Perempted appeal upheld; claim dismissal stands after failure to seek reinstatement post-stay.

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin sentinţa civilă nr. 4440/13.06.2019, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei Române, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

Împotriva sentinţei civile nr. 4440/13.06.2019 a declarat recurs reclamantul Inspectoratul General al Poliţiei Române, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 10.09.2019, sub acelaşi număr.

La data de 20.10.2019, pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs incident prin care a solicitat schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23.11.2020, instanţa a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarelor nr. x/2018 şi nr. y/2018, aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în dosarul nr. x/2018 prin decizia nr. 1887/25.03.2021, iar în dosarul nr. x/2018, prin decizia nr. 5112/28.10.2021.

Prin cererea formulată la data de 30.06.2022 şi înregistrată la data de 1.07.2022, recurentul – reclamant Inspectoratul General al Poliţiei Române a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Recurentul – pârât Ministerul Justiţiei a formulat note scrise prin care a invocat excepţia perimării.

2. Hotărârea atacată ce face obiectul prezentului recurs

Prin decizia civilă nr. 479 din 20 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia perimării, invocată de intimatul-pârât şi a constatat perimată cererea de recurs formulată de reclamantul INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE, împotriva sentinţei civile nr. 4440/13.06.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul – pârât MINISTERUL JUSTIŢIEI.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul INSPECTORATUL GENERAL AL POLIŢIEI ROMÂNE, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate

Recurentul – reclamant a susţinut că, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia perimării cererii de recurs fără a ţine cont de motivele temeinic justificate înaintate de instituţia recurenta, care nu se afla în culpă prin rămânerea cauzei în nelucrare din motive imputabile părţii timp de 6 luni, întrucât suspendarea fusese dispusă la iniţiativa instanţei de judecată, iar nu a IGPR, fiind o suspendare facultativă dispusă din oficiu, după cum prevede art. 413 alin. (1) pct. l din C. proc. civ.

Astfel, prin încheierea din 23.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a suspendat facultativ, din oficiu judecata cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarelor nr. x/2018 şi nr. y/2018, întrucât dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul acestor judecăţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat definitiv în dosarul x/2018 prin Decizia nr. 1887/25.03.2021, iar în dosarul nr. x/2018 prin Decizia nr. 5112 din 28.10.2021.

Prin urmare, ne aflăm în cazul unei suspendări facultative dispuse din oficiu de către instanţa de judecată şi nu solicitată de către una dintre părţi.

Este indiscutabil că temeiul prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. l din C. proc. civ. în vederea suspendării facultative a judecăţii are în vedere existenţa unor "chestiuni prejudiciale", a căror soluţionare ar putea avea o influenţă determinantă asupra rezolvării cauzei.

Având în vedere considerentele expuse în Decizia Î.C.C.J. nr. 2/31.01.2022 pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii şi în temeiul principiului de drept ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet consideră că instanţa de judecată care a adoptat măsura suspendării facultative a procesului pe acest temei este obligată, după pronunţarea hotărârilor de către ÎCCJ, să dispună din oficiu reluarea judecării procesului.

Într-un asemenea caz nu se poate constata, în baza art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., cu raportare la art. 413 alin. (1) pct. 1 din acelaşi cod, perimarea cererii de chemare în judecată, respectiv a căii de atac, întrucât nu se poate vorbi de rămânerea cauzei în nelucrare, din motive imputabile părţii, timp de 6 luni.

Fiind o sancţiune procesuală care tinde să lipsească de efecte actul de sesizare a instanţei din pricina conduitei procesuale neglijente şi lipsite de stăruinţă a părţii care a învestit instanţa, ea poate interveni de drept numai în ipoteza în care partea respectivă se află într-o incontestabilă culpă procesuală, manifestată printr-o pasivitate neîndoielnică şi nescuzabilă.

Evident, în speţa de faţă, această ipoteză nu se regăseşte, în condiţiile în care repunerea pe rol a dosarului în care s-a adoptat măsura suspendării ar fi trebuit să fie dispusă din oficiu de către instanţă, pentru că judecătorul a avut nevoie de dezlegarea unui element de drept cu caracter prejudicial, fiind aşadar direct interesat de rezultatul demersului său, cu atât mai mult cu cât subzistenţa cazului de suspendare îi este uşor de urmărit. Totodată, a subliniat importanţa rolului activ al judecătorului în asigurarea unui proces echitabil.

La data de 30.06.2022, instituţia recurenta, fiind de bună-credinţă, în scopul cunoaşterii adevărului şi judecării definitive a cauzei, a solicitat, din proprie iniţiativă, repunerea pe rol a acesteia în baza prevederilor art. 415 din C. proc. civ., nemaiaşteptând vreo măsură dispusă de instanţa de judecată, deşi în situaţia expusă este incident un caz de reluare a judecăţii cauzei suspendate din oficiu, iar sancţiunea perimării, chiar şi în ipoteza împlinirii unui termen de 6 luni de la data pronunţării hotărârilor ICCJ, nu poate interveni.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul-pârât a arătat că soluţia dispusă de ÎCCJ prin Decizia nr. 2/2022 pronunţată în recurs în interesul legii nu poate fi extinsă prin analogie şi cazului de suspendare facultativă prevăzut de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în sensul că nu intervine perimarea cererii de recurs în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunţării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului.

Acest caz de suspendare facultativă introdus de legiuitor la art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. este unul special care are în vedere procedura hotărârii preliminare ce conferă instanţelor statelor membre posibilitatea de a adresa întrebări CJUE cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei europene fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, spre deosebire de cazul clasic, justificat de existenţa unei situaţii în care "dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi".

În plus, soluţia ÎCCJ s-a bazat în mod neîndoielnic şi pe caracterul obligatoriu al deciziilor de interpretare a dreptului unional pronunţate de CJUE, argument care nu are justificare în ipoteza de la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. în care existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul altei judecăţi nu se impune cu titlu obligatoriu în cauza suspendată în mod facultativ din oficiu.

Aşadar, în ipoteza de la art. 413 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. nu opereză perimarea, întrucât nu se poate vorbi de rămânerea cauzei în nelucrare, din motive imputabile părţii, timp de 6 luni. În schimb, în situaţia clasică de suspendare facultativă din oficiu prevăzută la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., lăsarea cauzei în nelucrarea mai mult de 6 luni, din motive imputabile părţii care nu a fost diligentă, a manifestat pasivitate prin neurmărirea soluţiilor definitive în dosarele în care avea calitate de parte are ca efect perimarea cererii de recurs.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea recurată în raport de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când, "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Înalta Curte reţine, aşa cum s-a statuat în doctrină şi în jurisprudenţa recentă, că acest caz de nelegalitate a unei hotărâri poate fi invocat în următoarele situaţii: încălcarea dreptului la apărare; judecata pricinii în lipsa părţii care nu a fost legal citată; nerespectarea principiului oralităţii; publicitatea şedinţei de judecată; nesemnarea minutei de către judecători; lipsa încheierii de dezbateri; aplicarea greşită a unor texte de lege; nesocotirea principiului contradictorialităţii ori a principiului disponibilităţii şi altele asemenea. Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere faptul că în procesul civil operează principiul disponibilităţii cu privire la derularea procedurii.

Pornind de la aceste considerente, constată că în cauza de faţă motivul de casare invocat nu este incident.

Prin cererea de recurs formulată recurentul-reclamant critică soluţia primei instanţe, în esenţă, pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul constatării perimării acţiunii sale, considerând astfel că nu avea obligaţia să depună o cerere pentru reluarea judecăţii în situaţia suspendării facultative a procesului, această obligaţie aparţinând instanţei de fond, care, în mod corelativ cu măsura suspendării judecăţii dispuse din oficiu, trebuia să procedeze şi la repunerea cauzei pe rol.

Pentru a răspunde criticilor recurentului, Înalta Curte reţine că la data de 23.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., a suspendat din oficiu judecata cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarelor nr. x/2018 şi nr. y/2018

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat definitiv în dosarul x/2018 prin Decizia nr. 1887/25.03.2021, iar în dosarul nr. x/2018 prin Decizia nr. 5112 din 28.10.2021.

Prin cererea formulată la data de 30.06.2022 şi înregistrată la data de 1.07.2022, recurentul – reclamant Inspectoratul General al Poliţiei Române a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

La termenul de judecată din 20 februarie 2023 Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 416 alin. (1) din C. proc. civ. ce reglementează instituţia perimării, găsind astfel întemeiată excepţia perimării invocată de către intimatul-pârât.

Se constată că, în esenţă, chestiunea supusă analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare vizează aspectul reluării judecăţii în situaţia juspendării facultative a cauzei dispuse în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., respectiv dacă partea avea obligaţia să formuleze cerere de repunere a cauzei pe rol, sau, dimpotrivă, dacă această obligaţie incumba instanţei care trebuia să dispună din oficiu repunerea cauzei pe rol.

Recurentul-reclamant apreciază, în ceea ce priveşte reluarea judecăţii, această obligaţie aparţine instanţei, care, în mod corelativ cu măsura suspendării judecăţii dispuse din oficiu, trebuia să procedeze şi la repunerea cauzei pe rol.

În schimb, intimatul-pârât consideră că reluarea judecăţii nu trebuia dispusă de instanţă din oficiu, acest demers fiind în sarcina părţii interesate.

Potrivit art. 413 alin. (2) din C. proc. civ.: "Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă", iar conform art. 416 alin. (1) din acelaşi Cod: "Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă. (...)".

De asemenea, art. 420 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "Perimarea se constată din oficiu sau la cererea părţii interesate. Judecătorul va cita de urgenţă părţile şi va dispune grefierului să întocmească un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea."

Din interpretarea coroborată a normelor legale enunţate rezultă că termenul de perimare de 6 luni curge de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauza care a determinat suspendarea, iar obligaţia de a repune cauza pe rol, din oficiu, incumbă instanţei doar după împlinirea acestuia, în vederea constatării perimării, şi nu în vederea reluării judecăţii.

Aceasta deoarece pentru redeschiderea procesului şi continuarea judecăţii este necesară formularea unei cereri de către persoana interesată, în virtutea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, o atare interpretare rezultând şi din împrejurarea că, atunci când legiuitorul a înţeles să prevadă o posibilitate sau o obligaţie în sarcina instanţei, a făcut-o în mod expres, aşa cum reiese din normele legale cuprinse la art. 413 alin. (3) din C. proc. civ., când instanţa poate reveni motivat asupra suspendării, precum şi din cele cuprinse la art. 415 pct. 3 din acelaşi act normativ, care stabilesc obligaţia instanţei de a repune cauza pe rol, din oficiu, doar în situaţiile expres prevăzute în acest text, respectiv în ipotezele de la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) şi alin. (4), după pronunţarea hotărârii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Relativ la ipoteza suspendării facultative dispuse în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la pronunţarea hotărârii de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a pronunţat Decizia nr. 2/2022 prin care a stabilit că, "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., în cazul suspendării facultative, dispuse de instanţă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanţe naţionale sau a unei instanţe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, nu intervine perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunţării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului."

Ipoteza evidenţiată nu este însă incidentă, în prezenta cauză fiind vorba despre o suspendare facultativă generată de existenţa dosarelor nr. x/2018 şi nr. y/2018 aflate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Spre deosebire de cauzele de suspendare voluntară şi suspendare de drept prevăzute de art. 411 şi art. 412 din C. proc. civ., în cazul suspendării facultative operează un termen precis de suspendare, acesta sfârşindu-se la data rămânerii definitive a hotărârii care a provocat suspendarea, conform art. 413 alin. (2) din acelaşi act normativ, citat în precedent.

Înalta Curte reţine că perimarea, astfel cum este reglementată la art. 416 alin. (1) din C. proc. civ., reprezintă o sancţiune procedurală de aplicaţie generală, care operează atât în etapa judecăţii în primă instanţă, cât şi în etapa judecăţii în căile de atac, având o natură juridică mixtă, în sensul că este o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei părţilor un timp îndelungat în judecată, în lipsa unei distincţii prevăzute în mod expres de legiuitor acestora revenindu-le obligaţia de a formula cerere de repunere a cauzei pe rol şi de a împiedica intervenţia perimării. De asemenea, referitor la cursul perimării se mai impune a se observa că dispoziţiile art. 417 din C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Aşadar, analizând cerinţele prevăzute de lege pentru intervenirea sancţiunii perimării, ce decurg din conţinutul art. 416 alin. (1) C. proc. civ., se constată că rămânerea cauzei în nelucrare presupune absenţa oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege (6 luni), iar culpa părţii reprezintă o chestiune de fapt pe care instanţa de judecată o stabileşte de la caz la caz.

În speţă, hotărârile care au generat suspendarea facultativă a prezentei cauze, fiind pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în faza procesuală a recursului, au rămas definitive la data pronunţării lor, şi anume 25.03.2021, respectiv 28.10.2021, conform art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acela fiind momentul de la care se calculează termenul de perimare de 6 luni prevăzut de art. 416 alin. (1) din acelaşi act normativ. Totodată, conform art. 181 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.: "Termenele, în afară de cazul în care legea dispune altfel, se calculează după cum urmează: 3. Când termenul se socoteşte pe săptămâni, luni sau ani, se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an", iar conform alin. (2) al aceluiaşi text: "Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul se prelungeşte până în prima zi lucrătoare care urmează."

În concluzie, termenul de perimare în dosarul de faţă, care a început să curgă la data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 5112/28.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018 (fiind ultimul litigiu rămas definitiv dintre cele două) s-a împlinit la 28.04.2022, iar în intervalul cuprins între 28.10.2021 şi 28.04.2022 părţile au lăsat cauza în nelucrare, fără să îndeplinească niciun act de procedură.

Or, atât timp cât în cauza de faţă nu este vorba despre un act de procedură ce trebuia efectuat de instanţă din oficiu şi nici nu s-a făcut dovada că s-ar fi formulat o cerere care nu a ajuns la instanţă din motive neimputabile părţii sau o altă situaţie expres prevăzută de lege, instanţa de control judiciar nu poate reţine susţinerea recurentului-reclamant conform căreia instanţa de fond avea obligaţia să dispună, din oficiu, repunerea cauzei pe rol, după soluţionarea definitivă a dosarelor anterior menţionate.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că starea de pasivitate a părţilor a reprezentat motivul pentru care cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni de la data la care aveau posibilitatea să solicite repunerea pe rol a acesteia în vederea continuării judecăţii, şi, implicit, că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este legală şi că nu există motive de nelegalitate care să atragă casarea acesteia din perspectiva dispoziţiilor legale invocate.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul General al Poliţiei Române şi, în consecinţă, va menţine hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul General al Poliţiei Române împotriva deciziei civile nr. 479 din 20 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2024.