Judicial inspection closure upheld; disciplinary review barred from reassessing judge's legal reasoning absent bad faith or gross negligence.

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04.02.2022 şi înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. - in reorganizare judiciara, a formulat în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară contestaţie împotriva Rezoluţiei din data de 7 ianuarie 2022 emisă de către dl. Inspectorul Şef B. din cadrul Inspecţiei Judiciare în lucrarea nr. C22-4, prin care s-a dispus respingerea plângerii formulate şi menţinerea rezoluţiei de clasare nr. 3077 din data de 26.11.2021 emisa de către Direcţia de inspecţie pentru judecători, precum şi împotriva rezoluţiei de clasare nr. 3077/26.11.2021, nr. lucrare 21-3688 din data de 26 noiembrie 2021 emisa de către Direcţia de inspecţie pentru judecători, solicitând desfiinţarea celor două rezoluţii şi trimiterea dosarului către Inspecţia judiciară în vederea completării verificărilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1599 din 4 octombrie 2022 Curtea de Apel Bucureşti a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar C. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

Arată recurenta că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 99 lit. a) si t) din Legea 33/2004 coroborat cu art. 991 din legea nr. 303/2004. Doamna judecător sindic D. a încălcat dispoziţiile procedurale pronunţând o hotărâre pentru care nu avea competenţa materială să o pronunţe, pronunţându-se în afara cadrului legal, falimentul.

In procedura specială prevăzută de legea insolvenţei nu se menţionează nicăieri că judecătorul sindic poate cere falimentul fără să fie sesizat de persoanele prevăzute la art. 105 din Legea nr. 85/2006.

Un al doilea act de indisciplinar al doamnei judecător D. a constat în faptul că, deşi nu a fost sesizată de nicio persoana cu privire la cererea de deschidere a falimentului, instanţa de judecată, în redactarea sentinţei civile nr. 117, declară în scris că a fost sesizată de administratorul judiciar, ceea ce nu a fost adevărat.

Or, aceste fapte menţionate nu reprezintă simple nemulţumiri, cum în mod nelegal a reţinut instanţa de judecată, reiesind, astfel, ca este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Cu privire la excepţia prescripţiei la care face referire de instanţa de fond, în sensul că acţiunea disciplinară poate fi formulată în termen de 30 de zile începând cu data săvârşirii, dar nu mai târziu de 2 ani, aceasta susţinere este nelegala si netemeinica, deoarece ne aflam sub incidenţa Legii nr. 85/2006, o lege speciala ce deroga de la dispoziţiile generale si are prioritate fata de cea din urma, sens in care sunt si dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2006 care prevede "(1) După expirarea termenului de depunere a contestaţiilor, prevăzut la art. 73 alin. (2), şi până la închiderea procedurii, orice parte interesată poate face contestaţie împotriva trecerii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă în tabel definitiv de creanţe, în cazul descoperirii existenţei unui fals, doi sau unei erori esenţiale care au determinat admiterea creanţei sau a dreptului de preferinţă, precum şi în cazul descoperirii unor titluri hotărâtoare şi până atunci necunoscute.".

Astfel, motivarea instanţei cum că orice fapta săvârşita de doamna judecător sindic D. ar fi prescrisă nu poate fi primită, fiind nelegala si netemeinica.

O alta abatere disciplinara menţionata de subscrisa si ignorata de către Inspectorul-sef este reprezentata de faptul ca prin sentinţa civila nr. 117 din data de 19.01.2021, doamna judecător sindic D. a inserat voit o minciuna cum ca "administratorul judiciar ar fi solicitat trecerea la faliment". Pentru a clarifica aceste aspecte, recurenta a cerut copie de pe încheierea de şedinţa si a constatat ca doamna judecătorul sindic a minţit.

Astfel, indicarea de către doamna judecător D. ca si temei legal al trecerii la procedura falimentului a dispoziţiilor art. 107 alin. (1) pct. C din Legea nr. 85/2006 este nereala, acesta fiind motivul pentru care Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţa de control judiciar, a admis apelul formulat împotriva soluţiei dispusa de doamna judecător si a respins sesizarea din oficiu având ca obiect trecerea la procedura falimentului ca fiind inadmisibila.

In ceea ce priveşte indicarea soluţiilor pronunţate in cadrul dosarelor nr. x/2013, nr. y/2016/a66, nr. w/2013/a67, recurenta arată că aceste soluţii sunt total nefondate, nelegale si nu reflecte realitatea. Astfel, doamna judecător D., a încălcat in mod grav dispoziţiile C. proc. civ., si anume prevederile art. 254, art. 255, art. 22 C. proc. civ. si totodată nu a dorit sa isi exercite rolul activ si atrbutiile imperative prevăzute de legea insolventei nr. 85/2006, deoarece nu a cercetat si nu cercetează, nu supraveghează activitatea administratorului judiciar care retrage sume considerabile de bani din contul societăţii, fara a respectat Incheieres din data de 18.02.2014 pronunţata chiar de judecătorul sindic in dosarul nr. x/2013 si nic dispoziţiile art. 49 alin. (1) din aceeaşi lege a insolventei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu susţinerile părţilor şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că nici Inspecţia Judiciară şi nici instanţa de judecată învestită cu soluţionarea contestaţiei exercitate împotriva unei rezoluţii de clasare nu pot formula aprecieri cu privire la soluţia şi la considerentele expuse prin hotărârile pronunţate de magistratul vizat prin sesizarea recurentului. Aceste chestiuni ţin de esenţa activităţii de judecată, iar o greşeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipseşte orice justificare, cu consecinţe grave în ceea ce priveşte drepturile procesuale ale părţilor şi activitatea de judecată, nu a fost dovedită în cauză.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deşi reclamantul şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menţionat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinţei recurate ori la existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei. Prin urmare, argumentaţia cererii de recurs se subsumează doar greşitei aplicări sau interpretării a dispoziţiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa ar fi interpretat nelegal prevederile art. 99 lit. a) şi t) din Legea nr. 303/2004, reiterând argumentele expuse în sesizarea Inspecţiei Judiciare şi în acţiune vizând conduita şi soluţiile magistratului vizat prin sesizare.

Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.", iar în temeiul art. 991 din lege, pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, potrivit prevederii legale menţionate,

"(1) Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii disciplinare menţionate, pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe.

Pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În acest sens, relevante sunt şi considerentele extrase din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2016, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 991 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată şi de bună-credinţă) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijenţă", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greşeli care au un caracter evident, neîndoielnic şi cărora le lipseşte orice justificare, fiind în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispoziţiilor menţionate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcţiei, din culpă, a dispoziţiilor legale; (ii) încălcarea dispoziţiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicţie cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcţiei să genereze consecinţe grave. Pentru a se reţine existenţa unei grave neglijenţe în sensul dispoziţiilor menţionate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reţine caracterul evident, neîndoielnic şi nescuzabil în privinţa unei norme dispozitive permisive/supletive."

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că, în exercitarea atribuţiilor sale, Inspecţia Judiciară trebuie să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat încheierile ce au produs nemulţumirea titularului sesizării.

Astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Referitor la criticile privind soluţiile pronunţate de magistratul D., în mod corect instanţa de fond a reţinut că o astfel de analiză implică efectuarea de către Inspecţia Judiciară a unui raţionament judiciar privind aspectele relatate, prin prisma regulilor specifice Legii nr. 85/2014, deci printr-o stabilire din nou a situaţiei de fapt şi aplicare nouă la aceasta a dispoziţiilor legale incidente, raţionament ce este însă specific exercitării unei căi de atac, iar nu activităţii administrative desfăşurate de Inspecţia Judiciară.

În acelaşi sens este şi nemulţumirea reclamantei care nu a fost de acord nici cu modalitatea în care pârâta a analizat şi făcut aplicarea instituţiei prescripţiei răspunderii disciplinare, în sensul că acţiunea disciplinară poate fi formulată în termen de 30 de zile începând cu data săvârşirii faptei, dar nu mai târziu de 2 ani, reclamanta apreciind că această susţinere este nelegală şi netemeinică, eronată, deoarece ne aflam sub incidenţa Legii nr. 85/2006, o lege specială ce derogă de la dispoziţiile generale.

Dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 referitoare la abaterile disciplinare şi procedura aferentă reglementată de Regulamentul pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie judiciară, aprobat prin HCSM nr. 1067/2012, modificat şi republicat, sunt diferite şi au altă sferă de aplicare decât dispoziţiile Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

Înalta Curte arată că toate aceste măsuri au fost motivate de judecătorul cauzei iar interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti, astfel cum s-a arătat în precedent.

Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual în sensul conferit de norma ce reglementează abaterea disciplinară, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, tocmai aceste operaţiuni de interpretare a normelor juridice specifice activităţii de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, fiind supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.

Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.

În fine, subliniază Înalta Curte că atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

În ceea ce priveşte argumentele evocate de recurentul reclamant în sensul încălcării dispoziţiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte arată că acestea nu pot face obiectul analizei recursului de faţă.

Aşadar, observând chestiunile anterior enunţate în mod comparativ cu cele invocate prin cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că, în fapt, chestiunile antereferite reprezintă seturi noi de argumente, ce privesc aspecte de drept bine determinate, având cauză juridică proprie şi care nu se regăsesc printre motivele de nelegalitate evocate de reclamant în faţa primei instanţe în susţinerea cererii de anulare a rezoluţiilor contestate.

În considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia, în recurs neputând fi schimbată calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că soluţia pronunţată de prima instanţă este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1599 din 4 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.