza contractului de împrumut, se ridică la suma de 6.942.106,32 EUR. Apelanţii învederează că îndreptarea erorii de calcul determină schimbarea capătului de cerere subsidiar al apelului, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, în sensul în care datoriile reciproce dintre B. şi A., de fapt, se compensează în întregime.

Prin decizia civilă nr. 1270 din 30 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanţii pârâţi B. S.A., C., F. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 791/26.03.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata reclamantă A. S.A., prin lichidator judiciar H..

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâţii C., F., D. şi B. S.A. au formulat recurs, prin care au solicitat casarea deciziei recurate, având în vedere că instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia prescripţiei.

În motivarea recursului, au fost invocate cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 7 (s-a încălcat autoritatea de lucru judecat) şi pct. 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

Astfel, în ce priveşte respingerea apelului privind excepţia prescripţiei, recurenţii susţin, în esenţă, că decizia recurată încalcă:

- art. 2270 C. civ., pentru că extinde obiectul Tranzacţiei dincolo de intenţia părţilor, astfel încât, în viziunea Curţii de apel, acesta includea şi stingerea oricăror pretenţii referitoare la creanţa G.;

- art. 13 C. civ. relativ la inaplicabilitatea prezumţiilor în cazul renunţărilor la drept;

- art. 1266-1269 C. civ. pentru că interpretarea oferită Tranzacţiei nu ţine cont de regulile de interpretare care dau prioritate voinţei concordante a părţilor, ce trebuie dedusă inclusiv pe baza comportamentului lor ulterior încheierii contractului;

- art. 1469 şi art. 1503 C. civ., care prevăd că obligaţiile de a face se consideră executate doar prin plată (nu prin simpla încheiere a contractului) şi că predarea înscrisului constatator al creanţei instituie doar o prezumţie de plată, nereprezentând o renunţare la creanţa respectivă;

- art. 2525 C. civ., pentru că acest articol a fost aplicat, chiar dacă nu s-a efectuat nicio prestaţie care să fie supusă restituirii;

- autoritatea de lucru judecat derivând din sentinţa civilă nr. 1562/12.03.2018 şi decizia civilă nr. 2282A/15.11.2018, pronunţate în dosarul nr. x/2016, prin care s-a reţinut că Tranzacţia nu a afectat creanţa G. şi că părţile au fost repuse în situaţia anterioară prin simpla anulare a Tranzacţiei, acest act neproducând vreun efect în sensul executării vreunei prestaţii.

Detaliind, autorii recursului susţin că aplicarea greşită a normelor de drept material a intervenit în momentul în care instanţa de apel a extins obiectul Tranzacţiei dincolo de limitele în care a fost încheiată de părţile semnatare, în sensul că aceasta ar conţine şi o renunţare din partea A. la dreptul de a recupera restul din creanţa G., rezultat după compensarea legală a creanţelor dintre părţi.

Reluând cronologic aspectele de fapt apreciate ca relevante, recurenţii consideră că la data de 08.10.2013, când A. a dobândit întreaga creanţă a G. împotriva B., s-a născut şi dreptul A. la recuperarea creanţei sale, astfel că dreptul material la acţiune s-a stins prin prescripţie la 08.10.2016.

Detaliind critica potrivit căreia decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2282A/15.11.2018, recurenţii arată că, în cadrul dosarului nr. x/2016, a fost anulată Tranzacţia, fiind stabilite, cu autoritate de lucru judecat, obiectul şi efectele acesteia.

Citând din considerentele sentinţei pronunţate în dosarul anterior menţionat, recurenţii susţin că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că tranzacţia viza exclusiv stingerea litigiului dintre B. şi A. referitor la despăgubirile pentru incendiul de la B., nefiind vizată creanţa G.. De asemenea, mai arată că este stabilit cu autoritate de lucru judecat că, urmare a încheierii tranzacţiei, nicio prestaţie nu a fost efectuată pe temeiul acesteia, iar cererea de repunere a părţilor în situaţia anterioară a fost respinsă pentru acelaşi motiv (inexistenţa prestaţiilor).

În susţinerea criticii potrivit căreia decizia recurată extinde obiectul Tranzacţiei în afara limitelor în care aceasta a fost încheiată, în sensul că include şi o renunţare la dreptul A. de a recupera restul din creanţa G., fiind aplicate, în mod eronat, şi regulile referitoare la interpretarea şi executarea contractelor şi la prescripţie, recurenţii susţin că, în primul rând, instanţa de apel a încălcat art. 2270 C. civ.

În acest sens, arată că părţile au încheiat Tranzacţia numai cu privire la stingerea pretenţiilor reciproce izvorâte din dosarul de daună pentru incendiul produs în data de 19.02.2011 la B., iar, în temeiul Tranzacţiei, A. urma să plătească integral indemnizaţia de despăgubire de 8.500.000 EUR către B., parte fiind deja achitată în avans.

De asemenea, subliniază că A. nu şi-a asumat obligaţia de a stinge creanţa G. şi nici nu a renunţat la dreptul de a o recupera.

Aşadar, în opinia recurenţilor, Curtea de apel a încălcat art. 13 C. civ., prezumând renunţarea A. la dreptul de a recupera creanţa G. pe baza obligaţiei asumate prin Tranzacţie de a preda către S.C. B. S.A. toate documentele legate de plata şi de încheierea tranzacţiei cu G..

Recurenţii susţin, aşadar, că interpretarea dată prin decizia recurată conţinutului Tranzacţiei încalcă regulile de interpretare prevăzute de art. 1266- 1269 C. civ., contractul urmând a fi interpretat în conformitate cu voinţa concordantă a părţilor, care se determină inclusiv pe baza conduitei lor ulterioare încheierii contractului, clauzele interpretându-se în mod sistematic.

Făcând trimitere la clauza 2.3 din Tranzacţie, recurenţii susţin că, potrivit acestei clauze, A. avea doar obligaţia de a transmite B. dovada că a încheiat cesiunea de creanţă cu G. şi i-a plătit preţul.

Făcând referire la Clauza 3.1 b) din Tranzacţie, recurenţii admit faptul că aceasta este redactată defectuos şi că aceasta poate crea confuzie cu privire la intenţia părţilor ca A. să se oblige şi la predarea înscrisurilor originale care constatau creanţa G..

Cu toate acestea, afirmă că voinţa reală a părţilor este clarificată prin comportamentul lor ulterior încheierii contractului (conform art. 1266 alin. (2) C. civ.), inclusiv prin hotărârile cu autoritate de lucru judecat pronunţate în legătură cu validitatea Tranzacţiei.

Astfel, arată că A. a solicitat în mai multe rânduri recuperarea restului din creanţa G., înainte de anularea Tranzacţiei, ceea ce relevă, pe de o parte, că intenţia părţilor nu a fost aceea de a stinge această datorie, iar, pe de altă parte, că A. avea cunoştinţă de dreptul său şi a solicitat plata acestei sume de către B., nefăcând nicio asociere cu Tranzacţia din 10.12.2013 şi că nicio renunţare la drept nu s-a făcut prin această tranzacţie.

De altfel, arată că, în conformitate cu art. 13 şi art. 2270 C. civ., obiectul tranzacţiei este limitat la ceea ce părţile au înţeles să tranzacţioneze, iar dacă o renunţare la vreun drept ar fi fost avută în vedere de către părţi, aceasta nu putea să fie decât expresă, renunţarea la drept neputând fi prezumată.

Recurenţii mai arată că A. a solicitat, pentru prima oară, plata restului din această creanţă înainte de anularea Tranzacţiei (care a avut loc la 15.11.2018), în cadrul dosarului nr. x/2016, cererea sa fiind, însă, perimată.

Prin urmare, recurenţii susţin că A. era conştientă că avea creanţa G. în patrimoniu şi că aceasta era exigibilă, indiferent de existenţa Tranzacţiei şi nu a considerat vreodată, în mod întemeiat, că Tranzacţia afecta creanţa.

Totodată, arată că nu are nicio relevanţă juridică perimarea cererii A., care a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, important şi relevant rămânând doar faptul că A. a introdus o acţiune în recuperarea creanţei împotriva B., în condiţiile în care era în fiinţă Tranzacţia din 10.12.2013, pe care instanţa de apel a interpretat-o în sensul că ar conţine o renunţare la dreptul de a recupera creanţa.

Recurenţii mai adaugă faptul că B. a cerut înscrierea la masa credală a debitoarei A. cu o creanţă reprezentând suma datorată de A. către B., însă cererea B. a fost respinsă, A. susţinând că, faţă de despăgubirile datorate de A. (8,5 milioane de EUR), din care 3 milioane EUR au fost plătite şi luând în considerare creanţa G. deţinută de A. împotriva B., rezultă că B. era datoare A. cu 1,3 milioane de EUR.

Recurenţii arată că decizia lichidatorului, de respingere a înscrierii B. la masa credală, a fost contestată, formându-se dosarul nr. x/2015. În acest dosar, A. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat plata sumei de 1.376.520,78 EUR, aceeaşi cu cea solicitată în prezenta cauză. Cererea reconvenţională a fost disjunsă, formându-se dosarul nr. x/2016, care a fost suspendat din culpa A., fiind, ulterior, perimat în mod definitiv.

În altă ordine de idei, recurenţii subliniază că sentinţa civilă nr. 1562/12.03.2018, intrată în autoritate de lucru judecat, a statuat că nu a existat nicio intenţie ca, prin Tranzacţie, să se stingă în parte creanţa G., cu atât mai puţin putând fi vorba de o renunţare totală la această creanţă. În acest sens, recurenţii au redat parte din considerentele sentinţei mai sus amintite, apreciate ca fiind relevante.

În plus, recurenţii susţin că, şi dacă s-ar fi convenit predarea înscrisului constatator al creanţei, simpla agreare a obligaţiei nu echivalează cu executarea acesteia sau cu renunţarea la drept.

Eventuala obligaţie de a preda înscrisul constatator al creanţei ar fi reprezentat o obligaţie de a face în sarcina A., iar efectul îndeplinirii acestei obligaţii ar fi constat în instituirea unei prezumţii (simple) de plată a creanţei G. de către B., în temeiul art. 1503 C. civ.

Or, în accepţiunea recurenţilor, obligaţia de a face se execută prin efectuarea unei prestaţii, nu prin simplul acord de voinţe al părţilor, simpla încheiere a contractului nefiind echivalentă cu executarea prestaţiei debitorului, potrivit art. 1469 C. civ.

Recurenţii arată că predarea înscrisului original constatator al creanţei G. de către A. nu a avut vreodată loc, aşa încât aceasta nu a avut nicio piedică în a executa creanţa G., sens în care redau un fragment din considerentele sentinţei civile nr. 1562/12.03.2018 (p. 34).

În continuare, recurenţii susţin că, prin decizia recurată, instanţa de apel a ignorat autoritatea de lucru judecat a hotărârii sus-menţionate, considerând că, deşi nu au existat prestaţii executate în baza Tranzacţiei, a existat o repunere în situaţia anterioară prin "renaşterea" posibilităţii A. de a executa creanţa G.. Or, pierderea dreptului prin prescripţie nu poate renaşte decât în condiţiile în care debitorul obligaţiei ar fi săvârşit acte de recunoaştere a datoriei şi ar fi plătit voluntar datoria, ceea ce nu s-a întâmplat.

Recurenţii subliniază că art. 2525 C. civ. nu poate fi aplicat în lipsa existenţei unor prestaţii care să fie supuse restituirii. Mai arată că ipoteza acestei reglementări este aceea a existenţei unui act în baza căruia să se fi executat prestaţii şi doar în această situaţie se poate naşte un drept la restituirea prestaţiilor care să fie afectat de un termen de prescripţie. În caz contrar, anularea sau rezoluţiunea actului în sine vor avea efectul de repunere a părţilor în situaţia anterioară, pentru că situaţia părţilor nu s-a schimbat prin simpla încheiere a actului, având în vedere că nu l-au executat.

În sprijinul acestei concluzii, sunt invocate şi prevederile art. 1254 C. civ., care reglementează efectele nulităţii distinct, în funcţie de existenţa sau nu a consecinţelor produse de un act nul, însă, în prezenta cauză, nulitatea Tranzacţiei a avut doar efectul prevăzut de alin. (1) al art. 1254 C. civ., neexistând nici acte subsecvente încheiate în baza Tranzacţiei şi nici prestaţii de restituit.

Prin urmare, recurenţii consideră că nu se poate face aplicarea art. 2525 C. civ. pentru a se stabili începutul curgerii termenului de prescripţie al unui drept ce nu a făcut obiectul contractului anulat, ci doar pentru prestaţii care sunt supuse restituirii.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Sub aspectul limitelor căii extraordinare de atac, din cererea de recurs rezultă că pârâţii au formulat critici doar cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei extinctive.

În acest cadru, Înalta Curte constată că problema de drept incidentă în cauză poate fi sintetizată ca referindu-se la efectele anulării tranzacţiei asupra cursului termenului de prescripţie a dreptului de creanţă tranzacţionat.

Plecând de la premisa că părţile semnatare ale tranzacţiei din 10.12.2013 au convenit să stingă orice obligaţie sau posibil litigiu referitor la raporturile de asigurare, dar şi în legătură cu creanţa preluată de A. prin cesiune de la G.., instanţa de apel a făcut aplicarea următoarelor norme de drept material:

- art. 2267 şi 2270 C. civ., reţinând că în perioada cuprinsă între încheierea tranzacţiei (10.12.2013) şi anularea ei definitivă (15.11.2018), era stinsă creanţa dedusă judecăţii, în sumă de 1.376.520,78 Euro, reprezentând diferenţa dintre creanţa preluată de la G.. de către A. S.A. prin contractul de cesiune încheiat în data de 08.10.2013 şi indemnizaţia de asigurare pe care A. o datora B.;

- art. 2525 C. civ., întrucât a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru realizarea acestei creanţe, renăscute în patrimoniul reclamantei ca urmare a anulării tranzacţiei şi subsumate restituirii prestaţiilor, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul.

2.2. O primă critică formulată de recurenţi se referă la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1562/12.03.2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2282A/15.11.2018, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2016, cu privire la următoarele chestiuni litigioase:

- tranzacţia din 10.12.2013 nu viza creanţa G.. cesionată A., iar reclamanta nu a renunţat la dreptul de a recupera creanţa dedusă judecăţii;

- părţile au fost repuse în situaţia anterioară prin simpla anulare a tranzacţiei, acest act neproducând vreun efect în sensul executării vreunei prestaţii.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazise. În acest caz, chestiunile deja dezlegate se impun, între aceleaşi părţi, într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior.

În timp ce efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, efectul pozitiv implică existenţa unei chestiuni litigioase definitiv tranşate între aceleaşi părţi, ce nu mai poate fi repusă în discuţie într-un proces ulterior.

Aşadar, recurenţii au invocat încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În raport de dispoziţiile art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., criticile recurenţilor privind încălcarea normelor de procedură referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu pot fi încadrate în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prevederile legale incidente nu sunt norme de drept material.

Totodată, aceste critici nu se încadrează nici în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât acesta se referă numai la efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.), din moment ce soluţia pe care o poate pronunţa Înalta Curte în cazul reţinerii acestui motiv de casare este respingerea cererii ca inadmisibilă, astfel cum prevede art. 497 teza finală C. proc. civ.

Cu toate acestea, criticile recurenţilor privind încălcarea normelor de procedură referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea unor norme de procedură ce atrage sancţiunea nulităţii.

Cu aceste precizări, procedând la analiza în concret a criticilor anterior menţionate, Înalta Curte le apreciază ca nefondate.

Din considerentele sentinţei civile nr. 1562/12.03.2018 nu rezultă că instanţa ar fi statuat că tranzacţia din 10.12.2013 nu viza creanţa G.. cesionată A..

Dimpotrivă, judecătorul sindic a reţinut că A. a dobândit de la G.., prin cesiunea de creanţă din 08.10.2013, dreptul de despăgubire din asigurare (cesionat anterior de B.), astfel încât a operat confuziunea cu privire la despăgubirea din asigurare până la concurenţa soldului creditului (pag. 20 din sentinţă - fila x verso dosar apel).

Ca urmare, judecătorul sindic a arătat că la data încheierii tranzacţiei, a fost asumată o datorie inexistentă care avea ca efect mărirea artificială a pasivului A. şi că "prin aceeaşi tranzacţie, pârâta A. s-a obligat să predea toate documentele, inclusiv contractele de garanţie, care priveau contractul încheiat între A. şi G. S.A., documente şi garanţii aferente altor contracte de credit, respectiv alte drepturi de creanţă deţinute de A. împotriva pârâtei B. şi/sau garanţilor ipotecari sau personali ai acestora" (pag. 20 ultimul paragraf din sentinţă).

Totodată, decizia recurată nu contrazice teza potrivit căreia, în temeiul tranzacţiei din 10.12.2013, A. nu a efectuat nicio plată sau prestaţie, astfel încât "părţile sunt repuse în situaţia anterioară prin simpla desfiinţare a actului, fiind astfel, prin admiterea acţiunii, în aceeaşi situaţie în care ar fi fost dacă actul nu ar fi fost încheiat" (pag. 24 din sentinţă - fila x verso dosar apel).

Faptul că instanţa de apel a aplicat o normă de drept material din domeniul prescripţiei extinctive (art. 2525 C. civ.), asimilând situaţia de mai sus celei privind restituirea prestaţiilor nu constituie o repunere în discuţie a unei chestiuni litigioase definitiv tranşate anterior, ci reprezintă un raţionament de aplicare a legii în sensul determinării efectelor anulării tranzacţiei, sub aspectul cursului prescripţiei.

2.3. Analizând în continuare criticile subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material, criticile recurentelor fiind nefondate.

Astfel, în ce priveşte obiectul tranzacţiei din 10.12.2013, la cap II - Preambul, a fost menţionată ca fiind avută în vedere "Creanţa deţinută de A. în temeiul contractului de cesiune de creanţă încheiat la data de 08.10.2013 cu G. S.A. şi al contractelor de credit enumerate în Anexa 1" - contracte de credit şi garanţie.

De asemenea, potrivit art. 3.1. lit. b) din contractul de tranzacţie, A. s-a obligat să predea toate documentele originale aferente creanţei conform Anexei 1, ca urmare a preluării creanţei născute din contractele de împrumut bancar.

Aşadar, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 2270 şi art. 13 C. civ., întrucât obiectul tranzacţiei includea creanţa bancară preluată din cesiune de la G.., iar intenţia A. de a renunţa la această creanţă rezulta în mod necesar din cuprinsul tranzacţiei, astfel cum a fost indicat anterior.

Nu au fost încălcate nici regulile de interpretare prevăzute la art. 1266-1269 C. civ., întrucât voinţa concordantă a părţilor reiese fără nici un dubiu din cuprinsul convenţiei, clauzele acesteia fiind clare. În aplicarea prevederilor art. 1266 alin. (2) C. civ., voinţa concordantă a părţilor tranzacţiei rezultă din scopul şi obiectul contractului: intenţia părţilor de a stinge conflictul prin realizarea de concesii reciproce se întinde în mod indubitabil şi asupra creanţei bancare. Comportamentul ulterior al A., care a încercat prin acţiune în justiţie, anterior anulării tranzacţiei, realizarea unei diferenţe din creanţa tranzacţionată, nu prezintă relevanţă ca şi criteriu subsidiar de interpretare, în condiţiile anterior menţionate, dar şi al intrării A. în procedura falimentului. În plus, potrivit art. 2269 C. civ., tranzacţia este indivizibilă în ceea ce priveşte obiectul său, astfel că nu se poate susţine că renunţarea la un drept menţionat expres în cuprinsul tranzacţiei nu ar fi avut loc.

Prevederile art. 1469 şi art. 1503 C. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât obligaţia A. prevăzută la art. 3.1. lit. b) din contractul de tranzacţie reprezintă o obligaţie de a face (de predare a documentelor originale constatatoare ale creanţei bancare) asumată prin tranzacţie, în contextul stingerii/renunţării la creanţa bancară în temeiul art. 2267 C. civ., iar nu prin plată, a cărei dovadă se poate face şi prin remiterea voluntară a înscrisului original al creanţei.

De altfel, interpretarea dată de instanţa de apel cu privire la obiectul tranzacţiei din 10.12.2013 respectă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 1562/12.03.2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2282A/15.11.2018, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2016, astfel cum am menţionat anterior la pct. 2.2.

O ultimă critică a recurenţilor se referă la aplicarea art. 2525 C. civ., chiar dacă nu s-a efectuat nicio prestaţie care să fie supusă restituirii.

Plecând de la statuarea judecătorului sindic din considerentele sentinţei civile nr. 1562/12.03.2018, potrivit căreia părţile sunt repuse în situaţia anterioară prin simpla desfiinţare a tranzacţiei, Înalta Curte reţine că, în alte cuvinte, aceasta înseamnă renaşterea dreptului de creanţă afirmat de reclamanta A., cu toate prerogativele lui, de drept perfect, iar nu imperfect, inclusiv cu privire la curgerea termenului de prescripţie.

Deşi textul art. 2525 C. civ. se referă la acţiunea în restituirea prestaţiilor, iar nu şi la orice acţiune ce decurge din repunerea în situaţia anterioară, trebuie reamintite prevederile art. 1 alin. (2) C. civ., potrivit cărora în cazurile neprevăzute de lege se aplică dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare.

Or, norma prevăzută la art. 2525 C. civ., care reglementează începutul prescripţiei extinctive în cazul acţiunii în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act desfiinţat, este aplicabilă prin analogie şi situaţiei în care repunerea în situaţia anterioară nu presupune restituirea unor prestaţii efectuate anterior. Aceasta întrucât restabilirea situaţiei anterioare (principiul "restitutio in integrum") este un efect al nulităţii, care include şi situaţia restituirii prestaţiilor primite, potrivit art. 1254 alin. (3) C. civ., dar nu se limitează la aceasta. În cazul în care în temeiul actului anulat nu au fost executate prestaţii, restabilirea situaţiei anterioare înseamnă a se considera că actul nu a fost niciodată încheiat (art. 1254 alin. (1) C. civ.).

Ca urmare, în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea art. 2525 C. civ., reţinând că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a anulat tranzacţia.

2.4. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi C., F., D. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1270 din 30 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 iunie 2022.