Municipality's annulment action time-barred; forgery claim inadmissible under res judicata, appeal affirmed.

Şedinţa publică din data de 21 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 februarie 2017, pe rolul Judecătoriei Băileşti, sub nr. x/2017, astfel cum a fost modificată sub aspectul cadrului procesual pasiv pe parcursul soluţionării cauzei, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast, în contradictoriu cu pârâţii Societatea Naţională Plafar S.A., Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Ministerul Economiei, a solicitat, în temeiul art. 35 şi art. 308 C. proc. civ., constatarea pe cale principală a falsului, în ceea ce priveşte înscrisurile (documentaţia) care au stat la baza emiterii de către Ministerul Industriei şi Comerţului a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x din 31.10.2000, precum şi anularea certificatului şi a tuturor înscrierilor ce au fost făcute pe baza acestui certificat.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 1547 din 05 octombrie 2017, Judecătoria Băileşti a admis excepţia de necompetenţă materială a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 13 martie 2018, sub nr. x/2018.

1.4. Prin sentinţa civilă nr. 300 din 24 mai 2018, Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.

1.5. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 3 septembrie 2018, sub nr. x/2018.

1.6. Prin sentinţa civilă nr. 728 din 15 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

1.7. Prin sentinţa civilă nr. 955 din 11 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

1.8. Prin decizia nr. 1750 din 03 aprilie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

1.9. După pronunţarea regulatorului de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 2 septembrie 2020, sub nr. x/2018*.

1.10. La data de 07 septembrie 2020, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast a depus note de şedinţă, prin care a invocat excepţia de nelegalitate a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x, emis de către Ministerul Industriei şi Comerţului din Guvernul României la data de 31.10.2000.

1.11. În cauză au fost depuse cereri de intervenţie accesorie de către Departamentului pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului (al cărui succesor în drepturi şi obligaţii este Ministerul Economiei, prin preluarea drepturilor şi obligaţiilor conform O.U.G. nr. 30/2019) şi de către Fondul Proprietatea S.A., în favoarea pârâtei Societatea Naţională Plafar S.A..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 239 din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia de nelegalitate şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi Societatea Naţională Plafar S.A., precum şi cu intervenienţii în numele altei persoane Ministerul Economiei - Departamentului pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi Societatea Fondul Proprietatea S.A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 239 din 29 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

A susţinut recurenta-reclamantă că este nelegală şi netemeinică soluţia primei instanţe, întrucât, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/31.10.2000 emis de Ministerul Industriei şi Comerţului, acesta constituindu-se într-un veritabil capăt de cerere principal, de sine stătător şi nu într-o consecinţă a constatării falsului documentaţiei care a stat la baza emiterii acestuia, motivat că astfel a fost stabilit de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 1750/03.04.2020, fără a fi analizat vreun moment apărarea recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa supremă ar fi reţinut eronat că obiectul litigiului ar fi fost exprimat de reclamanta UAT comuna Rast ca fiind anularea pe cale principală a acestui certificat de atestare a dreptului de proprietate, deşi stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces se dovedeşte a nu fi fost pusă în discuţia părţilor, nici schimbarea calificării juridice a cererii de chemare în judecată, modificată şi precizată în termen legal de reclamantă, astfel că instanţa de fond era ţinută să facă aplicarea legală în cauză a principiului disponibilităţii părţilor în raport de faptul că doar reclamanta UAT comuna Rast poate legal trasa cadrul procesual.

Prin urmare, susţine recurenta UAT comuna Rast că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil, principiu care lasă la libera apreciere a titularului cererii de chemare în judecată fixarea cadrului procesual şi a limitelor acţiunii sale, instanţa fiind ţinută de aceste limite, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii. A menţionat cu titlu de practică judiciară decizia nr. 221/2017 a ÎCCJ.

Tot subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea primei instanţe este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, prin prisma modului în care instanţa de fond a soluţionat excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intimata-pârâtă SN Plafar S.A. şi de terţul intervenient accesoriu DPAPS-Bucureşti, în raport de decizia nr. 783/26.09.2003 a Curţii de Apel Craiova şi de sentinţa nr. 3025/19.11.2012 a Judecătoriei Băileşti, trecând fără justificare peste apărarea recurentei-pârâte care a arătat faptul că există o cauză diferită a litigiilor în discuţie, sens în care a invocat faptul că ÎCCJ, prin Decizia nr. 3125/16.10.2014, a precizat că, prin cauză trebuie avut în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere, neputând exista putere de lucru judecat în cazul în care prima hotărâre a soluţionat acelaşi litigiu pe un alt temei juridic şi între alte părţi. Or, susţine recurenta-reclamantă că aceasta este situaţia şi în cauza de faţă, fiind în ipoteza în care nu s-ar fi putut reţine autoritatea de lucru judecat.

Un al treilea set de critici, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte soluţia primei instanţe asupra excepţiei tardivităţii cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/31.10.2000, care, în opinia recurentei-reclamante, trebuia să fie una de respingere a acestei excepţii, în raport de prevederile art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004, dat fiind că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate (decizia nr. 36/2016, pronunţată de ÎCCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Tot din perspectiva aceluiaşi motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), a susţinut recurenta-reclamantă că trebuia respinsă ca nefondată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, date fiind obiectul cauzei şi temeiul de drept invocat prin acţiunea ulterior precizată, iar înscrisurile existente la dosar probează faptul că UAT comuna RAST nu are deschisă calea unei acţiuni în realizarea dreptului său de proprietate asupra suprafeţei de 3.681.100 mp teren agricol extravilan şi a stopării faptei prejudiciabile a intimatei-pârâte SN Plafar S.A. care s-a folosit în mod nelegal de înscrisuri care nu probează deţinerea acestei suprafeţe de teren la categoria de folosinţă "teren arabil extravilan" în baza documentaţiei care a stat la baza emiterii certificatului în discuţie.

Mai susţine recurenta-reclamantă că instanţa de fond nu a analizat şi nu s-a pronunţat cu privire la apărarea sa privind exercitarea prezentei acţiuni judiciare pentru constatarea neconcordanţelor care au dus la atestarea nelegală a dreptului de proprietate al intimatei-pârâte SN Plafar S.A., nici cu privire la faptul că procedura falsului este admisibilă pe cale principală, motivat de împrejurarea că acţiunea are caracterul uneia în confirmarea unei situaţii trecute continue, deci una în constatare, care nu este afectată de sancţiunea inadmisibilităţii, dată fiind stingerea în faza de urmărire penală a cauzelor în care acţiunea penală a fost declanşată la plângerea penală a recurentei-reclamante UAT comuna Rast, motiv pentru care instanţa penală nu a putut în niciuna dintre aceste cauze penale să fie sesizată în mod legal cu soluţionarea acţiunii penale, iar în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată, potrivit prevederilor art. 184 C. proc. civ., în cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă, competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins, în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile.

A invocat recurenta-reclamantă decizia nr. XV/21.11.2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi justiţie într-un recurs în interesul legii.

Se mai arată în recursul de faţă că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra apărării recurentei-reclamante potrivit căreia procurorul nu a putut exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea înscrisurilor reclamate ca fiind falsificate, dată fiind neîndeplinirea condiţiilor dispuse de art. 92 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, a arătat recurenta-reclamantă că, în opinia sa, nu există nicio justificare legală sau o probă directă care să combată apărarea sa potrivit căreia intimat-pârâtă SN Plafar S.A. a inclus suprafaţa de 3.681.100 mp din extravilanul Comunei Rast în proprietatea sa prin fraudă şi violenţă, fără a avea acte justificative privind deţinerea acestei suprafeţe de teren în proprietate, dat fiind că anterior anului 1990 l-a avut în administrare/folosinţă.

Ca atare, susţine recurenta-reclamantă că prin eludarea de către intimata-pârâtă SN Plafar Sa a efectului Legii nr. 16/1990, s-a transformat în mod legal acest drept de administrare/folosinţă în drept de proprietate, urmare atât a nerespectării procedurii dispuse de H.G. nr. 834/1991, respectiv de Criteriile Ministerului Economiei şi Finanţelor nr. 2665/28.11.1992 şi Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului nr. 1C/311/28.11.1992 privind stabilirea şi evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat, cât şi a încălcării flagrante a condiţiilor prevăzute de legile organice ale fondului funciar, cu privire la condiţiile de fond şi de formă pentru îndeplinirea unui act juridic care a avut la bază manifestarea de voinţă a Ministrului Industriei şi Comerţului de a atribui în patrimoniul intimatei Plafar suprafaţa de 361,81 ha teren agricol extravilan de pe raza UAT comuna Rast, asupra căreia aceasta parte litigantă a avut doar un drept exclusiv de folosinţă.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Ministerul Economiei a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A susţinut intimatul-pârât că motivele de recurs sunt confuze, imprecise şi generale, având un pregnant caracter nesistematizat şi nestructurat al căii de atac declarate, iar dezvoltarea acestora nu permite analizarea hotărârii atacate în cadrul niciunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., această nelegalitate a cererii de recurs fiind sancţionată cu nulitatea.

În privinţa excepţiei tardivităţii introducerii acţiunii în contencios administrativ, a solicitat intimatul-pârât menţinerea soluţiei pronunţate de prima instanţă, arătând că certificatul contestat a fost emis la data de 31 octombrie 2000 de către fostul Minister al Industriei şi Comerţului, în favoarea SN Plafar S.A., având natura unui act administrativ cu caracter individual, astfel că acţiunea se putea formula în termen de 6 luni de la data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau de la comunicarea refuzului nejustificat, iar pentru motive temeinice, sesizarea instanţei de contencios administrativ se putea face şi după expirarea termenului de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării sau luării la cunoştinţă a actului administrativ.

A mai menţionat intimatul-pârât că acţiunea formulată de Consiliul local Rast, în contradictoriu cu SN Plafar S.A., de constatare a nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x emis la data de 31.10.2000 a fost respinsă prin sentinţa nr. 783/26.09.2003, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2003.

De asemenea, cererea de chemare în judecată formulată de comuna Rast, prin primar, în contradictoriu cu SN Plafar S.A., având ca obiect revendicarea suprafeţei de 361,81 ha, a fost respinsă prin sentinţa nr. 3025/19.11.2012, pronunţată în dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Băileşti, instanţa stabilind irevocabil faptul că terenul în integralitate aparţine SN Plafar S.A., aspect ce a fost tranşat cu autoritate de lucru judecat.

În raport şi de aceste împrejurări, Curtea de Apel Craiova a constatat în mod legal că, în raport de data sesizării instanţei de contencios administrativ cu privire la constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, termenul de un an s-a împlinit, acţiunea fiind formulată după împlinirea acestui termen.

Susţine intimatul-pârât că recurenta-reclamantă, terţ faţă de actul administrativ cu caracter individual contestat, a luat cunoştinţă de conţinutul acestui act la data sesizării instanţei judecătoreşti în cadrul dosarului nr. x/2005, respectiv 13.11.2002, cererea din prezenta cauză fiind formulată la peste 16 ani de la acel moment.

În privinţa motivelor de recurs invocate de UAT Rast, a solicitat intimatul-pârât respingerea recursului ca nefondat, arătând că cererea de constatare a falsului este inadmisibilă, deoarece, prin ordonanţa din 12.09.2016 emisă în dosarul penal nr. x/2013, soluţia de clasare a fost motivată exclusiv pe argumentul că, în cauză, din materialul administrat, nu rezultă elementele infracţiunii de fals, şi nicidecum pe intervenirea prescripţiei răspunderii penale, soluţia fiind menţinută prin încheierea penală dată de judecătorul de cameră preliminară al Judecătoriei Băileşti, în dosarul nr. x/2016. A mai afirmat intimatul-pârât că se ridică în cauză chestiunea legată de lipsa de interes a petitului privind constatarea falsului, dată fiind tardivitatea cererii de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, astfel că instanţa penală nu mai era abilitată să se pronunţe asupra falsului.

În ceea ce priveşte legalitatea actului administrativ cu caracter individual contestat, a mai susţinut intimatul-pârât că, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate este inadmisibilă, pentru că fondul litigiului îl reprezintă chiar cererea de anulare a acestui act, fiind făcută alegerea de a fi cercetată legalitatea certificatului pe cale principală, în cadrul acţiunii în anularea acestuia. Mai departe, afirmă intimatul ME că s-a reţinut cu titlu irevocabil că UAT comuna Rast a primit în compensare terenul pe care îl revendică în altă locaţie şi nu mai este îndreptăţită să revendice acest teren de la SN Plafar S.A., întrucât nu mai este proprietara acestuia.

Pe fondul cauzei, se susţine prin întâmpinare că certificatul de atestare a dreptului de proprietate nu reprezintă un titlu de proprietate ca cele emise în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991, ci atestă o anumită situaţie patrimonială existentă la un anumit moment dat, respectiv atestă dreptul de proprietate asupra terenului din patrimoniul societăţii comerciale la data înfiinţării acesteia prin hotărâre de guvern, iar în conformitate cu prevederile H.G. nr. 834/1991, ministerul de resort atestă prin certificat dreptul de proprietate asupra terenurilor deţinute în patrimoniu de către societatea comercială la data înfiinţării acesteia prin hotărâre de guvern, pe baza documentaţiilor întocmite de comisia constituită la nivelul societăţii comerciale şi avizată de organele teritoriale de specialitate, Oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară şi departamentul de urbanism şi amenajare a teritoriului, teren necesar desfăşurării activităţii, potrivit obiectului de activitate al societăţii comerciale. În consecinţă, afirmă intimatul-pârât că dreptul de proprietate a fost dobândit prin efectul legii, iar nu prin actul administrativ a cărui anulare se solicită.

4.2. Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus note scrise faţă de recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

4.3. Intimata-pârâtă Societatea Naţională Plafar S.A. a depus note scrise, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare.

4.4. A mai formulat întâmpinare în cauză şi intimata-intervenientă Societatea Fondul Proprietatea S.A., rezumând istoricul litigiilor purtate între părţi pentru terenul în suprafaţă de 361,97 ha, înscris în certificatul de atestare a dreptului de proprietate a cărui anulare s-a solicitat, iar în referire la motivele de recurs regăsite în calea de atac a recurentei comuna Rast, a precizat că, în pofida celor arătate de recurentă, cu ocazia punerii în discuţia părţilor a excepţiei necompetenţei materiale/teritoriale, a fost ridicată şi discutată inclusiv chestiunea calificării corecte a cererii introductive de instanţă, întrucât de această calificare depindea şi stabilirea instanţei competente. Instanţa, în determinarea competenţei de soluţionare a cauzei, a trebuit să analizeze cauza şi scopul cererii de chemare în judecată, scopul urmărit de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată fiind acela al anulării certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

În opinia intimatei-interveniente, recurenta-reclamantă a încercat o eludare a normelor de procedură civilă prin formularea unei pretinse acţiuni de drept civil, cu scopul de a paraliza excepţia tardivităţii formulării acţiunii în contencios administrativ şi a excepţiei inadmisibilităţii.

În consecinţă, afirmă intimata-intervenientă că în mod corect acţiunea a fost calificată ca fiind una ce intră în sfera contenciosului administrativ, de competenţa curţii de apel, nemaiputând fi ignorate considerentele deciziei nr. 1750/2020 a ÎCCJ, care se opuneau cu autoritate de lucru judecat, prin care s-a reţinut că actul administrativ contestat în prezenta cauză îl reprezintă certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra acestor terenuri, act emis de o autoritate centrală. În referire la pretinsa soluţionare greşită a excepţiei autorităţii de lucru judecat, a susţinut intimata Societatea Fondul Proprietatea S.A. că prima instanţă a reţinut puterea de lucru judecat derivând din soluţionarea dosarului nr. x/2019 prin pronunţarea deciziei nr. 256/2019 având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă ca tardivă cererea.

În privinţa pretinsei soluţionări greşite a excepţiei tardivităţii, arată intimata-intervenientă că sunt incidente în cauză prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar instanţa de fond s-a raportat corect la litigiul debutat în anul 2012, când reclamantul a investit Judecătoria Băileşti cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, respinsă ca urmare a faptului că titlul deţinut de către SN Plafar S.A. este certificatul de atestare a dreptului de proprietate MO3 nr. 6076/31.10.2000. În privinţa soluţiei date de prima instanţă asupra excepţiei inadmisibilităţii, se arată prin întâmpinare că, în interpretarea sistematică şi teleologică a art. 308 C. proc. civ., rezultă că instanţa civilă poate cerceta un înscris ca fiind fals în situaţia în care acesta a fost administrat ca probă în cadrul unui litigiu pendinte şi a fost urmată procedura reglementată de art. 304-307 C. proc. civ., iar în ipoteza în care acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, revine instanţei civile în faţa căreia s-a propus administrarea probei sarcina cercetării falsului.

Se mai arată că nu este vorba despre o astfel de situaţie în prezenta cauză, fiind invocată, în susţinerea argumentelor intimatei-pârâte, considerentele Deciziilor CCR nr. 742/2016 şi 166/2015, concluzia fiind aceea că instanţa de fond a reţinut în mod corect caracterul inadmisibil al cererii de cercetare a falsului, motivul de casare fiind neîntemeiat.

A mai menţionat intimata-intervenientă că organele de cercetare penală au cercetat falsul solicitat a se constata prin cererea de chemare în judecată, stabilind în mod definitiv împrejurarea că în cauză modificarea înscrisului "Situaţia privind terenurile aflate în patrimoniul Societăţii Comerciale cu capital de stat" nu este de natură să producă alte efecte juridice decât cele la care societatea este îndreptăţită în temeiul legii, astfel că pârâta SN Plafar S.A. îşi justifică dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 362 ha.

Se precizează că au fost respectate cerinţele instituite prin H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, că prin decizia nr. 72/30.03.1997 a fost atribuit către pârâta SN Plafar S.A. terenul în discuţie, iar urmare mai multor operaţiuni asupra terenurilor din zonă, Plafar a ajuns să deţină în proprietate suprafaţa de 362 ha, necesară desfăşurării obiectului de activitate al societăţii, fiind vorba, în fapt, despre o simplă corectură a unei erori materiale deoarece, după redactarea documentului, autorul său şi-a dat seama că trebuie sa să folosească pentru evidenţierea suprafeţelor metri pătraţi ca unitate de măsură, iar nu hectare.

5. Răspunsul recurentei-reclamante la întâmpinările depuse la dosar

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurenta UAT comuna Rast a afirmat că, potrivit cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a fost învestită cu cercetarea falsului, acest aspect fiind reţinut în partea introductivă a considerentelor sentinţei atacate, acţiune întemeiată pe prevederile art. 308 C. proc. civ., iar nu o acţiune în anularea actului. Menţionează recurenta-reclamantă că instanţa de fond nu era îndreptăţită să schimbe calificarea obiectului cauzei, ci trebuia să reţină spre soluţionare obiectul formulat de titularul acţiunii judiciare.

În privinţa incidenţei puterii de lucru judecat, arată recurenta-reclamantă că nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru reţinerea acestui incident procedural, nefiind îndeplinită cerinţa triplei identităţi, cât timp prezentul litigiu administrativ vizează constatarea falsului, iar nu anularea certificatului.

Tot legat de calificarea obiectului cererii, a afirmat recurenta-reclamantă că nu este întemeiată excepţia tardivităţii cererii, iar cât priveşte aspectul legat de posibilitatea cercetării falsului de către instanţa civilă, a susţinut UAT comuna Rast că investirea instanţei civile cu cererea privind cercetarea falsului este posibilă, cu condiţia ca acţiunea penală să nu mai poată fi pusă în mişcare sau să nu poată continua, condiţie îndeplinită în cauză, urmând a fi făcută distincţia dintre cercetarea falsului şi constatarea falsului, această din urmă sintagmă fiind rodul unui proces deliberativ care are la bază raţionamentul juridic al soluţiei pronunţate.

6. Cererile de intervenţie formulate în recurs

6.1. În dosarul instanţei de recurs s-au formulat următoarele cereri de intervenţie accesorie:

(i) La data de 5 octombrie 2022, A. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatei-pârâte Societatea Naţională Plafar S.A., solicitând respingerea recursului.

(ii) La data de 15 noiembrie 2022, B. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentei-reclamante Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast.

(iii) La data de 14 decembrie 2022, C. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentei-reclamante Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast.

(iv) La data de 27 ianuarie 2023, D. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentei-reclamante Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast.

6.2. În raport de cererile de intervenţie accesorie, s-au formulat apărări, după cum urmează:

(i) intimatul-pârât Ministerul Economiei a depus întâmpinare faţă de cererea de intervenţie accesorie formulată de B., solicitând respingerea cererii, ca inadmisibilă, precum şi întâmpinare faţă de cererea de intervenţie accesorie formulată de C., prin care a invocat excepţia netimbrării, iar în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă.

(ii) intimata-pârâtă Societatea Naţională Plafar S.A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibile, a cererilor de intervenţie accesorie formulate de petenţii B. şi C..

6.3. Cererile de intervenţie accesorie formulate de A. S.R.L., C., B. şi D. au fost admise în principiu la termenul de judecată din 8 februarie 2023, pentru motivele expuse în cuprinsul încheierii de şedinţă ce face parte integrantă din prezenta decizie.

7. Alte aspecte procesuale

7.1. Prin încheierea de la termenul de judecată din 5 octombrie 2022, urmare modificărilor legislative operate prin art. 2 din O.U.G. nr. 121/2021, prin care Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului (fost Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri) a fost supus divizării şi reorganizării, s-a dispus rectificarea citativului, în sensul menţionării, în calitate de intimat-pârât, a Ministerului Economiei, precum şi menţionării aceluiaşi minister, în calitate de intimat-intervenient, succesor în drepturi şi obligaţii al Departamentului pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.

7.2. Excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocată de către intimaţii-pârâţi Societatea Naţională Plafar S.A. şi Ministerul Economiei, a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin încheierea din 8 februarie 2023.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Un prim set de critici au fost subsumate de către recurenta-reclamantă UAT Rast motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamându-se, în esenţă, o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor de către judecătorul fondului, prin faptul că a calificat cererea de chemare în judecată ca fiind de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/31.10.2000, în raport de cele stabilite prin decizia ÎCCJ nr. 1750/03.04.2020, când, în realitate, voinţa titularului acţiunii judiciare era ca anularea acestui act administrativ să reprezinte o consecinţă a constatării falsului documentaţiei care a stat la baza emiterii respectivului certificat.

Tot în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a pretins recurenta-reclamantă că s-a încălcat dreptul său de a formula o nouă acţiune în faţa instanţelor judecătoreşti, reţinându-se eronat că a operat o autoritate de lucru judecat în raport de decizia nr. 783/26.09.2003 a Curţii de Apel Craiova şi de sentinţa nr. 3025/19.11.2012 a Judecătoriei Băileşti, trecându-se, astfel, peste susţinerile reclamantei UAT Rast referitoare la existenţa unor cauze diferite a litigiilor în discuţie, iar prima hotărâre a soluţionat litigiul pe un alt temei juridic şi între alte părţi.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a valorificat, în mod corect, statuările anterioare ale instanţei supreme cuprinse în decizia ÎCCJ nr. 1750/2020, prin care, având de soluţionat conflictul de competenţă ivit în litigiul pendinte, a calificat obiectul acţiunii deduse judecăţii ca fiind de anulare a unui act administrativ emis de o autoritate publică centrală, respectiv Certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, acţiune în realizarea dreptului, de competenţa instanţei de contencios administrativ stabilită prin pronunţarea regulatorului de competenţă, respectiv Curtea de Apel Craiova.

O astfel de statuare a instanţei supreme nu poate fi ignorată, intrând în autoritate de lucru judecat calificarea obiectul cererii de chemare în judecată la momentul soluţionării conflictului de competenţă ivit în cauză, astfel că instanţa reînvestită prin decizia definitivă ÎCCJ nr. 1750/03.04.2020 nu putea să-i ignore efectele în privinţa calificării cererii deduse soluţionării în faţa sa, după cum în mod legal a şi procedat.

Nu se poate pune în discuţie o nerespectare a principiului disponibilităţii părţilor, după soluţionarea conflictului de competenţă ivit în cauză, întrucât o astfel de reiterare a limitelor învestirii instanţei judecătoreşti din perspectiva determinării obiectului cererii potrivit voinţei părţii care a formulat-o ar repune în discuţie o soluţie definitivă ce este intrată în autoritate de lucru judecat în această chestiune, a calificării obiectului acţiunii judiciare, impunându-se cu forţă obligatorie asupra părţilor litigante şi asupra judecătorului învestit prin regulatorul de competenţă pronunţat în cauză.

Prin urmare, a reţinut corect prima instanţă că a fost învestită cu un capăt principal de cerere având ca obiect anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, un astfel de petit neputând fi calificat drept o consecinţă a constatării falsului documentaţiei care a stat la baza emiterii acestuia.

În referire la excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr. 783/26.09.2003 a Curţii de Apel Craiova şi de sentinţa nr. 3025/19.11.2012 a Judecătoriei Băileşti, observă Înalta Curte că această din urmă sentinţă a fost pronunţată în dosarul nr. x/2008 şi a rămas definitivă prin decizia nr. 1037/2013 a Tribunalului Dolj, obiectul acţiunii fiind cel de revendicare imobiliară formulată de comuna Rast, iar prima hotărâre judecătorească la care s-a referit recurenta-reclamantă când a invocat reţinerea greşită a autorităţii de lucru judecat nici nu a fost menţionată în considerentele hotărârii recurate în cauză.

De altfel, recurenta-reclamantă a pretins că i s-a opus o autoritate de lucru judecat care a împiedicat prima instanţă să cerceteze cererea sa, în condiţiile în care acest considerent al hotărârii primei instanţe este unul subsidiar, judecătorul fondului reţinând cu prioritate că petitul privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, a fost respins ca tardiv formulat, în raport de data luării la cunoştinţă despre existenţa acestui act administrativ şi data sesizării instanţei, fiind depăşit termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 la momentul formulării acţiunii judiciare din dosarul de faţă.

Subsidiar acestor considerente a analizat judecătorul fondului apărarea formulată de pârâta Societatea Plafar S.A., care a arătat că a mai fost iniţiat un demers similar în cuprinsul dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Craiova, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 256/2019, rămasă definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă ca tardiv formulată acţiunea în constatarea nulităţii aceluiaşi act administrativ.

Criticile recurentei-reclamante nu s-au raportat însă la acest dosar soluţionat anterior, iar examinarea lor din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu relevă incidenţa acestui temei de casare, nefiind vorba în cauză despre încălcarea vreunei reguli de procedură a cărei nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii recurate, soluţia primei instanţe fiind legală în raport de pretinsele încălcări ale principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil şi de reţinerea autorităţii de lucru judecat în cauză.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut recurenta UAT comuna Rast că este greşită soluţia de admitere a excepţiei tardivităţii cererii de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, întrucât legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate (Decizia ÎCCJ-HP nr. 36/07.11.2016).

În referire la aceste critici, reţine Înalta Curte că sunt incidente prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, corect aplicate de către prima instanţă, întrucât cererea de anulare a Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000 reprezintă un petit principal al unei cereri de chemare în judecată, iar nu obiectul unei excepţii de nelegalitate, posibilă spre a fi invocată doar în cadrul unui proces având un alt obiect dedus spre soluţionare, nu în chiar cauza care are ca obiect cercetarea legalităţii aceluiaşi act pe cale principală. Totodată, se reţine că nu se poate face confuzie între regulile procedurale aplicabile unei acţiuni de sine stătătoare prin care se verifică legalitatea unui act administrativ, pentru care sunt aplicabile termenele prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004, şi cererea incidentală formulată prin mijlocul procesual al excepţiei de nelegalitate ce poate fi opusă într-un alt litigiu pendinte, în condiţiile reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, faţă de cele arătate în precedent, reţine Înalta Curte că a fost corect soluţionat capătul de cerere privind anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000 ca tardiv formulat, în aplicarea prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Tot raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susţinut recurenta-reclamantă că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, întrucât se impunea a fi respinsă ca nefondată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, date fiind obiectul cauzei şi temeiul de drept invocat prin acţiunea ulterior precizată, precum şi faptul că UAT Rast nu are deschisă calea unei alte acţiuni în realizarea dreptului său de proprietate asupra suprafeţei de 3.681.100 mp teren agricol extravilan.

Verificând hotărârea recurată prin raportare la aceste critici, Înalta Curte reţine că prima instanţă nu a îmbrăţişat argumentele avute în vedere de pârâta Societatea Plafar S.A., atunci când a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de constatare a falsului documentaţiei care a stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, reţinând, în schimb, că nu mai poate fi analizat falsul pe cale principală, întrucât au existat anterior procese finalizate cu hotărâri judecătoreşti definitive, în care a fost reţinut caracterul probator al înscrisului emis în urma documentaţiei a cărei falsitate se solicită a fi contestată.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă UAT comuna Rast, prima instanţă a stabilit că nu este inadmisibilă de plano acţiunea în constatare având ca obiect cercetarea falsului unor înscrisuri, exercitată pe cale principală, iar nu incidentală, sub rezerva îndeplinirii condiţiei corelative de a nu exista pe rol un proces în care să se opună sau să se fi opus acest înscris, asupra căruia se solicită a se efectua procedura cercetării falsului.

Criticile recurentei-reclamante se grefează pe aspecte care au fost reţinute de prima instanţă în raport de situaţia particulară a acestui litigiu, iar nu de premisele ce au fost reliefate în decizia ÎCCJ nr. XV/21.11.2005, pronunţată într-un recurs în interesul legii, stabilindu-se, în consecinţă, că este admisibilă cererea de constatare pe cale principală a unui înscris pretins fals, formulată de partea interesată, iar nu de procuror, în anumite condiţii, care impun să nu se ajungă la o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice şi a efectele produse de hotărâri judecătoreşti definitive ce au fost pronunţate în cauze în care aceste înscrisuri, al căror caracter fals se pretinde ulterior, să fi avut un rol probator.

Faţă de aspectul esenţial care a determinat reţinerea caracterului inadmisibil al cererii de constatare a falsului documentaţiei ce a stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/31.10.2000, acela privind existenţa unor alte dosare în care s-au pronunţat soluţii definitive prin luarea în considerare a acestui certificat a cărui anulare şi declarare ca fals se solicită în cauză, recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică concretă, astfel că hotărârea primei instanţe urmează a fi menţinută astfel cum a fost pronunţată, fiind legală.

II.2 Temeiul legal al soluţiei pronunţate

Pentru considerentele arătate anterior, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast împotriva sentinţei civile nr. 239 din 29 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar această soluţie va impune, în consecinţă, respingerea ca neîntemeiate a cererilor de intervenţie formulate în interesul recurentei-reclamante UAT comuna Rast, de către intervenienţii B., C. şi D., admiterea cererii de intervenţie formulate de intervenienta A. S.R.L. în favoarea intimatei-pârâte Societatea Naţională Plafar S.A. şi obligarea părţii aflate în culpă procesuală, respectiv recurenta UAT comuna Rast la plata către părţile ce au obţinut o soluţie favorabilă în cauză, Societatea Naţională Plafar S.A. şi Societatea Fondul Proprietatea S.A. a cheltuielilor de judecată constând în onorariile cuvenite apărătorilor aleşi ai acestora, după aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., privind reducerea cuantumului cheltuielilor solicitate în raport de valoarea şi complexitatea cauzei, de activitatea desfăşurată de avocaţi şi de celelalte circumstanţe ale litigiului, fixând suma datorată la cuantumul de 2000 RON pentru fiecare din cele două părţi cărora li se cuvin aceste cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast împotriva sentinţei civile nr. 239 din 29 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererile de intervenţie accesorie formulate de intervenienţii B., C. şi D. în favoarea recurentei-reclamante Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast, ca neîntemeiate.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta A. S.R.L. în favoarea intimatei-pârâte Societatea Naţională Plafar S.A..

Obligă recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast la plata către intimata-pârâtă Societatea Naţională Plafar S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reprezentând onorariu avocaţial.

Obligă recurenta-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială comuna Rast la plata către intimata-intervenientă Societatea Fondul Proprietatea S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON, reprezentând onorariu avocaţial redus.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 21 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.