Interest to appeal against favorable judgment reasoning under Art. 461(2) CPC

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2023

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei: la plata sumei de 145.356 RON reprezentând remuneraţia colectată şi nerepartizată pentru comunicarea publică de fonograme din repertoriul titularului de drepturi A., integrate în spoturi publicitare, comunicate public în locaţiile B. S.R.L. (săli jocuri de noroc B.) pentru perioada 1.10.2013-prezent (suma exactă urmând a fi stabilită pe baza unei expertize contabile); la plata dobânzii legale penalizatoare generate de nerepartizarea sumelor colectate în numele şi pentru titularul de drepturi A. pentru intervalul 01.10.2013-prezent; la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1653/14.12.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins acţiunea, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, admiţând, în prealabil, excepţia cu acest obiect.

Hotărârea pronunţată în apel

Pârâta C. a declarat apel împotriva considerentelor sentinţei menţionate (apelul principal), iar reclamanta A. S.R.L. a declarat apel incident, vizând, de asemenea, considerentele aceleiaşi sentinţe.

Prin decizia nr. 1530A/26.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul principal declarat de către pârâtă, ca lipsit de interes, admiţând excepţia cu acest obiect şi a constatat apelul incident declarat de către reclamantă ca rămas fără efecte, în temeiul art. 472 alin. (2) C. proc. civ. a respins ca neîntemeiată cererea de sesizare a CJUE formulată de apelanta-reclamantă; a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.705,36 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs principal pârâta C. şi recurs incident reclamanta A. S.R.L., după cum urmează:

Prin recursul principal declarat, pârâta C. a criticat soluţia instanţei de apel ca fiind nelegală, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, aplicarea eronată a prevederilor art. 32, 33 şi art. 461 alin. (2) C. proc. civ., decizia bazându-se pe o analiză eronată şi superficială a motivelor de apel, fără lămurirea pe deplin a situaţiei de fapt şi de drept.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel în analiza interesului C. în promovarea cererii de apel, C. nu a intenţionat să înlăture considerentele criticate din dorinţa de a crea o "practică judiciară convenabilă", ci să prevină încălcarea drepturilor ce au fost consfinţite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, în speţă, prin decizia nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă din dosarul nr. x/2015 şi, totodată, să protejeze raporturile juridice pe care C. le are cu utilizatorii, în special cu utilizatorul B., cu care are încheiate contracte de licenţă neexclusivă, pentru comunicarea publică a fonogramelor în spaţiile comerciale (comunicarea publică ambientală) şi în cadrul programelor de radio online (comunicarea publică online), prin intermediul site-ului www.x.ro.

Instanţa nu a analizat temeinic motivele de apel formulate pentru a constata că respectivele considerente soluţionează o problema de drept care nu a fost dedusă judecăţii, fapt care, în sine, prezumă existenţa unei vătămări, mai ales în condiţiile în care problema sesizată se bazează pe constatări de fapt eronate, în total dezacord cu poziţia părţilor şi cu toate celelalte elemente factuale deduse judecăţii (utilizatorul şi-a obţinut licenţa neexclusivă de la C. pentru comunicarea publică a fonogramelor în spaţiile sale comerciale şi în mediul online; a efectuat plaţi către C. reprezentând remuneraţia echitabilă pentru comunicarea publică, în condiţiile prevăzute de metodologiile în vigoare; potrivit menţiunilor din contractul de licenţă, utilizatorul a folosit mai multe surse de difuzare, printre care şi programe de televiziune şi propriul post de radio online (baumgames.ro), deşi în raportările lunare a menţionat că ar fi difuzat ambiental doar muzica de pe propriul post de radio online), dar, cel mai important, în contradicţie cu considerentele deciziei civile nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că pârâta nu ar fi invocat autoritatea lucrului judecat în raport de decizia civila nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă din dosarul x/2015, întrucât în cererea de apel s-a menţionat în mod specific contradicţia dintre aceste considerente şi considerentele deciziei ÎCCJ (care au fost citate) şi, altfel, sunt încălcate prevederile referitoare la efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că ceea ce a stabilit o instanţă în mod definitiv nu mai poate fi contrazis ulterior printr-o altă hotărâre judecătorească.

În legătură cu dovedirea unui prejudiciu (pentru care s-ar justifica înlăturarea considerentelor criticate), recurenta a învederat că acest prejudiciu este exprimat de necesitatea protejării raporturilor juridice dintre C. şi utilizatori, specifice gestiunii colective obligatorii, în privinţa comunicării publice ambientale a fonogramelor, în mod concret, protejarea relaţiei pe care o are cu utilizatorul B..

Recurenta a reiterat că aprecierile factuale sunt în vădită contradicţie cu considerentele din decizia civilă nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2015, dosar în care A. s-a raportat tot la comunicarea publică realizată de diverşi utilizatori, printre care şi B., astfel încât considerentele ICCJ se referă şi la activitatea de comunicare publică a utilizatorului B..

Contradicţia se referă la constatarea faptului că "artiştii, compozitorii şi producătorii pieselor aflate în repertoriul acestuia (n.a. D.) au înţeles să-şi gestioneze în mod individual drepturile conexe, transmiţând dreptul de utilizare şi valorificare a operei muzicale şi fonogramelor lor, incluzând dreptul de comunicare publică", în condiţiile în care Înalta Curte a reţinut că producătorii de fonograme au dreptul la remuneraţie echitabilă, ca drept compensatoriu, şi că, astfel, nu pot dispune în mod individual de acest drept, că el se gestionează în mod obligatoriu prin intermediul organismului de gestiune colectivă şi că raţiunea acordării licenţei de către organismul de gestiune colectivă derivă din necesitatea asigurării acestei remuneraţii echitabile, cu rol de evidenţă al utilizatorilor şi de stabilire a obligaţiilor de plată, potrivit metodologiilor în vigoare,

La baza raţionamentului juridic expus în cadrul considerentelor criticate stă ideea că producătorii pieselor din repertoriul D. (acelaşi repertoriu avut în vedere şi de Înalta Curte) şi-au gestionat în mod individual dreptul de comunicare publică şi astfel, prin intermediul acestei gestiuni, producătorii ar fi vizat publicul utilizatorului, de unde derivă concluzia că în cazul B. nu am mai fi în prezenţa unui "public nou".

Or, tot acest raţionament juridic are la bază o concluzie eronată atât din perspectiva legii (că acest drept nu se poate gestiona decât obligatoriu, prin intermediul organismului de gestiune colectivă şi nu prin intermediul D.), cât şi din perspectiva celor deja statuate de Înalta Curte pe situaţia de fapt dedusă judecăţii, fără a mai pune problema că această chestiune juridică nu a fost supusă dezbaterii (iar B. nu este parte în cauză), nu s-au administrat probe în dovedirea "gestiunii individuale" şi fiind o chestiune de fond, nu putea fi valorificată în motivarea unei excepţii a lipsei calităţii procesuale active.

Recurenta a arătat că aceste considerente, care contrazic soluţia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conduc în mod nepermis la ideea că utilizatorul B., nerealizând un act de comunicare publică, nu ar fi datorat remuneraţiile deja achitate la C., cum nu ar mai datora nici pe viitor aceste remuneraţii, fapt care, în mod vădit, prejudiciază drepturile şi interesele C. în relaţia cu acest utilizator.

Totodată, în scopul eludării dispoziţiilor legale în materie, reclamanta se foloseşte de aceste considerente pentru a crea aparenţa unei legitimităţi în ceea ce priveşte "licenţierea directă" în relaţia cu alţi utilizatori. Aşa se explică şi dorinţa reclamantei de a păstra aceste considerente "în temeiul cărora" a renunţat la judecată în cadrul altui dosar (dosar nr. x/2019 de la secţia a IV-a Civilă a Tribunalului Bucureşti).

De altfel, în mod inadmisibil, reclamanta a încercat în apel să-şi modifice cererea de chemare în judecată, susţinând, pentru prima dată în apel, că, de fapt, "spoturile publicitare au fost redate prin intermediul D., iar nu prin intermediul unui radio online deţinut de către B., constatarea instanţei de fond în acest sens fiind una corectă".

Aceste susţineri sunt în contradicţie cu apărările iniţiale, având în vedere că, în dovedirea pretenţiilor, chiar reclamanta a solicitat încuviinţarea de înscrisuri reprezentând raportările lunare transmise de B. către C., pentru comunicarea publică online (în cadrul postului de radio online www.x.ro), bazându-se pe menţiunea (din nota de subsol) care a fost inserată de utilizator în aceste raportări.

De asemenea, în combaterea excepţiei la prima instanţă, reclamanta a pretins că "propriile fonograme" sunt fonograme publicate în scop comercial pentru comunicarea cărora utilizatorul a achitat remuneraţia echitabilă (din care i s-ar datora o cotă-parte), faţă de situaţia pretinsă că aceste "fonograme", reprezentate de spoturi publicitare, ar fi fost postate şi pe site-ul D., ceea ce le-ar fi făcut disponibile publicului din orice loc şi în orice moment, aspect care corespunde cu definiţia de la art. 112 alin. (5) din Legea nr. 8/1996 (a fonogramelor publicate în scop comercial). Probabil, de aici a plecat şi eroarea instanţei de fond în motivarea lipsei comunicării publice.

Însă, mai departe, aceste susţineri ale reclamantei (că s-ar fi publicat propriile fonograme pe site-ul D. şi că, astfel, ar fi dobândit statutul de fonograme publicate în scop comercial care pot face obiectul gestiunii colective) nu pot fi echivalate cu cele susţinute pentru prima dată în apel, premisa celor susţinute în apel fiind aceea că difuzarea s-ar fi realizat doar prin intermediul site-ului D. (sau cum a reţinut instanţa de fond "prin internet, realizat sub controlul şi responsabilitatea D., interfaţa a D.").

De altfel, apărările noi aduse în apel corespund aceleiaşi rezoluţii, de a prezerva considerentele criticate spre a fi folosite mai departe în construirea unei legitimităţi aparente în relaţia cu utilizatorii pe care doreşte să-i licenţieze "în mod direct".

Aceste elemente speculatorii ale reclamantei întăresc iminenţa producerii unor prejudicii în patrimoniul C. şi conduc la denaturarea elementelor factuale pe care chiar ea le-a dedus judecăţii, precum şi la justificarea, în aparenţă, a ideii pe care urmăreşte să o valorifice, în definitiv, în relaţia cu toţi ceilalţi utilizatori, că titularii de drepturi conexe îşi pot gestiona individual dreptul de comunicare publică asupra propriilor fonograme publicate în scop comercial, inclusiv prin intermediul platformei www.x.com şi că, prin licenţa dată, ar viza publicul utilizatorilor care apelează la această platformă (ca sursă de comunicare publică) şi, în aceste condiţii, nu ar mai fi vorba despre o comunicare publică din partea acestor utilizatori, contrar legii şi în pofida celor deja statuate de ICCJ.

Prin recursul incident declarat, reclamanta A. S.R.L. a arătat următoarele:

Prin decizia recurată, s-a constatat că apelul incident împotriva anumitor considerente ale sentinţei civile nr. 1653/14.12.2020, declarat de către reclamantă, a rămas fără efect, în temeiul art. 472 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a respingerii apelului principal, ca lipsit de interes.

Aşadar, în ipoteza în care instanţa de recurs apreciază că se impune admiterea recursului având ca obiect soluţia dată cu privire la apelul principal şi rejudecarea acestuia, dispare şi temeiul pentru care instanţa de apel a dispus respingerea apelului incident.

Într-o astfel de ipoteză, ne-am afla în situaţia în care soluţia instanţei de apel cu privire la apelul incident ar fi nemotivată şi lipsită de temei legal, fiind incidente în acest caz motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 6 coroborat cu art. 425 raportat la art. 482 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat ca, în ipoteza admiterii recursului principal, să se dispună şi casarea soluţiei instanţei de apel de respingere a apelului incident ca rămas fără efect, respectiv a motivelor care au stat la baza acestei soluţii, cu trimiterea spre rejudecare şi a apelului incident.

III. Judecata recursului în şedinţă publică

La termenul de judecată din 10 octombrie 2023, au fost puse în discuţie atât excepţia nulităţii recursului principal, cât şi excepţia nulităţii recursului incident, excepţii reciproc invocate de părţi prin întâmpinările formulate, Înalta Curte reţinându-le spre soluţionare deodată cu recursurile, urmând a aprecia prioritar dacă este posibilă încadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând excepţia nulităţii invocată de fiecare parte cu referire la recursul celeilalte părţi, Înalta Curte constată că nu este fondată, nici în privinţa recursului principal, nici cu privire la recursul incident, fiind posibilă încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recursul principal declarat de pârâta C. (în continuare, C.) pune în discuţie însuşi criteriul pe baza căruia instanţa de apel a apreciat neîntrunirea uneia dintre condiţiile de exercitare a apelului, respectiv interesul, în ipoteza unui apel împotriva considerentelor, declarat pe temeiul dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În acest cadru, cercetarea caracterului adecvat al criteriului de stabilire a interesului în promovarea căii de atac relevă analiza modului de aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 32 şi 33 C. proc. civ. prin raportare la art. 461 alin. (2) C. proc. civ., iar nu a modalităţii de apreciere a circumstanţelor factuale ale speţei, astfel cum recurenta-reclamantă a motivat excepţia invocată.

Chiar dacă nemulţumirea părţii referitoare la aplicarea normelor de drept procesual se reflectă în motivul de recurs menţionat la pct. 5 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incident cazul de casare de la pct. 8 al aceleiaşi norme, indicat în mod explicit de către recurentă, încadrarea criticii formulate în vreunul dintre motivele de casare este suficientă pentru a nu opera sancţiunea nulităţii căii de atac, preconizată de către partea adversă.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului principal.

Cât priveşte recursul incident declarat de către recurenta-reclamantă A. S.R.L., acesta este declarat împotriva soluţiei pronunţate cu privire la apelul incident, anume constatarea rămânerii sale fără efect, în aplicarea art. 472 alin. (2) C. proc. civ., urmare a respingerii apelului principal, ca lipsit de interes.

Or, în măsura în care prin prezenta decizie s-ar admite recursul principal declarat de către pârâta C. şi s-ar dispune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului principal, nu ar mai fi aplicabile prevederile art. 472 alin. (2) C. proc. civ. în soluţionarea apelului incident.

Fiind posibilă cercetarea recursului incident în raport de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge şi excepţia nulităţii recursului incident.

În ceea ce priveşte recursul principal declarat de către pârâta C., examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Soluţia de respingere, ca lipsit de interes, a apelului declarat de către pârâta C. împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe a fost motivată prin neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 32 şi 33 C. proc. civ., reţinându-se ca premisă de analiză raportarea cerinţei interesului în cazul particular de faţă la obiectul cererii de apel, dar şi la cerinţele generale ale interesului oricărei acţiuni civile.

Din această perspectivă, instanţa de apel a considerat că dorinţa de a crea o anumită practică judiciară convenabilă, relevantă în cadrul unor dosare similare, fără a se invoca in terminis efectul lucrului judecat al hotărârii anterioare menţionate în cererea de apel, nu corespunde unui interes născut şi actual, astfel încât apelanta justifică cel mult un interes eventual, cu privire la care, însă, nu invocă şi nu demonstrează încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, în termenii art. 33 C. proc. civ.

În motivarea recursului de faţă, recurenta-pârâtă nu a infirmat necesitatea raportării la dispoziţiile art. 32 şi 33 C. proc. civ. în analiza interesului în promovarea căii de atac ce vizează doar considerentele unei hotărâri.

De altfel, art. 458 din cod, potrivit căruia "Căile de atac pot fi exercitate numai de părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane" nu distinge în funcţie de partea din hotărâre care se atacă, aplicându-se deopotrivă căii de atac îndreptate împotriva soluţiei şi căii de atac exercitate doar împotriva considerentelor.

Recurenta-pârâtă a susţinut, însă, că interesul actual, legitim şi concret, în sensul art. 33 din cod, este asigurat de scopul constatării de către instanţa de apel a îndeplinirii condiţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în limitele motivelor de apel, pentru ca acele considerente criticate să fie înlăturate.

Altfel spus, recurenta susţine că finalitatea înlăturării din conţinutul unei hotărâri judecătoreşti a unor considerente de natura celor menţionate în art. 461 alin. (2) C. proc. civ. relevă în sine un interes actual şi determinat.

Critica astfel formulată este fondată.

În conformitate cu prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., "(...) în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate."

Pe acest temei, calea de atac prevăzută de lege este deschisă părţii căreia hotărârea pronunţată îi este favorabilă şi care nu are, aşadar, interes să atace însăşi soluţia, dar care este nemulţumită de anumite considerente expuse în decizie şi a căror înlăturare din conţinutul acesteia o urmăreşte.

În absenţa declarării unui asemenea recurs şi ţinându-se cont de faptul că partea adversă, care a pierdut procesul, nu are interes să critice considerente ce-i sunt favorabile, motivarea hotărârii, care nemulţumeşte, totuşi, partea căreia soluţia adoptată îi este favorabilă, este susceptibilă de a beneficia împreună cu aceasta lucru judecat, dat fiind efectul prevăzut de art. 430 alin. (1) C. proc. civ., ataşat oricărei hotărâri judecătoreşti prin care se soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau prin care se statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident. Potrivit alin. (2) al aceleiaşi norme, "Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Prin urmare, într-o asemenea ipoteză, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească definitivă, prin care s-a tranşat o chestiune litigioasă, va putea fi opus într-un litigiu ulterior între aceleaşi părţi, în care se pune în discuţie aceeaşi chestiune.

În egală măsură, trebuie avute în vedere şi celelalte efecte ale hotărârii judecătoreşti, respectiv forţa probantă, obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii, prevăzute de art. 434, respectiv de art. 435 din cod, care privesc dispozitivul, dar nu mai puţin considerentele pe care acesta se sprijină, şi care se produc odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti.

Or, tocmai împiedicarea producerii efectelor hotărârii judecătoreşti, ataşate deopotrivă soluţiei şi considerentelor, în situaţia în care acestea din urmă cuprind - în termenii art. 461 alin. (2) C. proc. civ. - dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, constituie raţiunea instituirii căii de atac împotriva considerentelor şi reflectă folosul practic obţinut prin promovarea acesteia, inclusiv un interes actual, de vreme ce, în absenţa declarării căii de atac, nu există posibilitatea filtrării de către instanţa de control judiciar a considerentelor care nemulţumesc partea, hotărârea judecătorească rămasă definitivă, din care considerentele fac parte integrantă, producându-şi pe deplin efectele.

În acest context, nu este necesară o justificare suplimentară din partea titularului căii de atac în legătură cu utilitatea demersului său, în sensul de a demonstra că acesta serveşte şi unui alt scop decât cel al împiedicării efectelor unei hotărâri judecătoreşti care, deşi favorabilă, conţine considerente de natura celor arătate în art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, instanţa de apel, cu toate că a reţinut intenţia pârâtei C. de a obţine o hotărâre care cuprinde considerentele pe care pârâta le apreciază drept corecte, a constatat în mod greşit că atare finalitate nu este suficientă pentru conturarea unui interes actual în promovarea apelului, această constatare relevând neaplicarea criteriului relevant de apreciere a interesului de a acţiona în ipoteza unei căi de atac împotriva considerentelor.

De altfel, prin decizia recurată s-a apreciat că împrejurarea existenţei altor litigii între aceleaşi părţi ar justifica cel mult un interes eventual, în legătură cu care ar trebui verificate condiţiile din teza finală a art. 33 din cod, care prevede:

"Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara."

În această construcţie juridică, însă, nu este clar cum ar trebui raţionat în cazul absenţei vreunui alt litigiu între părţi, în curs de soluţionare ori finalizat prin hotărâre definitivă, în sensul dacă, în acest caz, interesul în promovarea apelului împotriva considerentelor este unul actual ori, dimpotrivă, şi această situaţie justifică doar un interes eventual.

Astfel, dacă s-ar accepta teza că absenţa vreunui alt litigiu între părţi nu împiedică existenţa unui interes actual ar însemna cu atât mai mult că existenţa unui alt litigiu justifică interesul actual, ceea ce subliniază contradicţia în construcţia juridică din decizia de apel.

Dacă, dimpotrivă, nici împrejurarea inexistenţei vreunui alt litigiu, finalizat ori pendinte, nu este suficientă, vădind, la rându-i, un interes eventual, s-ar adăuga în mod nepermis la norma ce reglementează calea de atac împotriva considerentelor, respectiv a dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., din moment ce ar trebui ca titularul căii de atac să probeze în orice situaţie riscul încălcării unui drept subiectiv sau producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

În consecinţă, corelarea împrejurării existenţei altor litigii de un interes eventual în declararea apelului împotriva considerentelor lipseşte argumentaţia expusă în decizia de apel de un fundament logic, cu atât mai mult cu cât nu s-a arătat care ar fi acele împrejurări ce ar justifica, totuşi, un interes actual, în sensul art. 33 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, referirea pârâtei C. la litigiul între aceleaşi părţi, definitiv soluţionat, nu se impune a fi verificată în legătură cu interesul de a acţiona, având relevanţă, eventual, în analiza pe fond a apelului întemeiat pe dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed.

Astfel, prin apelul împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 1653/14.12.2020, pârâta C. a susţinut că respectivele considerente criticate soluţionează o problema de drept care nu a fost dedusă judecăţii şi, totodată, se bazează pe constatări de fapt eronate.

În esenţă, apelanta-pârâtă a susţinut că reclamanta A. S.R.L. a solicitat în prezenta cauză remiterea sumelor de bani reprezentând remuneraţie aferentă utilizării de către societatea B. S.R.L. a fonogramelor din repertoriul reclamantei, remuneraţie colectată de către pârâtă, dar nerepartizată. În raport de susţinerile reclamantei, obiect al cauzei l-ar constitui spoturile publicitare comunicate public prin intermediul pretinsului radio online de pe site-ul www.x.ro - pentru care B. a obţinut autorizaţie licenţă neexclusivă pentru comunicare publică de fonograme şi a achitat remuneraţia către pârâtă -, iar nu spoturile publicitare difuzate prin intermediul D., astfel cum, în mod greşit, a reţinut prima instanţă şi care, de altfel, au făcut obiectul cauzei soluţionate definitiv prin decizia nr. 1819/29.09.2020 pronunţată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2015.

Pornind de la aceste constatări eronate, a mai arătat pârâta, instanţa de apel a făcut şi o analiză greşită a condiţiilor privind comunicarea publică, în condiţiile în care chiar reclamanta a pretins că B. a efectuat un act de comunicare publică prin intermediul propriului radio online, iar prin decizia nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curţi s-a statuat, în legătură cu fonogramele comunicate public prin intermediul D., că nu este posibilă gestiunea individuală a drepturilor ce aparţin producătorilor de fonograme, nici de către A. S.R.L., nici de către titularii înşişi.

Instanţa de apel urma a cerceta, astfel, legalitatea şi temeinicia considerentelor din sentinţă referitoare la inexistenţa unui act de comunicare publică realizat prin intermediul D., a cărui interfaţă este D., prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată (astfel cum a fost precizată), procedând, în cazul admiterii apelului, la înlăturarea considerentelor din sentinţă şi înlocuirea lor cu propriile considerente.

În acest cadru, urma a se stabili, în primul rând, dacă instanţa de judecată a fost învestită cu stabilirea caracterului de comunicare publică a difuzării de muzică ambientală (faţă de susţinerile pârâtei în sensul că însăşi reclamanta ar fi pretins efectuarea de către B. a unui act de comunicare publică şi a solicitat remiterea de către pârâtă a remuneraţiei colectate cu acest titlu), iar, în caz afirmativ, dacă prima instanţă a extins prin analiza sa obiectul cererii de chemare în judecată din cauza de faţă, astfel încât s-ar ajunge la o suprapunere, fie doar în parte, cu pretenţiile din dosarul nr. x/2015 (semnalată de către pârâtă prin întâmpinarea depusă în cursul judecăţii de primă instanţă, dar anterior modificării cererii de chemare în judecată) ori dacă prima instanţă, deşi s-a pronunţat în limitele învestirii, a inserat constatări de fapt eronate în privinţa întrunirii condiţiilor unei comunicări publice şi care contrazic dezlegările din decizia nr. 1819/29.09.2020 a Înaltei Curţi.

Aşadar, pârâta s-a referit la hotărârea judecătorească anterioară în cadrul criticilor din apelul împotriva considerentelor (în condiţiile în care a formulat şi în cursul judecăţii în primă instanţă apărări întemeiate pe dezlegările instanţelor din dosarul nr. x/2015), care trebuie analizate ca atare, fără ca această referire să aibă relevanţă pentru interesul declarării căii de atac împotriva considerentelor, potrivit celor deja expuse.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va admite recursul principal, iar pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi va trimite cauza la aceeaşi curte de apel pentru rejudecarea apelului principal declarat de către pârâta C. împotriva considerentelor sentinţei civile nr. 1653/14.12.2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V - a civilă.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de către reclamanta A. S.R.L., urmează a fi admis, faţă de modul de soluţionare a recursului principal.

Finalitatea acestui recurs este aceea a casării în parte a deciziei de apel, în ceea ce priveşte apelul incident al reclamantei, dat fiind că acesta nu a fost cercetat pe fond, rămânând fără efect, în temeiul art. 472 alin. (2) C. proc. civ., ca urmare a respingerii apelului principal, pentru lipsa interesului.

Or, în condiţiile în care prin prezenta decizie s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, în ceea ce priveşte apelul principal, se constată că nu mai subzistă temeiul juridic al respingerii apelului incident, fiind întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va admite şi recursul incident, iar rejudecarea cauzei de către aceeaşi curte de apel, dispusă pe temeiul art. 497 C. proc. civ., va viza şi apelul incident declarat de către reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1653/14.12.2020 a Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal.

Respinge excepţia nulităţii recursului incident.

Admite recursul principal declarat de pârâta C. şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1530A din data de 26 octombrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 octombrie 2023.