Unjustified visa refusal need not exhaust preliminary complaint; appeal allowed and remanded.

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara la data de 17.07.2024, contestatoarea A S.R.L. în contradictoriu cu intimatul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General Pentru Imigrări - Directia Migrație - Biroul Pentru Imigrări Arad, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea actului emis de către pârâtă și obligarea pârâtei de a emite un nou act privind soluționarea favorabila a cererii de acordare a avizului de angajare pentru cetățeanul străin.

2. Hotărârea instanței de fond

Prin Sentința civilă nr. 569 din 16 septembrie 2024, Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de contestatoarea A S.R.L., ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinței civile nr. 569 din 16 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A S.R.L. În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, reclamanta susține în esență că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegala raportat la împrejurarea că prima instanța a respins cererea ca inadmisibilă pentru lipsa procedurii prealabile.

În opinia recurentei-reclamante, din dispozițiile legale ale art. 7 alin. (1) coroborat cu art. 7. alin. (5) și art. 2 alin. (2) din Legea 554/2004 reiese că obiectul cauzei îl reprezintă refuzul nejustificat al autorității de a soluționa cererea unei persoane vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe, pentru care nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și raportat la prevederile legale din materia supusă verificării, Înalta Curte reține că recursul este fondat, în limitele și în considerarea celor în continuare arătate.

Argumente de fapt și de drept relevante

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanta A S.R.L. cu o cerere prin care a solicitat anularea actului emis de către pârâtă și obligarea pârâtei de a emite un nou act privind soluționarea favorabila a cererii de acordare a avizului de angajare pentru cetățeanul străin.

Reclamanta se consideră vătămată întrucât, în soluționarea cererii sale, Serviciul pentru Imigrări al județului Arad a emis actul nr. 5473588/SIAR/GMI din 11.04.2024 prin care a procedat la refuzul eliberării avizului de angajare solicitat, motivat de neîndeplinirea condițiilor legale.

Prin sentința recurată, s-a admis excepția inadmisibilității și s-a respins acțiunea ca inadmisibilă, pentru lipsa plângerii prealabile, instanța de fond apreciind că anterior formulării cererii de chemare în judecată, reclamanta avea obligația să formuleze o cerere de revocare a actului administrativ individual reprezentat de actul administrativ nr. 5473588/SIAR/GMI din 11.04.2024 prin care pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Serviciul pentru Imigrări al județului Arad a respins cererea de acordare al avizului de muncă, iar în ipoteza respingerii cererii/nesoluționării cererii în termenul legal de 30 zile, avea posibilitatea să sesizeze instanța de contencios administrativ în condițiile art. 8 din Legea 554/2004.

Înalta Curte nu împărtășește soluția și raționamentul juridic al instanței de fond, referitor la necesitatea îndeplinirii procedurii prealabile.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h, poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”

Așadar, dreptul la acțiune este recunoscut de legea contenciosului administrativ în favoarea persoanelor vătămate nu doar în ceea ce privește un act administrativ tipic, ci și în privința actului administrativ asimilat, cum este refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, reținând că prevederile art. 2 alin. (1) lit. i din Legea nr. 554/2004 definesc acest refuz drept „exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”.

În cauză, se constată că litigiul dedus judecății a fost determinat de refuzul autorității pârâte, apreciat ca nejustificat de către recurenta-reclamantă, de a soluționa favorabil cererea sa, având ca obiect eliberarea avizului de angajare solicitat.

Deși atât actele administrative tipice, cât și actele administrative asimilate (refuzul nejustificat și „tăcerea administrativă”) sunt supuse controlului contenciosului administrativ, există și anumite diferențe de ordin procedural în ceea ce privește solicitările adresate instanțelor de judecată de către persoanele vătămate.

Astfel, în cazul nesoluționării în termenul legal a unei solicitări („tăcerea administrativa”) nu se poate vorbi de un înscris supus anulării, iar în cazul refuzului nejustificat, deși există un înscris ce conține exprimarea explicită a autorității de a nu soluționa favorabil cererea, valabilitatea acestuia este analizată în cadrul acțiunii prin care persoana vătămată solicită obligarea autorității la efectuarea prestației ce i-a fost refuzată.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004:

„(1) Înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual care i se adresează trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Pentru motive temeinice, persoana vătămată, destinatar al actului, poate introduce plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. (...)

(5) În cazul acțiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenția Națională a Funcționarilor Publici, al celor care privesc cererile persoanelor vătămate prin ordonanțe sau dispoziții din ordonanțe sau al acțiunilor îndreptate împotriva actelor administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice, precum și în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) și la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă.”

Având ca reper aceste dispoziții legale, în contextul factual expus, Înalta Curte reține că procedura prealabilă a fost concepută în dreptul administrativ ca o cale ce poate oferi persoanei vătămate posibilitatea de a obține rezolvarea diferendului prin recunoașterea dreptului sau a interesului legitim vătămat mai rapid, fără mijlocirea instanței, iar nu ca un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiție, cu atât mai mult cu cât un refuz nejustificat presupune faptul că emitentul actului are cunoștință de pretenția ridicată de către persoana ce se consideră vătămată.

Astfel fiind, cum obiectul cauzei deduse judecății vizează un refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, îndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din Legea nr. 554/2004 nu reprezintă o condiție obligatorie pentru ca partea să acceadă la procedura judecătorească și nu poate reprezenta un fine de neprimire al acesteia.

Prin urmare, având în vedere că prin cererea de chemare în judecată recurenta-reclamantă a solicitat ca instanța să constate și să sancționeze refuzul pretins nejustificat de soluționare a cererii sale, Înalta Curte apreciază că soluția de respingere a acțiunii ca fiind inadmisibilă, fără a se mai păși la cercetarea fondului cauzei, este greșită, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind întemeiate sub acest aspect.

În consecință, întrucât nu a fost soluționat fondul cauzei și pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite recursul formulat de reclamanta A S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 569 din 16 septembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara – Secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.