Appeal against revision denial fails; res judicata triple-identity and procedural timing bar director-liability challenge.

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2024

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea recurată

Prin decizia civilă nr. 2656 din 8 decembrie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2022 s-a respins cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 211/A din 28 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă.

Instanţa de revizuire a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nefiind îndeplinită condiţia hotărârilor definitive potrivnice, care presupune existenţa triplei identităţi de elemente care definesc cele două pricini şi nici nu s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum este acesta reglementat de dispoziţiile art. 431 din C. proc. civ.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, revizuentul A. a formulat recurs înregistrat la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2024.

Prin memoriul de recurs, recurentul-revizuent invocă incidenţa în cauză a motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 7 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii de revizuire.

Prin cererea de recurs, recurentul a solicitat anularea în parte a deciziei nr. 211/A din 28 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea în ceea ce priveşte menţinerea sentinţei nr. 1085/F din 08 noiembrie 2018 a Tribunalului Bihor pentru suma de 3.088.983 RON şi admiterea apelului formulat de recurent în dosarul nr. x/2014 în sensul respingerii în totalitate a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a recurentului formulate de B., în calitate de lichidator judiciar al C. S.R.L.

Recurentul invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. arătând că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Susţine că prin hotărârea atacată s-a reţinut atât faptul că poate fi exercitată calea de atac a revizuirii atunci când există două hotărâri potrivnice care încalcă autoritatea de lucru judecat, dar şi că se poate invoca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat numai în procesele pornite după modificarea din 2018, cu toate că înainte de această modificare, legea nu limita cazurile în care ultima hotărâre potrivnică se poate anula.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul învederează că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, în ceea ce priveşte inexistenţa vinovăţiei, a soluţiei pronunţate în dosarul penal nr. x/2014 şi a celei pronunţate în cadrul dosarului nr. x/2016

3. Procedura de filtrare a recursului

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 12 august 2014, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, începând cu 21 decembrie 2018.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin care s-a concluzionat în sensul că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 10 iunie 2024, completul de filtru a analizat raportul şi a dispus comunicarea acestuia către părţi. Raportul a fost comunicat părţilor, conform dovezilor ataşate la filele x ale dosarului.

Părţile nu au formulat punct de vedere la raport.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători

Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constată că este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de o secţie civilă a Înaltei Curţi prin care a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Nu poate fi reţinut motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât instanţa de revizuire a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de revizuire.

Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că instanţa de revizuire a arătat argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul deciziei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Înalta Curte constată că în cadrul cererii de recurs, se invocă, în fapt, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Criticile recurentului cu privire la greşita apreciere de către instanţa de revizuire a incidenţei art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. referitoare la respingerea ca inadmisibilă a cererii de revizuire pot fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de către autorul recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă este conformă dispoziţiilor procedurale incidente.

Revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătoreşti definitive care se vădeşte a fi greşită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunţarea acesteia, motivele fiind expres şi limitativ prevăzute de lege, impunând pentru fiecare parte, îndeplinirea unor condiţii specifice.

Conform dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: "există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Înalta Curte reţine că invocarea acestui motiv de revizuire presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, ceea ce presupune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele două procese; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se solicite anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeaşi pricină, având aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat - interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 din C. proc. civ. "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Aşadar, instituţia juridică a revizuirii este indisolubil legată de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat.

Trebuie subliniat că, în cauză, în raport de data la care a început procesul în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat(12 august 2014) nu sunt aplicabile modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310 din 17 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18 decembrie 2018, deci nici forma modificată a art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. referitoare la încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat prin care a fost extinsă sfera de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 24 din C. proc. civ., dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, iar potrivit art. 27 din C. proc. civ., hotărârile rămân suspuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Or, în cauză, procesul în care s-a pronunţat hotărârea supusă revizuirii a început la data de 12 august 2014, anterior modificărilor legislative prin care a fost extinsă sfera de aplicare a motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Aşadar, în cauză, în raport cu data începerii procesului este incidentă forma art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. coroborat cu art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. din cuprinsul cărora se înţelege că pe calea revizuirii putea fi sancţionată doar situaţia de încălcare a autorităţii de lucru judecat în manifestarea sa de excepţie procesuală, care presupune, prin ipoteză ca două litigii identice ca părţi, obiect şi cauză să fie soluţionate diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Susţinerea în sensul că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) şi raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reţinută.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior. Numai că, mai departe – se înţelege din conţinutul normativ al art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 310/2018 – legiuitorul nu a înţeles să soluţioneze pe calea revizuirii circumscrisă cazului prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. decât cazul de contrarietate a hotărârilor în dispozitive, ce corespunde cazului de încălcare a autorităţii de lucru judecat sub aspect negativ (în manifestarea sa de excepţie procesuală care presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între cauzele soluţionate prin hotărârile pretins contrare), aspect dedus din consacrarea unicei soluţii puse la dispoziţia instanţei ce judecă revizuirea, aceea a anulării celei din urmă hotărâri, aşa cum corect a observat şi prima instanţă.

A valida punctul de vedere al recurentului, în sensul de a apela la dispoziţiile art. 513 alin. (4), art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. pentru a soluţiona pe calea revizuirii şi un pretins caz de încălcare a autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv (în considerente) în legătură cu o hotărâre pronunţată într-un litigiu început anterior Legii nr. 310/2018 înseamnă a deschide căi extraordinare de atac acolo unde legiuitorul nu a făcut-o, revizuirea constituind o cale extraordinară de atac de retractare permisă pentru cazuri şi motive limitativ prevăzute în lege, care sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Se reţine că, în cauză, revizuentul a solicitat revizuirea deciziei nr. 211/2022-A din 28 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Oradea – secţia a II-a civilă prin care a fost menţinută sentinţa civilă nr. 1085/F/2018 din 8 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bihor – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, pe care a apreciat-o a fi potrivnică deciziei nr. 2505 din 5 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal şi soluţiei din dosarul penal nr. x/2014, rămasă definitivă.

Efectuând propria analiză a celor două hotărâri pretins potrivnice, Înalta Curte constată că decizia nr. 2505 din 5 mai 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, indicată ca având autoritate de lucru judecat, nu a fost pronunţată în cadrul unui proces care să fi avut acelaşi obiect ca şi cel în care a fost pronunţată decizia a cărei revizuire s-a solicitat.

Astfel, în primul litigiu, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună: anularea deciziei nr. 254/14 octombrie 2014 de angajare a răspunderii solidare în situaţia atragerii răspunderii solidare prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, constatând că aceasta este netemeinică şi anularea deciziei nr. 17 din 21 aprilie 2016, prin care a fost soluţionată contestaţia formulată împotriva deciziei nr. 254 din 14 octombrie 2014.

În cel de-al doilea litigiu, finalizat prin hotărârea a cărei anulare s-a solicitat, reclamantul Cabinet Individual de Insolvenţă B., în calitate de lichidator judiciar al debitoarei C. S.R.L., a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a pârâţilor D., A. şi A., în temeiul art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în faza procesuală a apelului fiind schimbată în parte sentinţa civilă nr. 1085/F/2018 din 8 noiembrie 2018 a Tribunalului Bihor – secţia a II-a civilă, în sensul că s-a diminuat cuantumul sumei la care a fost obligat pârâtul A., de la suma de 6.972.929 RON, la suma de 3.088.983 RON.

Înalta Curte, raportat la datele speţei, constată că hotărârile pretins contrare nu îndeplinesc cerinţa identităţii de obiect, prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, în cauză, cerinţa încălcării autorităţii de lucru judecat, ca premisă a promovării cu succes a revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este îndeplinită, întrucât cele două cauze în care se pretinde că s-au pronunţat hotărâri contradictorii au obiecte diferite. Or, lipsa de identitate raportată fie şi la un singur element dintre cele trei, faţă de care se apreciază autoritatea de lucru judecat, este de natură să atragă inadmisibilitatea cererii.

Aşa fiind, tripla identitate de părţi, obiect şi cauză nu este întrunită, motiv pentru care dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu sunt incidente, Înalta Curte, pentru raţiunile înfăţişate anterior, în temeiul art. 513 alin. (1), (3) şi (6) din acelaşi cod, în mod corect a respins cererea de revizuire.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de revizuire a analizat şi a respins întemeiat susţinerea revizuentului A., potrivit căreia ar fi îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a ţinut cont de autoritatea de lucru judecat, în ceea ce priveşte inexistenţa vinovăţiei, a soluţiei date în dosarul penal nr. x/2014, în cadrul căruia s-a dispus clasarea, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen.

Or, ordonanţa prin care procurorul a dispus clasarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 314 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, nu este o hotărâre pronunţată de instanţa de judecată, astfel cum este definită în art. 424 din C. proc. civ.. Hotărârea judecătorească este un act jurisdicţional căruia nu i se poate asimila ordonanţa emisă de parchet în cadrul urmăririi penale din procesul penal.

Aşadar, prin ordonanţa emisă de parchet se dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale în timpul urmăririi penale, în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi pentru atingerea scopului activităţii judiciare, spre deosebire de hotărârea judecătorească care reprezintă actul de dispoziţie al instanţei de judecată prin care se dezînvesteşte de soluţionarea dosarului civil sau penal şi este învestit cu autoritate de lucru judecat.

În acelaşi context, se reţine decizia nr. 419 din 23 iunie 2020 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 998 din 28 octombrie 2020, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. (1) teza a II-a din C. proc. pen.

În considerentele acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că ordonanţa de clasare nu are autoritate de lucru judecat, fiind un act al procurorului, iar incidenţa art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. înseamnă că fapta imputată nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, cu alte cuvinte, fapta nu constituie infracţiune, aspect care nu împiedică antrenarea altor forme ale răspunderii de natură extrapenală [patrimonială, disciplinară etc.].

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 2656 din 8 decembrie 2022 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ.