Audit recovery order invalid where preventive financial control visa refusal lacked written form and prior notification to credit officer

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2023

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 07.11.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal reclamantul Ministerul Afacerilor Externe în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat: anularea măsurilor dispuse la punctele II.l şi II.2 din Decizia nr. 13/02.09.2019, cu înlăturarea abaterilor de la legalitate şi regularitate consemnate la punctele 4 şi 5.3 din respectivul act administrativ, precum şi anularea încheierii nr. 56/16.10.2019, ambele acte administrative fiind emise de Departamentul nr. IV al Curţii de Conturi a României.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 457 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea privind pe reclamantul Ministerul Afacerilor Externe în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, a anulat măsura dispusă la punctul II.1 din Decizia nr. 13/02.09.2019, precum şi a încheierii nr. 56/10.09.2019 cu privire la această măsură, a respins cererea de anulare a măsurii dispuse la punctul II.2 din decizia nr. 13/02.09.2019, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 457/23.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs solicitând admiterea acestuia aşa cum a fost formulat, casarea în parte a hotărârii atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi, rejudecând procesul în fond, respingerea în tot a acţiunii în anulare ca neîntemeiată, cu menţinerea actelor emise de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi a României, ca fiind legale şi temeinice.

Cu privire la soluţia de anulare a actelor atacate, vizând abaterile constatate la pct. 4 şi a măsurilor dispuse la pct. II. 1 din Decizia nr. 13/2019, instanţa de fond a făcut greşit aplicarea dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, în raport de prevederile art. 21 alin. (8) şi art. 22 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2, art. 3, art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) şi art. 7 din O.G. nr. 119/1999, apreciind că plăţile în sumă de 11.394 RON au caracter justificat, nefiind încălcate regulile de bună gestiune financiară, în raport de probele administrate şi abaterile constatate.

Deşi instanţa de fond a reţinut situaţia de fapt, respectiv că Ministerul Afacerilor Externe a achiziţionat, în luna decembrie 2018, servicii de amenajare spaţiu verde, în valoare de 85.085 RON, lucrări care nu au fost identificate în teren, în mod greşit s-a apreciat că nu se poate reţine vreo neregularitate în sarcina acestuia, nefiind probată nerespectarea principiilor de economicitate şi eficacitate.

Din documentele justificative aferente plăţilor efectuate în anul 2018 prezentate în timpul misiunii de audit de către M.A.E., a rezultat că de la articolul bugetar 20.01.30 "Alte bunuri si servicii pentru întreţinere si funcţionare", au fost efectuate plăţi în valoare de 85.085 RON, reprezentând contravaloarea unor servicii de amenajare spaţiu verde, realizate în luna decembrie 2018, pentru unul din sediile M.A.E., respectiv sediul situat în. str. x, unde îşi desfăşoară activitatea parte din personalul Unităţii pentru Pregătirea Preşedintei Consiliului UE 2019 (U.P.P.U.E.).

Achiziţia serviciilor de amenajare spaţiu verde a fost propusă prin Referatul de necesitate nr. B3-1411.1/05.10.2018, în contextul preluării de către România a Preşedinţiei Consiliului U.E., pentru a conferi locaţiei respective o bună vizibilitate în faţa partenerilor europeni cu ocazia diferitelor întâlniri ce urmau a se desfăşura în sediul din str. x.

Având în vedere faptul că în perioada în care s-a prestat serviciul de amenajare condiţiile climatice nu erau propice pentru ca vegetaţia plantată să reziste şi să germineze, echipa de audit a efectuat o verificare în teren, în urma căreia a constatat faptul că lipsesc sau nu pot fi identificate, după caz, plante în valoare totală de 11.650 RON, aşa cum rezultă din Nota înregistrată sub nr. x/31.07.2019 la M.A.E.

Intimatul - reclamant a susţinut faptul că plantele care nu au fost identificate de auditori la data vizitei pe teren, au existat în fapt, însă nu au fost identificate din cauza vegetaţiei crescute, fiind necesare doar lucrări de mentenanţă.

Or tocmai aceste susţineri ale M.A.E., reiterate şi prin apărările formulate în faţa instanţei de fond, confirmă că scopul final al cheltuirii fondurilor publice nu a fost atins, respectiv, acela de a obţine şi deţine un spaţiu verde aferent sediului din str. x, amenajat corespunzător.

A mai susţinut recurenta-pârâtă că, din actele de control întocmite, rezultă explicit că la doar o lună după încheierea preşedinţiei Consiliului U.E. 2019, aspectul spaţiului era unul neîngrijit, fapt care denotă o lipsă de preocupare pentru justificarea cheltuirii în decembrie 2018, a sumei de 85.085 RON, cu scopul obţinerii unui spaţiu verde amenajat corespunzător, pentru sediul instituţiei. De reţinut este faptul că, echipa de audit a stabilit ca prejudiciu, numai valoarea plantelor care nu au fost identificate în teren, respectiv suma de 11.650 RON.

Deşi probele administrate în cauză susţin constatările echipei de audit, instanţa de fond în mod greşit reţine faptul că nu există nereguli care să îi fie imputabile reclamantului.

În opinia recurentei-pârâte, utilizarea fondurilor publice în sumă totală de 85.085 RON s-a realizat fără respectarea principiilor economicităţii şi cel al eficacităţii în utilizarea fondurilor publice, aşa cum s-a consemnat în descrierea succintă a abaterilor de la pct. 4 din Decizia nr. 13/2019.

De asemenea, arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 21 alin. (8) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, întrucât, prin modul în care a procedat, intimatul - reclamant nu şi-a respectat obligaţia de a fundamenta, justifica şi utiliza, în condiţii de legalitate, regularitate, economicitate, eficienţă şi eficacitate, creditele bugetare repartizate.

Împotriva sentinţei civile nr. 457/23.06.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/2019 al aceleiaşi instanţe, a declarat recurs şi reclamantul Ministerul Afacerilor Externe. În opinia sa, în mod nelegal a fost respinsă contestaţia formulată de MAE în cadrul acţiunii ce a vizat anularea măsurii dispuse la punctul II. 2 din Decizia nr. 13/02.09.2019 a Curţii de Conturi a României, cu înlăturarea consecutivă a abaterii consemnate la punctul 4 din decizia sus­menţionată şi a încheierii nr. 56/16.10.2019.

În esenţă, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond şi-a însuşit în mod eronat susţinerile auditorilor, consemnate în actul de control al Curţii de Conturi, fără a proceda la verificarea celor evidenţiate în actul atacat şi fără ca, în sprijinul deciziei de respingere a contestaţiei formulate de M.A.E. cu privire la măsura luată la punctul nr. II.2 din Decizia Curţii de Conturi nr. 13/02/09/2019, să argumenteze în ce mod au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 20 şi art. 21 din O.U.G. nr. 119/1999 privind controlul intern si controlul financiar preventiv, instanţa creând în acest mod o prezumţie simplă cu privire la cele constate de auditori Curţii de Conturi.

În cazul refuzului de viză, care este un act ce produce efecte juridice, conţinutul actului şi valoarea sa de document apt să ateste o situaţie reţinută de către persoana care acordă viza CFP, nu poate fi dovedită cu martori şi, prin urmare nici instanţa nu îl poate prezuma a fi legal acordat dacă nu 1-a analizat prin prisma condiţiilor prevăzute de lege pentru emiterea sa valabilă.

Susţine recurentul că în mod eronat instanţa de fond a respins apărările M.A.E. potrivit cărora lipsa vizei de control financiar preventiv nu afectează valabilitatea angajamentului legal, lipsa vizei CFP putând afecta, cel mult, regularitatea contractului dar nu şi legalitatea lui, aspect care conduce la concluzia că suma de 14.000 de euro la care fac trimitere auditorii CCR, nu se subscrie definiţiei "prejudiciului" aşa cum este aceasta reglementată de Hotărârea nr. 155/2014 privind aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, respectiv "prejudiciu - pierdere provocată patrimoniului public sau privat al statului, al unei unităţi administrativ-teritoriaîe sau al unei entităţi publice a acestora. Prejudiciul trebuie să fie recuperat integral prin acoperirea pierderii, precum şi a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere".

În concluzie, faţă de motivele de recurs formulate, solicită admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii recurate, şi rejudecând procesul în fond respingerea în tot a cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Apărările formulate de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României şi de recurentul-reclamant Ministerul Afacerilor Externe

Prin întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a Romăniei la recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Externe se solicită respingerea acestuia ca nefondat, cu menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii atacate. Recurentul-reclamant Ministerul Afacerilor Externe solicită respingerea recursului declarat de pârâtul Curtea de Conturi a României ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Afacerilor Externe, instanţa de control judiciar îl va admite, va casa, în parte, sentinţa recurată şi în rejudecare va admite în tot acţiunea, va anula măsura dispusă la punctul II.2 din Decizia nr. 13 din 2.09.2019 şi va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului-reclamant privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

Analizând sentinţa atacată prin raportare la cel de-al doilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este incident în cauză, criticile formulate fiind fondate.

Astfel, în cauza de faţă, în urma unui control efectuat, recurenta-pârâta Curtea de Conturi a României a emis Decizia nr. 13/2019, prin care s-a constatat: pct. 4 - achiziţionarea de către MAE, în luna decembrie 2018, a unor servicii de amenajare spaţiu verde, în valoare de 85.085 RON fără respectarea principiilor de economicitate şi eficacitate, precum şi neidentificarea pe teren a unor plante, în valoare de 11.650 RON; pct. 5.3 - efectuarea de cheltuieli nelegale la nivelul Consulatlui General de la Salonic, ca urmare a încheierii contractului de închiriere pentru sediul consulatului în condiţii de nelegalitate.

Ca urmare, recurenta-pârâtă a dispus măsuri în sarcina conducerii Ministerului, pentru înlăturarea neregulilor financiar - contabile şi a abaterilor de legalitate şi regularitate constatate, respectiv: pct. II 1" Pentru neregulile constatate şi prezentate la punctul 4 conducerea MAE va dispune măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciului în valoare de 11.650 RON, reprezentând contravaloarea plantelor care nu s-au regăsit pe teren la data efectuării verificărilor"; pct. II.2 " Pentru neregulile constatate şi prezentate mai sus la punctul 5.3 conducerea MAE va dispune măsuri în vederea stabilirii şi recuperării prejudiciului în sumă de 16 000 euro (12 000 euro chirie + 4000 euro garanţie) creat bugetului de stat prin achitarea chiriei aferente perioadei august - decembrie 2018 şi garanţiei pentru sediul CG Salonic, în condiţiile în care angajamentul legal, respectiv contractul de închiriere, nu a îndeplinit condiţiile de legalitate impuse pentru a genera plăţi pe seama fondurilor publice."

Împotriva măsurilor sus-menţionate din Decizia nr. 13/2019, Ministerul a formulat contestaţie care a fost soluţionată prin încheierea nr. 56/2019, în sensul că respingerii acesteia.

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea privind pe reclamantul Ministerul Afacerilor Externe în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat măsura dispusă la punctul II.1 din Decizia nr. 13/02.09.2019, precum şi a încheierii nr. 56/10.09.2019 cu privire la această măsură, a respins cererea de anulare a măsurii dispuse la punctul II.2 din decizia nr. 13/02.09.2019, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte măsura de la pct. II.2 din Decizia nr. 13/2019, instanţa de fond a observat că din analiza documentelor financiar-contabile aferente activităţii desfăşurate în anul 2018 la Consulatul General al României la Salonic, Grecia, s-a constatat faptul că în 18 decembrie 2018 s-a efectuat o plată în valoare de 10.000 euro, reprezentând chirie pentru sediu misiune, str. x, pentru perioada august - decembrie 2018.

De asemenea, în data de 18.12.2018, s-a achitat proprietarului, pentru locaţia menţionată mai sus şi garanţia imobiliară în sumă de 4.000 euro. Ambele plăţi au fost vizate de controlul financiar preventiv propriu, respectiv de către contabilul din cadrul Consulatului General al României la Salonic.

În vederea stabilirii îndeplinirii condiţiilor de legalitate şi regularitate pentru plăţile menţionate mai sus, echipa de audit a analizat documentele existente în dosarele de casă şi bancă pentru plăţi similare efectuate pe tot parcursul anului 2018, constatând următoarele:

- la plăţile de 10.000 euro şi respectiv de 4.000 euro, efectuate în data de 18.12.2018, nu au fost anexate angajamentele legale din care să reiasă aceste obligaţii de plată;

- în data de 05.07.2018 a fost efectuată o plată, reprezentând chiria aferentă lunii iulie pentru acelaşi imobil, în valoare de 2.000 euro, care nu a fost vizată de controlul financiar preventiv propriu, la care a fost anexată "Nota privind refuzul vizei cfp ", întocmită de către aceeaşi persoană care a îndeplinit atribuţii de contabil la Consulatul General al României la Salonic şi în luna decembrie 2018.

S-a reţinut că în nota respectivă, persoana responsabilă de exercitarea controlului financiar preventiv propriu menţionează faptul că refuză aplicarea vizei întrucât "nu cunoaşte dacă este sau nu legal contractul de închiriere nr. x/11.06.2018".

De asemenea, s-a constatat că angajamentul legal, respectiv contractul de închiriere nu a fost vizat de control financiar preventiv.

Analizând considerentele reţinute de instanţa de fond în cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de control judiciar apreciază că, în mod eronat a reţinut instanţa de fond faptul că în prezenta cauză au fost întrunite condiţiile legale privind "refuzul de viză" aşa cum este reglementat de prevederile art. 20 din O.U.G. nr. 119/1999.

În acest context, raţionamentul expus în cadrul sentinţei atacate, în sensul că, angajamentul legal, respectiv contractul de închiriere, prezintă indicii de nelegalitate, întrucât controlorul financiar de la misiune a refuzat să acorde viză CFP pe documentul de plată a facturii, menţionând pe o simplă notă faptul că "nu cunoaşte dacă este sau nu legal contractul de închiriere nr. x/11.06.2018", nu poate fi reţinut.

Observaţia echipei de auditori publici externi precum că "persoana împuternicită cu acordarea controlului financiar preventiv de la nivelul CG Salonic nu a acordat viza nici la data încheierii acestuia şi nici ulterior" nu poate conduce la ipoteza nelegalităţii angajamentului – contractul nr. x/11.06.2018, acesta fiind încheiat şi semnat de consulul general al României, în calitatea de ordonator principal de credite delegat prin Ordin al Ministrului Afacerilor Externe.

Nota la care se face referire conţine o simplă afirmaţie prin care lucrătorul financiar afirmă că nu cunoaşte dacă este sau nu legal contractul de închiriere, astfel că nu întrunite condiţiile imperative ale legii pentru a putea fi în prezenţa situaţiei conforme privind regimul refuzului de viză.

Instanţa de control judiciar apreciază necesar a se menţiona că regimul juridic al refuzului de viză reglementat de art. 20 din O.U.G. nr. 119/1999 se completează cu prevederilor art. 13: Viza de control financiar preventiv delegat, alin. (2) şi (4), potrivit cărora:

"(2) Viza de control financiar preventiv delegat se acordă sau se refuză în scris, pe formular tipizat, şi trebuie să poarte semnătura şi sigiliul personal al controlorului delegat competent."

"(4) înainte de a emite un refuz de viză, controlorul delegat are obligaţia să informeze, în scris. în leşătură cu intenţia sa ordonatorul de credite, precizând motivele refuzului".

Or, niciunul dintre cele două aspecte evidenţiate nu au fost constatate nici de către auditorii Curţii de Conturi şi nici de către instanţa de fond pentru a se putea conchide că, în prezenta cauză, au fost întrunite condiţiile legale privind refuzul de viză CFP.

Prin urmare, în mod eronat instanţa de fond a respins apărările M.A.E. potrivit cărora lipsa vizei de control financiar preventiv nu afectează valabilitatea angajamentului legal, aspect care conduce la concluzia că suma de 14.000 de euro la care fac trimitere auditorii CCR, nu se subscrie definiţiei "prejudiciului" aşa cum este aceasta reglementată de Hotărârea nr. 155/2014 privind aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, respectiv "prejudiciu - pierdere provocată patrimoniului public sau privat al statului, al unei unităţi administrativ-teritoriale sau al unei entităţi publice a acestora. Prejudiciul trebuie să fie recuperat integral prin acoperirea pierderii, precum şi a dobânzilor şi a penalităţilor de întârziere".

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, instanţa îl va respinge ca nefondat.

Prin sentinţa nr. 457 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea privind pe reclamantul Ministerul Afacerilor Externe în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, a anulat măsura dispusă la punctul II.1 din Decizia nr. 13/02.09.2019, precum şi a încheierii nr. 56/10.09.2019 cu privire la această măsură.

Instanţa de fond a apreciat, că pentru a se reţine încălcarea prevederilor art. 33 coroborat cu art. 29 alin. (1). lit. e) din Legea nr. 94/1992, ar fi trebuit ca auditorii Curţii de Conturi să constate abateri de la legalitate şi regularitate, aspecte care nu au fost reţinute în cuprinsul deciziei contestate. Întreaga argumentaţie a recurentei vizează exclusiv încălcarea principiul eficienţei alocării fondurilor şi este construită pe ideea că, în perioada în care a fost plantată vegetaţia ce nu a fost identificată pe teren, condiţiile meteo nu erau favorabile pentru plantare şi germinare.

Faţă de aspectele anterior expuse, instanţa de recurs va respinge ca nefondată critica pe care recurenta o aduce hotărârii pronunţate de instanţa de fond., în sensul că aceasta a făcut în mod greşit aplicarea prevederilor art. 33 din Legea nr. 94/1992.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs apreciază că nu a existat nicio observaţie legată de costul resurselor alocate, respectiv de preţul achitat, astfel încât nu se poate reţine că achiziţia nu respectă condiţia de economicitate; de asemenea, obiectivul reclamantului de a conferi locaţiei respective o bună vizibilitate în faţa partenerilor europeni cu ocazia diferitelor întâlniri ce urmau a se desfăşura în sediul respectiv în perioada preşedinţiei României (01.01.-30.06.2019) a fost atins, astfel încât achiziţia respectă condiţia eficacităţii; nu s-a reţinut că rezultatele nu au fost maximizate în raport cu resursele, astfel încât să nu fie îndeplinită condiţia eficienţei.

Mai mult, din cuprinsul actelor contestate nu reiese care ar fi raţionamentul pentru care neidentificarea vegetaţiei plantate, care nu este perenă, s-ar datora în vreun fel comportamentului reclamantului MAE, sau care ar fi legătura între neidentificarea acestora şi nerespectarea principiilor de utilizare a fondurilor publice.

În concluzie corect s-a constatat că nu se poate reţine în sarcina reclamantului MAE vreo neregularitate cu privire la achiziţionarea serviciilor de amenajare spaţiu verde, astfel încât măsura dispusă la punctul II.1 din decizia nr. 13/02.09.2019, a fost corect anulată de instanţa de fond.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 457 din 23 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, va casa, în parte, sentinţa recurată şi în rejudecare va admite în tot acţiunea, va anula măsura dispusă la punctul II.2 din Decizia nr. 13 din 2.09.2019, va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Va respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 457 din 23 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinţei civile nr. 457 din 23 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi în rejudecare admite în tot acţiunea.

Anulează măsura dispusă la punctul II.2 din Decizia nr. 13 din 2.09.2019.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei civile nr. 457 din 23 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 15 februarie 2023.