Tax security measures annulled for lack of objective risk of asset dissipation; appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2023

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti la data de 23.03.2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta ANAF-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti – Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş AIF- SIFPJ nr. 2, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. 2 din 17.03.2021 şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. La data de 26.04.2021, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de modificare a acţiunii, solicitând instanţei să ia act de completarea obiectului şi a motivelor cererii, în sensul că formulează acţiune în anulare şi împotriva Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/31.03.2021, emisă în completarea deciziei de instituire măsuri asigurătorii nr. 2/17.03.2021, contestată iniţial.

Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect a cererii privind anularea deciziei de ridicare a măsurilor asigurătorii, dispuse prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/17.0.2021, în raport de prevederile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 230 alin. (1) sau art. 236 alin. (12), art. 156 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, motivat de faptul că măsurile asigurătorii devin măsuri executorii la împlinirea termenului prevăzut de lege.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 115 din 03.06.2021, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea completată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi a anulat Deciziile de măsuri asiguratorii nr. 2/17.03.2021 şi nr. 4/31.03.2021.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 115 din 03.06.2021 a Curţii de Apel Piteşti a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, criticile recurentei-pârâtei au vizat următoarele aspecte:

- instanţa de fond nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă menţionate de recurenta-pârâtă în întâmpinare, sau cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa; în hotărâre nu se indică temeiul de drept în baza căruia s-a reţinut că actele creează o suspiciune cu privire la temeinicia şi legalitatea măsurilor dispuse de organul fiscal, cu atât mai mult cu cât instanţa apreciază că reclamanta a depus înscrisuri cu privire la cele consemnate de organul fiscal în actul contestat;

- sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită prevederilor art. 213 alin. (2) şi (5) din Legea 207/2015, în condiţiile în care, pentru a justifica instituirea măsurilor asiguratorii, organul de control trebuie să aprecieze existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul. Or, în speţă, au fost prezentate detaliat operaţiunile care nu au caracter real şi care au determinat sustragerea de la îndeplinirea obligaţiilor legale;

- în măsura în care contestatorul ar fi apreciat că este lezat în vreun mod de măsurile asigurătorii instituite, avea posibilitatea legală, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/205, să constituie o garanţie la nivelul creanţei stabilite, măsurile fiind în această situaţie ridicate;

- instanţa nu s-a pronunţat pe excepţia rămânreii fără obiect a acţiuni, invocată prin întâmpinare; ceea ce trebuia să constate instanţa era că cererea intimatei-reclamante este rămasă fără obiect, în raport de prevederile art. 213 alin. (20 C. proc. civ., art. 156 şi art. 230 din Legea nr. 207/2015.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, arătând că deşi recurenta invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în recursul formulat nu se regăseşte, în realitate, nicio critică veritabilă de nelegalitate a sentinţei primei instanţe. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei ca temeinică şi legală.

Recurenta-pârâtă a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, apreciind că motivele de recurs se încadrează în pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Excepţia nulităţii recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., şi respinsă în şedinţa publică din 15.02.2023.

II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, apărărilor din întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul pârâtei este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, deciziile de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/17.03.2021 emisă de A.J.F.P. Argeş- Serviciul de inspecţie fiscală persoane juridice 2 prin care s-au dispus instituirea măsurilor asigurătorii -sechestru asigurător pentru bunuri mobile şi poprire asigurătorie pe conturi bancare)- până la concurenţa sumei de 7.055.265 RON reprezentând TVA, motivat de faptul că s-a constatat existenţa pericolului ca reclamanta să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, respectiv decizia nr. 4/31.03.2021, emisă în completarea deciziei nr. 2/17.03.2021, prin care s-a dispus instituirea popririi asigurătorii pe conturile bancare pentru suma suplimentară de 4.643.400 RON reprezentând TVA, stabilită prin raportul de inspecţie fiscală nr. x/31.03.2021.

În esenţă, în justificarea măsurilor dispuse, organul fiscal a reţinut că au fost identificate tranzacţii derulate de reclamantă cu societăţi comerciale "fantomă" din Marea Britanie şi Irlanda, în scopul eludării plăţii TVA.

Atât în etapa administrativă cât şi în cea judiciară a litigiului, motivele de nelegalitate au vizat atât aspecte procedurale constând în lipsa referatelor justificative şi încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind lipsa audierii contribuabilului, cât şi aspecte de fond, invocându-se nerespectarea de către organul de control emitent a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, în sensul neindividualizării acţiunilor/inacţiunilor concrete ale intimatei-reclamante care ar fi putut dovedi intenţia de a se sustrage de la plata eventualelor obligaţii fiscale stabilite cu titlu definitiv în sarcina sa ori de a-şi micşora sau risipi patrimoniul în scopul zădărnicirii executării.

În abordarea problematicii cu care a fost învestită, curtea de apel a respins excepţiile lipsei de obiect a acţiunii şi a lipsei de interes invocate de recurenta-pârâtă şi motivele de nelegalitate de ordin procedural, găsind întemeiat numai motivul de nelegalitate referitor la nemotivarea actului administrativ, în raport de care a dispus anularea celor două decizii de instituire a măsurilor asiguratorii contestate.

Acesta fiind contextul cauzei, instanţa de control judiciar apreciază că soluţia primei instanţe, care a considerat nelegale actele administrativ fiscale contestate, a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, nefiind susceptibilă de casare prin prisma criticilor formulate de către recurentele-pârâte.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează hotărârile care nu cuprind motivele pe care se întemeiază, care cuprind motive contradictorii sau care conţin numai motive străine de natura cauzei .

În speţă nu este îndeplinită niciuna dintre aceste ipoteze, sentinţa atacată fiind motivată cu respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu indicarea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate şi a motivelor de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat soluţia, fiind expuse clar, logic şi cuprinzător argumentele pentru care s-au înlăturat apărările pârâtului.

De altfel, recurenta – pârâtă s-a limitat la a afirma generic că instanţa nu a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă menţionate prin întâmpinare, fără a indica în mod concret care dintre elementele menţionate mai sus ar prezenta, în opinia sa, deficienţe.

Criticile subsumate motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 213 alin. (2) şi (5) din Legea 207/2015 sunt, de asemenea, nefondate.

Astfel, potrivit art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.", iar potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

În lumina dispoziţiilor legale sus arătate, Înalta Curte reţine că justificarea dispunerii de măsuri asigurătorii presupune existenţa unor situaţii excepţionale, traduse în evidenţierea unor conduite concrete care să îngăduie concluzia pericolului că debitorul tinde să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, punând în primejdie ori făcând dificilă însăşi colectarea obligaţiilor fiscale.

Dat fiind caracterul de excepţie al măsurilor asigurătorii, prin efectul juridic pe care-l generează, şi anume restrângerea atributului de dispoziţie circumscris dreptului de proprietate al persoanei, pericolul evidenţiat de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret şi obiectiv, dedus din anumite acţiuni/inacţiuni concrete ale debitorului, cum sunt: golirea conturilor societăţii, înstrăinarea unor active patrimoniale, antecedentele fiscale ale administratorilor ori asociaţilor societăţii, istoricul societăţii; aşadar, vorbim de un pericol extrinsec faptelor controlate derivat de elemente distincte de operaţiunile ce au făcut obiect al controlului fiscal.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că dacă s-ar da posibilitatea organelor fiscale de a institui ori de câte ori constată nereguli de ordin fiscal, soldate cu stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare pentru un contribuabil, atunci, în mod evident, aceste măsuri nu ar mai avea caracter de excepţie, ci s-ar transforma în regulă, cu nesocotirea flagrantă a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Cu atât mai mult, atunci când măsurile asigurătorii sunt dispuse anterior emiterii deciziei de impunere (titlului de creanţă), Înalta Curte apreciază că pericolul de sustragere, ascundere ori risipire a patrimoniului trebuie să rezulte din împrejurări exterioare, obiective faptelor controlate, dată fiind etapa stabilirii obligaţiilor fiscale şi nu a colectării, executării acestora, astfel încât să se poată vorbi de îngreunarea ori periclitarea colectării acestor obligaţii.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că măsurile asigurătorii sub forma sechestrului şi popririi au fost dispuse fără însă ca organul fiscal de control să fi argumentat, prin deciziile examinate, existenţa temerii impuse de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, prin evidenţierea acelor elemente de conduită cu caracter obiectiv care să releve un comportament astfel direcţionat, cu intenţia sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului din partea societăţii supuse verificării fiscale.

Simpla prezentare a aspectelor evidenţiate ca nereguli în cuprinsul procesului-verbal de control privind o serie de tranzacţii comerciale ale societăţii reclamante a căror realitate şi legalitate este pusă la îndoială, nu se poate constitui şi într-o motivare corespunzătoare a deciziei de instituire a măsurilor asigurării, din perspectiva necesităţii dispunerii acestor măsuri, astfel cum este statuată de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală; situaţie în care se apreciază că numai aparent se poate vorbi despre o motivare a deciziei contestate.

Pe de altă parte, stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare nu înseamnă, de plano, că acel contribuabil se va sustrage de la plata respectivelor obligaţii, Înalta Curte reţinând că măsurile asigurătorii se aplică doar în cazuri limitate în care există indicii că executarea va fi îngreunată prin atitudinea debitorului, indicii care lipsesc din motivarea deciziei contestate.

De altfel, existenţa pericolului de sustragere rezultat din comportament fiscal inadecvat al intimatei-reclamante invocată de către autoritatea recurentă este infirmată de probatoriul administrat în cauză.

Astfel, anterior emiterii actelor administrative contestate, intimata-reclamantă a făcut dovada că a obţinut o eşalonare la plată a obligaţiilor fiscale prin decizia nr. 2956/15.02.2021, care ulterior a fost menţinută prin decizia nr. 8931/13.05.2021, iar la data de 25.05.2021 a achitat sume de bani în contul obligaţiilor fiscale .

În raport de aceste constatări, Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că deciziile de instituire a măsurilor asigurătorii contestate în cauză sunt nelegale, întrucât motivarea nu este una care să satisfacă exigenţele art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, cât timp nu s-au arătat de către organul fiscal emitent indiciile, cazurile excepţionale, apte a contura pericolul de sustragere a debitorului, de ascundere ori risipire patrimoniului său, pentru a îngreuna colectarea.

Nu poate fi primită nici critica privind omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra excepţiei rămânerii fără obiect a acţiunii, câtă vreme din practicau sentinţei (pg. 2) rezultă că instanţa a respins excepţia în discuţie, cu motivare că " (...) obiectul cererii de chemare în judecată există, chiar şi în condiţiile în care măsurile asiguratorii dispuse ar fi devenit executorii astfel cum se susţine, în condiţiile în care de legalitatea adoptării acestor măsuri asiguratorii care se verifică în raport de motivele existente la data emiterii lor, depinde şi legalitatea actelor de executare dispuse în baza acestora."

Totodată, raportat la aceste considerente, Înalta Curte apreciază că sunt lipsite de relevanţă juridică argumentele recurentei-pârâte în fundamentarea excepţiei rămânerii fără obiect a cererii, în condiţiile în care prezenta cauză nu are ca obiect o cerere de ridicare a măsurilor asigurătorii, cum eronat susţine recurenta, ci o cerere de anulare a măsurilor asigurătorii întemeiată pe art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015.

Nici argumentul privind posibilitatea de a solicita ridicarea măsurilor asigurătorii prin constituirea garanţiei prevăzute la art. 213 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 nu poate fi primit, întrucât textul legal reglementează o opţiune, iar nu o obligaţie, iar pe de altă parte, nu există nici un temei legal pentru a justifica legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii prin posibilitatea de a constitui o garanţie la nivelul sumelor poprite.

III. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., având în vedere dispoziţiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 115 din 03.06.2021 a Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 februarie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.