Inadmissibility of annulment appeal against foreign judgment recognition in prisoner transfer procedure.

Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 182/F din 30 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. X/2/2024, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și, în baza art. 166 alin. (3) teza I și alin. (6) lit. a raportat la art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a fost recunoscută sentința penală nr. T 20230049 din 12.06.2024, pronunțată de Curtea Coroanei Canterbury, definitivă și executorie și s-a dispus transferarea persoanei condamnate A (CNP (...) ) într-un penitenciar din România pentru executarea pedepsei de 11 ani și 3 luni de închisoare, aplicată prin sentința penală menționată.

S-a dedus din pedeapsă perioada de la 07.12.2023, la zi.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii definitive a sentinței.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel persoana transferabilă A.

Prin decizia penală nr. 315/A din din 21 noiembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală, în dosarul nr. X/2/2024, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana transferabilă A împotriva sentinței penale nr. 182/F din 30 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. X/2/2024.

Împotriva acestei din urmă decizii a formulat contestație în anulare condamnatul A, invocând cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. a C.proc.pen.

Prin motivele formulate, în esență, contestatorul A a arătat că se află în stare de deținere într-un penitenciar din Marea Britanie și era imperaativ să fie citat și audiat în dosarul nr. X/2/2024 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care a fost pronunțată decizia atacată. În situația în care ar fi fost citat, și-ar fi angajat și un apărător ales care să îi reprezinte interesele.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a contestației în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 431 C.proc.pen., Înalta Curte constată următoarele:

Contestația în anulare este calea extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestația în anulare este o cale de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii, anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părților sau persoanei vătămate, ori a celor referitoare la instanța de judecată.

Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestației în anulare se urmărește, pe de o parte, respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanța de judecată).

Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri: a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate; b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; c) când hotărârea din apel a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; d) când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; e) când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; f) când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; g) când ședința de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; h) când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Conform dispozițiilor art. 431 C.proc.pen., contestația în anulare este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanța examinând admisibilitatea în principiu a cererii, înainte de a se pronunța pe fondul contestației.

În această etapă procesuală, se verifică îndeplinirea condițiilor de admitere în principiu a contestației în anulare, care rezultă din dispozițiile art. 426 art. 427 art. 428 și art. 431 alin. (2) C.proc.pen. Astfel, instanța examinează dacă cererea de contestație în anulare privește hotărâri penale definitive, dacă este introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute de art. 426 C.proc.pen. și dacă în sprijinul contestației sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.

Referitor la condiția ca cererea să fie introdusă de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, se observă că prezenta contestație în anulare a fost transmisă instanței, prin e-mail, de către B (adresă e-mail „x@mail.ru”), fără să fie atașată dovada calității de reprezentant pentru persoana transferabilă A. Cu toate că citația emisă pe numele apelantului a fost transmisă, pe e-mail, în atenția persoanei care a transmis instanței prezenta contestație în anulare, respectiv doamnei B, cu mențiunea de a depune împuternicirea sau procura pentru formularea căii de atac, nu a fost transmis un astfel de document la dosar.

În privința condiției ca hotărârea împotriva căreia este declarată calea de atac să fie susceptibilă de a fi atacată cu contestație în anulare, se observă că, prin decizia penală atacată (nr. 315/A din din 21 noiembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală, în dosarul nr. X/2/2024), a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana transferabilă A împotriva sentinței penale nr. 182/F din 30 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în dosarul nr. X/2/2024, iar prin această din urmă hotărâre a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și, în baza art. 166 alin. (3) teza I și alin. (6) lit. a raportat la art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, a fost recunoscută sentința penală nr. T 20230049 din 12.06.2024, pronunțată de Curtea Coroanei Canterbury, definitivă și executorie și s-a dispus transferarea persoanei condamnate A (CNP (...) ) într-un penitenciar din România pentru executarea pedepsei de 11 ani și 3 luni de închisoare, aplicată prin sentința penală menționată.

Obiectul procedurii privind transferarea persoanelor condamnate, deținute în state terțe, în vederea executării pedepsei sau a măsurii privative de libertate într-un penitenciar sau unitate sanitară din România, reglementată de art. 140 și următoarele din Legea nr. 302/2004, îl constituie verificarea condițiilor prevăzute la art. 142 din Legea nr. 302/2004 și, în cazul în care sunt îndeplinite, punerea în executare a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent. În această procedură, instanța examinează hotărârea judecătorească străină, verifică lucrările dosarului și, în baza celor constatate, pronunță una dintre următoarele soluții: a) dispune, prin sentință, recunoașterea și executarea pedepsei aplicate de instanța străină; b) în cazul în care natura sau durata pedepsei aplicate de instanța străină nu corespunde cu natura sau durata pedepsei prevăzute de legea penală română pentru infracțiuni similare: (i) adaptează, prin sentință, pedeapsa privativă de libertate aplicată de instanța străină, potrivit alin. (7) și (8) sau, atunci când adaptarea nu este posibilă, (ii) stabilește și aplică, prin sentință, pedeapsa pentru infracțiunea săvârșită; c) dispune, prin sentință, respingerea cererii de recunoaștere și executare în România a hotărârii judecătorești străine.

Statul solicitat nu are competența de a statua asupra legalității ori temeiniciei soluției de condamnare, ci doar de a evalua compatibilitatea acestei hotărâri cu normele interne și, eventual, de a adapta dispozițiile hotărârii autorităților străine atunci când este cazul.

Drept urmare, hotărârea atacată, prin care instanța română a dispus executarea în România a pedepsei aplicate de autoritățile judiciare din Marea Britanie, nu este susceptibilă de a fi atacată cu contestație în anulare potrivit art. 426 și următoarele C.proc.pen.

În același sens este și jurisprudența instanței supreme: „(...) hotărârea străină de condamnare nu poate fi atacată cu contestație în anulare în fața instanțelor române, întrucât din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 156 raportat la art. 139 alin. (2) din Legea nr. 304/2002, rezultă fără echivoc că statul de condamnare este cel care păstrează prerogativa căilor de atac îndreptate împotriva fondului hotărârii definitive, statului de executare recunoscându-i-se doar posibilitatea de a dispune asupra aspectelor ce țin exclusiv de executarea acesteia după transfer. Aceasta întrucât, așa cum în procedura de recunoaștere reglementată de Legea nr. 302/2004, statul de executare nu are nicio competență de a statua asupra legalității ori temeiniciei soluției de condamnare, ci doar de a evalua compatibilitatea acestei hotărâri cu normele interne și adaptând dispozițiile hotărârii autorităților străine atunci când este cazul, cu atât mai mult aceluiași stat de executare nu i-ar putea fi recunoscute, în procedura contestației în anulare, prerogative suplimentare de repunere în discuție a legalității soluției.

O atare constatare, respectiv că hotărârea atacată nu este o hotărâre de condamnare, ci de recunoaștere a unei condamnări stabilite de o autoritate judiciară străină, atrage inadmisibilitatea cererii formulate și face inutilă examinarea celorlalte condiții de admisibilitate prevăzute în mod expres de art. 431 alin. (2) C. proc. pen..” (Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr. 161/A/2022).

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare declarată de contestatorul A împotriva deciziei penale nr. 315/A din 21 noiembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr. X/2/2024.

Conform prevederilor art. 275 alin. (2) C.proc.pen., va fi obligat contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Potrivit dispozițiilor art. 275 alin. (6) C.proc.pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 720 lei, va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare declarată de contestatorul A împotriva deciziei penale nr. 315/A din 21 noiembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr. X/2/2024.

Obligă contestatorul la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 720 lei, rămâne în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2024.