Petitioning as abuse of rights: limits of civil liability for moral damages and admissibility of intervention for personal non-patrimonial claims

Şedinţa publică din data de 15 noiembrie 2023

Deliberând asupra recursurilor, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la 27 aprilie 2021, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale, pentru încălcarea dreptului la viaţă privată şi demnitate, interzicerea folosirii imaginilor foto sau video cu proprietatea sa, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 71, art. 72, art. 74, art. 1349 alin. (1), art. 1357 şi art. 1381 din C. civ., Decizia Curţii Constituţionale nr. 1576/2011, art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

2. Cererea de intervenţie voluntară principală

La 10 ianuarie 2022, C. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 RON pentru încălcarea dreptului la demnitate, onoare şi viaţă privată, încetarea actelor de denigrare la adresa sa şi publicarea hotărârii judecătoreşti într-o publicaţie cu apariţie la nivel naţional.

În drept, au fost indicate prevederile art. 62, art. 64-art. 66 C. proc. civ.

3. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 50 din 1 februarie 2022, Tribunalul Argeş, secţia civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie principală voluntară formulată de C. şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., luându-se act că pârâtul va solicita obligarea la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

4. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 4482 din 3 noiembrie 2022, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, cererile de apel formulate de reclamanta A. şi de intervenientul C. împotriva sentinţei civile nr. 50 din 1 februarie 2022 a Tribunalului Argeş. Apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 2.500 RON către intimatul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Recursurile formulate în cauză

5.1 Motivele de recurs formulate de reclamanta A.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel s-a rezumat să motiveze soluţia numai prin prisma existenţei/inexistenţei faptei ilicite, reţinând astfel că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a angaja răspunderea civilă delictuală, cu toate că motivele de apel pe care le-a formulat vizează toate condiţiile răspunderii civile delictuale.

În dezvoltarea acestei critici a mai arătat că preocuparea instanţei de apel a fost aceea de a demonstra faptul că intimatul nu a exercitat în mod abuziv dreptul de petiţionare. Analizând probele în mod sumar şi subiectiv, ignorând caracterul devolutiv al apelului, instanţa de apel, asemenea primei instanţe, a ajuns la concluzia că cele sesizate de intimat prin mulţimea de petiţii formulate corespunde "realităţii factuale".

Recurenta-reclamantă a apreciat că dreptul de petiţionare este supus unor limitări în ceea ce o priveşte, întrucât aceasta este o persoană particulară, iar nu o autoritate a statului, însă instanţa de apel nu a avut în vedere această delimitare atunci când a analizat limitele proporţionalităţii. În acest context a mai afirmat că nu poate fi de bună-credinţă o persoană care recunoaşte că, deşi a primit răspuns la petiţie, a adresat alte petiţii cu acelaşi subiect şi împotriva aceleiaşi persoane.

De asemenea, a învederat că motivele invocate de instanţa de apel sunt subiective şi contradictorii, atât timp cât "realitatea factuală" nu este raportată în mod direct la persoana sa, reclamată fără încetare de intimatul-pârât de peste doi ani. În opinia sa, reprezintă o gravă contradicţie a susţine că familia sa este vinovată de orice fapt petrecut în comună şi reclamat de intimatul-pârât.

Totodată, a subliniat că actele săvârşite de intimat i-au afectat profund viaţa de familie şi starea de sănătate.

În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că intimatul, prin actele sale, invocând un aşa-zis drept de petiţionare, a declanşat împotriva sa controale, anchete administrative, cauzându-i o stare continuă de stres şi nelinişte. Ca atare, fapta ilicită nu trebuia analizată prin prisma dreptului de petiţionare, a abuzului de drept, ci prin cea a culpei.

A mai criticat recurenta-reclamantă că motivarea deciziei recurate este teoretică, fără o analiză profundă şi obiectivă a faptelor intimatului şi a consecinţelor asupra persoanei şi familiei mele, deoarece instanţa de apel a reţinut că nu a fost dovedită fapta ilicită, iar dreptul de petiţionare a fost exercitat cu bună-credinţă.

Deturnând sensul şi obiectul cererii de chemare în judecată, instanţele de fond au comis o gravă eroare, întrucât fapta ilicită există şi a fost dovedită, fiind obligatorie analiza celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

A apreciat că intimatul-pârât a săvârşit faptele cu scopul vădit de a aduce atingere onoarei, demnităţii şi dreptului său la viaţă privată.

În susţinerea criticilor a enunţat dispoziţiile art. 1349 alin. (1) din C. civ. pentru a sublinia că răspunderea pentru fapta civilă delictuală este angajată, respectând principiul disponibilităţii, nu doar în cazul faptelor săvârşite cu intenţie, ci şi a celor săvârşite din culpă, răspunderea fiind angajată şi pentru cea mai uşoară culpă.

De asemenea, a expus consideraţii din jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului şi a Curţii Constituţionale pentru a evidenţia limitele libertăţii de exprimare

Recurenta-reclamantă şi-a expus nemulţumirea faţă de împrejurarea că instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a intimatului-pârât, deşi acesta a recunoscut că a primit un răspuns de la autorităţile statului, însă a adresat alte petiţii, cu acelaşi obiect, aceloraşi instituţii, precum şi că unele petiţii le-a scris soţia sa, el numai le-a semnat.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, instanţa de fond urmând să analizeze şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

În drept, au fost indicate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

5.2. Motivele de recurs formulate de intervenientul în nume propriu C.

În opinia recurentului-intervenient, intervenţia voluntară principală a fost respinsă, ca inadmisibilă, fără a fi analizate motivele pe care le-a invocat.

A arătat că în analiza conexităţii dintre cele două cereri, cea introductivă şi cea de intervenţie, trebuie avută în vedere strânsa legătură dintre obiectul şi cauza litigiului, cei doi recurenţi fiind căsătoriţi. În acest context a apreciat că dreptul său este în strânsă legătură cu dreptul dedus judecăţii, reclamaţiile şi petiţiile adresate de intimat autorităţilor publice vizând persoana sa şi dreptul meu la o viaţă privată de familie. Cele două instanţe, respingând cererea de intervenţie ca inadmisibilă, tind să separe viaţa privată a unei persoane de viaţa sa de familie, ceea ce nu corespunde scopului legiuitorului şi nici moralei noastre creştine. De asemenea, a mai susţinut că nu este necesar ca între dreptul pretins de terţ şi dreptul dedus judecăţii să existe identitate, ci o legătură strânsă, suficientă, care să justifice rezolvarea împreună a celor două cereri.

Fără nicio motivare, cele două instanţe, cu precădere prima instanţă, tind să sugereze inadmisibilitatea intervenţiei principale în cazul unor drepturi nepatrimoniale, respingând cererea în principiu, fără a analiza motivele invocate în susţinerea acesteia.

De asemenea, a apreciat că natura litigiului - atingeri aduse vieţii private şi demnităţii, nu poate determina ab iniţio inadmisibilitatea cererii de intervenţie principală. Numai în cele strict personale, pe care practica judiciară le consacră, cererea de intervenţie principală nu este, în principiu, admisibilă (exemplu: cererile de divorţ, stabilirea paternităţi, cele referitoare la nume, etc).

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei competente să judece cauza.

În drept, a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

La 15 martie 2023, intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

La 28 martie 2023, recurenta-reclamantă şi recurentul-intervenient au formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea criticilor dezvoltate sub aspectul inadmisibilităţii căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Asupra excepţiei nulităţii recursurilor, deşi prin întâmpinarea intimatului a fost invocată nulitatea căilor de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte nu va reţine incidenţa acestei sancţiuni, deoarece în cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamantă au fost expuse critici susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., iar în cuprinsul cererii de recurs formulate de intervenient au fost expuse critici susceptibile de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., rămânând ca pe parcursul analizei să fie arătate punctual şi susţinerile care nu vor primi un răspuns din partea instanţei de recurs, deoarece nu se încadrează în motivele de casare.

II.1. Cu aceste precizări, supunând analizei recursul formulat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:

Criticile susceptibile de încadrare în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată şi supus judecăţii instanţelor de fond, are ca obiect acţiunea în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, prin care reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata daunelor morale pentru repararea prejudiciului adus drepturilor sale nepatrimoniale la demnitate şi onoare şi interzicerea folosirii imaginilor foto sau video cu proprietatea sa.

Fapta prejudiciabilă reclamată, constituind cauza juridică a litigiului pendinte, este reprezentată de exercitarea abuzivă a dreptului de petiţionare. Astfel, analizând drepturile fundamentale aflate în conflict - drepturile nepatrimoniale la viaţă privată, demnitate şi onoare ale reclamantei şi dreptul la petiţionare al pârâtului - instanţa de apel a validat concluzia primei instanţe, în sensul că nu a fost dovedită existenţa unei fapte ilicite săvârşite de către pârât, reţinându-se că sesizarea cu bună-credinţă a autorităţilor şi instituţiilor publice despre existenţa unor situaţii de fapt considerate neconforme cu legea nu poate reprezenta o ingerinţă în viaţa privată a persoanei, în condiţiile în care aspectele sesizate de pârât prezintă o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă, care să poată fi considerată ca proporţională cu demersurile întreprinse.

Înalta Curte constată că, în baza unui raţionament juridic corect, logic şi convingător, iar nicidecum afectat de motivarea insuficientă sau contradictorie, instanţa de apel a reţinut, în examinarea condiţiei referitoare la fapta ilicită, că exercitarea dreptului de petiţionare (prevăzut de art. 51 din Constituţia României) este supusă unor limitări, consacrate în legea fundamentală (art. 57) şi C. civ. (art. 15).

Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, care iese din sfera controlului de legalitate îngăduit instanţei de recurs, relevă că, prin petiţiile adresate diferitelor autorităţi şi instituţii ale statului, intimatul-pârât "a reclamat îngrădirea ilegală a unui teren virat de lângă proprietatea sa de către proprietarul gaterului, precum şi decopertarea unor suprafeţe de teren din fondul forestier aflat în vecinătatea sa, afectarea drumului său de acces prin umplerea cu materialul decopertat a terenului din faţa proprietăţii sale, edificarea unei hale metalice sub linia electrică aeriană, toate fiind aspecte care au corespondent în realitatea faptică, confirmându-se ca urmare a controlului şi verificărilor efectuate de către instituţiile şi autorităţile abilitate efectuarea unor astfel de lucrări".

În contextul factual astfel reţinut, pentru a stabili dacă este îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite, s-a impus cu necesitate instanţei de apel verificarea bunei-credinţe şi a proporţionalităţii, în cadrul conflictului de drepturi între cele nepatrimoniale ale reclamantei şi cel de petiţionare al pârâtului.

Înalta Curte are în vedere că cercetarea acestor aspecte este o chestiune de fapt, cu privire la care au un drept suveran de apreciere instanţele de fond. În egală măsură, instanţa de recurs învestită cu prezentul control de legalitate poate însă aprecia cu privire la semnificaţia juridică a unor chestiuni de fapt deja stabilite. Din acest unghi de analiză, circumstanţele factuale reţinute de instanţa de apel au semnificaţia unor elemente care îngăduiau concluzia că pârâtul a acţionat cu bună-credinţă şi că toate petiţiile şi reclamaţiile se încadrează în limita rezonabilă de proporţionalitate.

Contrar criticilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel - determinate de ceea ce s-a apelat, precum şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - a răspuns criticilor susţinute de reclamantă prin motivele de apel, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel a analizat sumar probele administrate, precum şi că ar fi fost ignorat caracterul devolutiv al apelului, recurenta-reclamantă îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluzia la care a ajuns instanţa, respectiv că nu a fost dovedită fapta ilicită, deoarece aspectele sesizate de pârât prezintă o bază factuală suficientă.

Împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul în care a fost stabilită situaţia de fapt în raport cu probele administrate în cauză, şi anume că instanţele de fond au apreciat că pârâtul şi-a exercitat cu bună-credinţă dreptul la petiţionare, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare. De asemenea, faptul că instanţa a interpretat elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de reclamantă nu echivalează cu o nemotivare.

Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esenţă, de conţinut, nu de volum, impunându-se ca aceasta să fie clară, concisă şi concretă. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii, condiţii care, în cauza de faţă, sunt îndeplinite.

În jurisprudenţa Curţii europene s-a arătat, în mod constant, că motivarea hotărârii este un element esenţial al dreptului părţii la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia) şi că noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părţilor, această obligaţie presupune, totuşi, ca partea interesată să poată aştepta un răspuns specific şi explicit la mijloacele decisive pentru soluţionarea procedurii în cauză (Cauza Albina contra România, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România).

Curtea de apel a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei primei instanţe prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1.357 şi următoarele din C. civ., menţinând soluţia de respingere a acţiunii, întrucât a constatat că fapta ilicită nu a fost dovedită, astfel că, în mod corect, nu au mai fost examinate celelalte cerinţe ale răspunderii civile delictuale.

În conformitate cu prevederile art. 1.357 alin. (1) C. proc. civ., pentru atragerea răspunderii civile delictuale trebuie întrunite cumulativ patru condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţie şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. În cauză, s-a impus verificarea primei condiţii - fapta ilicită - prin urmare, în mod judicios instanţa de apel a analizat dacă ingerinţa în drepturile nepatrimoniale la demnitate şi onoare ale reclamantei, manifestată prin dreptul de petiţionare al pârâtului, este una prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică, precum şi cerinţa proporţionalităţii. Concluzia instanţei de apel a fost că "prin toate petiţiile şi reclamaţiile formulate nu s-a depăşit limita rezonabilă de proporţionalitate, pârâtul acţionând cu bună-credinţă, deoarece prin ansamblul demersurilor iniţiate a formulat aceste petiţii în mod justificat, aşadar pârâtul a acţionat în limitele dreptului legal de petiţionare, iar împrejurarea că instituţiile petiţionate de către pârât nu ar fi angajat răspunderea reclamantei nu înseamnă că demersurile acestuia au fost nelegale."

Aşadar, analizând prioritar cerinţa faptei ilicite, întrucât a constatat că aceasta nu a fost dovedită în cauză, instanţa de apel nu trebuia să mai verifice şi celelalte cerinţe, fiind evidentă concluzia că nu va putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a pârâtului în lipsa îndeplinirii uneia dintre cerinţele răspunderii civile delictuale.

Ca atare, în cauză nu a mai fost necesară examinarea prejudiciului moral, ca element esenţial al răspunderii delictuale, care ar fi presupus evaluarea efectelor negative invocate de reclamantă. Pentru acest argument este lipsită de temei critica potrivit căreia motivarea deciziei recurate ar fi subiectivă/contradictorie pentru că "realitatea factuală" nu este raportată în mod direct la persoana recurentei-reclamante.

Luând în examinare motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru etapă procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Motivul de recurs poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, instanţa de recurs nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs.

Recurenta-reclamantă şi-a expus nemulţumirea faţă de împrejurarea că instanţa de apel a reţinut buna-credinţă a intimatului-pârât, deşi acesta a recunoscut că a primit un răspuns de la autorităţile statului, însă a adresat alte petiţii, cu acelaşi obiect, aceloraşi instituţii, precum şi că unele petiţii au fost doar semnate de acesta. Aceste susţineri supun analizei elementele de fapt care circumstanţiază buna sau reaua-credinţă a intimatului-pârât, prin care recurenta-reclamantă tinde la o altă evaluare a probatoriului şi, implicit, a situaţiei de fapt decât cea realizată de instanţa de apel, însă asemenea chestiuni nu pot fi reinterpretate de prezenta instanţă în raport cu structura recursului, reglementată de art. 483 alin. (3) coroborat cu art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care nu permite decât invocarea unor motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie a deciziei atacate.

Criticile prin care recurenta-reclamantă a invocat că fapta ilicită nu trebuia analizată prin prisma dreptului de petiţionare, a abuzului de drept, ci prin cea a culpei sunt nefondate.

În primul rând, trebuie menţionat că nu a mai fost verificată condiţia vinovăţiei, din moment ce s-a constatat că sesizările şi reclamaţiile formulate de pârât se încadrează în exerciţiul normal al dreptului de petiţionare. Atitudinea subiectivă a pârâtului a fost totuşi analizată din perspectiva abuzului de drept, ca formă de manifestare a delictului civil, întrucât exercitarea dreptului constituţional de petiţionare este considerată a fi abuzivă atunci când acest drept nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu rea-credinţă, cu scopul de a vătăma o altă persoană, prin atingerea onoarei, reputaţiei şi demnităţii sale.

Raportat la aceste repere, instanţa de apel a considerat că pârâtul şi-a exercitat dreptul de petiţionare în scopul instituit de legiuitor, cu bună-credinţă, iar nu cu intenţia/scopul de a cauza un prejudiciu reclamantei. Astfel, se poate observa că în cadrul acestor considerente nu este analizată forma de vinovăţie, ca element al răspunderii civile delictuale, motiv pentru care este lipsită de finalitate susţinerea recurentei-reclamante în sensul că, potrivit dispoziţiile art. 1.349 alin. (1) din C. civ., răspunderea civilă delictuală este angajată nu doar în cazul faptelor săvârşite cu intenţie, ci şi a celor săvârşite din culpă.

Faţă de cauza juridică a acţiunii civile deduse judecăţii, Înalta Curte validează raţionamentul juridic pe care se fundamentează soluţia de respingere a pretenţiilor formulate de reclamantă. Întrucât prin acţiunea în răspundere civilă delictuală dedusă judecăţii reclamanta a solicitat repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a petiţiilor şi sesizărilor adresate de pârât mai multor autorităţi şi instituţii publice, s-a impus punerea în balanţă a drepturilor aflate în conflict: drepturile la viaţă privată şi la demnitate ale reclamantei şi dreptul de petiţionare al pârâtului.

Petiţiile şi sesizările reprezintă modalităţi de exercitare a dreptului legal de petiţionare consacrat de art. 51 din Constituţia României, însă modalitatea concretă de exercitare nu trebuie să fie una abuzivă, care să depăşească limitele proporţionalităţii între dreptul subiectiv şi valorile ocrotite de lege ce sunt încălcate prin acesta, de natură să lezeze drepturile nepatrimoniale la demnitate şi onoare.

Prevederile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, drept a cărui încălcare a fost invocată de reclamantă. Conform acestei norme:,,1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora."

Curtea europeană a constatat că, atunci când pune în balanţă dreptul la viaţă privată, prevăzut la art. 8, şi alte drepturi garantate de Convenţie, statul trebuie să garanteze ambele drepturi şi în cazul în care protecţia unui drept are ca rezultat o ingerinţă în exercitarea celuilalt drept, trebuie să aleagă mijloace adecvate pentru a asigura proporţionalitatea acestei ingerinţe în raport cu obiectivul urmărit (cauza Fernández Martínez împotriva Spaniei (MC), pct. 123).

Potrivit art. 72 din C. civ., orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

De asemenea, dispoziţiile art. 75 din C. civ. stipulează că:,,(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

(2) Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune."

Abuzului de drept îi este consacrată o reglementare expresă în legislaţia naţională: pe de o parte, art. 15 din C. civ. ("niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe"), pe de altă parte, art. 1353 din C. civ. ("cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepţia cazului în care acesta este exercitat abuziv").

Ca atare, fără a deturna cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată, instanţele de fond au procedat la trasarea limitelor concrete ale exercitării dreptului de petiţionare de către pârât, relevanţa operaţiunii decurgând din natura răspunderii civile delictuale, care trebuie să fie rezultatul unei fapte contrare normelor dreptului obiectiv (faptă ilicită). Cerinţa este firească, deoarece repararea unei pagube de către o persoană ce şi-a exercitat drepturile cu diligenţă şi bună-credinţă ar echivala, mutatis mutandis, cu condamnarea unei persoane nevinovate. Astfel, în vreme ce exerciţiului normal al dreptului de către titular reprezintă o cauză ce înlătură caracterul ilicit al faptei, pentru angajarea răspunderii delictuale civile este admisibilă proba contrară, a abuzului de drept. Dispoziţiile art. 1.353 din C. civ. reglementează judicios aceste aspecte, subsumând faptei ilicite exercitarea abuzivă a dreptului.

Caracter nefondat au şi criticile prin care recurenta-reclamantă a arătat că, în analiza dreptului de petiţionare, instanţa de apel nu a avut în vedere că este vorba despre o persoană particulară, iar nu o autoritate a statului, motiv pentru care dreptul este supus unor limitări.

Înalta Curte reţine că exercitarea dreptului fundamental de petiţionare presupune că "Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor." Prin intermediul dreptului de petiţionare cetăţenii intră în relaţie directă cu autorităţile statului la propria iniţiativă şi au posibilitatea de a soluţiona atât probleme de interes personal, cât şi chestiuni de interes general. Corelativ acestui drept, autorităţile publice au obligaţia de a dispune măsuri de cercetare şi analiză detaliată a tuturor aspectelor sesizate şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite prin lege.

Aşa cum a precizat şi Curtea Constituţională, în acest mod este reglementat "un drept specific oricărei societăţi democratice, în cadrul căreia cetăţenii pot reclama, propune sau sugera autorităţilor publice orice fapt care li se pare important pentru un domeniu sau altul de activitate". (Decizia Curţii Constituţionale nr. 75/1997).

Raportat la conţinutul normei constituţionale care consacră dreptul de petiţionare, Înalta Curte reţine că exercitarea acestui drept se concretizează în cereri, reclamaţii, sesizări şi propuneri în legătură cu rezolvarea unor probleme personale sau de grup ce nu presupun calea justiţiei şi care nu se limitează la aspecte din activitatea unei autorităţi/instituţii publice sau a unei persoane publice, ci pot să vizeze inclusiv aspecte din activitatea unui particular, contrar alegaţiilor recurentei-reclamante.

Din această perspectivă, se observă că, pentru a concluziona că dreptul de petiţionare nu a fost exercitat de către pârât în mod abuziv, instanţa de apel s-a raportat la interesul urmărit de pârât, rezultând că petiţiile şi sesizările formulate au reprezentat mijlocul prin care acesta şi-a exprimat temerea că prin decopertarea pădurii din vecinătatea proprietăţii sale există pericolul de a se surpa terenul, de a-i fi afectată proprietatea. Drept urmare, întrucât pârâtul a urmărit rezolvarea unor probleme personale legate de existenţa unor situaţii de fapt apreciate de acesta ca fiind neconforme cu legea, se constată că instanţa de apel a avut în vedere limitele rezonabile în care poate fi exercitat dreptul de petiţionare în legătură cu activitatea unei persoane particulare.

Având în vedere aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi cod.

II.2. Luând în examinare recursul declarat de intervenient, Înalta Curte reţine caracterul său nefondat, în considerarea următoarelor aspecte:

Prealabil examinării criticilor din recurs, se constată că, deşi a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile prezentate de recurentul-intervenient se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., întrucât acestea pun în discuţie interpretarea şi aplicarea normelor de procedură cuprinse în art. 61 alin. (2) C. proc. civ., care stipulează condiţiile de admisibilitate a intervenţiei principale, precum şi respectarea exigenţelor de motivare a soluţiei de inadmisibilitate a intervenţiei principale.

În cauză, pe calea acţiunii principale, reclamanta A. a solicitat daune morale pentru încălcarea dreptului său la viaţă privată prin faptele ilicite săvârşite de pârât, constând în formularea unor reclamaţii şi sesizări privind săvârşirea unor fapte ce încalcă legea, în legătură cu un teren aflat în proprietatea sa, cu consecinţa a numeroase controale şi anchete la proprietatea sa, fiind nevoită să ofere explicaţii şi documente personale în legătură cu dreptul său.

Prin cererea de intervenţie voluntară principală, terţul intervenient C. a solicitat daune morale pentru încălcarea dreptului său la viaţă privată prin faptele ilicite săvârşite de pârât, constând în formularea unor reclamaţii şi sesizări cu privire la presupuse fapte săvârşite în calitate de preşedinte al D..

Prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie voluntară principală, iar instanţa de apel a menţinut această soluţie, cu motivarea că terţul intervenient pretinde la rândul său apărarea propriilor drepturi personale nepatrimoniale.

Nemulţumit de această soluţie, printr-o primă critică, reluând motivul de apel, recurentul-intervenient a susţinut că cererea de intervenţie a fost respinsă, ca inadmisibilă, fără a fi analizate motivele invocate în susţinerea sa. Această susţinere priveşte un eventual viciu de motivare al hotărârii primei instanţe, prin urmare nu deduce analizei instanţei de recurs un motiv de nelegalitate a deciziei pronunţate de instanţa de apel, care constituie obiect al recursului.

În ceea ce priveşte dreptul pretins de recurentul-intervenient, este adevărat că din dispoziţiile art. 61 alin. (2) C. proc. civ. reiese că prin intermediul intervenţiei voluntare principale terţul acţionează pentru a obţine recunoaşterea unui drept propriu, care poate să fie chiar cel dedus judecăţii de către reclamant sau un drept strâns legat de cel pretins de reclamant. Prin această din urmă condiţie, mai permisivă, legea nu pretinde identitate între dreptul dedus judecăţii de către reclamant şi acela pretins de intervenient, fiind suficient ca între cele două să existe o legătură care, în circumstanţele cauzei, să poată fi considerată strânsă.

Invocând că nu este necesar ca între dreptul pretins de terţ şi dreptul dedus judecăţii să existe identitate, recurentul-intervenient a mai reproşat instanţelor de fond că soluţia de respingere a cererii de intervenţie, ca inadmisibilă, tinde să separe viaţa privată a unei persoane de viaţa sa de familie. Înalta Curte constată că aceste susţineri nu prezintă relevanţă sub aspectul legalităţii deciziei recurate, faţă de raţionamentul juridic expus în motivarea soluţiei de inadmisibilitate a cererii de intervenţie principală, deoarece instanţa de apel a confirmat că dreptul pretins prin această cerere este strâns legat de dreptul dedus judecăţii de către reclamantă.

Pentru a confirma inadmisibilitatea cererii de intervenţie principală, instanţa de apel a constat că, deşi intervenientul pretinde un drept strâns legat de dreptul dedus judecăţii de către reclamantă, şi anume un drept pentru apărarea propriilor drepturi personale nepatrimoniale, acesta nu poate formula pretenţii proprii în legătură cu obiectul prezentei cauze, în care s-a dedus judecăţii conflictul între drepturile nepatrimoniale la demnitate şi onoare ale reclamantei şi dreptul de petiţionare al pârâtului.

Aşadar, legătura nu este suficient de strânsă între drepturile concurente care ar putea fi pretinse de cele două părţi, neexistând o intercondiţionare reciprocă ce ar face oportună şi chiar necesară judecarea lor împreună.

Contrar alegaţiilor recurentului, stabilind că dreptul pretins de intervenient este strâns legat de dreptul dedus judecăţii, reiese că motivele invocate prin cererea de intervenţie principală au fost avute în vedere de către instanţa de apel în etapa de admisibilitate în principiu a cererii, reţinându-se în decizia recurată că terţul-intervenient "a susţinut că prin plângerile şi petiţiile formulate cu rea-credinţă de către pârât, acesta s-a referit atât la reclamantă, dar şi la intervenient, astfel că a adus atingere atât vieţii private de familie, cât şi onoarei şi demnităţii fiecăruia dintre soţi."

Natura litigiului nu a determinat în mod automat inadmisibilitatea intervenţiei principale, fiind adevărat că dispoziţiile art. 61 C. proc. civ. nu limitează formularea acestei forme de intervenţie la anumite materii, astfel că instanţa de judecată are prerogativa de a decide asupra acestei chestiuni. Ca atare, în examinarea condiţiilor de admisibilitate a intervenţiei principale s-a impus luarea în considerare a specificului raportului juridic dedus judecăţii, configurat prin normele de drept material care consacră drepturile nepatrimoniale la demnitate şi onoare, deoarece orice analiză a aspectelor procedurale trebuie să plece de la analiza obiectului cauzei.

Considerentele care sprijină inadmisibilitatea intervenţiei voluntare principale relevă argumentele juridice în baza cărora a fost menţinută soluţia de inadmisibilitate, acestea fiind raportate la circumstanţele determinate de cererea de chemare în judecată şi de cererea de intervenţie principală. Aşa fiind, critica referitoare la nemotivarea deciziei instanţei de apel este nefondată, hotărârea recurată fiind lipsită de vicii de legalitate şi sub acest aspect.

Drept urmare, Înalta Curte reţine că aspectele de nelegalitate invocate în recurs privind cererea de intervenţie principală sunt nefondate, aceasta fiind inadmisibilă faţă de împrejurarea că intervenientul nu opune părţilor iniţiale, deci atât a reclamantei, cât şi a pârâtului pretenţii proprii, precum şi faţă de obiectul specific al prezentei cauze, ce priveşte un drept nepatrimonial al cărui caracter personal impietează asupra posibilităţii ca o altă persoană să invoce un drept strâns legat de acesta şi care să fie influenţat de soluţia pe care instanţa urmează să o dea raportului juridic dedus judecăţii.

Pentru argumentele expuse, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în care se încadrează criticile, în temeiul art. 496 din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de intervenientul în nume propriu C..

Totodată, în raport cu soluţia ce va fi dispusă, constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamanta A. şi pe recurentul-intervenient în nume propriu C. la plata sumei de 5.000 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată dovedite prin chitanţa de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimatul-pârât B..

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de intervenientul în nume propriu C. împotriva deciziei nr. 4482 din 3 noiembrie a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamanta A. şi pe recurentul-intervenient în nume propriu C. la plata sumei de 5.000 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 noiembrie 2023.