Civil claim for moral damages from criminal prosecution: State's passive standing and admissibility of action under general tort law vs. special judicial error regime

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia I civilă, în data de 25 ianuarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a cerecetării sale, în calitate de inculpat, în dosarul nr. x/2014, soluţionat definitiv prin decizia nr. 50/A/19.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care s-a dispus achitarea reclamantei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, art. 253 alin. (3) lit. b) teza a II-a, art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385 şi art. 1386 din C. civ.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei inadmisibilităţii, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mehedinţi

Prin sentinţa nr. 35/2022 din 15 iunie 2022, Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă a respins excepţiile invocate prin întâmpinare privind inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale pasive, iar pe fond, a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 350 din 25 octombrie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva sentinţei nr. 35/2022 din 15 iunie 2022, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia I civilă.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor.

Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a arătat că înţelege să critice soluţia de respingere a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii recursului, soluţie menţinută prin decizia recurată.

Recurentul a precizat că a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive luând în considerare temeiul juridic invocat de reclamantă, care a fost reprezentat atât de dispoziţiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât şi de dispoziţiile speciale cuprinse în art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Astfel, în raport cu dispoziţiile din legea generală invocate de reclamantă, respectiv art. 1349, art. 1373, art. 1381, art. 1385 şi art. 1386 din C. civ., recurentul a opinat că nu are calitate procesuală pasivă.

În cazul unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală trebuie să se analizeze dacă există identitate între persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

A mai susţinut că, deşi Statul Român poate fi subiect de drepturi şi obligaţii nu numai în raporturile de drept constituţional, administrativ sau fiscal, ci şi în raporturile private, cum sunt cele de natură civilă, aceasta nu înseamnă totuşi că în mod automat, în orice raport privat, de drept civil, statul trebuie să răspundă fără o analiză riguroasă a conţinutului acestui raport juridic şi ca atare a naturii obligaţiei în discuţie.

Instanţa de apel a apreciat greşit că angajarea răspunderii statului trebuie să se realizeze pentru consecinţele păgubitoare produse prin desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, statul având calitatea de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, răspunderea sa fiind angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv, invocând în motivarea sa decizii ale Curţii Constituţionale care nu au aplicabilitate în speţa de faţă.

În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, orice procedură penală implică unele repercusiuni asupra vieţii private, acestea fiind admisibile dacă nu merg dincolo de consecinţele normale şi inevitabile în asemenea situaţii.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile dreptului comun, recurentul a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, instanţa de apel dând o dezlegare greşită acestei excepţii, prin încălcarea normelor de drept material.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, recurentul a susţinut că a fost invocată în raport cu dispoziţiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală, pentru repararea prejudiciului produs, prevederi invocate de intimată în susţinerea cererii de chemare în judecată.

Aceasta întrucât, Statul Român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală. Răspunderea statului pentru erori judiciare nu poate fi angajată exclusiv în condiţiile dreptului comun al răspunderii civile delictuale, ci numai în limitele şi cu observarea riguroasă a dispoziţiilor legale speciale în materie.

În continuare, recurentul a invocat considerente din cuprinsul deciziei nr. 2059/14.10.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi nu potrivit dreptului comun întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată, s-ar încălca principii fundamentale de drept precum specialia generalibus derogant şi electa una via, excepţia inadmisibilităţii impunându-se a fi admisă.

Chiar şi în raport cu dispoziţiile legale speciale invocate în cererea introductivă, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, acţiunea este inadmisibilă.

Recurentul a mai arătat că din sfera de cuprindere a celor două ipoteze prevăzute de art. 96 alin. (3), rezultă anumite condiţii de admisibilitate a acţiunii ce tinde la constatarea erorii judiciare.

Din analiza condiţiilor prevăzute la art. 96 lit. a) şi b) din Legea nr. 303/2004 se desprind cel puţin şapte condiţii de admisibilitate a promovării acţiunii în constatarea erorii judiciare pentru cele două ipoteze legale distincte, ceea ce reflectă existenţa unui filtru foarte strict, astfel încât nu vizează orice greşeală realizată în cursul urmăririi penale sau judecăţii, ci numai cele strict individualizate în textul analizat.

Aşadar, art. 96 din Legea nr. 303/2004 consacră regula îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, lipsa uneia dintre aceste condiţii constituind un fine de neprimire al cererii de chemare în judecată, motiv pentru care, în mod greşit, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii.

Concluzionând, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi inadmisibilităţii.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul pârât a criticat decizia pronunţată de instanţa de apel, atât din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, considerând că statul nu poate fi tras la răspundere în temeiul dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, cât şi din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, arătând că neîndeplinirea uneia dintre condiţiile prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004 constituie un fine de neprimire al cererii de chemare în judecată.

Această critică este nefondată şi face abstracţie de obiectul şi cauza cererii deduse judecăţii.

Analizând actele dosarului, se poate reţine că, prin demersul judiciar iniţiat în cauză, ce a învestit instanţa de judecată, sub aspect subiectiv şi obiectiv, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea daunelor morale pentru cercetarea sa în calitate de inculpat în dosarul penal nr. x/2014, soluţionat definitiv prin decizia nr. 50/A/19.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care s-a dispus achitarea reclamantei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Fundamentul juridic al acţiunii a fost dat nu doar de răspunderea civilă delictuală întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., ci şi de dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Acestea fiind limitele judecării, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pe motiv că pârâtul justifică calitate procesuală pasivă în raport cu dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, argumentat de faptul că pretenţiile reclamantei pot fi promovate în instanţă, iar pe fond a respins cererea, reţinând, în esenţă, că situaţia prezentată de reclamantă nu se subsumează noţiunii de eroare judiciară în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004, iar din perspectiva art. 1349 alin. (1) din C. civ. s-a apreciat că, deşi prejudiciul a fost dovedit de reclamantă, nu există o faptă ilicită pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală a statului.

Soluţia pronunţată de prima instanţă a fost menţinută de instanţa de apel, care a suplimentat însă motivarea, reţinând că răspunderea statului este una obiectivă, ceea ce nu impune verificarea în persoana pârâtului a tuturor condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale, avându-se în vedere şi faptul că acţiunea dedusă judecăţii vizează obligaţia ce revine Statului pe tărâmul art. 6 CEDO, iar în această privinţă garantarea drepturilor consacrate de convenţie este o sarcină ce revine statului care este obligat să răspundă pentru consecinţele prejudiciabile ale activităţii judiciare.

În acest context procesual, Înalta Curte constată că, din perspectiva aplicării normelor legale incidente speţei, deja enunţate, şi în acord cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează, în esenţă, principiul disponibilităţii, dar şi al dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi (6) Cod procedură, ce reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut legitimarea procesual pasivă a pârâtului Statul Român şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

În acelaşi sens, suplimentar, se reţine că se justifică calitatea procesuală a pârâtului şi din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta, de a organiza sistemul judiciar de o asemenea manieră încât încălcarea dreptului la un proces echitabil să nu se producă, inclusiv de a crea mecanismele care să permită denunţarea şi sancţionarea nerespectării duratei rezonabile a procedurii (a se vedea în acest sens cauza Kudla contra Poloniei, hotărârea din 26 octombrie 2000, precum şi cauza Abramiuc contra României, hotărârea din 24 februarie 2009).

Pe de altă parte, în dreptul intern, calitatea statului de titular al obligaţiei de reparare a prejudiciilor produse în urma proceselor civile sau penale rezultă şi din dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, potrivit cu care "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".

Aceste prevederi constituţionale consacră, la nivel de principiu, regula potrivit căreia Statul răspunde patrimonial, acordând o cuvenită despăgubire, în cazul în care, urmare a săvârşirii unor erori judiciare, o persoană a fost prejudiciată. În ce priveşte însă cazurile şi condiţiile în care, în concret, răspunderea Statului poate fi angajată, acestea urmează a fi determinate prin acte normative infraconstituţionale, în acest sens fiind, fără echivoc, prevederea potrivit căreia răspunderea Statului este stabilită în condiţiile legii.

Ca atare, dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, invocate de reclamantă în susţinerea pretenţiilor sale, prevăd că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Se observă că recurentul nu neagă calitatea sa procesual pasivă din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, ci a dispoziţiilor de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Or, raportat la temeiul juridic invocat de reclamantă, care şi-a întemeiat pretenţiile atât pe răspunderea civilă de drept comun, cât şi pe dispoziţiile speciale din cuprinsul art. 96 din Legea nr. 303/2004, în mod corect instanţele de fond au reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâtului în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte criticile recurentului în sensul că instanţa de apel a invocat în motivare decizii ale Curţii Constituţionale care nu au aplicabilitate în cauză, se observă că într-adevăr curtea de apel a făcut referire la deciziile nr. 179/29.03.2016 şi nr. 136/03.03.2021, pronunţate de Curtea Constituţională. Însă, chiar dacă aceste decizii au analizat constituţionalitatea unor alte dispoziţii legale, respectiv a art. 539 din C. proc. civ. care reglementează procedura de reparare a pagubei în cazul privării nelegale de libertate, conţin totuşi considerente care se impun a fi respectate în prezenta cauză, relative la obligaţia statului de a garanta dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări nelegale de libertate, precum şi la concluzia că persoana care invocă săvârşirea unor erori judiciare, altele decât cele vizate de art. 539 C. proc. civ., poate să îşi întemeieze pretenţiile pe normele dreptului civil în materia răspunderii şi reparării prejudiciilor.

Prin urmare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului a primit o judicioasă dezlegare din partea instanţelor de fond, iar criticile recurentului formulate în această privinţă nu sunt de natură a schimba soluţia adoptată în cauză.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a cărei dezlegare a fost de asemenea criticată de recurent, se observă că, din modul cum a fost dezvoltată de către parte, a fost invocată din perspectiva faptului că statul răspunde doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale privitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul răspunderii civile delictuale, raportat la decizia nr. 2059/14.10.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocată cu titlu de practică judiciară, dar şi din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Critica este nefondată.

Răspunzând criticii formulate se reţine că în materia răspunderii civile delictuale există o răspundere de drept comun, cu reglementarea şi elementele angajării acesteia în dispoziţiile C. civ., şi, respectiv, o răspundere specială a statului, obiectivă, independentă de culpă, bazată pe ideea de risc în activitatea serviciului public de înfăptuire a justiţiei şi, ca atare, pe obligaţia de garanţie ce revine statului. De aceea, este evident că răspunderea obiectivă a statului nu poate fi angajată în condiţiile dreptului comun, ca pentru "orice faptă a celui care cauzează altuia un prejudiciu".

Însă, în contextul în care cauza juridică a acţiunii reclamantei a fost reprezentată atât de dispoziţiile legii speciale ale art. 96 din Legea nr. 303/2004, cât şi de cele de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală, judicios au apreciat instanţele de fond cu privire la admisibilitatea acţiunii.

Instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 permit promovarea unei acţiuni în justiţie pentru angajarea răspunderii statului, iar reclamanta a introdus o acţiune în vederea reparării prejudiciului moral împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, acţiune reglementată de normele juridice în vigoare.

S-a mai reţinut că argumentele pe care pârâtul şi-a întemeiat excepţia inadmisibilităţii nu au fost raportate la obiectul cererii de chemare în judecată, ci au vizat temeinicia pretenţiilor şi dispoziţiile legale incidente, aspecte care nu se reflectă în inadmisibilitatea acţiunii, cât timp persoanele vătămate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale pot solicita despăgubiri.

Prin urmare, este lipsită de fundament critica recurentului relativă la inadmisibilitatea acţiunii şi din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 96 din Legea nr. 303/2004. Împrejurarea că instanţele de fond au apreciat că nu sunt întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii statului pentru erori judiciare nu înseamnă că acţiunea reclamantei trebuia respinsă ca inadmisibilă, aceasta întrucât acţiunea promovată este reglementată de normele juridice în vigoare.

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a invocat aspectele dezlegate prin decizia 2059/14.10.2020, însă, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ţinută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, de vreme ce considerentele sunt determinate de situaţia de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanţă unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanţă, într-o altă cauză ce nu priveşte părţile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăseşte în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei nr. 350 din 25 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 octombrie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.