Litigation costs and penalties as non-insurance claims in insurer insolvency and Fund for the Protection of Policyholders guarantee scope

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 04.11.2020 sub nr. de mai sus reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea parţială a Deciziei FGA nr. 24652 din 20.10.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 1284.37 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 956,19 RON - reprezentând cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11845/17.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în Dosarul nr. x/2015.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 594 din 19.04.2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal:

(i) a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(ii) a anulat în parte Decizia FGA nr. 24652/20.10.2020, exclusiv în privinţa respingerii cererii de plată a cheltuielilor de judecată;

(iii) a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 956,19 RON, reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate de soluţionarea dosarului nr. x/2015 al Judecătoriei Sector 3 Bucureşti;

(iv) a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei contestate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 594 din 19.04.2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

S-a susţinut prin cererea de recurs că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea prevederilor art. 2214 C. civ., art. 1350 şi art. 2223 C. civ., art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi 36 alin. (6) şi art. 37 din Norma ASF 23/2014.

Cheltuielile de judecată pretinse reprezintă o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu - conform dispoziţiilor exprese ale art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., iar pârâtul nu a fost parte litigantă în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Sector 3 Bucureşti, astfel încât trebuie reţinut că soluţia dată în acest dosar nu îi este opozabilă, iar FGA nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului în faliment.

S-a arătat că sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată nu constituie creanţe de asigurare, în sensul definiţiei dată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acestea nefiind despăgubiri ce decurg dintr-un contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă, legal ciattă, nu a formulat întâmpinare în cauză.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, nefiind dezvoltate argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul recursului. Întrucât argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretări a dispoziţiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. x/15.03.2016, reclamanta A. S.A.. a solicitat să fie despăgubită cu suma totală de 6.562,01 RON, din care 4.321,45 RON - debit principal 1.284,37 RON -penalităţi de întârziere şi 956,19 RON - cheltuieli de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11845/17.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015.

Prin Decizia FGA nr. 24.652/20.10.2020 a fost admisă în parte cererrea de plată numai în ceea ce priveşte suma de 4.321,45 RON reprezentând debit principal şi respinsă cererea de plată a penalităţilor şi a cheltuielilor de judecată stabilite prin sentinţa civilă nr. 11845/17.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2015, cu motivarea că sumele solicitate de reclamantă nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Soluţia instanţei de fond prin care s-a apreciat asupra cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărâre definitivă că se încadrează în noţiunea de creanţă de asigurare, art. 50 din Legea nr. 136/1995 identificându-le expres în categoria despăgubirilor, noţiune la care face referire art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă o greşită aplicare a dspoziţiilor legale, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite." Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că asigurătorul nu datorează cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii asiguratoare în executarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirilor decurgând din contractul de asigurare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă, asa cum s-a reţinut anterior, despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

Reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului, pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

Aşa fiind, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este nelegală fiind dată cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru aceste considerente în temeiul art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pc. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A. S.A.

În condiţiile art. 453 din C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul -pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 594 din 19.04.2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta A. S.A.

Obligă intimata-reclamantă A. S.A. la plata către recurentul -pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.