Legality of national health insurance framework contract: excess of power, negotiation obligations, and limits on medical prescribing

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.02.2022, pe rolul Curții de Apel Oradea, sub dosar nr. x/35/2022, și precizată la data de 18.05.2022, reclamanții Cabinet Medical A S.R.L., C.M.I. DR. B, C S.R.L., Cabinet Medical Individual DR. D – Medicina de Familie și C.M.I. DR. E au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, anularea în parte a Hotărârii nr. 696 din 26 iunie 2021 pentru aprobarea pachetelor de servicii și a Contractului-cadru care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, publicată în M.O. nr. 633 din data de 28 iunie 2021, în ceea ce privește anularea Notei de fundamentare la Hotărârea Guvernului nr. 696/2021, anularea în parte a Ordinului ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1068/627/2021 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2021 a Hotărârii Guvernului nr. 696/2021, publicate în Monitorul Oficial nr. 642 bis din data de 30 iunie 2021 și a actelor premergătoare constând în referatele de aprobare nr. IM 4.661 din 29.06.2021 al Ministerului Sănătății și nr. DG 1.945 din 28.06.2021 al Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la modificarea actelor normative atacate, conform solicitărilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată. De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 4/CA/2023-P.I. din 11 ianuarie 2023, Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății, excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, excepția lipsei de interes a reclamanților precum și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind anularea notei de fundamentare a H.G. nr. 696/2021, excepții invocate de pârâți; a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții Cabinet Medical A S.R.L prin reprezentant legal medic titular dr. A, C.M.I. dr. B prin reprezentant legal medic titular dr. B, C S.R.L prin reprezentant legal medic titular dr. C, Cabinet Medical Individual dr. D prin reprezentant legal medic titular dr. D și C.M.I. dr. E prin reprezentant legal medic titular dr. E, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate; a respins, ca nefondată, cererea de intervenție principală formulată de intervenienta principală Organizația Patronală a Medicilor de Familie F; a respins cererea de intervenție accesorie formulată în interesul reclamantei de intervenientul Colegiul Medicilor din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 4/CA/2023-P.I. din 11 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs recurenții-reclamanți Cabinet Medical Individual Dr. D, Cabinet Medical Individual B, Cabinet Medical Individual E și C SRL, precum și recurenta-intervenientă Organizația Patronală a Medicilor de Familie F (O.P.M.F.F), întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, respectiv menținerea soluțiilor referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Sănătății, a excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, a excepției lipsei de interes a reclamanților, precum și a excepției inadmisibilității capătului de cerere privind anularea notei de fundamentare a HG 696/2021, excepții invocate de pârâți; de asemenea, se solicită rejudecarea cererii de chemare în judecată, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată, precum și admiterea cererii de intervenție accesorie a Colegiului Medicilor din România, cu obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

Astfel, recurenții solicită anularea: - Anexei nr. 1 - Pachetul minimal de servicii și pachetul de servicii de bază, Capitolul II – Pachetul de servicii de bază Secțiunea 1: A. Pachetul de servicii de bază în asistența medicală primară: pct. 1.1. Servicii medicale curative, alin. (2) pct. 1.1.2.1; - Anexa nr. 2: Contract-cadru din 26 iunie 2021, care reglementează condițiile acordării asistenței medicale, a medicamentelor și a dispozitivelor medicale, tehnologiilor și dispozitivelor asistive în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2021-2022, Capitolul I - Asistența medicală primară, Secțiunea 1 - Condiții de eligibilitate: art. 1 alin. (1) lit. c art. 2 alin. (1) și alin. (4) art. 3 art. 4 alin. (1) art. 4 alin. (2) art. 6 alin. (1) lit. f și h;

Secțiunea 3 - Obligațiile și drepturile furnizorilor de servicii medicale: art. 7 lit. e f, g, h, i, k, l, o, p, q, r, ș, v, w, x, y, z, art. 8 alin. (1) lit. a b, c, d, e și alin. (2) Secțiunea 4 - Obligațiile caselor de asigurări de sănătate: art. 9 lit. b h, o; Secțiunea 5 - Condiții specifice art. 10 alin. (2) teza a 2-a, art. 12 alin. (1) Secțiunea 6 - Decontarea serviciilor medicale: art. 14 alin. (1) 2 și completarea cu art. 14 indice 1, conform celor arătate în cererea de chemare în judecată, art. 16 alin. (1) Secțiunea 7 - Sancțiuni, condiții de suspendare, reziliere și încetare a contractelor de furnizare de servicii medicale, art. 17 art. 19 lit. d g, art. 20 pct. 4 a4, art. 155 și următoarele, art. 155 pct. 1-4, art. 156 alin. (2) din Hotărârea nr. 696 din 26 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 633 din data de 28 iunie 2021; - Anexa nr. 1 - Condițiile acordării pachetului de servicii minimal și de bază în asistența medicală primară, Secțiunea 2:

B. Pachetul de servicii de bază în asistența medicală primară. Pct. 1, art. 1 Pct. 1.1.2, art. 1 Anexa nr. 1 - Condițiile acordării pachetului de servicii minimal și de bază în asistența medicală primară, Secțiunea 1: A. Pachetul minimal de servicii medicale în asistența medicală primară, art. 1 Completarea cu pct. 1.2.2., 1.2.3., art. 1 Completarea cu 1.3.3., art. 1 Anexa nr. 1 Condițiile acordării pachetului de servicii minimal și de bază în asistența medicală primară; Secțiunea 2.B. Pachetul de servicii de bază în asistența medicală primară. art. 1 Servicii medicale curative, art. 1 art. 1 art. 1 art. 1 art. 1 art. 1 Mai solicită anularea prevederilor art. 1 1.1.4.3., 1.1.4.4., art. 1 art. 1 art. 1 art. 1 art. 1 completarea pct. 1.2.4.2., pct.2.4.3, art. 1 1.3.4, 1.3.5.; introducerea a maxim 20 consultații/lună, art. 1 1.4.1., 1.4.2., art. 1 a Actului din 29 iunie 2021 - Modalitățile de plată în asistența medicală primară pentru furnizarea de servicii medicale prevăzute în pachetele de servicii medicale;

Anexa nr. 2 Ia Ordinul nr. 1.068/627/2021, art. 1 art. 5 alin. (1) art. 5 alin. (2) art. 6 art. 8 art. 12 La art. 12 se introduce un alineat nou: 12.1, art. 13 art. 15 Contract din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistența medicală primară - model - Anexa nr. 3 la Ordinul nr. 1.068/627/2021, Capitolul V - Obligațiile părților, Secțiunea 1 - A. Obligațiile casei de asigurări de sănătate, art. 6 lit. a și c-o, Secțiunea 2 - B. Obligațiile furnizorului de servicii medicale, art. 7 lit. a b, c, d, e, f, g, h, i, j, k, 1, m, n, o, p, q, r, s, ș, t, ț, u, v, w, x, y, z, art. 8 art. 9 art. 14 lit. g h, i, Convenția din 29 iunie 2021 de furnizare de servicii medicale în asistența medicală primară - model - Anexa nr. 6 la Ordinul nr. 1.068/627/2021, art. 4 lit. a c, d, e, f, g, h, i, j, k, 1, art. 5 lit. a b, c, d, e, f, g, h, i, j, k, 1, m, n, o, p, q, r, s, ș, l, ț, u, v, w, x, y, z, art. 6 art. 7 art. 12 art. 13 din Ordinul ministrului sănătății și al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate nr. 1068/627/2021 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare în anul 2021 a Hotărârii Guvernului nr. 696/2021.

Pe cale de consecință, în rejudecare, solicită în principal anularea textelor mai sus arătate, iar în subsidiar obligarea pârâților să modifice actele atacate, conform solicitărilor din cererea de chemare în judecată și cererea de intervenție principală; admiterea cererii de intervenție accesorie a Colegiului Medicilor din România; obligarea intimaților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale.

În motivarea recursului, recurenții critică hotărârea instanței de fond, prin care s-a reținut că reclamanții nu au invocat motive de nelegalitate concrete cu privire la textele de lege solicitate a fi anulate, ci și-au exprimat doar nemulțumirea față de aceste norme; referitor la solicitarea de anulare a art. 155 alin. (1) - 4 și art. 156 alin. (1) a reținut că aceste prevederi nu contravin dispozițiilor art. 381 din Legea nr. 95/2006, întrucât nu impun restricții cu privire la tipul de medicamente prescrise sau a recomandărilor cu caracter medical.

Susțin că Nota de fundamentare a HG nr. 696/2021 nu conține motivele avute în vedere de Guvern pentru adoptarea actului.

În privința capătului de cerere privind anularea parțială a Ordinului nr. 1068/627/2021, critică faptul că instanța a reținut că reclamanții s-au limitat la a-și exprima nemulțumirea față de conținutul dispozițiilor din Ordin, iar cu privire la cererea de modificare a dispozițiilor ordinului, instanța a constatat că o astfel de cerere nu este de competența instanțelor judecătorești care, în respectarea principiului separației puterilor în stat au atribuții doar în privința verificării legalității actelor administrative normative sau individuale.

De asemenea, invocă încălcarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 52/2003, art. 6 art. 7 art. 8 art. 9 art. 26 alin. (2) art. 37 din OUG nr. 57/2019, criticând faptul că instanța de fond a reținut că nu ar fi arătat în concret în ce constau aceste încălcări, respectiv fără a indica punctual modul în care dispozițiile HG nr. 696/2021 și Ordinul nr.1068/627/2021 încalcă prevederile susmenționate.

Critică și faptul că instanța de fond a reținut că în privința cererii de intervenție principală, argumentele instanței își păstrează valabilitatea, precum și faptul că instanța de fond a respins cererea de intervenție accesorie, ca întemeiată, reținând că în cadrul procedurii de negociere, Colegiul Medicilor din România a avut posibilitatea să își exprime punctul de vedere cu privire la contractul cadru.

Consideră că hotărârea atacată este lipsită de motivare, câtă vreme instanța a reținut că reclamanții și-ar fi exprimat doar anumite nemulțumiri, aspect ce nu corespunde scopului motivării.

Totodată, subsumat aceluiași motiv de casare, arată că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care a fost respins motivul de nelegalitate referitor la depășirea termenului prevăzut de art. 229 alin. (2) din Legea nr. 95/2006, de 60 de zile calculat de la intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract-cadru, câtă vreme Legea bugetului de stat pe anul 2021 a intrat în vigoare la 12.03.2021, iar contractul-cadru a fost publicat la 30.06.2021.

Mai arată că hotărârea este lipsită de motivare și cu privire la încălcarea obligației de negociere impusă de art. 229 din Legea nr. 95/2006, prin exces de putere manifestat de către pârâți, astfel cum prevede art. 2 lit. n din Legea nr. 554/2004, ce definește excesul de putere.

Precizează că acest contract-cadru are caracterul unui act normativ, care se supune avizului Ministerului Sănătății și Ministerului Justiției, iar ulterior este aprobat, prin hotărâre a Guvernului. în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract-cadru, termen care nu a fost respectat.

În acest sens, invocă dispozițiile art. 229 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 și faptul că dreptul de negociere al Colegiului Medicilor din România este prevăzut în mod imperativ de dispozițiile art. 439 alin. (17) din Legea nr.95/2006, dar și de legislația specială în materie, reprezentând o aplicare a principiului general prevăzut de art. 1169 C. civ. privind principiul libertății de a contracta.

Or, în cazul contractului atacat, atât Colegiul Medicilor din România, cât și reclamanții, nu au avut posibilitatea efectivă de a determina conținutul contractului, impunându-le practic un contract de adeziune cu clauze prestabilite, negocierea fiind realizată doar formal, deoarece toate solicitările de modificare a clauzelor contractuale nu au fost luate în considerare.

La 10 iunie 2021, intervenienta Colegiul Medicilor din România a înaintat Memoriul nr. 8833/10.06.2021 pârâtei CNAS, înregistrat sub nr. 4376/10.06.2021, solicitând inițierea procedurii de mediere între părțile implicate în negocierea Contractului cadru 2021-2022 și a Normelor de aplicare ale acestui contract, însă acordul de voință dintre părți nu s-a realizat. Pârâta CNAS a refuzat fără nici o motivare propunerile Colegiului Medicilor din România, ceea ce dovedește excesul de putere și poziția de subordonare a partenerilor de negociere.

Mai mult, arată că actele normative atacate nu sunt motivate, nu au studiu de impact, o analiză clară și o strategie privind asistența medicală primară, ci Nota de fundamentare a HG nr. 696/2021 și referatele de aprobare ale Ordinului nr. 1068/627/2021 reprezintă simple narațiuni.

Consideră că lipsa studiului de impact în procedura de adoptare a actelor normative atacate, a cărui obligativitate este reglementată de prevederile art. 6 și art. 7 din Legea nr. 24/2000, atrage nulitatea acestora.

O a treia critică subsumată aceluiași motiv de casare vizează faptul că hotărârea este lipsită de motivare privitor la respingerea cererii de anulare a actelor normative atacate pentru încălcarea prevederilor art. 229 alin. (2) art. 439 alin. (17) din Legea nr. 95/2006, art. 1167 art. 1169 art. 1170 art. 1175 art. 1176 art. 1183 alin. (2) și 3, art. 1203 C. civ..

Consideră că aceste texte de lege ar fi trebuit avute în vedere în cadrul procesului de negociere, în condițiile în care natura juridică a contractelor de furnizare de servicii medicale intră în sfera contractelor civile, care se supun regulilor generale prevăzute la art. 1166 C. civ. și regulilor speciale instituite de actele normative care reglementează materia acestora.

Or, HG nr. 696/2021 și Ordinul nr. 1068/627/2021 au fost adoptate fără negocieri și consultări reale, iar pe de altă parte, contractul cadru aprobat prin HG nr. 696/2021, precum și contractele încheiate de către cabinetele medicale de medicina familiei cuprind clauze neuzuale în raport cu C. civ., iar potrivit art. 1203 C. civ., în lipsa acceptării exprese și în scris a clauzei neuzuale de către partea căreia i-a fost propusă, aceasta nu produce niciun efect, fiind considerată nescrisă.

Invocând prevederile art. 85 din Legea nr. 95/2006, art. 8 alin. (1) lit. c art. 10 alin. (1) și 2 și art. 7 lit. p din Contractul cadru aprobat prin HG nr. 696/2021, critică faptul că numărul de consultații care se decontează în baza contractului cu casa de asigurări de sănătate este strict limitat prin normele metodologice, astfel că prin semnarea acestor contracte sunt în situația de a le fi îngrădit dreptul de a-și exercita profesia, nu li se asigură dreptul la odihnă raportat la timpul de muncă și le sunt grav afectate veniturile.

Mai arată că pacienții asigurați înscriși pe listele medicilor de familie nu pot beneficia de drepturile ce li se cuvin în baza asigurării de sănătate dacă medicul lor de familie nu încheie contractul de furnizare de servicii medicale, iar pacienților neasigurați și înscriși pe listele medicilor de familie, teoretic, li se poate pretinde plata serviciilor medicale prestate, deși aceștia sunt cei din categoriile defavorizate care nu au venituri și prin urmare nu-și pot permite nici un fel de plată.

Susțin că Hotărârea nr. 696/2021 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 633 din data de 28 iunie 2021, iar Ordinul nr. 1068/2021 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 642 bis din data de 30 iunie 2021, ambele intrând în vigoare la 1 iulie 2022, când se mai puteau negocia clauze suplimentare, având în vedere că la data de 2 iulie 2021, medicilor de familie li s-a comunicat un act adițional care prelungea contractul deja încetat până la 30 iunie 2021, deși nu se mai putea încheia un act adițional la un contract care a încetat.

Arată că art. 180 din Anexa nr. 2 a contractului-cadru din 26 iunie 2021 încalcă dispozițiile legale privind aplicarea în timp a actelor normative.

O altă critică se referă la faptul că hotărârea nu este motivată cu privire la respingerea cererii de anulare a actelor normative atacate pentru încălcarea prevederilor art. 7 din C. adm., în condițiile în care contractul-cadru trebuie să asigure plata corectă a serviciilor tuturor categoriilor de medici, nu doar celor din sistemul public de sănătate.

De asemenea, susțin că hotărârea recurată nu este motivată în ceea ce privește respingerea cererii de anulare a actelor normative atacate pentru încălcarea prevederilor art. 1 și art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003, în condițiile în care pârâții nu au organizat o dezbatere publică referitor la ordinul nr. 1068/627/2021, astfel cum li s-a solicitat.

O altă critică vizează faptul că hotărârea nu este motivată cu privire la respingerea cererii de anulare a actelor normative atacate pentru încălcarea prevederilor art. 280 alin. (1) lit. K și alin. (2) din Legea nr. 95/2006, prin care s-a pus întreaga răspundere pentru disfuncționalitățile sistemului informatic pe umerii furnizorilor de servicii medicale și a medicilor specialiști de medicina de familie.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 280 alin. (1) lit. K și alin. (2) din Legea nr. 95/2006, instanța de fond reținând că nemulțumirea reclamanților nu reprezintă motive de nelegalitate pentru anularea respectivelor dispoziții.

Sub acest aspect, arată că sistemul informatic trebuie actualizat în timp real și că nu se pot impune obligații în privința unui Program care urmează sa fie implementat, fără a cunoaște termenii de implementare; că există încă raportare lunară obligatorie, deși se lucrează online și în condițiile în care există situații zilnice de nefuncționare a sistemului electronic, neasumate de CAS, astfel că furnizorilor de servicii medicale și medicilor specialiști de medicina de familie li se impun niște obligații care nu pot fi îndeplinite; că la momentul intrării în vigoare a Contractului-cadru, dosarul electronic era nefuncțional, iar obligația de actualizare a sistemului aparține CNAS.

Prin urmare, consideră că termenul de 3 zile lucrătoare este nerezonabil și trebuie anulat, toate termenele stabilite în sarcina furnizorilor de servicii medicale-medicilor de familie fiind extrem de scurte și nerezonabile.

Precizează că medicii de familie nu pot răspunde pentru disfuncționalitățile sistemului informatic.

Consideră că se impune anularea art. arătate și modificarea clauzelor existente, pentru asigurarea unui minim echilibru contractual, respectiv: asigurarea actualizării în timp real a sistemului informatic, cu exonerarea de orice răspundere a cabinetului medical de medicina de familie pentru nefuncționarea sistemului; Casa Județeană de Asigurări de Sănătate să fie obligată să informeze permanent și la timp cu privire la incidentele de funcționare a platformei informatice a Ministerului Sănătății (SHM); furnizorul de servicii medicale să aibă în vedere contravaloarea serviciilor validate cu erori, în situațiile în care erorile s-au produs din cauza sistemului electronic; sistemul informatic să avertizeze asupra stării și statutului asiguratului/persoanei înscrise înainte de validarea serviciului; eliminarea raportării lunare obligatorii;

Casa Județeană de Asigurări de Sănătate să preia serviciile medicale înregistrate off-line și altele decât cele transmise în platforma informatică a asigurărilor de sănătate, datorate nefuncționalității sistemului informatic, fără alte operațiuni suplimentare ale medicului specialist de medicina familiei; raportarea eronată a unor servicii medicale să se regularizeze conform normelor, avându-se în vedere și serviciile medicale omise la raportare în perioadele în care au fost realizate sau raportate eronat în plus, fiind necesară validarea de către CJAS a serviciilor semnate cu cardul și netransmise în sistem la data validării;

în situațiile în care furnizorii de servicii medicale utilizează servicii medicale off-line sau folosesc prescripția medicală electronică off-line pentru medicamente cu și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, iar la momentul transmiterii în platforma informatică a asigurărilor de sănătate rezultă o incompatibilitate a acestora cu statutul de asigurat al pacienților, furnizorii în cauză să fie sancționați numai în cazul în care puteau să ia la cunoștință prin diligențe rezonabile despre cauza de incompatibilitate;

Casa Județeană de Asigurări de Sănătate să fie obligată să actualizeze permanent lista cu persoanele care nu mai îndeplinesc condițiile de asigurat și persoanele nou-asigurate intrate pe listă, până în data de 20 ale fiecărei luni; Casa Județeană de Asigurări de Sănătate să fie obligată să aducă la cunoștința furnizorilor de servicii medicale cu care se află în relație contractuală, numele și codul de parafă ale medicilor care sunt sau nu mai sunt în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate.

Arată că în aceste condiții se impune modificarea art. 9 lit. h în următorul sens: „să recupereze de la furnizorii care au acordat servicii medicale sumele reprezentând contravaloarea acestor servicii în situația în care asigurații nu erau în drept și nu erau îndeplinite condițiile să beneficieze de aceste servicii la data acordării și furnizorul a ignorat avertizările emise de Platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate, dacă se dovedește că platforma a avertizat furnizorul la data efectuării serviciului”, iar acest lucru atrage și necesitatea modificării art. 9 lit. o privind actualizarea listei cu persoanele asigurate.

Critică faptul că instanța de fond a respins integral cererea de anulare a dispozițiilor HG nr. 696/2021, respectiv art. 6 lit. f și h, art. 7 lit. e f, g, h, i, k, o, p, q, r, ș, v, w, x, y, z, art. 8 alin. (1) lit. a b, c, d, c și alin. (2) art. 9 lit. b h, o, art. 10 alin. (2) teza 2, art. 12 alin. (1) art. 14 alin. (1) 2, art. 14 ind. 1, art. 17 art. 19 lit. d g, art. 20 pct. 4 a4 și sub acest aspect soluția instanței fiind lipsită de motivare.

Mai arată că la enumerarea dispozițiilor a căror anulare au solicitat-o din HG nr. 696/2021, instanța de fond a omis să menționeze art. 2 alin. (1) și alin. (4) art. 3 art. 4 alin. (1) art. 4 alin. (2) art. 7 lit. l art. 16 alin. (1) din Anexa nr. 2 la HG nr. 696/2021.

Arată că în legătură cu aceste considerente este incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond încălcând și aplicând greșit normele de drept material.

Referitor la dispozițiile art. 2 alin. (4) art. 3 și art. 4 alin. (1) și 2 din contractul-cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), din care rezultă reaua-credință care a generat dezechilibrul contractual, critică folosirea alternativă a noțiunilor de „persoane asigurate” și „persoane înscrise pe listă”.

Consideră că sunt lovite de nulitate absolută prevederile art. 6 alin. (1) lit. f și h) din Contractul-cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), întrucât: dezechilibrul contractual este generat și de birocrația excesivă impusă prin actul atacat; este necesară eliminarea listei asumate prin semnătură electronică cu personalul medico-sanitar care intră sub incidența contractului încheiat cu casa de asigurări de sănătate din cadrul documentelor prevăzute la art. 6 alin. (1) lit. f din actul normativ; pentru aceeași rațiune, este lovită de nulitate și prevederea art. 6 lit. h care stabilește că medicii aflați în relație contractuală cu casa de asigurări de sănătate în anii precedenți trebuie să depună lista cu persoanele nou venite, în condițiile în care casele de asigurări, ca părți contractante, dispun de evidența actualizată a listei în format electronic cu persoanele înscrise.

Sub acest aspect, arată că alin. (3) al aceluiași art. prevede că documentele solicitate în procesul de contractare sau în procesul de evaluare a furnizorului, existente la nivelul casei de asigurări de sănătate nu vor mai fi transmise la încheierea contractelor, cu excepția documentelor modificate sau cu perioada de valabilitate expirată, contrar celor prevăzute la lit. f și h.

Critică și prevederile art. 7 lit. e și g) din contractul-cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), având în vedere că întrucât s-a introdus rețeta electronică, iar medicii de familie au semnătură electronică extinsă, toate formularele cu regim special ar trebui să fie întocmite în format electronic, dar, cu toate acestea, formularele cu regim special unice pe țară sunt impuse prin contract a fi asigurate de către furnizorii de servicii medicale și sunt distribuite prin casele de asigurări de sănătate și direcțiile de sănătate publică, contracost, iar medicii de familie sunt obligați să le achiziționeze și, în situațiile în care acestea sunt tipărite eronat, suportă costurile lor.

Consideră că până la implementarea sistemului integral digitalizat, formularele cu regim special trebuie să fie puse la dispoziție în mod gratuit furnizorilor de servicii medicale, iar această obligație trebuie să fie a caselor de asigurări de sănătate, și nu a furnizorilor.

În ceea ce privește art. 7 lit. o din Contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), acesta este în neconcordanță cu prevederile art. 7 lit. k și nu respectă competențele profesionale dobândite de către medicii de familie, întrucât la lit. f se stabilește că aceștia eliberează prescripția medicală ca o consecință a actului medical propriu, însă ulterior li se îngrădește abuziv dreptul de a-și exercita profesia conform competențelor dobândite.

Astfel, arată că protocoalele aferente listelor A, B și D sunt protocoale administrative ce aduc atingere profesiei de medic în specialitatea medicina de familie, generează costuri suplimentare atât în sistem, cât și pacientului prin impunerea scrisorilor medicale în vederea unei prescripții, deși sunt suficiente protocoalele terapeutice pentru Programele Naționale, de la punctul k).

Critică faptul că medicul specialist de medicină de familie trebuie să emită o singură prescripție medicală pentru o consultație, indiferent de numărul și natura afecțiunilor pacientului și că protocoalele terapeutice trebuie să aibă incidență doar în cazul Programelor Naționale de Sănătate, astfel că pentru rețetele compensate și gratuite medicii de familie nu au drept de prescriere.

În ceea ce privește art. 7 lit. i din contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), acesta prevede un termen nerezonabil, iar cu privire la art. 7 lit. k din contract, susțin că, astfel cum s-a întâmplat în pandemie, pacientul poate fi împiedicat să obțină scrisoarea medicală, în baza căreia medicul de familie emite prescripție medicală compensată, fiind lipsit de un drept legal.

Referitor la art. 7 lit. p din contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), arată că se încalcă drepturi fundamentale, respectiv dreptul la exercitarea profesiei, întrucât se impune restrângerea posibilității de a încasa sume atât pentru pacienții care nu se află în lista proprie de pacienți, cât și pentru pacienții din lista proprie care se adresează cabinetului după finalizarea programului de lucru, câtă vreme unitățile sanitare care funcționează în regim privat pot percepe co-plata și decont de la CNAS pentru același serviciu.

În ceea ce privește art. 7 lit. r din contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), critică faptul că numărul maxim de pacienți admis este de 2200, în condițiile în care în zonele rurale cabinetele existente sunt nevoite să acorde servicii medicale unui număr de pacienți ce depășește cu mult această limită.

Referitor la art. 7 lit. ș) din Contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), arată că obligația respectării eliberării scrisorii medicale pe formularul tipizat este a medicului specialist, nu a pacientului sau a medicului de familie, care nu pot fi sancționați pentru fapta altei persoane. Mai mult, medicii de familie nu pot verifica medicii aflați în contract cu casele de asigurări de sănătate, întrucât aceste informații nu sunt disponibile în sistemul informatic.

Cu privire la art. 7 lit. z din Contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), arată că la momentul acordării serviciilor medicale, medicul trebuie să fie informat de către medicul de medicina muncii cu privire la accidentul de muncă, iar metodologia de acordare a serviciilor și de raportare a serviciilor în aceste cazuri să fie stabilită prin norme.

Cu privire la art. 9 lit. b h, o din Contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), critică faptul că furnizorilor de servicii medicale li se percep de penalități și li se atrage răspunderea pentru neîndeplinirea, chiar și fără vinovăție, a unor obligații contractuale, dar nu este penalizată Casa de Asigurări, indiferent de zilele de întârziere la plata contravalorii serviciilor medicale contractate.

Astfel, Contractul cadru exonerează de răspundere Casa Județeană de Asigurări de Sănătate, contrar dispozițiilor art. 302 lit. b din Legea nr. 95/2006, care prevede acordarea de penalități în cazul decontării către furnizori a serviciilor medicale contractate, cu nerespectarea termenelor. Neincluderea unei clauze privind penalitățile, care trebuie să fie negociată, transformă contractul cadru într-un contract de adeziune.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că instanța de fond a încălcat și a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material constând în art. 302 lit. b din Legea nr. 95/2006, reținând că în ceea ce privește art. 9 lit. b din Contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021) nu ar fi invocat motive de nelegalitate concrete. Arată că art. 302 lit. b din Legea nr. 95/2006 prevede obligația decontării contravalorii serviciilor medicale contractate la termenele prevăzute în Contractul-cadru. În acest sens, invocă și prevederile art. 1268 alin. (3) C. civ., referitor la interpretarea clauzelor contractuale îndoielnice, în raport cu care art. 302 lit. b din Legea nr. 95/2006 se impune a fi interpretat în sensul suportării penalităților prevăzute în contract.

Invocă principiul ierarhiei actelor juridice cu caracter normativ, susținând că dispozițiile H.G. nr. 696/2021 nu pot contraveni dispozițiilor Legii nr. 95/2016, act normativ de nivel superior, astfel cum prevăd dispozițiile art. 4 din Legea nr. 24/2000.

Consideră că și din această perspectivă se impune a fi reținută nelegalitatea parțială a H.G. nr. 696/2021, respectiv a dispozițiilor art. 9 lit. b din Contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), acestea contravenind reglementărilor cu forță juridică superioară, cuprinse în art. 302 lit. b din Legea nr. 95/2006.

Față de dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, solicită anularea parțială a art. 9 lit. b din Contractul cadru și obligarea autorității pârâte emitente (Guvernul României) la adoptarea unei reglementări care să respecte cerința impusă de art. 302 lit. b din Legea nr. 95/2006, respectiv să adopte un contract-cadru care să prevadă penalități de întârziere în cazul nerespectării de către casele de asigurări de sănătate a obligației de decontare în termenul prevăzut în contract a sumelor datorate furnizorilor de servicii medicale.

Referitor la art. 10 alin. (2) teza a doua din Contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), arată că un medic angajat fără listă în cadrul unui cabinet medical individual sau SRL poate figura ca medic angajat și în alte cabinete individuale cu condiția ca toate cabinetele medicale individuale să fie în contract cu aceeași Casă de Asigurări de Sănătate.

Cu privire la art. 12 alin. (1) din Contractul cadru, arată că s-a propus înlocuirea sintagmei „cabinet medical individual” cu „cabinet medical”, întrucât Cabinetul organizat ca S.R.L. este tot un cabinet medical individual.

Consideră că hotărârea este nemotivată și cu privire la încălcarea prevederilor art. 7 din OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ în ceea ce privește art. 17 din Contractul cadru, respectiv sancțiunile aplicate pentru nerespectarea din motive imputabile furnizorului/medicului a programului de lucru prevăzut în contract și nerespectarea prevederilor art. 13 alin. (4) sub acest aspect fiind evidentă discriminarea medicilor de familie față de alți medici. Astfel, pentru medicii de familie este prevăzut că este recomandabil să se asigure minim 35 de ore și cinci zile pe săptămână, iar în cazul acestora se impun direct, pentru prima abatere referitoare la nerespectarea programului de lucru, sancțiuni pecuniare foarte mari, în timp ce pentru un medic din spital sau alte persoane din sistem, care nu respectă programul de lucru, sancționarea se va face în baza Codul Muncii, unde sancțiunile sunt impuse gradual începând cu avertismentul.

Mai arată că în cazul medicilor de familie, nu sunt remunerate orele suplimentare.

Susțin că în Contractul cadru sunt stabilite clauze penale excesive, care încalcă prevederile Codul civil, iar obligațiile stabilite de către casele de asigurări de sănătate nu respectă regulile conform cărora: clauza penală se reduce atunci când obligația a fost realizată în parte, iar executarea a profitat asiguratului; nu există prejudiciu care să fie stabilit pentru asigurat/casa de asigurări de sănătate; cuantumul penalității este excesiv și disproporționat față de eventualul prejudiciu; penalitatea se cumulează cu executarea în natură a obligației.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se mai arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 381 din Legea nr. 95/2006.

Astfel, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 155 alin. (1) - 4 și art. 156 alin. (1) nu contravin dispozițiilor art. 381 din Legea nr. 95/2006, întrucât nu impun restricții cu privire la tipul de medicamente prescrise sau a recomandărilor cu caracter medical, ci doar condiții în privința procedurii de prescripție a medicației de către medicul de familie.

Consideră că se încalcă legea drepturilor pacientului prin limitarea prescrierii și se intervine în libertatea profesională a medicului, fiind lipsită de etică îngrădirea prescrierii a mai mult de 7 medicamente pacientului, ceea ce încalcă dispozițiile art. 381 din Legea nr. 95/2006, conform căruia nu medicii specialiști de medicina de familie trebuie să realizeze includerea medicamentelor în categoria procentuală aferentă (lista A. B. C), ci farmaciile, cu atât mai mult cu cât medicul specialist de medicină de familie emite o singură prescripție medicală pentru o consultație, indiferent de numărul și natura afecțiunilor pacientului.

De altfel, toate ipotezele prevăzute de art. 156 alin. (1) lit. a din Contractul cadru prevăd condiționări ale prescripției medicale în raport cu valoarea tratamentului prescris, a procentului de compensare sau a numărului de medicamente prescrise, ceea ce încalcă independența și libertatea profesională a medicului, în condițiile în care aceste condiționări sunt interzise de art. 381 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

O altă critică vizează încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material constând în art. 30 ind. 1 - 11 din Legea nr. 95/2006.

Sub acest aspect, susține că limitarea consultațiilor care pot fi acordate la distanță strict la bolile cu potențial endemoepidemic ce necesită izolare, contravine dispozițiilor Legii nr. 95/2006 și ale OUG nr. 196/2020, recurenții susținând că este necesară și introducerea consultațiilor în caz de boală pentru afecțiuni acute, subacute și cronice care să poată fi acordate la distanță (telemedicină), pentru a se asigura respectarea dispozițiilor OUG nr. 196/2020, ce modifică și completează Legea nr. 95/2006.

Mai mult, arată că art. 30 ind. 1 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 stabilește că serviciile medicale prin telemedicină pot fi acordate în mod nediscriminatoriu oricărei persoane de toți profesioniștii din domeniul sănătății care folosesc tehnologiile informaționale și de comunicare, astfel cum au fost prevăzute în perioada stării de alertă.

Susțin că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017, instanța reținând că prevederile art. 1 alin. (1) lit. c din Anexa 2 a HG nr. 696/2021 nu contravin prevederilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017, cu privire la acreditarea voluntară a furnizorilor din asistența medicală primară.

Referitor la dispozițiile art. 2 alin. (1) și alin. (4) din Anexa nr. 2 a Contractului cadru, arată că instanța de fond a reține că sub acest aspect nu ar fi invocat motive de nelegalitate, ci doar o nemulțumire, deși medicii specialiști de medicina de familie au dreptul constituțional ca la stabilirea oricăror aspecte care țin de reglementarea profesiei și interesele lor economice și profesionale să fie reprezentate de către organizațiile profesionale și patronale legal constituite.

Mai arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care instanța a reținut că cererea privind modificarea dispozițiilor Ordinului nr. 1068/627/2021 nu este de competența instanțelor judecătorești, care au atribuții doar în privința verificării legalității actelor administrative normative sau individuale.

Arată că în subsidiar au solicitat ca pârâții să fie oblicați să modifice actele atacate, or, prin anularea actelor atacate și obligarea pârâților la modificarea acestora, instanța de contencios administrativ nu se substituie autorității executive, ci exercită controlul asupra actelor atacate, în acord cu dispozițiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Invocă excesul de putere, pe care instanțele îl pot cenzura, acestea putând face aplicarea principiului proporționalității, potrivit căruia măsurile dispuse de autoritățile publice nu trebuie să depășească limitele a ceea ce este necesar și adecvat pentru realizarea interesului public.

4. Apărările formulate în recurs

4.1. Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței recurate.

În esență, susține că nu pot fi reținute motivele de casare invocate, în condițiile în care instanța de fond a analizat cu prioritate textele din actul normativ a căror anulare a fost solicitată și a verificat existența unor eventuale motive de nulitate.

Mai arată că la elaborarea H.G. nr. 696/2021 au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, aprobat prin H.G. nr. 561/2009.

De asemenea, arată că H.G. nr. 696/2021 a fost emisă în deplină concordanță cu prevederile Legii nr. 95/2006.

4.2. Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că nu pot fi reținute criticile cu privire la obligațiile contractuale excesive instituite în sarcina medicilor de familie prin Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021, cele două acte atacate fiind elaborate în condițiile Legii nr. 95/2006, cu referire în special la prevederile art. 229 din lege.

Mai arată că organizarea asistenței medicale este atributul legiuitorului, acestuia revenindu-i sarcina de a stabili conținutul dreptului pus în discuție, conținut care este conturat prin prevederile art. 229 alin. (3) din Legea nr. 95/2006.

Susține că instanța de fond în mod corect a interpretat legislația în materie și a motivat sentința recurată.

4.3. Intimata-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca temeinică și legală.

Arată că motivele de casare invocate nu sunt întemeiate, în condițiile în care instanța de fond a oferit răspunsuri la toate capetele de cerere și la toate apărările formulate, pe baza probelor administrate, a principiilor și a regulilor de drept.

Totodată, arată că instanța de fond nu a încălcat ori aplicat greșit normele de drept materiale incidente.

5. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În privința motivului de casare / nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lecturând sentința atacată, Înalta Curtea constată existența raționamentului logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată și, în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluția pronunțată.

Astfel, de principiu, instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În concret, Curtea de Apel Oradea a soluționat acțiunea cu care a fost învestită, detaliind în principiu motivele de fapt și de drept pentru care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care partea recurentă-reclamantă apreciază că trebuia motivată hotărârea judecătorească în proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanță a dreptului material.

Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie pentru faptul că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.

Referitor la acest motiv de casare / nelegalitate, partea recurentă-reclamantă impută curții de apel omisiunea de analiză a argumentului prin care a susținut nelegalitatea actelor litigioase prin prisma aprobării acestora cu nerespectarea termenului de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat. Critica amintită nu este de natură să determine admiterea căii de atac și casarea sentinței recurate, întrucât motivul în discuție nu este fondat.

Astfel, din analiza considerentelor hotărârii recurate rezultă că instanța de fond a avut în vedere respectarea cerințelor impuse de art. 229 din Legea nr. 95/2006, procedând așadar, în mod implicit, la verificări sub toate aspectele privitoare la etapele ce trebuiau parcurse, pentru a se aprecia îndeplinită condiția negocierii.

Deși nu se identifică în concret în conținutul sentinței referiri explicite la nerespectarea termenului de 60 de zile la care face trimitere teza finală a alineatului 2 al art. 229 din Lege, nu se poate presupune că instanța fondului, constatând totuși procedura respectată, nu ar fi verificat în mod implicit toate aspectele reglementate prin Lege în legătură cu această procedură de negociere, consemnarea rezultatului ei și efectele depășirii termenului de 60 de zile.

Pe de altă parte, potrivit textului invocat de recurenții-reclamanți: „(2) Drepturile prevăzute la alin. (1) se stabilesc pe baza contractului-cadru multianual, care se elaborează de CNAS în urma negocierii cu Colegiul Medicilor din România, denumit în continuare CMR, Colegiul Medicilor Stomatologi din România, denumit în continuare CMSR, Colegiul Farmaciștilor din România, denumit în continuare CFR, Ordinul Asistenților Medicali Generaliști, Moașelor și Asistenților Medicali din România, denumit în continuare OAMGMAMR, Ordinul Biochimiștilor, Biologilor și Chimiștilor, denumit în continuare OBBC, precum și în urma consultării cu organizațiile patronale, sindicale și profesionale reprezentative din domeniul medical. Proiectul se avizează de către Ministerul Sănătății și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în termen de 60 de zile de la intrarea în vigoare a legii bugetului de stat pentru anul în care urmează să se aprobe un nou contract cadru.”.

Instanța de recurs observă că Legea nu instituie o sancțiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile pentru aprobarea proiectului prin hotărâre de Guvern și nu se poate susține în mod valid că legiuitorul ar fi instituit un termen limită de decădere, a cărui depășire ar conduce la imposibilitatea emiterii hotărârii de Guvern / nelegalitatea actului emis peste termen, în condițiile în care sensul normei este acela de a garanta încheierea contractelor dintre casele de asigurări și furnizorii de servicii medicale, în scopul prestării activităților reglementate prin actul normativ, iar nu de a împiedica încheierea acestor contracte, fără de care serviciile medicale nu ar mai fi putut fi prestate.

Așadar, textul amintit instituie un termen de recomandare în sarcina Ministerului Sănătății și a Guvernului României, în interiorul căruia aceștia sunt îndrumați să finalizeze procedura de adoptare a hotărârii de Guvern, la un moment cât mai apropiat de data intrării în vigoare a legii bugetului de stat, însă nerespectarea acestui termen nu este de natură a atrage sancțiunea anulării actului administrativ, astfel cum au pretins recurenții-reclamanți.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenții-reclamanți au invocat și faptul că hotărârea nu este motivată în privința respingerii cererii de anulare a actelor normative atacate pentru încălcarea prevederilor art. 229 alin. (2) art. 439 alin. (17) din Legea nr. 95/2006, art. 1167 art. 1169 art. 1170 art. 1175 art. 1176 art. 1183 alin. (2) și 3, art. 1203 C. civ., texte de lege ce ar fi trebuit să fie avute în vedere în cadrul procesului de negociere, în condițiile în care contractul cadru aprobat prin HG nr. 696/2021 și contractele încheiate de către cabinetele medicale de medicina familiei cuprind clauze neuzuale în raport cu Codul civil.

Nici acest aspect nu este fondat, în condițiile în care instanța a reținut, pe de o parte, că înscrisurile de la dosar atestă că în cadrul procedurii de negociere, Colegiul Medicilor din România a avut posibilitatea să își exprime punctul de vedere cu privire la contractul cadru, iar pe de altă parte faptul că în privința hotărârii atacate nu poate fi reținut niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate de reclamanți.

De asemenea, instanța de control judiciar nu poate reține nici celelalte critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., privind faptul că hotărârea nu este motivată cu privire la încălcarea prevederilor art. 7 din Codul administrativ, a prevederilor art. 1 și art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003 și a prevederilor art. 280 alin. (1) lit. K și alin. (2) din Legea nr. 95/2006, în condițiile în care din ansamblul considerentelor hotărârii recurate se desprinde raționamentul instanței de fond care a fundamentat soluția de respingere ca nefondată a acțiunii.

În speță, însă, ceea ce se critică este soluția de respingere a cererii reclamanților, și nu faptul că hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Prin urmare, aceste critici se subsumează motivului de casare privind interpretarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materiale, urmând a fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, din verificarea conținutului sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, respectiv instanța de fond a arătat considerentele pentru care a respins acțiunea reclamantului, indicând argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Motivul de recurs în discuție nu are în vedere analizarea de către instanța de fond a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, judecătorul având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor.

Or, din această perspectivă, hotărârea instanței de fond respectă dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al deciziei pronunțate în cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: „În continuare, Curtea reiterează că, deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria A nr. 288). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria A nr. 303-B).”.

Astfel fiind, Înalta Curte reține că acest motiv de recurs nu este fondat, cu atât mai mult cu cât și restul criticilor sunt lipsite de orice temei legal.

Referitor la motivul de casare / nelegalitate invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Motivul de casare anterior enunțat intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțiale aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Prin cererea de recurs, sub un prim aspect, recurenții-reclamanți au afirmat aplicarea greșită a art. 2 alin. (1) lit. n din Legea nr. 554/2004, ce definește „excesul de putere”.

În acest sens, după considerații proprii cu privire la modalitatea în care ar fi trebuit să se deruleze procedura de negociere, recurenții au arătat că, în realitate, excesul de putere ce trebuia cenzurat de instanța de fond s-a manifestat prin aceea că actele contestate, în forma lor finală, nu ar fi avut în vedere obiecțiunile formulate de Colegiul Medicilor din România, cu ocazia negocierilor purtate cu autoritățile publice implicate și, totodată, au fost adoptate fără o motivare corespunzătoare a soluțiilor impuse și fără a exista un acord final asupra conținutului, din partea participanților la negocieri.

Înalta Curte observă că art. 2 alin. (1) lit. n din Legea nr. 554/2004 definește „excesul de putere” ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor”.

Textul legal recunoaște în sarcina autorității publice dreptul de apreciere, anume oportunitatea în adoptarea unei soluții, ceea ce contrazice teza avansată de reclamanți, potrivit căreia conținutul actelor administrative adoptate în urma negocierii nu ar putea fi decât cel agreat de toate părțile participante la negociere.

Astfel, oportunitatea se află în strânsă dependență cu puterea discreționară a administrației publice, desemnând facultatea acesteia, dată de lege, de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluții posibile, aplicabile la cazul concret. Există deci o marjă de libertate lăsată la libera apreciere a unei autorități, astfel ca, în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acțiune, în limitele competenței sale.

Deși legea impune în sarcina părții intimate-pârâte o obligație de negociere și stabilește o procedură în acest sens, nu condiționează emiterea actului de rezultatul negocierii, în exercitarea propriului drept de apreciere autoritatea publică fiind cea care dispune asupra acestui conținut, fiind limitată în acest sens doar de respectarea drepturilor și libertăților cetățenilor și de respectarea competențelor prevăzute de lege.

Așadar, prin invocarea de către partea recurentă-reclamantă a lipsei unui acord final asupra tuturor măsurilor adoptate prin actele contestate se urmărește o cenzurare a dreptului de apreciere al autorității publice prin raportare la oportunitatea anumitor măsuri, iar nu încălcarea limitelor impuse de art. 2 alin. (1) lit. n din Legea nr. 554/2004, astfel încât criticile de nelegalitate invocate din această perspectivă sunt nefondate.

Referirile recurenților-reclamanți la incidența prevederilor art. 1169 C. civ. urmează a fi de asemenea înlăturate, întrucât procedura de adoptare a actelor administrative privind aprobarea modelelor de contracte - convenții cu furnizorii este guvernată de norme de drept public, iar nu de norme de drept privat. Natura contractelor încheiate ulterior de casele de asigurări de sănătate cu furnizorii de servicii medicale, în temeiul actelor administrative cu caracter normativ contestate, nu prezintă relevanță în analiza legalității procedurii reglementate de Legea nr. 95/2006, care va fi realizată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 554/2004, iar nu în considerarea normelor de drept civil ce guvernează raporturi juridice de drept privat.

În consecință, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. n din Legea nr. 554/2004 și în considerarea dispozițiilor speciale ale Legii nr. 95/2006, faptul că autoritățile publice aveau obligația de a demara proceduri de negociere, de a finaliza, de a asculta participanții la aceste proceduri cu privire la obiecțiunile formulate nu echivalează cu obligația de a adera la respectivele propuneri, astfel cum au fost înaintate. Dimpotrivă, la elaborarea actelor administrative contestate autoritățile publice beneficiau de un drept propriu de apreciere exercitat în considerarea necesității realizării interesului public, iar nu a celui privat (al furnizorilor de servicii medicale), în limitele competențelor recunoscute prin lege și cu respectarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor.

Așadar, în cauză nu se identifică excesul de putere al autorităților publice intimate-pârâte, cu ocazia emiterii actelor administrative contestate, prin aceea că acestea nu ar fi preluat în conținutul actelor obiecțiunile formulate de Colegiul Medicilor din România, că nu ar fi dat relevanță acestor obiecțiuni ori că nu ar fi motivat în mod distinct respingerea lor, în cauză acționând oportunitatea autorității publice în adoptarea soluțiilor litigioase.

Referitor la lipsa unei motivări a actelor administrative contestate, Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile formulate de recurenții-reclamanți, nota de fundamentare a HG nr. 696/2021 și referatele de aprobare a Ordinului nr.1068/627/2021 conținând argumente suficiente în justificarea soluțiilor adoptate.

Ceea ce critică de fapt recurenții-reclamanți este pertinența motivelor avute în vedere la emiterea actelor administrative contestate, lipsa de substanță a motivelor invocate, însă toate acestea sunt fundamentate pe neînsușirea obiecțiunilor formulate de Colegiul Medicilor din România cu ocazia negocierilor. Or, prin emiterea actelor administrative contestate este protejat un interes legitim public, mai exact funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate și protejarea beneficiarilor acestui sistem, respectiv asigurații contributori, iar nu interesele private ale furnizorilor de servicii medicale.

În concret, Nota de fundamentare la HG nr.696/2021, precum și Referatul de aprobare a Ordinului nr. 1068/627/2021 conțin mențiuni cu privire la toate modificările operate prin actele administrative contestate și cu privire la soluțiile propuse prin proiectele de hotărâre de Guvern și de ordin privind aprobarea normelor metodologice, precum și în legătură cu rațiunea care stă la baza acestor propuneri. În plus, toate propunerile au fost aduse la cunoștința participanților la negociere, la cunoștința emitenților avizelor privind aprobarea actelor contestate, fiind analizate și motivate inclusiv soluțiile autorităților publice implicate, conținute în avizele emise de acestea.

În consecință, nu se poate susține în mod valid că actele administrative ar fi afectate de viciul nemotivării, autoritățile emitente neavând obligația de a motiva separat fiecare argument formulat de participanții la negocieri, cu privire la fiecare clauză contractuală, în parte.

În orice caz, o dezvoltare punctuală a criticii amintite nu se regăsește în cererea introductivă de instanță, iar potrivit art. 494 raportat la art. 478 C. proc. civ., în calea de atac nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Au mai invocat recurenții-reclamanți, prin cererea de recurs formulată, greșita aplicare a prevederilor art. 1 și art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică.

Potrivit art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (9) din actul normativ amintit „Prezenta lege stabilește regulile procedurale minimale aplicabile pentru asigurarea transparenței decizionale în cadrul autorităților administrației publice centrale și locale, alese sau numite, precum și al altor instituții publice care utilizează resurse financiare publice, în raporturile stabilite între ele cu cetățenii și asociațiile legal constituite ale acestora (...)”, respectiv „Autoritatea publică în cauză este obligată să decidă organizarea unei întâlniri în care să se dezbată public proiectul de act normativ, dacă acest lucru a fost cerut în scris de către o asociație legal constituită sau de către o altă autoritate publică”.

Instanța de recurs observă că recurenții-reclamanți nu justifică o calitate de „asociație legal constituită” sau de „altă autoritate publică”, singurele entități îndreptățite a invoca și ulterior a proba existența unei vătămări pentru nerespectarea prevederilor art. 7 alin. (9) din Legea nr. 52/2003.

De altfel, recurenții-reclamanți nici nu rezultă a fi solicitat organizarea unei întâlniri pentru dezbaterea proiectului de act normativ și, în plus, nici nu se regăsesc printre entitățile prevăzute de lege pentru a formula această solicitare.

În plus, trebuie avute în vedere și dispozițiile speciale ale art. 229 alin. (2) și (4) din Legea nr. 95/2006, derogatorii de la dreptul comun, care reglementează o procedură specifică de adoptare a contractului-cadru multianual și a normelor metodologice și care prevăd că elaborarea contractului-cadru se face în urma negocierilor și consultărilor cu organizațiile indicate, a căror parcurgere se confirmă în proces. Aceasta nu înseamnă însă că intimații-pârâți pot nesocoti obligația de transparență decizională, cu mențiunea însă că persoana interesată trebuie să demonstreze vătămarea suferită prin nerespectarea normei legale în discuție. Cu toate acestea, din moment ce niciuna dintre celelalte critici de nelegalitate dezvoltate în conținutul cererii introductive de instanță nu este validată, nu reiese vătămarea pretins suferită de raportat la dispozițiile Legii nr. 52/2003, astfel că referirea din recurs prezintă un caracter strict formal.

Pe cale de consecință, critica de nelegalitate formulată urmează a fi respinsă, ca nefondată.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a art. 7 din C. adm. (OUG nr. 57/2019), instanța de recurs va observa că și aceasta este nefondată.

Potrivit dispozițiilor legale invocate: „Beneficiarii activității autorităților și instituțiilor administrației publice au dreptul de a fi tratați în mod egal, într-o manieră nediscriminatorie, corelativ cu obligația autorităților și instituțiilor administrației publice de a trata în mod egal pe toți beneficiarii, fără discriminare pe criteriile prevăzute de lege”.

Textul amintit reprezintă aplicarea principiului egalității în drepturi reglementat de art. 16 alin. (1) din Constituția României, potrivit căruia „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări (...)”, încălcarea acestuia fiind justificată în cererea de recurs prin efectuarea unei comparații între situația medicilor specialiști de medicină de familie și a medicilor din unitățile sanitare publice, sub aspectul veniturilor realizate.

Prin argumentele invocate, recurenții-reclamanți critică modul de aplicare a clauzelor din contractele încheiate cu furnizorii de servicii, de natură, în opinia lor, a limita cuantumul veniturilor, nu și diferența dintre situația medicilor specializați în medicina de familie și situația medicilor din unitățile sanitare publice.

Or, pentru a conchide asupra încălcării principiului egalității de tratament, trebuie să se probeze, cu prioritate, faptul că cele două categorii între care se realizează comparația se află în situații identice sau asemănătoare.

În cauză, comparația ce se urmărește a fi realizată privește veniturile salariale lunare, deși modul de determinare a acestora este unul diferit. Astfel, medicii specializați în medicina de familie încasează venituri prin raportare la numărul pacienților ori la valoarea serviciilor medicale furnizate, indicator care nu este aplicabil pentru determinarea veniturilor medicilor din sistemul public. De asemenea, statul nu poate fi obligat să asigure un anumit nivel al veniturilor pentru medicii din mediul privat, acesta fiind determinat în regim concurențial, aspect esențial ce diferențiază situațiile celor două categorii de medici.

Pe cale de consecință, nefiind vorba despre situații identice sau asemănătoare, nu se poate concluziona în sensul încălcării principiului egalității, reglementat de dispozițiile art. 7 din C. adm., sentința primei instanțe fiind legală și din această perspectivă.

Lipsită de pertinență este și critica referitoare la pretinsul efect retroactiv al art. 180 din Anexa nr. 2 la HG nr. 696/2021.

Astfel, norma juridică invocată nu încalcă reglementarea privind aplicarea legii civile în timp, întrucât stabilește o soluție de funcționare a serviciului de asistență medicală primară până la semnarea noilor contracte vizând anii 2021-2022.

Modul în care a fost pusă în aplicare norma respectivă reprezintă un aspect ulterior intrării sale în vigoare, neconstituind deci o împrejurare anterioară sau concomitentă adoptării sale spre a reprezenta o cauză de nevalabilitate din perspectiva sancțiunii nulității.

Referitor la o pretinsă aplicare greșită a mai multor norme de drept civil, prin raportare la natura juridică a contractelor de furnizare a serviciilor medicale, astfel cum s-a menționat anterior, Înalta Curte reamintește că procedura finalizată cu emiterea actelor administrative contestate este guvernată de dispozițiile Legii nr. 95/2006 și ale Legii nr. 554/2004, neintrând sub incidența normelor juridice invocate, ce guvernează derularea raporturilor juridice de drept privat.

În ceea ce privește aspectele referitoare la refuzul caselor județene de sănătate de a negocia clauze contractuale suplimentare potrivit art. 8 alin. (1) lit. c din contractul-cadru, acestea nu prezintă relevanță în cenzurarea legalității actelor contestate, având legătură cu executarea ulterioară a contractului, iar nu cu legalitatea actului administrativ.

Urmează a fi înlăturate și susținerile privitoare la nerespectarea drepturilor pacienților înscriși pe listele medicilor de familie, în condițiile în care partea recurentă nu deține calitatea de organ împuternicit să reprezinte interesele acestora, nejustificând o vătămare în sensul art. 1 și art. 8 alin. (1) din Legea nr.554/2004.

Relativ la criticile vizând o pretinsă aplicare greșită a dispozițiilor art. 30 indice 1-11 din Legea nr. 95/2006, se constată că textele au fost introduse în corpul legii prin OUG nr. 196/2020, care la art. II a prevăzut că „(1) În termen de 45 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, Ministerul Sănătății elaborează normele metodologice de punere în aplicare a acesteia, care vor fi aprobate prin hotărâre a Guvernului. (2) Prin hotărârea Guvernului prevăzută la alin. (1) se reglementează și: a) specialitățile medicale și lista serviciilor care fac obiectul serviciilor de telemedicină; b) condițiile de organizare și funcționare a telemedicinei; c) responsabilitatea stabilirii calității serviciului de telemedicină și a verificării respectării acesteia, în condițiile Legii nr. 185/2017 privind asigurarea calității în sistemul de sănătate, cu modificările și completările ulterioare; d) modalitatea de acordare a serviciilor de telemedicină.”.

Legiuitorul a recunoscut dreptul la acordarea consultațiilor prin serviciul de telemedicină, condiționat de adoptarea Normelor metodologice de punere în aplicare a acestor dispoziții, prin care urmau a se detalia atât specialitățile medicale și lista serviciilor ce pot face obiectul consultațiilor de o asemenea manieră, cât și modalitatea efectivă de desfășurare a serviciului de telemedicină.

Potrivit art. 1 din Pachetul minimal de servicii și Pachetul de servicii de bază (Anexa nr. 1 la HG 696/2021) „consultațiile pentru bolile cu potențial endemoepidemic ce necesită izolare pot fi acordate și la distanță, în condițiile prevăzute de norme.”

Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 30 indice 1-11 au fost adoptate abia în anul 2022, prin HG nr. 1133/2022, astfel că la data adoptării celor două acte administrative contestate nu exista un drept suficient de bine conturat în conținutul Legii, cu privire la acordarea consultațiilor medicale prin servicii de telemedicină. Abia ulterior adoptării Normelor metodologice de punere în aplicare a dispozițiilor legale menționate prin HG nr. 1133/2022 se poate susține că furnizorii de servicii medicale au dobândit în patrimoniu un drept suficient conturat, de prestare a serviciilor prin telemedicină, sub rezerva însă a îndeplinirii condițiilor de verificare și autorizare și a prestării doar a serviciilor aferente acelor specialități medicale determinate prin Norme.

Așadar, la analiza legalității mențiunilor din contractul cadru se au în vedere prevederile legale în vigoare la data adoptării acestora, dar și considerentele care au stat la baza modificărilor legislative operate prin OUG nr. 196/2020, constând în urgența sanitară deosebită reprezentată de epidemia de COVID 19, măsurile fiind benefice pentru medici sau pacienți, la acel moment, doar în scopul evitării răspândirii virusului.

Într-un astfel de context legislativ, în care nu fuseseră adoptate încă Normele metodologice care să stabilească procedura de acordare a consultațiilor prin servicii de telemedicină ori specialitățile medicale care se pretează la acest serviciu, dreptul pretins de reclamanți nu era suficient conturat la nivelul actului de rang superior, pentru a se impune respectarea întocmai a acestuia, în procedura de adoptare a actului de rang inferior.

Pe de altă parte, menținerea, la elaborarea actelor administrative contestate, a rațiunilor inițiale avute în vedere de legiuitor la adoptarea OUG nr. 196/2020, respectiv evitarea răspândirii bolilor înalt contagioase, nu poate fi apreciată ca măsură adoptată cu exces de putere, aceasta urmărind întocmai motivele evidențiate în preambulul actului modificator al Legii nr. 95/2006.

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017, se constată că potrivit acestei norme legale (forma în vigoare la data actelor contestate): „Acreditarea este o condiție obligatorie pentru unitățile sanitare care prestează sau nu servicii în relație cu sistemul public de asigurări de sănătate, cu excepția cabinetelor de medicină de familie, a cabinetelor medicale dentare și a cabinetelor medicale din ambulatoriul de specialitate organizate conform Ordonanței Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea și funcționarea cabinetelor medicale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legii societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a laboratoarelor de analize medicale și de anatomie patologică. Prezenta lege nu se aplică unităților farmaceutice - farmacii și oficine de circuit deschis.”

Totodată, potrivit art. 249 din Legea nr. 95/2006: „(3) Casele de asigurări de sănătate încheie, potrivit legii, contracte cu furnizorii de servicii medicale, medicamente și dispozitive medicale care respectă următoarele condiții: a) sunt autorizați și evaluați potrivit art. 253 pentru furnizorii exceptați de la obligativitatea acreditării sau care nu intră sub incidența prevederilor referitoare la acreditare, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 185/2017 privind asigurarea calității în sistemul de sănătate, cu modificările și completările ulterioare; b) sunt autorizați și acreditați sau înscriși în procesul de acreditare, pentru furnizorii obligați să se acrediteze și, respectiv, sunt autorizați și acreditați, pentru furnizorii care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare”.

Instanța de recurs observă, contrar susținerilor părților recurente, că inclusiv după modificarea prevederilor Legii nr. 187/2017, în Legea nr. 95/2006 a fost menținută posibilitatea acreditării voluntare, pentru furnizorii care au optat să parcurgă procesul de acreditare.

Această opțiune nu este însă de natură a invalida dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 187/2017 și pe cele ale art. 3 lit. a din Legea nr. 95/2006, în sensul că acreditarea, pentru cabinetele de medicină de familie, în continuare nu este obligatorie și nu reprezintă condiție pentru a se intra în raporturi contractuale cu casele de asigurări, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții din lege.

Mențiunile contractului cadru referitoare la condiția acreditării pentru a intra în relații contractuale cu casele de asigurări privește exclusiv pe furnizorii de servicii medicale care au obligația acreditării, potrivit Legii nr. 95/2006 și pe cei care au optat să parcurgă procesul de acreditare. Astfel de mențiuni nu îi privesc însă pe furnizorii de servicii medicale exceptați de la acreditare sau care nu au optat pentru acreditare, astfel că în mod corect instanța fondului a concluzionat că art. 1 alin. (1) lit. c din contractul cadru – HG nr. 969/2021 – nu încalcă prevederile actelor normative de rang superior.

Tot astfel, nici cerința alternativă din textul art. 1 alin. (1) lit. c din contractul cadru, potrivit căreia „sunt acreditați furnizorii care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare” nu este aplicabilă cabinetelor de medicină de familie, decât în măsura în care au optat să parcurgă voluntar procesul de acreditare, astfel că nici cu privire la aceasta nu se poate constata nelegalitatea.

Înalta Curte urmează a înlătura și criticile recurenților-reclamanți privind o pretinsă încălcare/aplicare greșită de către instanța fondului a dispozițiilor art. 1170 C. civ., text potrivit căruia „Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație”.

Referitor la criticile amintite, instanța de recurs constată că legalitatea actului administrativ cu caracter normativ – HG nr. 696/2021 – nu se verifică prin prisma normelor de ordine privată invocate, nefiind în prezența unui act juridic civil – contract civil.

Potrivit dispozițiilor art. 193 alin. (1) din Anexa 2 la HG nr. 696/2021 „Raporturile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente, dispozitive medicale și casele de asigurări de sănătate prevăzute la art. 190 alin. (1) sunt raporturi juridice civile care vizează acțiuni multianuale și se stabilesc și se desfășoară pe bază de contract. În situația în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor, acestea sunt negociate și stipulate în acte adiționale. Angajamentele legale din care rezultă obligații nu pot depăși creditele de angajament și creditele bugetare aprobate.”.

În proces nu este analizat însă raportul juridic dintre casa de asigurări de sănătate și furnizorul de servicii medicale, ce ia naștere în baza contractului încheiat între aceștia, ci este analizată legalitatea unor acte administrative de aprobare a conținutului contractului cadru, în baza căruia se încheie ulterior contractul de natură civilă, astfel că verificările instanței de contencios vor avea în vedere conformarea actelor contestate cu Legea nr. 554/2004 și cu actul de rang superior, reprezentat de Legea nr. 95/2006.

De altfel, instanța de recurs va observa că în fața instanței de fond reclamanții au invocat încălcarea prevederilor art. 1170 C. civ. drept critici în legătură cu procedura de negociere a contractului cadru, iar nu în legătură cu clauze ale acestui contract.

Sub acest aspect, este vizat exclusiv Colegiul Medicilor din România, iar nu și organizațiile patronale, sindicale și profesionale reprezentative din domeniul medical, astfel că nu se poate reține încălcarea de către C.N.A.S. a dispozițiilor art. 229 din Legea nr. 95/2006 prin refuzul negocierii cu reclamanții a clauzelor contractului-cadru multianual și a Normelor metodologice la acest contract.

Înalta Curte constată că în speță au avut loc negocieri efective cu reprezentanții medicilor de familie, că aceștia au avut posibilitatea de a formula puncte de vedere cu privire la toate clauzele propuse, iar faptul că rezultatul negocierii nu reflectă întocmai propunerile formulate nu conduce la concluzia potrivit căreia negocierile s-ar fi purtat cu rea-credință, astfel cum se susține în recurs.

De altfel, cu privire la niciuna dintre clauzele contractului cadru, criticate de recurenții-reclamanți, nu se identifică un text de lege care să impună autorității publice emitente a HG nr. 696/2021 adoptarea unei anumite soluții. Înscrisurile administrate în proces atestă că solicitările participanților la negociere au fost ascultate și în mod efectiv analizate, astfel că negocierile au fost efectiv derulate, însă rezultatul acestora, potrivit Legii nr. 95/2006, trebuie să urmărească în primul rând protejarea interesului public, iar nu a interesului privat al particularilor. Or, maniera în care autoritățile publice implicate în negocieri au înțeles să procedeze la protejarea interesului public, respectiv soluțiile adoptate de acestea în scopul menționat nu pot face obiectul cenzurii instanței de contencios administrativ, decât în ipoteza demonstrării excesului de putere, ceea ce în speță nu a fost probat.

Așadar, nu pot fi reținute nici susținerile recurenților-reclamanți referitoare la existența unor dispoziții legale contrare mențiunilor din art. 2 alin. (4) art. 3 și art. 4 alin. (1) și (2) din contractul cadru (Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021), a dispozițiilor art. 6 art. 7 art. 10 și art. 12 din contractul cadru, în limita alineatelor indicate de recurenții-reclamanți, de natură a atrage anularea acestor mențiuni, astfel că toate criticile formulate în legătură cu aceste clauze sunt nefondate.

Prin cererea de recurs, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au mai invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 280 alin. (1) lit. k și alin. (2) din Legea nr. 95/2006, cu ocazia evaluării legalității clauzelor de la art. 7 lit. h l), o), q), v), w), x), y) din același contract cadru, art. 8 alin. (1) lit. a b), c), d), e), art. 8 alin. (2) art. 9 lit. h și o) din contractul cadru, aprobat prin Anexa 2 la HG nr. 696/2021.

Potrivit art. 280 alin. (1) lit. k și alin. (2) din Legea nr. 95/2006, „Atribuțiile CNAS sunt următoarele: (...) k) asigură organizarea sistemului informatic și informațional unic integrat pentru înregistrarea asiguraților și pentru gestionarea și administrarea fondului. Indicatorii folosiți în raportarea datelor în sistemul de asigurări de sănătate sunt unitari și se stabilesc de către Ministerul Sănătății, la propunerea CNAS, CMR și CMSR;”, respectiv „CNAS organizează și administrează Platforma informatică din asigurările de sănătate, care cuprinde: sistemul informatic unic integrat, sistemul național al cardului de asigurări sociale de sănătate, sistemul național de prescriere electronică și sistemul dosarului electronic de sănătate al pacientului care cuprinde datele și se constituie în condițiile stabilite prin titlul IX1, asigurând interoperabilitatea acestuia cu soluțiile de e-Sănătate la nivel național, în condițiile legii, pentru utilizarea eficientă a informațiilor în elaborarea politicilor de sănătate și pentru managementul sistemului de sănătate.”.

În speță, clauzele contractuale litigioase se referă la obligațiile furnizorilor de servicii medicale de a utiliza sistemul de raportare în timp real, existând însă și derogări în ipoteza în care nu poate fi realizată comunicația cu sistemul informatic; să completeze/să transmită datele pacientului în dosarul electronic de sănătate al acestuia; să actualizeze lista proprie cuprinzând persoanele înscrise ori de câte ori apar modificări în cuprinsul acesteia, în funcție de mișcarea lunară, comunicând aceste modificări caselor de asigurări de sănătate; să actualizeze lunar lista proprie în funcție de informațiile preluate din SIUI; să utilizeze prescripția medicală electronică on-line și în situații justificate prescripția medicală electronică off-line pentru medicamente cu și fără contribuție personală în tratamentul ambulatoriu, cu respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare; asumarea prescripției electronice de către medicii prescriptori se face prin semnătură electronică extinsă/calificată potrivit legislației naționale/europene în vigoare privind serviciile de încredere; să introducă în sistemul informatic toate prescripțiile medicale electronice prescrise off-line în termen de maximum 30 de zile calendaristice de la data prescrierii; să folosească on-line sistemul național al cardului de asigurări sociale de sănătate din platforma informatică din asigurările de sănătate, fiind prevăzute inclusiv situațiile în care nu se poate realiza comunicația cu sistemul informatic, urmând a se utiliza sistemul off-line, precum și asumarea serviciilor medicale acordate prin semnătură electronică extinsă/calificată, cu mențiunea că serviciile medicale înregistrate off-line se transmit în platforma informatică din asigurările de sănătate în maximum 3 zile lucrătoare de la data acordării serviciului medical, pentru serviciile acordate în luna pentru care se face raportarea; să transmită în platforma informatică din asigurările de sănătate serviciile medicale din pachetul de bază și pachetul minimal furnizate - altele decât cele transmise în platforma informatică din asigurările de sănătate în condițiile lit. x în maximum 3 zile lucrătoare de la data acordării serviciilor medicale acordate în luna pentru care se face raportarea.

De asemenea, prevederile art. 8 alin. (1) lit. a b), c), d), e), art. 8 alin. (2) art. 9 lit. h și o) din contractul cadru, aprobat prin Anexa 2 la HG nr. 696/2021, privesc drepturile furnizorilor de servicii și obligațiile caselor de asigurări în raporturile contractuale cu acești furnizori, printre care inclusiv obligația pentru casele de asigurări de a recupera de la furnizorii, care au acordat servicii medicale, sumele reprezentând contravaloarea acestor servicii în situația în care asigurații nu erau în drept și nu erau îndeplinite condițiile să beneficieze de aceste servicii la data acordării și furnizorul a ignorat avertizările emise de Platforma informatică din asigurările de sănătate (art. 9 lit. h și de a actualiza în format electronic - SIUI, la începutul contractului anual, lista persoanelor asigurate și a persoanelor neasigurate înscrise pe listă, iar lunar, în vederea actualizării listelor proprii, să actualizeze în format electronic - SIUI lista cu persoanele care nu mai îndeplinesc condițiile de persoane asigurate și persoane nou-asigurate intrate pe listă, în condițiile legii (lit. o).

Se observă că, în esență, recurenții-reclamanți invocă faptul că, deși potrivit Legii, intimata-pârâtă CNAS este cea care organizează și administrează Platforma informatică din asigurările de sănătate, clauzele contractuale menționate încalcă aceste prevederi legale, transferând responsabilitatea nefuncționării sistemului informatic în sarcina medicilor de familie.

Înalta Curte urmează a înlătura aceste susțineri, observând că ele au legătură directă cu executarea contractului încheiat cu casele de asigurări, iar nu cu legalitatea contractului, vizând situații punctuale în care neexecutarea obligațiilor contractuale ar fi rezultatul culpei autorității care administrează sistemele informatice și care ar face imposibilă îndeplinirea propriilor obligații de către medicii de familie.

În realitate, nu se poate susține în mod valid că instituirea prin art. 280 din Legea nr. 95/2006 a responsabilității CNAS de administrare și asigurare a funcționalității sistemului informatic ar atrage de plano inadmisibilitatea instituirii de obligații în sarcina furnizorilor de servicii medicale, în legătură cu manipularea / introducerea de date în sistemul informatic și cu ținerea propriilor evidențe.

Orice neîndeplinire a propriilor obligații contractuale de către furnizorii de servicii medicale, ca urmare a culpei autorității în neasigurarea funcționalității sistemului informatic, trebuie analizată de la caz la caz, atunci când o astfel de nefuncționalitate este eventual invocată, ocazie cu care înlăturarea răspunderii furnizorului de servicii medicale pentru nerespectarea propriilor obligații ar putea reprezenta motiv pentru invocarea excepției de neexecutare.

Aceste aspecte însă, în legătură cu executarea efectivă a obligațiilor contractuale, nu au legătură cu încălcarea prevederilor din actul de rang superior și nu pot conduce la modificarea clauzelor în sensul solicitat, situațiile invocate de recurenți fiind unele eventuale, iar nu certe, ce se vor analiza / verifica și soluționa punctual, în cazul apariției lor.

În concluzie, criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 280 alin. (1) lit. k și alin. (2) din Legea nr. 95/2006 sunt nefondate, urmând a fi respinse cu motivarea anterior expusă.

În plus, majoritatea aspectelor invocate de recurenți în critică fie sunt cu caracter vag (referitor la art. 2 fie privesc marja de apreciere manifestată de autoritatea publică la emiterea actelor administrative litigioase, deci oportunitatea, iar nu legalitatea lor propriu-zisă (referitor la art. 6 lit. f și h, art. 7 lit. l q).

Cât despre criticarea art. 9 lit. h și o) din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 696/2021 prin prisma art. 302 lit. b din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte nu identifică vreun raționament logico-juridic dezvoltat în acest sens, spre a constitui un veritabil motiv de recurs.

De asemenea, instanța de recurs constată că, deși recurenții-reclamanți au invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1167 art. 1175 art. 1176 art. 1183 și art. 1203 C. civ., aceștia nu au arătat în concret argumentele pentru care au formulat o asemenea critică, pentru a putea fi analizate în calea de atac a recursului.

Instanța de control judiciar reține că aspectele invocate prin memoriul de recurs cu privire la situații punctuale derivând din executarea contractelor încheiate cu casele de asigurări de sănătate nu prezintă relevanță în prezentul litigiu, ele având legătură cu executarea contractului, iar nu cu legalitatea actelor administrative litigioase.

În ceea ce privește caracterul pretins excesiv al clauzelor penale inserate în contractele cu casele de asigurări de sănătate, Înalta Curte observă că nici în recurs recurenții-reclamanți nu au fost în măsură să indice un text de lege încălcat, care să permită realizarea unui examen de proporționalitate.

Cât despre faptul că hotărârea ar fi fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 280 alin. (1) lit. k și alin. (2) critica a fost invocată pur formal, câtă vreme recurenții-reclamanți nu au adus niciun argument în susținerea acesteia, ci s-au rezumat la a reitera împrejurările invocate în fața primei instanțe.

Referitor la critica constând în pretins greșita aplicare a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004 se observă că acestea vizează soluția dată unui capăt de cerere accesoriu, astfel încât pertinența acesteia subzistă doar sub condiția unei admiteri a acțiunii, chestiune ce nu se confirmă în cauză.

În ceea ce privește critica referitoare la plata de penalități în acord cu dispozițiile art. 302 lit. b din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte reține că nici aceasta nu este fondată, în condițiile în care necesitatea stabilirii prin contract a penalităților era reglementată la data emiterii actelor contestate de art. 302 lit. b din Legea nr. 95/2006, care prevedea în sarcina caselor de asigurări de sănătate obligația „b) să deconteze furnizorilor contravaloarea serviciilor medicale contractate și prestate asiguraților, la termenele prevăzute în contractul-cadru, în caz contrar urmând să suporte penalitățile prevăzute în contract”.

Așadar, în raport de reglementarea existentă la data emiterii actelor litigioase, în sarcina caselor de asigurări era stabilită obligația legală de plată a daunelor interese moratorii, tot astfel cum era prevăzută și obligația legală de inserare, în contractele încheiate cu furnizorii de servicii medicale, a mențiunilor privitoare la penalități.

Potrivit art. 277 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 (forma în vigoare la data emiterii celor două acte administrative contestate) „Casele de asigurări sunt instituții publice, cu personalitate juridică, cu bugete proprii, în subordinea CNAS”, iar potrivit art. 281 lit. b din același act, printre atribuțiile caselor de asigurări figurează și administrarea bugetelor proprii. Așadar, nu se poate argumenta că destinația stabilită prin lege bugetului FNUASS, distinct de bugetul propriu al instituției publice, ar împiedica asumarea oricăror alte obligații de plată, inclusiv a despăgubirilor derivând din contractele încheiate cu furnizorii de servicii.

De asemenea, va mai reține instanța de recurs că potrivit art. 8 alin. (1) lit. c din Anexa 2 la HG nr. 696/2021 „În relațiile contractuale cu casele de asigurări de sănătate, furnizorii de servicii medicale au următoarele drepturi: (…) c) să negocieze, în calitate de parte contractantă, clauze suplimentare la contractele încheiate cu casele de asigurări de sănătate, conform și în limita prevederilor legale în vigoare”.

Înalta Curte va observa că, deși actul de rang superior impunea inserarea în modele de contracte / convenții a obligației de plată a penalităților, totuși omisiunea de completare în acest mod a art. corespunzător din contractul cadru nu este de natură a atrage anularea actelor administrative, în lipsa dovedirii tuturor condițiilor prevăzute de Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 pentru a se putea dispune o astfel de măsură.

Condiția suplimentară, ce se impunea a fi analizată, era reprezentată de justificarea de către părțile recurente a vătămării unui drept / interes legitim privat, ca urmare a omisiunii de inserare litigioase vizând obligația de plată a penalităților pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Potrivit art. 1 alin. (1) art. 2 alin. (1) lit. a și art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, justificarea vătămării reprezintă condiție de fond pentru introducerea acțiunii în anularea actului administrativ, reclamantul fiind chemat să probeze că actul / mențiunile din act pe care le contestă sunt de natură a-i leza drepturi sau interese legitime private.

Cu toate acestea, recurenții-reclamanți nu au probat faptul că lipsa din conținutul clauzelor contractuale menționate a mențiunilor privitoare la plata de penalități a fost / este de natură a le cauza o vătămare.

Astfel, din studiul înscrisurilor administrate în proces nu a rezultat că acestora le-ar fi fost decontată cu întârziere contravaloarea serviciilor medicale, că ar exista o practică a caselor de asigurări de sănătate în acest sens în ceea ce îi privește ori că părțile amintite ar fi solicitat în prealabil angajarea răspunderii contractuale a caselor de asigurări, prin cereri administrative sau cereri adresate instanțelor de judecată, întemeiate direct pe dispozițiile art. 302 lit. b din Legea nr. 95/2006.

Totodată, observând inclusiv mențiunile din art. 11 pct. VIII din modelul de contract de furnizare de servicii medicale adoptat prin Anexa 3 la Ordinul nr.1068/627/2021 și art. 9 pct. VIII din modelul de convenție de furnizare de servicii medicale în asistența medicală primară, adoptat prin Anexa 6 la același Ordin, potrivit cărora „pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale partea în culpă datorează celeilalte părți daune interese”, nu rezultă din actele dosarului că recurenții-reclamanți ar fi fost împiedicați ori nu ar fi avut posibilitatea să pretindă plata de daune interese, pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Potrivit dispozițiilor art. 1516 C. civ., creditorul „are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”, iar în cazul în care, prin neexecutarea la timp, fără justificare sau culpabilă a obligației, acestuia i se cauzează un prejudiciu, acesta are dreptul la daune-interese.

Noțiunea de daune-interese din cuprinsul normei are în vedere atât daunele interese compensatorii, cât și la daunele interese moratorii, iar sub acest aspect vătămarea care ar putea fi invocată de recurenții-reclamanți, în condițiile în care modelele de contract și convenție aprobate prin actele administrative contestate recunosc dreptul acestora la daune interese, ar putea privi, eventual, necuantificarea în mod distinct a daunelor interese moratorii.

În proces însă recurenții-reclamanți nu au pretins că ar fi vătămați pentru necuantificarea chiar prin contract a daunelor interese moratorii, ci doar faptul că, din modul de redactare a contractului / convenției cadru, nu ar rezulta însăși obligația de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale.

Conchizând, Înalta Curte reține, sub acest aspect, faptul că omisiunea de inserare, în conținutul art. criticate, a obligației de plată a penalităților pentru nedecontarea la termen a contravalorii serviciilor medicale, potrivit art. 302 lit. b din Legea nr.95/2006, nu este de natură a justifica anularea parțială a actelor administrative atacate, în cauză nefiind probată condiția vătămării intereselor legitime private ale părții recurente-reclamante, în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În fine, referitor critica privind încălcarea și aplicarea greșită a art. 381 din Legea nr. 95/2006, Înalta Curte reține că potrivit acestui text de lege: „(1) În scopul asigurării în orice împrejurare a intereselor pacientului, profesia de medic are la baza exercitării sale independența și libertatea profesională a medicului, precum și dreptul de decizie asupra hotărârilor cu caracter medical. (2) Având în vedere natura profesiei de medic și obligațiile fundamentale ale medicului față de pacientul său, medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia. (3) În legătură cu exercitarea profesiei și în limita competențelor profesionale, medicului nu îi pot fi impuse îngrădiri privind prescripția și recomandările cu caracter medical, avându-se în vedere caracterul umanitar al profesiei de medic, obligația medicului de deosebit respect față de ființa umană și de loialitate față de pacientul său, precum și dreptul medicului de a prescrie și de a recomanda tot ceea ce este necesar din punct de vedere medical pacientului.”

Referitor la textul de lege de mai sus, recurenții-reclamanți au susținut că acesta intră în contradicție cu art. 155 și 156 din Contractul cadru.

Contrar celor invocate de către recurenții-reclamanți, Înalta Curte observă că nu se încalcă nicio dispoziție legală prin instituirea obligației medicilor de familie de a contoriza numărul de medicamente prescrise, de a efectua calculul financiar al rețetei și de a interoga pacientul cu privire la veniturile personale, pentru a alege categoria de asigurat. Totodată, prevederile art. 156 din contractul cadru nu impun restricții cu privire la tipul de medicamente prescrise sau a recomandărilor cu caracter medical, dreptul medicului nefiind din această perspectivă îngrădit, ci doar stabilesc condiții în privința procedurii de prescriere a medicației de către medicul de familie.

Astfel, dispozițiile art. 156 din contractul cadru au în vedere prescrierea medicamentelor eliberate cu sau fără contribuție personală, iar nu interdicția de a prescrie un anumit medicament, în respectarea drepturilor conferite de art. 381 din Legea nr. 95/2006. Altfel spus, ceea ce se reglementează prin contractul cadru are legătură cu prescrierea unui medicament din Listă, în regim de compensare, care în mod evident are la bază inclusiv considerente patrimoniale, stabilirea medicamentelor eliberate în acest regim ținând de politica statului în materia asigurărilor sociale de sănătate. Însă, obligația respectării regimului de compensare deja stabilit nu echivalează cu interdicția prescrierii medicamentelor în regim de plată din contribuție personală, în măsura în care medicul specializat în medicina de familie apreciază că o astfel de prescriere este necesară pentru protejarea sănătății pacientului.

Așadar, reglementarea modului de eliberare a prescripțiilor medicale pentru medicamente eliberate în regim de compensare nu este de natură a încălca dispozițiile art. 381 din Legea nr. 95/2006, deoarece nu instituie interdicții ale dreptului de a prescrie medicamente pacientului, în funcție de afecțiunile de care acesta suferă.

În plus, alegerea unei soluții dintre mai multe posibile intră în marja de apreciere a autorității publice, fără a putea interveni o cenzurare a acesteia atunci când legea nu reiese a fi fost încălcată în legătură cu actul administrativ litigios.

În ceea ce privește critica recurenților-reclamanți în sensul că la enumerarea dispozițiilor a căror anulare au solicitat-o din HG nr. 696/2021, instanța de fond a omis să menționeze art. 2 alin. (1) și alin. (4) art. 3 art. 4 alin. (1) art. 4 alin. (2) art. 7 lit. l art. 16 alin. (1) din Anexa nr. 2 la HG nr. 696/2021, Înalta Curte costată că este nefondată.

Aceasta pentru că în privința dispozițiilor art. 2 alin. (1) și alin. (4) din Anexa nr. 2 la HG nr. 696/2021, instanța de fond a reținut în mod corect că reclamanții nu au formulat critici de nelegalitate, apte să conducă la anularea respectivelor dispoziții, ci și-au exprimat nemulțumirea față de respectivele dispoziții legale. De asemenea, instanța a mai reținut și că reclamanții nu au invocat motive de nelegalitate concrete nici cu privire la celelalte dispoziții din HG nr. 696/2021 a căror anulare reclamanții au solicitat-o.

Prin urmare, nu se poate reține că instanța de fond ar fi omis analizarea acestor texte de lege, câtă vreme instanța le-a avut în vedere și le-a analizat prin prima criticilor formulate de către reclamanți, cu respectarea principiului limitelor învestirii și a principiului disponibilității, ce guvernează procesul civil.

Referitor la dispozițiile art. 3 art. 4 alin. (1) și 2 din Anexa nr. 2 la HG nr. 696/2021, Înalta Curte constată că acestea nu au fost invocate în fața instanței de fond, astfel că potrivit art. 494 raportat la art. 478 C. proc. civ., acestea nu pot fi analizate direct în recurs, întrucât în calea de atac nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

În concluzie, aspectele invocate de către recurenții-reclamanți prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr.554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți Cabinet Medical Individual Dr. D, Cabinet Medical Individual B, Cabinet Medical Individual E și C SRL și de recurenta-intervenientă Organizația Patronală a Medicilor de Familie F (O.P.M.F.F) împotriva sentinței nr. 4/CA/2023-P.I. din 11 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți Cabinet Medical Individual Dr. D, Cabinet Medical Individual B, Cabinet Medical Individual E și C SRL și de recurenta-intervenientă Organizația Patronală a Medicilor de Familie F (O.P.M.F. F) împotriva sentinței nr. 4/CA/2023-P.I. din 11 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea – Secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 18 decembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.