Clawback tax on drugmakers for Q4 2013 upheld as lawful; appeal dismissed.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I.Primul ciclu procesual

I.1.Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 1 septembrie 2014 sub nr. x/2/2014, reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a solicitat:

- anularea adresei nr. MS/FD/780/343/11.03.2014, prin care pârâta a soluționat contestația/plângerea administrativă formulată de reclamantă;

- anularea adresei nr. MS/FD/606/31.01.2014, prin care pârâta a comunicat reclamantei elementele pe baza cărora trebuie să calculeaze taxa clawback aferentă trimestrului IV al anului 2013.

La data de 26 februarie 2015 reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului Președintelui CNAS nr. 61/30.01.2014, prin care s-a aprobat valoarea procentului „p” prevăzut de art. 3 alin. (2) din OUG nr. 77/2011 egală cu 20,27%, procent cu aplicarea căruia se calculează contribuția aferentă trimestrului IV 2013, datorată de deținătorii de autorizații de punere pe piață a medicamentelor.

Prin încheierea din 28 aprilie 2015, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Ordinului Președintelui CNAS nr. 61/30.01.2014.

I.2.Sentința pronunțată în primul ciclu procesual

Prin Sentința civilă nr.1324 din 12 mai 2015 pronunțată în dosarul nr.x/2/2014, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

I.3. Decizia de casare cu trimitere spre rejudecare

Împotriva sentinței civile nr. 1324/12.05.2015 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, precum și împotriva tuturor încheierilor de ședință, inclusiv a încheierii din 24.02.2015 și a încheierii din 28.04.2015, a declarat recurs reclamanta A S.R.L., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și a încheierilor atacate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, iar în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare și schimbarea în tot a sentinței recurate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea autorității pârâte la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Prin Decizia civilă nr. 266/23.01.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2/2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 1324 din 12 mai 2015 și a Încheierii din 28 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; a casat sentința și încheierea atacate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

II.Al doilea ciclu procesual

În rejudecare după casarea cu trimitere, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București –Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal sub nr. x/2/2014*.

II.1.Sentința din al doilea ciclu procesual

Prin Sentința civilă nr. 204 pronunțată în data de 21 octombrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal – veche a respins, ca neîntemeiată, atât excepția de nelegalitate a Ordinului președintelui CNAS nr. 61 /30.01.2014, astfel cum a fost invocată de partea reclamantă, cât și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, astfel cum s-a învestit instanța judecătorească în urma casării cu trimitere spre rejudecare.

II.2.Cererea de recurs

A S.R.L. a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în totalitate a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată în forma în care a fost învestită instanța de rejudecare; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului dosar (inclusiv cele din fața primei instanțe).

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

II.2.1.Prin pronunțarea sentinței recurate, prima instanță a interpretat în mod nelegal dispozițiile art. 5 alin. (3) și (7) și ale art. 6 alin. (5) din OUG nr. 77/2011, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, apreciind în mod nelegal că argumentele de nelegalitate invocate de recurenta se pot subsuma doar unei excepții de neconstituționalitate, sentința cuprinzând doar motive străine de natura cauzei - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ..

Prin cererea de chemare în judecată introdusă, recurenta a solicitat instanței să dispună: anularea Adresei nr. MS/FD/780/343/11.03.2014 prin care CNAS a soluționat contestația /plângerea prealabilă formulată de Recurenta; anularea actului administrativ prin care CNAS a comunicat Recurentei elementele pe baza cărora se calculează taxa clawback aferentă trimestrului IV al anului 2013, act administrativ materializat prin adresa nr. MS/FD/606/31.01.2014, comunicată recurentei prin e-mail la data de 31.01.2014.

Totodată, recurenta a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului Președintelui CNAS nr. 61 /30.01.2014 prin care s-a aprobat procentul „p" în valoare de 20,27, criticând Ordinul din două perspective de nelegalitate: imposibilitatea determinării modalității de calcul a procentului „p"; incorectitudinea stabilirii valorii procentului „p".

Astfel, în mod nelegal a constatat prima instanță că argumentele de nelegalitate ale recurentei se pot subsuma doar unei excepții de neconstituționalitate, întrucât, pe de o parte, recurenta nu a negat dreptul statului de a reglementa taxa clawback, ci a arătat că punerea în aplicare de către CNAS a reglementărilor în vigoare cu privire la modalitatea de comunicare a unei obligații fiscale s-a făcut cu nerespectarea principiului predictibilității și neutralității taxei fiscale imputate, iar, pe de altă parte, recurenta nici nu a contestat formula de calcul regăsită la art. 3 din OUG nr. 77/2011.

Astfel, această motivare este complet străină de natura cauzei, întrucât recurenta nu a criticat oportunitatea/ constituționalitatea aplicării taxei clawback ori a formulei regăsită în art. 3 din OUG nr. 77/2011, ci doar a învederat nelegalitatea Notificării și a Ordinului chiar din prisma aplicării dispozițiilor legale regăsite în OUG nr. 77/2011 (nerespectarea principiului transparenței administrației publice, principiului certitudinii fiscale și principiului legalității).

Față de acestea, a solicitat instanței de judecată să admită recursul formulat de recurenta, să caseze în totalitate sentința recurată și, rejudecând litigiul, să admită cererea de chemare în judecată, în forma în care a fost învestită instanța de rejudecare, având în vedere incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ..

II.2.2.Prin pronunțarea sentinței recurate, prima instanță a interpretat în mod nelegal principiul transparenței administrației publice, principiul certitudinii fiscale și principiul legalității, precum și dispozițiile art. 43 alin. (2) și 65 alin. (2) din Vechiul C.proc.fisc. - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Criticile recurentei se subsumează ideii de imposibilitate de determinare a modalității de calcul a procentului „p", având în vedere că în Ordin și apoi în actele de impunere subsecvente se evidențiază valoarea procentului „p" valoarea CTt și valoarea Bat, fără să se evidențieze însă și consumul efectiv de medicamente decontate și valorile acestui consum comunicat de fiecare casă județeană de asigurări sociale de sănătate către CNAS.

În aceste condiții, necunoscând valorile la care s-a raportat CNAS în determinarea procentului „p" și a valorii „CTt" în calculele sale, recurenta este în imposibilitate de a verifica corectitudinea acestora, deci de a determina însăși taxa clawback, în conformitate cu art. 5 alin. (3) din OUG nr. 77/2011, neputând să verifice dacă taxa aplicată de Autoritate reflectă sau nu realitatea activității recurentei de pe piața pharma.

În plus, astfel cum a arătat și prin cererea de chemare în judecată, este de menționat și faptul că datele publicate pe pagina de internet a CNAS pentru trimestrul IV al anului 2013, contrar celor susținute de CNAS în răspunsul la plângerea prealabilă, nu pot clarifica situația consumului de medicamente aferent Recurentei în trimestrul IV al anului 2013, cât timp pretinsa „centralizare a valorilor consumului de medicamente aferentă T4_2013" s-a făcut la un nivel de detaliu ce nu permite fiecărui DAPP în parte să verifice corectitudinea datelor ce i-au fost comunicate pentru acel trimestru.

Mai exact, DAPP (inclusiv Recurenta) nu pot verifica corectitudinea datelor transmise în mod individual pentru trimestrul IV al anului 2013 prin comparare cu datele publicate pe pagina de internet a Autorității, cât timp acestea din urmă vizează, în mod generic, toate produsele incluse în fiecare cod ATC, fără a se indica efectiv care sunt produsele consumate în perioada relevantă și care sunt DAPP care au pus pe piață aceste produse. Practic, recurentei și celorlalți contribuitori clawback li se impune în mod nelegal de către CNAS obligația de a stabili, calcula, declara și achita contribuția în baza unor date față de care nu se oferă nicio garanție de acuratețe, transparență si valabilitate.

Mai mult, consumul de medicamente per se include valori de consum ce nu pot fi controlate direct de către deținătorii de APP (e.g. un DAPP nu poate controla vânzările unui alt DAPP), încălcând astfel principiul predictibilității taxelor fiscale. Pentru a fi previzibil, mecanismul de calcul al taxei ar trebui sa se raporteze la un indicator care se află în controlul particularului contribuabil, cum este „preț de producător „vânzările individuale", singurul element controlabil și predictibil pentru DAPP.

În condițiile mecanismului de calcul în prezent reglementat nu există o limită maximă până la care poate ajunge taxa clawback, dat fiind că bugetul alocat de autoritate pentru medicamentele compensate este unul fix și nu a fost modificat din 2011 până în perioada relevantă pentru prezenta speță, deși listele de medicamente s-au modificat prin includerea unor medicamente noi pe piața medicamentelor decontate.

Întrucât DAPP nu sunt îndreptățiți să modifice modul în care statul român își stabilește propriul buget pe care înțelege să îl aloce pentru compensarea medicamentelor, înseamnă că entitatea statală poate să influențeze în mod intempestiv și arbitrar valoarea contribuției, înlăturând caracterul previzibil al taxei.

În același sens, prin opinia separată a domnului judecător B din Decizia Curții Constituționale nr. 668/2014, se arată expres că impunerea taxei la valorile consumului aferente altor entități încalcă principiul justei așezări a taxelor fiscale: ,,o atare modalitate de stabilire și calcul al contribuției trimestriale (taxa clawback) încalcă și principiul certitudinii impunerii fiscale, prevăzut de art. 3 Ut. b) din Codul fiscal, întrucât baza de calcul al contribuției trimestriale include sume variabile, stabilite de ceilalți participanți din lanțul de distribuție și de comercializare a medicamentelor."

Totodată, această situație ajunge să înfrângă chiar prevederile art. 34 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia: ,,dreptul la ocrotirea sănătății este garantat."

Or, ocrotirea sănătății este chiar ceea ce s-a dorit a se proteja prin adoptarea OUG nr. 77/2011, dreptul pacienților de acces la medicamentele compensate, care sunt absolut necesare sănătății acestora, fiind o parte fundamentală a obligației statului de a garanta dreptul la ocrotirea sănătății. Dacă, prin reglementarea care impune o sarcină disproporționată, statul provoacă sau impune retragerea medicamentelor din listele de compensare sau retragerea unor producători/distribuitori de pe piață, măsura luata va fi contrară art. 34 din Constituție.

Totodată, prin sentința pronunțată, instanța încalcă și dispozițiile art. 43 alin. (2) și art. 65 alin. (2) din Vechiul C.proc.fisc, aplicabile în prezenta speță în temeiul art. 5 alin. (3) C.proc.civ. Astfel, în conformitate cu art. sus-menționate, organul administrativ emitent are obligația de a proba situația de fapt constatată prin actul administrativ emis și de a conține motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază, sub sancțiunea constatării nelegalității lui. Imposibilitatea de a proba și motiva situația de fapt și de drept constatată prin acel act administrativ răstoarnă, contrar susținerilor primei instanțe prezumția relativă de legalitate de care se bucură acel act administrativ și constituie o dovadă de nelegalitate per se a acestuia.

Chiar prima instanță reține în considerentele sale că textul menționat indică, dincolo de obligația CNAS de a transmite în format electronic persoanelor vizate consumul centralizat de medicamente și baza probatorie a determinării acelui consum, adică potrivit datelor înregistrate în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

În cauză, CNAS nu a probat și arătat în niciun fel modul în care a determinat procentul „p" pentru trimestrul IV 2013. Lipsa acestor probe a pus recurenta în imposibilitatea de a verifica datele comunicate de Autoritate, fapt ce echivalează cu nelegalitatea Ordinului și a actelor subsecvente, cum este Notificarea.

Totodată, contrar susținerilor primei instanțe, recurenta nu a depus jurisprudență similară la dosar în scopul de a o opune cu titlu obligatoriu, ci doar a arătat instanței că alte complete de judecată, în spețe similare, au confirmat legalitatea susținerilor recurentei și, prin urmare, nelegalitatea actelor administrative emise de CNAS (a Notificării și a Ordinului).

Așadar, având în vedere că prima instanță a interpretat în mod nelegal principiul transparenței administrației publice, principiul certitudinii fiscale și principiul legalității, precum și dispozițiile art. 43 alin. (2) și 65 alin. (2) din Vechiul C.proc.fisc, se impune admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în forma în care a fost învestită instanța de rejudecare, având în vedere incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ..

II.2.3.Prin pronunțarea sentinței recurate, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 14 alin. (6) 15 și 20 C.proc.civ. - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5. și 8. C.proc.civ.

Prima instanță a încălcat dispozițiile sus-amintite, pronunțând o sentință nelegală sub aspectul punerii în discuție prealabilă a eventualelor erori pe care le-a constatat în cadrul raportului de expertiză depus la dosarul cauzei. Recurenta a fost privată de dreptul de a prezenta un punct de vedere anterior pronunțării soluției în primă instanță cu privire la eventualele erori identificate de instanță, fiind încălcate principiile contradictorialității și oralității, prevăzute de art. 14 și 15 C.proc.civ.

Astfel, în aplicarea art. 20 C.proc.civ., intitulat ,,respectarea drepturilor fundamentale", instanța este obligată să pună în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe care își va întemeia soluția, astfel încât părțile să își poată expune un punct de vedere asupra fiecărei chestiuni discutate, pentru a obține pronunțarea unei hotărâri care să respecte toate rigorile impuse de lege.

Prima instanță a refuzat, însă, să respecte principiile fundamentale ce trebuie garantate părților în procesul civil, decizând să înlăture concluziile regăsite în raportul de expertiză judiciară (și în Răspunsul la obiecțiunile formulate) fără nicio consultare cu recurenta și CNAS cu privire la erorile/neclaritățile identificate în calculul efectuat de expertul judiciar. În măsura în care aceasta era nelămurită cu privire la modalitatea de calcul /identifica erori în calculul efectuat prin raportul de expertiză, soluția corectă era aceea de a formula obiecțiuni la raportul de expertiză contabilă, în temeiul art. 337 C.proc.civ., astfel încât expertul judiciar să lămurească instanța cu privire la neregularitățile constatate de aceasta ori de a cere efectuarea unei noi expertize, de către un alt expert judiciar, în măsura în care instanța constata că erorile regăsite în raportul de expertiză nu puteau fi explicate/înlăturate de către același expert.

Prima instanță, însă, a efectuat calculul relevant pentru temeinicia/netemeinicia acțiunii din prezentul dosar, fără nicio consultare prealabilă a părților, principiile de drept procesual civil fiind înfrânte prin conduita nelegală a primei instanțe. Acest principiu a fost explicat și în Decizia nr. 2508/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală.

Așadar, fără a acorda posibilitatea părților de a-și expune punctul de vedere cu privire la toate chestiunile necesare dezlegării procesului, instanța încalcă automat, în mod nejustificat și nelegal și principiul oralității, prevăzut de art. 15 C.proc.civ., întrucât dreptul recurentei de a putea pune concluzii orale cu privire la eventualele nereguli regăsite în raportul de expertiză judiciară dispare, în condițiile în care recurenta nu primește un drept la replică cu privire la constatările instanței de judecată.

II.2.4.Prin pronunțarea sentinței recurate, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (1) (2) și (7) C.proc.civ., raportate la art. 250 337 și 338 alin. (1) C.proc.civ. -motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5. și 8. C.proc.civ.

Efectul conduitei nelegale a primei instanțe sub aspectele prezentate anterior se răsfrânge automat și asupra sentinței pronunțate de aceasta, care nu are un temei legal, nefiind fondată pe probe, ci pe simple aprecieri ale instanței neverificabile (pentru că reprezintă chestiuni tehnice pentru care instanța a încuviințat proba cu expertiza) și cu privire la care Recurenta nu a putut prezenta un punct de vedere.

Așadar, aprecierile instanței reprezintă chestiuni tehnice, de o complexitate ridicată, care, pe lângă faptul că nu au fost puse în discuția părților, s-au întemeiat pe o interpretare nelegală a art. 3 și 5 alin. (7) din OUG nr. 77/2011, conducând în mod automat la o respingere nelegală a cererii de chemare în judecată a recurentei, deci la o sentință nelegală, ce se impune a fi casată de către instanța de recurs.

II.2.5.Prin pronunțarea sentinței recurate, prima instanță a încălcat dispozițiile art. 3 și 5 alin. (7) din OUG nr. 77/2011 - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) 8. C.proc.civ.

Prima instanță a reținut și a calculat în mod nelegal procentul „p" datorat de recurenta, raportându-se la prima coloană din cadrul Răspunsului la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă judiciară, cu încălcarea art. sus-menționate. Obiectivul expertizei cerea să se determine valoarea procentului „p" în baza rapoartelor comunicate de casele județene de asigurări de sănătate către CNAS (coloana a doua), așa cum impun și art. 3 și 5 alin. (7) din OUG nr. 77/2011 și așa cum se menționează, de altfel, și în cadrul Răspunsului la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză contabilă judiciară. Prima coloană conține, în realitate, valorile deținute în baza informațiilor comunicate de CNAS, iar nu de către casele județene de asigurări de sănătate către CNAS.

Acest aspect se datorează faptului că inițial raportul de expertiză contabilă judiciară a răspuns la obiective prin raportare la datele deținute de CNAS (nefiind puse la dispoziție rapoartele caselor județene de asigurări de sănătate) și ca urmare a admiterii obiecțiunilor, calculul a fost refăcut prin raportare la datele comunicate de Casele județene (consumul real de medicamente).

Astfel, soluția corectă era, așa cum a menționat și așa cum impun și prevederile legale (art. 3 și 5 alin. (7) din OUG nr. 77/2011), de raportare la datele comunicate de către casele județene de asigurări de sănătate către CNAS, întrucât acestea sunt datele care conțin informațiile veridice, reale ce trebuie luate în calcul pentru a obține în mod corect procentul „p".

Așadar, având în vedere că prima instanță a realizat un calcul eronat, cu încălcarea dispozițiilor art. 3 și 5 alin. (7) din OUG nr. 77/2011, se impune admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, în forma în care a fost învestită instanța de rejudecare, având în vedere incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5. și 8. C.proc.civ.

Nu în ultimul rând, existența unui al treilea rezultat al instanței de judecată, diferit de cel efectuat de CNAS sau de către expertul judiciar desemnat în cauză întărește argumentele prezentate în secțiunea anterioară în sensul inexistenței unei predictibilități fiscale (chestiune criticată prin motivul de recurs regăsit la Secțiunea II de mai sus), recurenta aflându-se în imposibilitatea determinării modalității de calcul a procentului „p".

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ..

II.3.Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta-reclamantă A, intimata – pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate nu a formulat apărări în cadrul unei întâmpinări, astfel cum impun dispozițiile art. 4711 alineat 3 C. proc. civ., incidente și în cazul recursului conform art. 490 alineat 2 și art. 494 din același act normativ, ci în cadrul unor concluzii ccrise, solicitând respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de recurs, aceste concluzii fiind depuse la dosar pentru acest termen, când a fost amânată pronunțarea soluției prin încheierea din data de 22.10.2024.

III.Procedura de soluționare a recursului

III.1.În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 art. 490 C. proc. civ..

În temeiul dispozițiilor art. 490 alineat 2, coroborat cu art. 4711 și art. 201 alineatele 5 și 6 C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 26.04.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 12.09.2023, în ședință publică, cu citarea părților.

III.2.La primul termen de judecată din data de 12 septembrie 2023, recurenta –reclamantă A S.R.L. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alineat 3 și art. 5 alineatele 4-7 din OUG nr. 77/2011, ce a format obiectul dosarului asociat nr. x/2/2014*/a1 format în temeiul art. 104 din Hotărârea nr. 20/2023 din 14 martie 2023 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin Încheierea din data de 05 decembrie 2023 pronunțată în dosarul asociat nr.x/2/2014*/a1 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal, în temeiul art. 406 C. proc. civ., a luat act de renunțarea petentei-recurente A la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (4) – (7) din Ordonanța de Urgență nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli din domeniul sănătății, raportat la dispozițiile art. 1 alin. (5) art. 21 art. 24 art. 31 alin. (1) art. 56 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României.

III.3.În ședința publică de la termenul de judecată din data de 14 mai 2024, recurenta – reclamantă A S.R.l. a depus la dosar Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu 4 întrebări preliminare.

IV.Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496 C. proc. civ.

IV.1.Asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată de recurenta – reclamantă A, Înalta Curte constată următoarele:

IV.1.1.Cererea de sesizare formulată de recurenta-reclamantă

În motivarea cererii, s-a arătat că, în octombrie 2009, legiuitorul a introdus pentru prima dată în legislația națională plata taxei clawback în sarcina deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor, mai exact prin art. 363 indice 1 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

În anul 2011, prin OUG nr. 77/2011, a fost modificat integral modul de calcul a taxei clawback, precum și categoria plătitorilor acestei taxe, limitând-o, în mod expres, la deținătorii de autorizație de punere pe piață, independent de realizarea sau nu de către aceștia a încasărilor din comercializarea în România a medicamentelor respective.

Modul de calcul al contribuției introdus prin OUG nr. 77/2011 este bazat pe elemente ce nu pot fi controlate/nu depind în mod direct de niciunul dintre DAPP; dimpotrivă, potrivit art. 3 din OUG nr. 77/2011, această contribuție se calculează, de exemplu, pentru trimestrul III 2013, prin aplicarea unui procent „p" asupra valorii consumului de medicamente suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție; taxa este impusă exclusiv DAPP, însă se iau în considerare și adaosurile distribuitorilor/ farmaciilor la comercializarea respectivului produs; includerea adaosurilor comerciale în valoarea consumului trimestrial de medicamente, mai exact aplicarea procentului „p" la valoarea adaosurilor comerciale (venituri care aparțin altor entități decât DAPP, respectiv distribuitorilor angro și farmaciilor) și taxarea exclusivă a DAPP cu privire Ia aceste venituri este aptă a produce efecte similare unei confiscări; valoarea comunicată de Casa Națională de Asigurări de Sănătate (prin notificarea de taxă clawback, ca fiind valoarea consumului de medicamente aferent vânzărilor plătitorului de contribuție nu este valoarea consumului decontat aferentă vânzărilor DAPP C S.R.L., ci include și valoarea consumului decontat aferentă vânzărilor distribuitorilor angro și farmaciilor.

Acest fapt determină un consum care depășește cu mult consumul aferent vânzărilor sale, în calitate de DAPP/ reprezentant legal, cât și, pe de altă parte, refuzul/ imposibilitatea autorității naționale competente de a justifica maniera de impunere a unei obligații fiscale, încălcând principiul transparenței și discriminând DAPP față de alți contribuabili, cărora li se explică coerent maniera de calcul al obligației fiscale, față de următorul context: valoarea procentului „p" se comunică persoanelor prevăzute la art. 1 de către CNAS fără ca DAPP sa cunoască modalitatea în care Autoritatea a determinat respectivul procent „p" și, implicit, valoarea taxei clawback; CNAS nu pune la dispoziția contribuabililor valorile componentelor formulei de calcul pentru stabilirea respectivului procent; în cauză, CNAS a avut aceeași abordare, iar instanța de judecată a confirmat legalitatea faptelor și actelor CNAS.

Ca urmare, reclamanta a solicitat instanței să adreseze Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „CJUE" sau „Curtea de Ia Luxemburg") întrebări cu privire la/ menite să ofere o interpretare a dreptului Uniunii care să fie utilă în dezlegarea de către instanța națională a cazului, față de următoarele probleme de drept:

(a)în primul rând:

1.în principal, compatibilitatea cu prevederile art. 107 TFUE privind ajutoarele de stat a dispozițiilor din OUG nr. 77/2011 care impun o taxă fiscală/ parafiscală doar deținătorilor de autorizație de punere pe piață a unui medicament, nu și celorlalți participanți la respectiva activitate economică (distribuitorilor angro și farmaciilor) care implică folosirea fondurilor publice,

ii.în subsidiar, compatibilitatea cu principiul general al nediscriminării între deținătorii de autorizație de punere pe piață a unui medicament și ceilalți participanți la respectiva activitate economică care implică folosirea fondurilor publice, având în vedere că:

-nu există, în opinia sa, nicio justificare pentru care legiuitorul a stabilit drept criteriu în determinarea plătitorilor de contribuție clawback apartenența la o anumită „categorie profesionaIă" și nu criteriul avantajului financiar obținut de participanții la respectiva activitate economică;

-este impusă plata unei taxe doar în sarcina deținătorilor de APP, implicit sunt scutite/ exonerate de la plată celelalte întreprinderi, deși și acestea obțin un profit din comercializarea produselor;

(b)în al doilea rând: compatibilitatea cu principiul securității juridice și protecției încrederii legitime a unei legislații naționale care permite determinarea unei taxe fiscale/ parafiscale pe baza unor elemente influențate nu de contribuabilul obligat la plata acelei taxe fiscale /parafiscale, ci de alți participanți la activitățile economice pentru care se plătește taxa fiscală /parafiscală? în caz afirmativ, care sunt criteriile care trebuie respectate la determinarea acelei taxe fiscale/parafiscale pentru a fi respectate cele două principii mai sus enunțate, având în vedere ca se impune în mod firesc ca orice taxă fiscală/ parafiscală să fie determinată pe baza unor elemente influențate de contribuabilul obligat la plata respectivei taxe, iar nu de alți participanți la respectivele activități economice și la adaosurile aplicate de către aceștia din urmă;

(c)în al treilea rând: compatibilitatea cu principiile transparenței, securității juridice și nediscriminării a unei practici a unei autorități administrative care impune obligații fiscale, fără să poată justifica complet întinderea obligațiilor impuse sau invocând complexitatea din spatele calcului pentru a se exonera de la o justificare completă a modului de calcul, având în vedere că:

-autoritatea emitentă a unui act administrativ fiscal trebuie să poată dovedi situația de fapt pe care se întemeiază acel act și, implicit, cuantumul taxei fiscale/parafiscale pe care o opune;

-în cazul de față, practica autorității este aceea de a justifica calculul taxei pe baza unor rapoarte finale/intermediare extrase din propriul său sistem informatic, iar nu pe baza datelor primare ce au fost încărcate în respectivul sistem informatic și pe baza cărora s-au procesat informatic rapoartele finale/intermediare; cu alte cuvinte, nu se poate aprecia în concret și transparent calculul realizat și nu se cunosc datele primare reflectate în acele rapoarte intermediare;

-criteriul complexității modului de determinare/colectare de date pentru determinarea unei taxe fiscale/parafiscale este un criteriu care nu poate determina excepții de la principiul egalității din perspectiva dreptului la un sistem administrativ transparent; astfel cum orice contribuabil poate anticipa taxele pe care le au de plată, și deținătorii de APP trebuie să aibă aceeași posibilitate (ex ante, dar și post emitere decizie de plată pentru a verifica calculul);

(d)în al patrulea rând: compatibilitatea cu libertatea de stabilire prevăzută în art. 49 și 56 TFUE, respectiv cu prevederile art. 17 din Carta drepturilor fundamentale a unui cuantum al taxei excesiv, aplicate discriminatoriu unei singure categorii de întreprinderi dar prin raportare la adaosurile aplicate de către toți participanții la circuitul comercial al medicamentului, având în vedere că:

-există un risc de descurajare a companiilor de a mai pune pe piață medicamente, conducând la încălcarea unui drept fundamental, i.e., dreptul la sănătate;

-deja anumite companii producătoare au renunțat în a mai pune pe piața din România anumite medicamente din cauza taxei de clawback, prin urmare, problema este cât se poate de serioasă;

-existe state membre unde taxa nici măcar nu există, iar alte state unde taxa este aplicată pe tot lanțul;

-inclusiv Consiliul Concurenței, cu ocazia avizării proiectului de lege, a exprimat această îngrijorare;

-Curtea Constituțională aduce un argument superficial, spunând ca „în acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus".

Întrebările formulate au fost următoarele:

„Întrebarea nr. 1

Articolul 107 TFUE se opune unei reglementări naționale a unui stat membru care impune o taxă fiscală/ parafîscală doar deținătorilor de autorizație de punere pe piață a unui medicament, nu și celorlalți participanți la respectiva activitate economică care implică folosirea fondurilor publice? Este aceasta discriminatorie indirect dacă se aplică numai deținătorilor de autorizație de punere pe piață, deși, cuantumul taxei reflectă și adaosurile celorlalți participanți la această activitate economică? Constituie acest efect un ajutor de stat interzis?

Întrebarea nr. 2

Principiile securității juridice, protecției încrederii legitime se opun unei legislații naționale care permite determinarea unei taxe fiscale/ parafiscale pe baza unor elemente influențate nu de contribuabilul obligat Ia plata acelei taxe fiscale/parafiscale, ci de alți participanți la activitățile economice pentru care se plătește taxa fiscală/parafiscală? în caz afirmativ, care sunt criteriile care trebuie respectate la determinarea acelei taxe fiscale/parafiscale pentru a fi respectate cele două principii mai sus enunțate?

Întrebarea nr. 3

Principiile transparenței, securității juridice și nediscriminării se opun unei practici a unei autorități administrative care impune obligații fiscale fără să poată justifica complet întinderea obligațiilor impuse și/sau care invocă complexitatea calculului drept justificare?

Întrebarea nr. 4

Dispozițiile art. 49 și 56 TFUE, respectiv art. 17 din Carta drepturilor fundamentale trebuie interpretate în sensul că se opun unui cuantum excesiv al taxei de clawback aplicate discriminatoriu unei singure categorii de întreprinderi dar prin raportare la adaosurile aplicate de către toți participanții Ia circuitul comercial al medicamentului?”

IV.1.2.Punctul de vedere al intimatei – pârâte

Intimata-pârâtă Casa Națională de asigurări de Sănătate nu și-a exprimat în scris punctul de vedere cu privire la cererea de sesizare a CJUE, astfel cum a fost formulată de recurenta – reclamantă A S.R.L.

În cadrul dezbaterilor orale din ședința publică de la ultimul termen de judecată din data de 22 octombrie 2024 reprezentantul legal al autorității a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul consolidat. A considerat că nu există neclarități sau nelămuriri cu privire la modalitatea în care trebuie să fie aplicat dreptul comunitar în prezenta speță, ci, de fapt, se încearcă o interpretare a prevederilor legale interne prin raportare la dreptul comunitar.

Cu referire la punctul de vedere al Comisiei Europene privind procedura de infringement, a susținut faptul că aceasta urmează să fie închisă de către Comisie, având în vedere că statul român nu a prejudiciat în niciun fel principiile fundamentale cu privire la aspectele invocate de către recurenta-reclamantă.

Totodată, cu privire la respectarea principiului transparenței, Comisia Europeană a arătat intimata – pârâtă că trebuie avut în vedere neapărat și în mod necesar un element discriminatoriu care să fie invocat și, în urma analizării cererii recurentei-reclamante, a statuat că întotdeauna Curtea de Justiție a Uniunii Europene a evidențiat faptul că există o marjă largă de apreciere a statelor membre în elaborarea sistemelor lor fiscale (a se vedea, de exemplu, cauza Comisiei/Ungaria C-596/19P), motiv pentru care apreciază că aceste argumente nu pot fi primite.

IV.1.3.Considerentele instanței de recurs asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

In conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilității unei norme comunitare, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acțiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că și instanțele care soluționează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenței și utilității interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecății.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

Tot în jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că „o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Înalta Curte constată cu caracter prioritar că cererea de sesizare de față îndeplinește strict formal criteriile referitoare la admisibilitate, în discuție fiind doar temeinicia efectuării acestei trimiteri.

Examinând această cerere, astfel cum a fost prezentată si motivată, în raport de actele și lucrările dosarului, precum și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebarea preliminară infățișată nu întrunește cerinta de a fi utilă și pertinentă in solutionarea litigiului.

Pentru a deveni necesară trimiterea preliminară, în lumina considerațiilor generale mai sus expuse, trebuie să existe un dubiu serios și legitim în ceea ce privește înțelegerea, interpretarea sau aplicarea unor dispoziții unionale invocate, dubiu care trebuie să reiasă cu evidență.

Înalta Curte constată că nu se verifică necesitatea sesizării instanței europene din această perspectivă, deoarece pe de o parte, se solicită chiar soluționarea în concret de către CJUE a cauzei prin modalitatea de formulare a întrebărilor, iar pe de altă parte, nu se relevă dificultatea deosebită a interpretării normelor unionale și a principiilor unionale menționate.

Înalta Curte mai are în vedere, ca și argument esențial, ceea ce s-a statuat în par 34 din Decizia nr. 577/2023 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) și ale art. 5 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 566 din 18 iunie 2024.

Prin această decizie a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de A S.R.L. din Timișoara în dosarele nr. x/2/2015/a1 și nr. x/2/2016/a1 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, de D S.R.L. din București în Dosarul nr. x/2/2019 al Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și în Dosarul nr. x/2/2022 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și în dosarele nr. x/1/2020/a1 și nr. x/2/2023*/a1 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și de C S.R.L. din București în Dosarele nr. x/2/2015*/a1, nr. y/2/2014/a1, nr. x/1/2020/a1 și nr. x/1/2016*/a1 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal și în Dosarul nr. x/2/2020 al Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal și s-a constatat că dispozițiile art. 3 alin. (3) și ale art. 5 alin. (4) - (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

În motivarea deciziei, s-a arătat că, în susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate și prevederile art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea normelor europene cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Or, a reținut Curtea Coonstituțională următoarele:

„34. În ceea ce privește celelalte critici formulate, Curtea reține că taxa clawback nu este o taxă armonizată, iar normele europene menționate în susținerea excepției de neconstituționalitate nu reglementează cu privire la contribuția în discuție și, prin urmare, în contextul dat, nu au relevanță constituțională prin prisma art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea normelor europene cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”

Prin urmare, fata de toate argumentele mai sus arătate, Înalta Curte va respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebările preliminare propuse de reclamanta, ca nefondată.

IV.2.Analiza recursului formulat de recurenta-reclamantă și a apărărilor intimatei-pârâte

IV.2.1.Situația de fapt reținută de prima instanță

A S.R.l., reprezentant legal al societăților străine E, F și G în înțelesul art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr.77/2011, a primit din partea pârâtei Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS) notificarea nr. MS/FD/606/31.01.2014, prin care i-au fost comunicate o serie de date necesare în vederea stabilirii și achitării contribuției clawback aferente trimestrului I al anului 2017, astfel cum această contribuție este reglementată de dispozițiile O.U.G. nr.77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății. În concret, prin notificarea menționată, părții reclamante i-au fost comunicate următoarele: informații având ca obiect valoarea procentului „p” pentru trimestrul IV 2013 de 20,27%; valoarea aferentă consumului de medicamente pentru trimestrul IV 2013 suportat din Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate (FNUASS) și din bugetul Ministerului Sănătății (MS) aferent vânzărilor plătitorului de contribuție pentru medicamentele din lista depusă pentru care se datorează contribuția trimestrială, conținând și TVA, ce urma a fi dedus de fiecare persoană obligată la plata contribuției trimestriale.

În acord cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr.77/2011, partea reclamantă a înregistrat la registratura CNAS contestația îndreptată împotriva notificării litigioase.

Prin adresa nr. MS/FD/780/343/11.03.2014, CNAS a formulat un răspuns la contestația înregistrată de reclamantă, respingând criticile acesteia.

Prin Ordinul nr.61/30.01.2014 emis de președintele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate a fost aprobat procentul „p” în cuantum de 20,27 prevăzut de art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr.77/2011, în baza căruia se calculează contribuția trimestrială aferentă trim. IV 2013, arătându-se că în formula de calcul intră CTt = 1.900.133.178,06 lei, Bat = 1.515 milioane lei (fără TVA); totodată, s-a aprobat transmiterea în format electronic către deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor sau reprezentanții legali ai acestora a consumului centralizat de medicamente înregistrat corespunzător datelor din sistemul de asigurări sociale de sănătate, raportat la valoarea de 2.071.145.164,09 lei, consum total de medicamente suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății raportat în PIAS, aferent trim. IV 2013. (filele 191 – 192 dosar nr.x/2/2014, vol.I)

În drept, potrivit art. 1 din O.U.G. nr.77/2011 (forma în vigoare în trimestrul I 2017):

„Deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor, care sunt persoane juridice române, precum și reprezentanții legali ai deținătorilor autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor, care nu sunt persoane juridice române, au obligația de a plăti trimestrial pentru medicamentele incluse în programele naționale de sănătate, precum și pentru medicamentele, cu sau fără contribuție personală, folosite în tratamentul ambulatoriu pe bază de prescripție medicală prin farmaciile cu circuit deschis, în tratamentul spitalicesc și pentru medicamentele utilizate în cadrul serviciilor medicale acordate prin centrele de dializă, suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, contribuțiile trimestriale calculate conform prezentei ordonanțe de urgență.”.

Art. 3 din același act normativ prevede: „(1) Contribuția trimestrială se calculează prin aplicarea unui procent "p" asupra valorii consumului de medicamente, suportate din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, consum aferent vânzărilor fiecărui plătitor de contribuție. (2) Procentul "p" se calculează astfel: (…) (3) Valoarea procentului "p" se comunică persoanelor prevăzute la art. 1 de către Casa Națională de Asigurări de Sănătate, odată cu consumul trimestrial prevăzut la art. 5 alin. (7) (4) Contribuția trimestrială prevăzută la alin. (1) se calculează și se datorează pentru valoarea consumului de medicamente realizat după data de 30 septembrie 2011.”. [s.n.]

Potrivit art. 7 din O.G. nr. 17/2012 privind reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare, începând cu trimestrul IV 2012, calculul contribuției trimestriale se realizează potrivit formulei prevăzute la art. 3 unde CTt și BAt nu includ taxa pe valoarea adăugată, iar BAt este de 1.515 milioane lei.

Relevante pentru cauza de față sunt și disp. art. 5 din O.U.G. nr.77/2011, text care prevede că „(…) (3) Stabilirea, calculul și declararea contribuției trimestriale se efectuează de către persoanele obligate la plata acesteia, prevăzute la art. 1 după deducerea TVA-ului de către aceștia din valoarea aferentă consumului trimestrial de medicamente transmis de Casa Națională de Asigurări de Sănătate conform alin. (7) Contribuția trimestrială se declară de către plătitori la organul fiscal competent, până la termenul de plată al acesteia prevăzut la alin. (8) (…) (6) Casele de asigurări de sănătate raportează lunar consumul centralizat de medicamente către Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în baza metodologiei și a formatului aprobat prin ordin al președintelui Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. (7) Casa Națională de Asigurări de Sănătate transmite în format electronic persoanelor prevăzute la art. 1 până la finele lunii următoare expirării trimestrului pentru care datorează contribuția, valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente care include și TVA suportat din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, pe baza raportărilor transmise de casele de asigurări de sănătate, conform datelor înregistrate în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate.”.

IV.2.2.Într-un prim motiv de casare, recurenta a invocat faptul că prima instanță a interpretat în mod nelegal dispozițiile art. 5 alin. (3) și (7) și ale art. 6 alin. (5) din OUG nr. 77/2011, ale art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, apreciind că argumentele de nelegalitate invocate de recurenta se pot subsuma doar unei excepții de neconstituționalitate.

Aceste motive au fost încadrate de către recurenta-reclamantă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ..

În cadrul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat o nepronunțare a primei instanțe pe fondul chestiunilor invocate; în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., o nemotivare a sentinței și, în fine, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a legii.

Înalta Curte constată că motivele de recurs formulate de recurentă sunt nefondate, deoarece modalitatea de formulare a criticilor pune instanța în situația de a verifica chiar constituționalitatea textelor legale.

Potrivit art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr.77/2011 „Casa Națională de Asigurări de Sănătate transmite în format electronic persoanelor prevăzute la art. 1 până la finele lunii următoare expirării trimestrului pentru care datorează contribuția, valoarea aferentă consumului centralizat de medicamente care include și TVA suportat din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății, pe baza raportărilor transmise de casele de asigurări de sănătate, conform datelor înregistrate în platforma informatică a asigurărilor sociale de sănătate.”.

Textul menționat indică, dincolo de obligația CNAS de a transmite în format electronic persoanelor vizate consumul centralizat de medicamente, și baza probatorie a determinării acelui consum, adică potrivit datelor înregistrate în sistemul de asigurări sociale de sănătate. Altfel spus, legea însăși acordă valoarea probatorie respectivelor înregistrări, pe baza lor emițându-se actul administrativ de notificare a consumului.

Art. 6 din O.U.G. nr.77/2011 permite debitorului să conteste consumul comunicat, astfel că respectiva înregistrare în sistem nu produce efecte de probă absolută, fiind susceptibilă de a fi combătută printr-o probă contrară, care, în condițiile art. 255 alin. (1) teza finală rap. la art. 264 CPC (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată), trebuie să fie verosimilă și concludentă, dar aptă a dovedi apărarea celui ce o invocă în susținere.

Într-adevăr, recurenta-reclamantă nu a contestat formula de calcul regăsită la art. 3 din OUG nr. 77/2011 în mod formal și nici nu a negat explicit dreptul statului de a reglementa taxa clawback, dar prin susținerea că punerea în aplicare de către CNAS a reglementărilor în vigoare cu privire la modalitatea de comunicare a unei obligații fiscale sau fost încălcate principiul predictibilității și al neutralității taxei fiscale imputate, se contestă chiar baza legală a taxei în discuție, respectiv chiar mecanismul reglementat de legiuitor pentru calculul acestei taxe, mecanism ce a fost verificat ca atare de Curtea Constituțională prin numeroase decizii. Formula de calcul și modalitatea de constituire a elementelor acesteia definite legal în cifră absolută (BAt) nu pot fi contestate decât prin intermediul unei excepții de neconstituționalitate, reprezentând un aspect de legiferare, care excedează competenței generale a instanței de judecată. Or, nicio excepție de neconstituționalitate nu a fost admisă de Curtea Constituțională sub aspectul relevant pentru criticile părții reclamante.

Din perspectiva motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte mai are în vedere și Decizia nr. 577/2023 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) și ale art. 5 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unor contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 566 din 18 iunie 2024.

În motivarea deciziei, s-a arătat că, în susținerea neconstituționalității acestor dispoziții legale sunt invocate prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalității, în componenta privind calitatea legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 31 alin. (1) și (2) referitor la dreptul la informație, ale art. 56 alin. (2) privind așezarea justă a sarcinilor fiscale și ale art. 148 alin. (2) referitor la prioritatea normelor europene cu caracter obligatoriu față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Relevante sunt următoarele pasaje din considerentele acestei decizii:

„30. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea constată că dispozițiile criticate au mai format obiectul controlului de constituționalitate, în raport cu critici și prevederi constituționale similare, fiind respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. În esență, în jurisprudența sa, Curtea a arătat că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2011 instituie o contribuție trimestrială ce revine deținătorilor autorizației de punere pe piață a medicamentelor (taxa clawback), fiind stabilită de legiuitor exclusiv în considerarea faptului că acestora li se decontează din Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate și din bugetul Ministerului Sănătății contravaloarea medicamentelor vândute (deci în considerarea acestei facilități). Modul de calcul al contribuției stabilite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011 a fost reglementat în considerarea regimului juridic distinct al deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor (Decizia nr. 89 din 2 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 8 iunie 2023, paragraful 19, și Decizia nr. 394 din 4 iulie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 18 octombrie 2023, paragraful 16).

31. Prin Decizia nr. 484 din 25 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 833 din 14 noiembrie 2014, paragraful 37, Curtea a reținut că deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor nu pot invoca faptul că nu cunosc întinderea contribuției trimestriale reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011, întrucât, potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015, Ministerul Sănătății stabilește, avizează și aprobă, prin ordin al ministrului sănătății, prețurile maximale ale medicamentelor de uz uman, cu autorizație de punere pe piață în România, cu excepția medicamentelor care se eliberează fără prescripție medicală.

În aplicarea prevederilor legale de referință este stabilit, așadar, modul de calcul al prețurilor la medicamente, inclusiv modul de calcul al prețului cu amănuntul maximal, respectiv cota maximă a adaosului de distribuție și cota maximă a adaosului de farmacie. Câtă vreme deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor solicită includerea medicamentelor pe care le vând în lista medicamentelor pentru care plătesc contribuția, cunoscând prețurile maximale ale medicamentelor, precum și influența maximă a adaosurilor ce pot fi practicate de subiecții care se interpun în circuitul comercial al medicamentelor compensate, rezultă că și-au asumat că vor plăti o contribuție raportată nu doar la prețul de producător.

În acest cadru legal este la aprecierea deținătorilor autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor negocierea de adaosuri cât mai mici cu intermediarii, cu consecința plății unei contribuții într-un cuantum cât mai redus (a se vedea și Decizia nr. 92 din 1 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 9 iulie 2018, paragraful 31). De asemenea, prin Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 4 iunie 2020, paragrafele 20 și 22, Curtea a arătat că dispozițiile criticate prevăd într-un mod lipsit de echivoc că deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor sunt încunoștințați de cuantumul tuturor elementelor care stau la baza calculării procentului "p", reglementat prin art. 3 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011.

Prin urmare, întrucât subiecții de drept vizați își pot adapta conduita în funcție de ipoteza normei juridice criticate (Decizia nr. 268 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 1 iulie 2014, paragraful 33, și Decizia nr. 394 din 4 iulie 2023, precitată), Curtea observă că pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5) și ale art. 31 alin. (1) din Constituție nu poate fi reținută.

32. De asemenea, Curtea a statuat că datele comunicate de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, potrivit prevederilor art. 5 alin. (7) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011, pot fi contestate de către deținătorii autorizațiilor de punere pe piață a medicamentelor în termen de 10 zile calendaristice din ziua comunicării datelor, iar depunerea contestațiilor nu suspendă obligația de plată a contribuției trimestriale datorate. Contestațiile vor avea ca obiect datele aferente trimestrului pentru care au fost comunicate, potrivit art. 5 alin. (7) și vor fi soluționate prin emiterea unui act administrativ, comunicat contestatarilor în termen de 30 de zile de la data înregistrării acestora, iar, potrivit art. 6 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 77/2011, ulterior comunicării actului administrativ sau la expirarea termenului de 30 de zile, prevăzut la alin. (2) al aceluiași art., contestatarul se poate adresa instanței de contencios administrativ potrivit prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare. Față de această împrejurare, prin Decizia nr. 475 din 17 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 12 noiembrie 2019, paragrafele 23 și 28, Curtea a constatat că nu pot fi reținute criticile de neconstituționalitate raportate la normele fundamentale privind accesul liber la justiție, dreptul la apărare și dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, astfel că pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 21 alin. (3) și ale art. 24 din Constituție nu poate fi reținută.

33. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului justei așezări a sarcinilor fiscale, instituit de art. 56 alin. (2) din Constituție, prin Decizia nr. 92 din 25 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 474 din 4 iunie 2020, paragrafele 17-19, Curtea a reținut că taxa clawback este o taxă stabilită potrivit prevederilor art. 139 din Constituție, a cărei reglementare a fost determinată de un interes public general, respectiv pentru asigurarea accesului neîntrerupt al populației la medicamente cu și fără contribuție personală acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naționale de sănătate, iar pentru realizarea unui just echilibru între interesul general și drepturile particularilor vizați prin reglementarea criticată, în considerarea regimului juridic distinct al deținătorilor de autorizații de punere pe piață a medicamentelor, a fost stabilită și forma de calcul al acestei contribuții.

De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că un stat contractant, mai ales atunci când elaborează și pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiția existenței unui "just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2006, pronunțată în Cauza Stere și alții împotriva României, paragraful 50). Astfel, legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales a celor sociale și economice, de o marjă de apreciere pentru a se pronunța atât asupra existenței unei probleme de interes public care necesită un act normativ, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a acestuia, care să facă "posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc" (Decizia din 4 septembrie 2012, pronunțată în Cauza Dumitru Daniel Dumitru și alții împotriva României, paragrafele 41 și 49).

Considerentele antereferite sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, astfel că pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 56 alin. (2) din Constituție nu poate fi reținută. De altfel, prin Decizia nr. 475 din 17 septembrie 2019, precitată, paragraful 23, Curtea a reținut că măsurile instituite prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2011 sunt tocmai o transpunere a celor statuate în conținutul Legii fundamentale cu privire la garantarea dreptului la ocrotirea sănătății, astfel că legitimitatea măsurilor instituite prin actul normativ criticat își are fundamentul în prevederile constituționale.”

Ca urmare, modalitatea în care a răspuns prima instanță acestei critici nici nu omite soluționarea fondului, nici nu relevă o nemotivare și nici o aplicare greșită a legii, acest prim motiv de recurs fiind nefondat.

IV.2.3.Prin pronunțarea sentinței recurate, prima instanță a interpretat în mod nelegal principiul transparenței administrației publice, principiul certitudinii fiscale și principiul legalității, precum și dispozițiile art. 43 alin. (2) și 65 alin. (2) din Vechiul C.proc.fisc. - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Criticile recurentei se subsumează ideii de imposibilitate de determinare a modalității de calcul a procentului „p", având în vedere că în Ordin și apoi în actele de impunere subsecvente se evidențiază valoarea procentului „p" valoarea CTt și valoarea Bat, fără să se evidențieze însă și consumul efectiv de medicamente decontate și valorile acestui consum comunicat de fiecare casă județeană de asigurări sociale de sănătate către CNAS.

În aceste condiții, necunoscând valorile la care s-a raportat CNAS în determinarea procentului „p" și a valorii „CTt" în calculele sale, recurenta este în imposibilitate de a verifica corectitudinea acestora, deci de a determina însăși taxa clawback, în conformitate cu art. 5 alin. (3) din OUG nr. 77/2011, neputând să verifice dacă taxa aplicată de Autoritate reflectă sau nu realitatea activității recurentei de pe piața pharma.

În plus, astfel cum a arătat și prin cererea de chemare în judecată, este de menționat și faptul că datele publicate pe pagina de internet a CNAS pentru trimestrul IV al anului 2013, contrar celor susținute de CNAS în răspunsul la plângerea prealabilă, nu pot clarifica situația consumului de medicamente aferent Recurentei în trimestrul IV al anului 2013, cât timp pretinsa „centralizare a valorilor consumului de medicamente aferentă T4_2013" s-a făcut la un nivel de detaliu ce nu permite fiecărui DAPP în parte să verifice corectitudinea datelor ce i-au fost comunicate pentru acel trimestru.

Aspectele invocate de reclamantă legate de necesitatea asigurării posibilității verificării corectitudinii datelor comunicate de intimata-pârâtă prin notificarea atacată sunt juste, dar cât timp chiar baza concretă a legislației a fost supusă mecanismului verificării constituționale, orice critică care atinge acest aspect atacă implicit natura constituțională a normelor.

Statelor le-a fost recunoscut dreptul de a percepe impozite sau alte contribuții, dispunând în materie fiscală de o mare marjă de acțiune cu privire la mijloacele pe care pot să le utilizeze în acest scop, aparținând autorităților naționale competența să decidă perceperea de impozite, alte taxe sau contribuții, potrivit aprecierii necesităților politice, economice și sociale. Statele trebuie să dispună de o amplă latitudine privitoare la măsurile pe care le adoptă în domeniile economice și sociale deoarece, datorită cunoașterii directe a societății și a nevoilor sale autoritățile naționale se găsesc, în principiu, în situația de a aprecia mult mai adecvat decât judecătorul internațional ce înseamnă, în asemenea materii, imperativele de utilitate publică, afară dacă aprecierea lor ar fi lipsită de orice bază rezonabilă (a se vedea CEDO, cauza Stec și alții c. Regatul Unit, 12 aprilie 2006, §51).

Or, în cauza de față, nu se poate considera că ar exista o apreciere a autorității statale lipsită de orice justificare obiectivă și rezonabilă sub aspectul contribuției în discuție, din moment ce reglementarea își găsește rațiunea în necesitatea asigurării unui acces neîntrerupt al populației la medicamentele cu și fără contribuție personală acordate în ambulatoriu, în cadrul programelor naționale de sănătate, precum și în unitățile sanitare cu paturi, pe fondul nevoii implementării unui sistem de contribuție sustenabil pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanțare a sistemului public de sănătate în vederea asigurării asistenței medicale a populației, după cum se arată în expunerea de motive a O.U.G. nr.77/2011.

Reclamanta susține fără temei că lipsa unei asemenea obligații echivalează cu o lipsă a unui control efectiv de legalitate și temeinicie al actului administrativ (care ar contraveni Legii nr. 554 /2004). În contenciosul administrativ se analizează motivele de nelegalitate expuse prin cererea de chemare în judecată la adresa actului administrativ, iar reclamanta nu a indicat în mod expres care sunt elementele legale obligatorii ale notificării care lipsesc în concret și pe care reclamanta le contestă ca atare și care au pus-o în imposibilitatea de a cunoaște voința manifestată de CNAS în cuprinsul actului administrativ și, respectiv, de a-si formula apărarea corespunzătoare. Din cuprinsul notificării contestate rezultă că CNAS a comunicat reclamantei acele elemente de fapt și de drept prevăzute de lege, respectiv valoarea procentului „p" și valoarea consumului de medicamente aferent trimestrului în litigiu, conform anexei la notificare.

Înalta Curte reține că formula de calcul a taxei clawback conține și alte variabile, prin raportare la fiecare reglementare legală în parte (procentul "p", indicatorii CTt, BAt, Vit, Vitr, VTt, VTtr etc.) ce conduc la concluzia că taxa aplicată este una globală, și nu individuală, raportată la un bun anume, care ar fi supus impozitării atât la momentul punerii în vânzare, cât și la momentul consumului.

În Deciziile nr. 344/2013, nr. 668/2014 și nr. 144/2015, Curtea Constituțională a statuat că „taxa de clawback este o taxă parafiscală, stabilită potrivit prevederilor art. 139 din Constituție, în virtutea cărora «Impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege». Așadar, taxele parafiscale reprezintă o categorie distinctă, specială de venituri care sunt legal dirijate în beneficiul instituțiilor și/sau organismelor cărora statul consideră oportun să le asigure realizarea, pe această cale, a unor venituri complementare”.

Principiul dublei impuneri se prezumă a fi fost respectat de legiuitor prin însăși formula de calcul și prin definirea fiecărui indicator pe baza cărora se determină taxa aplicată în mod global. Ca urmare, și acest motiv de casare este nefondat.

Mai mult, procentul „p" se aplică valorii consumului centralizat de medicamente aferente unui DAPP pentru un trimestru. Reclamantei îi revenea sarcina probei pentru a dovedi eroarea intervenită, respectiv care dintre medicamente nu era inclus în programele naționale de sănătate pentru a beneficia de compensare. Or, o atare probă nu a fost făcută.

De asemenea, în legislația specifică există prevederi clare referitor la modul de raportare a datelor privind consumul centralizat trimestrial de medicamente de către furnizorii de servicii medicale. Prin urmare, baza de calcul a contribuției trimestriale se stabilește potrivit OUG nr. 77/2011 în funcție de raportările furnizorilor de servicii medicale (farmacii, unități sanitare cu paturi și centre de dializă) către casele de asigurări de sănătate. Principiul dublei impuneri se prezumă a fi fost respectat de legiuitor prin însăși formula de calcul și prin definirea fiecărui indicator pe baza cărora se determină taxa aplicată în mod global; astfel, și acest motiv de recurs este nefondat.

IV.2.4.Motivul de recurs referitor la încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (6) 15 și 20 C.proc.civ. (motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5. și 8. C.proc.civ.)

Recurenta a susținut că prima instanță nu a pus în dezbatere, conform art. 20 C. proc. civ., eventualele erori pe care le-a constatat în cadrul raportului de expertiză depus la dosarul cauzei, astfel că a fost privată de dreptul de a prezenta un punct de vedere anterior pronunțării soluției în primă instanță cu privire la eventualele erori identificate de instanță, fiind încălcate principiile contradictorialității și oralității, prevăzute de art. 14 și 15 C.proc.civ; prima instanță, însă, a efectuat calculul relevant pentru temeinicia/netemeinicia acțiunii din prezentul dosar, fără nicio consultare prealabilă a părților, principiile de drept procesual civil fiind înfrânte prin conduita nelegală a primei instanțe.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de recurs se află în imposibilitate legală de a cenzura aspectele de temeinicie ale sentinței, or, aceste critici ale recurentei ating și chestiuni legate de modalitatea de apreciere a probatoriului.

Astfel, recurenta critică raționamentul logico-juridic în urma căruia prima instanță a înțeles să aprecieze concludența raportului de expertiză sau a calculului făcut de expertul judiciar, aspect care reprezintă exclusiv o chestiune de temeinicie.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere și faptul că, în speță, proba cu expertiză tehnică a fost admisă la solicitarea reclamantei, expertul fiind solicitat să-și fundamenteze constatările și concluziile pe documente și prevederi legale indicate în concret.

Câtă vreme rolul judecătorului nu este acela de a dispune, din oficiu, administrarea de probe, ci acela ca, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, să afle adevărul, păstrându-și imparțialitatea, nu se poate reține încălcarea vreunei reguli procedurale care să poată fi analizată în fața instanței de recurs (principiul contradictorialității, precum și celelalte principii procesuale, printre care și cele privind disponibilitatea, dreptul la apărare, egalitatea părților, inclusiv în plan probator, precum și obligația de a veghea la respectarea dispozițiilor legale cu ocazia soluționării pricinii deduse judecății fiind toate îndeplinite de instanță).

Astfel, aspectele invocate de recurentă reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico-juridice prezentate de judecătorul fondului în susținerea soluției pronunțate și care vizează maniera de interpretare a forței probante a probei cu expertiză, doar componente ale procesului deliberativ ce stă la baza pronunțării hotărârii judecătorești adoptate și care reprezintă o valență a principiilor iura novit curia si da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, desfășurat în scopul aflării adevărului, care se realizează la momentul deliberării, deci, evident, ulterior închiderii dezbaterilor. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse din probatoriul administrat se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe și reținerea altora, ca urmare a unor raționamente logice și aparține doar instanței.

Totodată, Înalta Curte reține că un astfel de proces al "judecății" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătorești, care reprezintă în esență (astfel cum a reținut și Curtea Constituțională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică și justifică soluția și reprezintă o garanție că rezultatul judecății este expresia deliberării, în mod esențial sub aspectul conținutului.

Pe cale de consecință, cât timp nu se poate reține încălcarea vreunui principiu procedural, raportul de expertiză ca atare fiind comunicat pățrilor care au avut posiblitatea de a lua cunoștință de conținutul său și de a invoca orice aspect relevant și câtă vreme nu există o obligație a judecătorului fondului de a pune în discuția contradictorie a părților componentele silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată, nu se poate constata caracterul fondat al susținerilor recurentei.

IV.2.5.Recurenta a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) (2) și (7) C.proc.civ., raportate la art. 250 337 și 338 alin. (1) C.proc.civ. -motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5. și 8. C.proc.civ.

Recurenta a arătat că efectul conduitei nelegale a primei instanțe sub aspectele prezentate anterior se răsfrânge automat și asupra sentinței pronunțate de aceasta, care nu are un temei legal, nefiind fondată pe probe, ci pe simple aprecieri ale instanței neverificabile (pentru că reprezintă chestiuni tehnice pentru care instanța a încuviințat proba cu expertiza) și cu privire la care recurenta nu a putut prezenta un punct de vedere. Așadar, aprecierile instanței reprezintă chestiuni tehnice, de o complexitate ridicată, care, pe lângă faptul că nu au fost puse în discuția părților, s-au întemeiat pe o interpretare nelegală a art. 3 și 5 alin. (7) din OUG nr. 77/2011, conducând în mod automat la o respingere nelegală a cererii de chemare în judecată a recurentei, deci la o sentință nelegală, ce se impune a fi casată de către instanța de recurs.

Pentru argumentele pe larg expuse în cadrul motivului de recurs anterior, și acest motiv este nefondat.

IV.2.6.Recurenta a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 3 și 5 alin. (7) din OUG nr. 77/2011 (art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.)

Înalta Curte constată că și acest motiv de casare tinde să critice temeinicia sentinței, din perspectiva modalității de evaluare în cadrul probatoriului administrat a concluziilor raportului de expertiză judiciară efectuată în cauză; or, o asemenea susținere nu se încadrează în motive de nelegalitate; faptul că prima instanță ar fi efectuat un calcul eronat reprezintă, așa cum s-a arătat mai sus, un aspect de evaluare a probatoriului, iar nu de nelegalitate. Ca urmare, și acest motiv de recurs este nefondat.

IV.3.Temeiul procesual al soluției date recursului

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Respinge cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, astfel cum a fost formulată de recurenta – reclamantă A S.R.L., ca nefondată.

Respinge recursul formulat de reclamanta A S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 204 din 21 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal-veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 5 noiembrie 2024.