Insurer's subrogation claim assigned to Onești Court; lower court's sua sponte jurisdictional decline reversed as rules of private order.

Şedinţa publică din data de 9 martie 2021

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oneşti la data de 19 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat pe calea procedurii cu privire la cererile de valoare redusă reglementată de art. 1026-1033 C. proc. civ., obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 4.544,59 RON, reprezentând despăgubiri datorate în dosarul de daună x, la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data de 5 iunie 2020 şi până la plata integrală a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Totodată, reclamanta a solicitat, în temeiul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, citarea în calitate de intervenient forţat a persoanei responsabile de producerea accidentului, respectiv numita C..

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă:

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 494 din data de 17 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Oneşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Oneşti, în esenţă, a reţinut că, în speţă, sediul unuia dintre pârâţi, respectiv B. S.R.L. este în localitatea Voluntari, Şoseaua x, judeţul Ilfov, precum şi dispoziţiile art. 130 alin. (2) raportat la art. 129 alin. (2) pct. 3 Cod procedură, şi a făcut aplicarea art. 107 coroborat cu art. 112 C. proc. civ., privind pluralitatea de pârâţi.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 738 din data de 1 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Judecătoria Buftea a admis excepţia necompetenţei teritoriale a aceste instanţe, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oneşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între Judecătoria Buftea şi Judecătoria Oneşti, a suspendat, din oficiu, judecata cauzei şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.

Astfel, Judecătoria Buftea, în esenţă, a constatat că, în speţă, întrucât obiectul cererii este reprezentat de obligaţia pârâtei de despăgubire, în temeiul unui contract de asigurare RCA, deci o acţiune personală, patrimonială, competenţa teritorială în acest caz este alternativă, oricare dintre instanţele prevăzute la art. 107 alin. (1) sau art. 115 alin. (1) din C. proc. civ. fiind deopotrivă competente.

În raport de dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., a reţinut că alegerea competenţei se poate face exclusiv de către reclamant, instanţa nefiind îndreptăţită, faţă de dispoziţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale de ordine privată.

În acest sens, a avut în vedere că, pe de o parte, Judecătoria Oneşti este competentă să soluţioneze prezenta cauză în temeiul dispoziţiilor art. 115 alin. (1) pct. 3 raportat la art. 116 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, chiar dacă reclamantul ar fi introdus cererea la o instanţă necompetentă din punct de vedere teritorial, dreptul de a invoca excepţia necompetenţei teritoriale aparţine exclusiv pârâtului, aceasta putând fi invocată doar în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. şi nu de instanţa de judecată din oficiu.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă:

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că, în speţă, Judecătoria Oneşti şi Judecătoria Buftea şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, cea de a doua instanţă reţinând că judecătoria iniţial învestită nu putea invoca din oficiu necompetenţa teritorială, întrucât, în cauză, aceasta este una de ordine privată.

Litigiul de faţă are ca obiect o cerere de valoare redusă, iar în ceea ce priveşte competenţa teritorială de soluţionare a cererilor de valoare redusă, art. 1028 alin. (2) Cod procedură face trimitere expresă la dispoziţiile de drept comun.

Regula generală în materie de competenţă teritorială este reglementată de art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata de despăgubiri, în temeiul unui contract de asigurare RCA, astfel că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 115 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora:

"În materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află: 1. domiciliul sau sediul asiguratului; 2. bunurile asigurate; 3. locul unde s-a produs riscul asigurat".

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţa este de ordine privată.

Normele de competenţă reglementate de art. 115 alin. (1) C. proc. civ., sunt de ordine privată, iar, potrivit art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţă de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii.

Or, în condiţiile în care această excepţie nu este invocată de către pârât, instanţa învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze pricina.

În cauză, în termenul stabilit de lege, pârâta nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Oneşti, ci instanţa a invocat această excepţie din oficiu, la termenul de judecată din data de 20 octombrie 2020.

Prin urmare, faţă de prevederile legale sus-menţionate, Judecătoria Oneşti, chiar dacă nu ar fi fost competentă să judece cauza, nu putea să invoce din oficiu necompetenţa sa teritorială şi să se desesizeze în acest fel de soluţionarea pricinii.

În raport de considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oneşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Oneşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 martie 2021.