Recourse against rejection of revision of forest land occupation dispute dismissed; no identity of object or cause between cases despite prior res judicata

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2024

Asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23.01.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Garda Forestieră Râmnicu Vâlcea, Direcţia Silvică Gorj şi Ocolul Silvic Hurezani, solicitând să se dispună anularea notificării nr. x/14.10.2019 emisă de Ocolul Silvic Hurezani privind obligaţiile de redare a terenurilor forestiere în cazul depăşirii perioadei aprobate de ocupare temporară vizând terenul în suprafaţă totală de 0,4938 ha aferent obiectivului "sonda 522 (875) Bustuchin"; anularea tuturor actelor care au stat la baza notificării, respectiv a procesului-verbal de constatare/notei de constatare nr. x/2.10.2019, vizată de Garda Forestieră Rm. Vâlcea nr. x/2.10.2019; anularea răspunsului emis de Garda Forestieră Rm. Vâlcea sub nr. x/23.12.2019 în soluţionarea plângerii prealabile, răspunsuri ce au fost comunicate la 7.10.2019; obligarea Ocolului Silvic Hurezani la emiterea avizului de aprobare, începând cu 20.08.2019, a prelungirii ocupării temporare a terenului forestier în suprafaţă de 0,4983 ha aferent obiectivului, teren care este amplasat în B., u/a.54F2, din raza Ocolului Silvic Hurezani, jud. Gorj, cf documentaţiei tehnice transmisă de A. prin adresa x/19.08.2019 şi înregistrată la Ocolul Silvic Hurezani nr. x/19.08.2019; obligarea Gărzii Forestiere Rm. Vâlcea la emiterea Deciziei de aprobare începând cu 20,08.2019, a prelungirii ocupării temporare a terenului forestier aferent sondei 522 (875) Bustuchin în suprafaţă de 0,4938 ha, amplasat la B. u.a.F2, din raza Ocolului Silvic Hurezani, jud. Gorj cf. documentaţiei tehnice transmise de A. prin adresa nr. x/19.08.2019 şi înregistrată la Ocolul Silvic Hurezani cu nr. x/19.08.2019; obligarea RNP Romsilva –Direcţia Silvică Gorj să încheie contractul de închiriere cu A. începând cu 20.08.2019 pentru suprafaţa de 0,4938 ha situata în B. u.a.54F si 55 F2 din raza Ocolului Silvic Hurezani .

Prin sentinţa nr. 293 din 2 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Garda Forestieră Râmnicu Vâlcea, Direcţia Silvică Gorj şi Ocolul Silvic Hurezani, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 70 din 18 ianuarie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a a respins excepţia nulităţii recursurilor, a respins ca nefondate şi recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. S.A., şi de recurenţii-pârâţi Direcţia Silvică Gorj şi Ocolul Silvic Hurezani, împotriva sentinţei nr. 601/02.02.2021 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020.

Cererea de revizuire

Recurenta A. S.A. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 70 din 18 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, ce a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivare, a arătat că prin Decizia 70/2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ si Fiscal a fost respins ca nefondat recursul declarat de către A. împotriva sentinţei civile nr. 1301/02.02.2021, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, încălcându-se astfel efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al Deciziei 1462 pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020 în contradictoriu cu aceleaşi părţi şi având aceeaşi cauză.

Decizia recurată

Prin Decizia nr. 454 din 30 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de revizuire formulată de A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 70 din 18 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, ca inadmisibilă.

În motivare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere prevederile art. 431 din C. proc. civ., constatând, totodată, că instanţa în faţa căreia se pune în discuţie aplicarea acestui text de lege nu mai are posibilitatea de a statua în sens contrar celor dezlegate definitiv, ci doar obligaţia de a-şi însuşi modul în care a fost tranşată anterior chestiunea litigioasă.

Întrucât reclamanta A. S.A. a invocat încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat ce decurge din decizia civilă 1462/22.05.2022, instanţa a verificat parcursul dosarului nr. x/2020, în care a fost pronunţată decizia menţionată.

S-a constatat că prin Decizia nr. 1462/20.05.2022, Curtea de Apel Bucureşti a casat în parte sentinţa nr. 2261/06.04.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi rejudecând, a dispus anularea notificării nr. x/14.10.2019, emisă de Ocolul Silvic Hurezani şi a actelor care au stat la baza emiterii acesteia precum şi a răspunsului emis de Garda Forestieră Râmnicu Vâlcea sub nr. x/20.11.2019. De asemenea, a stabilit obligaţia pârâţilor de a soluţiona pe fond cererea de prelungire a ocupării temporare a terenului.

Cu privire la litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 601/2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RNP Romsilva şi a respins acţiunea, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins excepţia tardivităţii formulării cererii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Garda Forestieră Râmnicu Vâlcea, Direcţia Silvică Gorj şi Ocolul Silvic Hurezani, ca neîntemeiată.

Sintetizând, instanţa a reţinut că în primul dosar s-a dispus anularea notificării nr. x/14.10.2019, emisă de Ocolul Silvic Hurezani şi a actelor care au stat la baza emiterii acesteia precum şi a răspunsului emis de Garda Forestieră Râmnicu Vâlcea sub nr. x/20.11.2019; s-a stabilit obligaţia pârâţilor de a soluţiona pe fond cererea de prelungire a ocupării temporare a terenului.

În cel de-al doilea dosar, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RNP Romsilva şi a respins acţiunea, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia tardivităţii formulării cererii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A..

În calea de atac declarată, reclamanta a invocat mai multe motive de nelegalitate, printre altele încălcarea şi aplicarea dispoziţiilor de drept material reprezentate de art. 19. art. 39-43 din Ordinul nr. 694/2016, chestiuni analizate pe larg de instanţa de apel.

Instanţa de revizuire a concluzionat, în sensul că din analiza comparativă a celor două dosare rezultă faptul că nu există identitate de obiect şi cauză între cele două pricini, astfel că nu poate fi invocată încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, câtă vreme în cele două litigii a fost contestat refuzul prelungirii dreptului de ocupare temporară a două terenuri diferite, primul în suprafaţă de 0,572 ha aferent obiectivului Sonda 59 Bustuchin, iar cel de-al doilea în suprafaţa de 0,4938 ha.

Recursul

Împotriva acestei ultime decizii, reclamanta A. a formulat recurs, înregistrat la 05.04.2021, prin care a solicitat în principal, admiterea recursului, casarea sentinţei civile si trimiterea cauzei spre rejudecare în fond la Tribunalul Bucureşti şi, în subsidiar, admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 601/02.02.2021, rejudecarea cererii de chemare în judecata si admiterea in totalitate a acesteia.

Subsumat pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de revizuire nu a răspuns criticilor sale ci s-a limitat să redea apărările intimatelor.

Astfel, instanţa nu a analizat şi nu a ţinut cont de motivele invocate de revizuentă, care au arătat că nu numai situaţia de fapt dar şi toate înscrisurile prevederile legale şi etapele parcurse sunt identice, cu excepţia suprafeţelor de teren în discuţie.

Aşadar, pentru ambele terenuri s-a obţinut decizia de ocupare temporară a terenului din fondul forestier, au fost demarate discuţii de către recurentă pentru prelungirea deciziei încă din februarie 2019, deci cu mai mult de cinci ani înainte de termen şi a fost depusă documentaţia.

Ulterior, s-a constatat că pârâtele trebuie să actualizeze amplasamentele iar recurenta a propus plata unei chirii până la realizarea demersului de către pârâte; apoi, recurenta a depus documentaţia la mai puţin de o săptămână de la comunicarea documentelor actualizate de către pârâtă.

Ca urmare, sancţiunea achitării despăgubirilor impusă prin notificări nu poate fi aplicată întrucât acestea sunt sancţiuni civile accesorii şi nu pot fi reţinute în sarcină recurentei în lipsa unei culpe.

De altfel, recurentă a detaliat pe larg că lucrul anterior judecat în dosarul x are legătură cu soluţionarea prezentului litigiu, încât nu poate fi contrazis indiferent de calitatea soluţiei, iar aceste susţineri nu au fost analizate şi nu se regăsesc în hotărârea recurată.

A susţinut şi că Decizia nr. 70/2023 încalcă flagrant efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat al Deciziei nr. 1462/2022, redând pasaje din cuprinsul celor două hotărâri şi detaliind parcursul celor două dosare. Astfel, câtă vreme notificarea nr. x/2019 a fost emisă în temeiul acelor acte anulate definitiv prin Decizia nr. 1462/2022 şi care au stat la baza notificării nr. 6217 asupra cărora Curtea de Apel Bucureşti a stabilit cu putere de lucru judecat, recurenta apreciază că sunt întrunite pe deplin condiţiile revizuirii întemeiate în drept pe art. 509 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta a criticat decizia prin care i-a fost respinsă cererea de revizuire atât din perspectiva incidenţei pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., cât şi a pct. 8 al aceluiaşi text de lege.

Înalta Curte reţine că ceea ce se reproşează instanţei este că a încălcat prevederile art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., pentru că nu a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a Deciziei nr. 1462/2022.

Or, susţine recurenta, încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune şi identitatea suprafeţelor de teren în discuţie, ci existenta unei chestiuni tranşate într-un litigiu anterior care să aibă legătură cu soluţionarea litigiului pendinte.

Înalta Curte apreciază că motivele invocate de recurente se impun a fi analizate atât din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., întrucât se susţine că instanţa de revizuire a aplicat/interpretat greşit cerinţele de admisibilitate a cererii de revizuire privind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cât şi pct. 6 pentru lipsa motivării corespunzătoare.

Cu referire la pct. 6 al art. 488 din C. proc. civ., se reţine că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în ansamblul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

În cauză, recurenta a susţinut incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva faptului că anumite critici din revizuire nu au fost analizate.

Înalta Curte reţine că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că acţiunea este fondată, contrarietatea dintre dispozitiv şi considerente.

Din aceasta perspectivă, raportat la motivul de recurs invocat, la considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, câtă vreme prin decizia recurată instanţa a constatat că nu este întrunită condiţia prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât în cele două dosare au fost examinate două raporturi juridice distincte.

Înalta Curte observă că este necesar să se facă distincţie între motivele de nelegalitate şi argumente, de fapt şi de drept, care constituie elementele silogismului judiciar care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Se constată că în motivarea hotărârii judecătoreşti argumentele din cererea de revizuire au fost sistematizate, iar instanţa a analizat admisibilitatea cererii de revizuire, în conformitate cu art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În deplin acord cu instanţa de revizuire, Completul de 5 judecători reţine, la rândul său, că prin hotărârea a cărei anulare se solicită, instanţa a constatat că prin soluţionarea diferită a cauzelor invocate nu se poate reţine nici încălcarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat dar nici a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, pentru că nu există identitate de obiect şi cauză între cele două dosare anterior menţionate ci cel mult similaritate, aşadar nici condiţia rezolvării diferite a aceleiaşi chestiuni litigioase.

Aşa fiind, se constată că decizia recurată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, întrucât scopul motivării este acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

În sensul celor expuse, sunt edificatoare hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reţinut că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele Perez împotriva Franţei şi Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994).

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că cererea de revizuire a fost întemeiată pe motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispoziţiilor invocate, "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Invocarea normei de drept menţionate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorităţii de lucru judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În acest context, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Conform art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Aşadar, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, şi anume aceea de excepţie procesuală (conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure - din nevoia de ordine şi stabilitate juridică - evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Aplicând aceste considerente teoretice cauzei, se constată că prin cererea de revizuire, revizuenta a susţinut că Decizia nr. 70/2023 încalcă flagrant efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat al Deciziei nr. 1462/2022, cele două dosare având identitate de părţi şi cauză, efectul pozitiv al celor dezlegate definitiv prin Decizia nr. 1462/2022 impunându-se în prezentul dosar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că dosarul nr. x/2020 a avut ca obiect cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat anularea notificării nr. x/14.10.2019 emisă de Ocolul Silvic Hurezani cu privire la terenul forestier în suprafaţă de 0,5720 ha aferent obiectivului Sonda 59 Bustuchin, precum şi anularea mai multor acte administrative.

Dosarul s-a finalizat definitiv prin Decizia nr. 1462/2022, prin care s-a dispus anularea notificării şi a actelor administrative ce au stat la baza emiterii acesteia fiind obligaţi pârâţii la soluţionarea pe fond a cererii de prelungire a ocupării temporare a terenului.

În motivare, curtea a reţinut că recurentul-reclamant a formulat cererea de prelungire cu respectarea termenului şi a avut un comportament diligent, realizând toate demersurile în vederea obţinerii prelungirii dreptului de folosinţă. Faptul că, ulterior depunerii cererii şi a documentaţiei aferente, intimaţii pârâţi au stabilit necesitatea modificării documentaţiei iniţiale şi necesitatea realizării unor demersuri proprii (addendumuri la amenjările forestiere) nu constituie un aspect care să determine concluzia că cererea de prelungire nu a fost formulată cu respectarea termenului.

Totodată, curtea a constatat că cererea de prelungire nu a fost soluţionată pe fond de către intimaţii-reclamanţi care s-au limitat la a constată depăşirea termenului pentru formularea acesteia.

Pe de altă parte, dosarul nr. x/2020 a avut ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâţilor Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, Garda Forestieră Râmnicu Vâlcea, Direcţia Silvică Gorj şi Ocolul Silvic Hurezani, prin care s-a solicitat anularea notificării nr. x/14.10.2019 emisă de Ocolul Silvic Hurezani privind obligaţiile de redare a terenurilor forestiere în cazul depăşirii perioadei aprobate de ocupare temporară vizând terenul în suprafaţă totala de 0,4938 ha aferent obiectivului sonda 522 (875) Bustuchin, precum şi anularea mai multor acte administrative.

Acest litigiu s-a soluţionat prin sentinţa nr. 601/2021 rămasă definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 70/2023, reţinându-se că termenul de ocupare a terenului ce făcea obiectul Deciziei nr. 65/2009 a expirat la 20.08.2019, fără a fi avut loc prelungirea ocupării temporare de terenuri din fondul forestier naţional, fiind incidente dispoziţiile art. 41 din Ordinul nr. 694/2016.

Instanţa a reţinut că notificarea nr. x/14.10.2019 contestată în prezenta cauză a fost emisă ca urmare a expirării termenului stabilit prin Decizia nr. 65/2009, drept consecinţă a nepredării la termen a terenului forestier. Or, în lipsa vreunei prelungiri a ocupării temporare a terenului forestier, se impunea ca recurenta-reclamantă să redea terenul la termenul şi în condiţiile actului de aprobare.

De asemenea, curtea de apel a respins ca nefondate şi criticile recurentei privind greşita aplicare a Ordinului Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor pentru aprobarea Metodologiei privind scoaterea definitivă, ocuparea temporară şi schimbul de terenuri şi de calcul al obligaţiilor băneşti nr. 694/2016, respectiv art. 19, art. 39 -43.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători constată că este legală concluzia instanţei de revizuire, în sensul că în cele două dosare au fost examinate raporturi juridice distincte.

Astfel, recurenta foloseşte instalaţii de exploatare a zăcămintelor naturale, sonde diferite amplasate pe terenuri distincte. Pentru fiecare din aceste instalaţii, recurenta a depus documente în vederea prelungirii dreptului de ocupare temporară a terenului.

Or, deşi a existat un singur proces-verbal în care se făcea referire la 3 instalaţii de exploatare a zăcămintelor naturale, regularitatea depunerii documentaţiei în vederea prelungirii termenului de ocupare temporară a terenurilor s-a făcut pentru fiecare sondă în parte, rezultând deci mai multe notificări ce au fost contestate în dosare distincte.

Aşadar, împrejurarea că a existat un singur proces-verbal de constatare, cel nr. x/02.10.2019 care s-a referit la mai multe instalaţii de exploatare a zăcămintelor naturale, dar ce sunt amplasate pe terenuri distincte, nu poate fi reţinut ca un argument în sprijinul tezei unei chestiuni litigioase comune, aceasta cu atât mai mult cu cât pentru unele suprafeţe de teren nu au fost depuse în termen cererile necesare pentru prelungirea ocupării temporare.

Mai reţine Înalta Curte şi că, în şedinţa de judecată din 18 ianuarie 2023, când instanţa a rămas în pronunţare în recursul formulat în dosarul nr. x/2020, recurenta reclamantă a invocat hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2020, solicitând ca instanţa să ţină seama de dezlegările de drept din respectiva cauză.

În concluzie, se observă că în mod corect instanţa de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanţele cauzei, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători reţine că, din această perspectivă, este edificatoare jurisprudenţa CEDO în care s-a arătat, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61).

Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei.

Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […].

O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 454 din 30 ianuarie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2023.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 octombrie 2024.